Recenzii şi notiţe bibliografice 313

general în armata lui Francisc Rákóczi al II-lea dar reuşind să devină

prefect (főispán) al comitatului Sătmar, iar al doilea tricesimator al
oraşului Satu-Mare. Dna Pál a fost interesată de relaţiile de putere dintre
indivizi, anume reţeaua de clienţi construită de Károlyi cu ajutorul căreia
îşi administra proprietăţile şi îşi exercita funcţia. Pe fondul crizei reli-
gioase şi financiare din Satu Mare de la începutul secolului al XVIII-lea,
legăturile dintre cei doi oameni politici lucrează în favoarea amândurora
(ca de pildă atunci când Erős administrează cârciuma baronului).
Volumul prezentat aici are o unitate tematică închegată, cu contri-
buţii valoroase la istoria Transilvaniei din Evul Mediu şi premodernitate.
Apelul la izvoare istorice de arhivă este impresionant la fiecare autor, la
fel ca şi familiaritatea pe care aceştia o demonstrează cu documentul
istoric şi critica acestuia. Ceea ce am putea sugera este poate o
perspectivă mai largă asupra problemelor abordate, ieşirea din spaţiul de
referinţă al Ungariei istorice.

Mária Pakucs

Emil Lupu, Ctitori şi ctitorii la Curbura Carpaţilor în veacurile XIV-XVIII,

Edit. Doxologia, Iaşi, 2011, 266 p. + 45 p. de anexe + 8 p. rez. în limba
engleză + 52 pl. + 76 foto

Într-o istoriografie dominată de imperativul „publish or perish”,

autorii arareori mai zăbovesc îndeajuns asupra cărţilor lor înainte de a le
încredinţa tiparului. Aşezate de la bun început sub acest imperativ, cărţile
poartă inevitabil semnele precipitării: o scriitură nefinisată, o bibliografie
incompletă, numeroase erori de redactare, dar, mai ales, o insuficientă
maturare a subiectului. Apariţia într-un asemenea climat a cărţii lui Emil
Lupu despre ctitoriile medievale de la Curbura Carpaţilor este, deopotrivă,
o încântare şi un eveniment. Rezultatul unui munci de mai bine de două
decenii, Ctitorii şi ctitorii marchează, la mai bine de 50 de ani, debutul
editorial al lui Emil Lupu. Licenţiat în istorie cu o teză de geografie isto-
rică asupra depresiunii Cislăului în 1989, iniţiator al mai multor şantiere
arheologice în zona de Curbură în perioada 1991-2002 şi doctor în istorie
al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi în 2006, cu o teză inti-
tulată Civilizaţia medievală la curbura Carpaţilor în veacurile XIV-XVIII,
Emil Lupu a reuşit să îmbine o pasiune de-o viaţă cu cea mai desăvârşită
314 Recenzii şi notiţe bibliografice

rigoare ştiinţifică, iar rezultatele acestei fericite îmbinări sunt vizibile în

fiecare pagină a acestei cărţi.
Ctitori şi ctitorii dezvoltă teza de doctorat a lui Emil Lupu,
valorificată parţial şi în patru articole publicate în BCMI (2006-2011),
elaborată sub coordonarea profesorului Victor Spinei, cel care semnează
şi prefaţa cărţii. Cartea este structurată în cinci capitole, cărora li se
adaugă mai multe anexe, însă nucleul îl constituie exhaustivul repertoriu
al ctitoriilor de la Curbura Carpaţilor, cuprins în cel de-al cincilea capitol
(p. 106-245). Repertoriul cuprinde 189 de ctitorii, iar despre fiecare dintre
ele Emil Lupu a strâns tot ceea ce se putea strânge, exploatând toate
tipurile de izvoare, arheologice, epigrafice, iconografice, cartografice sau
documentare. Aproape că nu există ctitorie asupra căreia Emil Lupu să nu
aducă o lămurire suplimentară, rezultată fie din săpături arheologice sau
din simpla observaţie directă, pe teren, fie din descoperirea unui docu-
ment sau a unei însemnări manuscrise inedite. Contribuţiile cele mai
importante sunt, desigur, cele privitoare la ctitoriile unde Emil Lupu a
condus săpături arheologice sistematice. Dintre acestea aş începe cu
mănăstirea Adormirii Maicii Domnului din Râmnicu Sărat, unde săpătu-
rile de la ctitoria brâncovenească au dat la iveală mai multe locuinţe oră-
şeneşti, distruse prin incendiere în a doua jumătate a secolului al XV-lea,
precum şi urmele bisericii de lemn cu hramul Sfântul Gheorghe, din
veacul al XVI-lea (p. 209-213). La fel de importante sunt şi rezultatele
săpăturilor de la mănăstirea Berca, ctitoria de secol XVII a Cândeştilor,
unde Emil Lupu a reuşit să deceleze cinci etape în evoluţia bisericii,
stăreţiei, chiliilor şi anexelor (p. 123-127). Emil Lupu revizuieşte
substanţial interpretările anterioare şi în cazul unei alte ctitorii boiereşti
din veacul al XVII-lea, Deduleştii, arătând că biserica actuală nu se
suprapune peste cea construită între 1619-1620, ale cărei ruine le-a găsit
sub zvoniţa ridicată în veacul al XIX-lea (p. 164-167). La Drăghieşti,
unde biserica era considerată o ctitorie de secol XVIII, Emil Lupu a
descoperit în urma săpăturilor din 2000 şi 2001 o biserică anterioară, de
secol al XVI-lea, integrată unei curţi boiereşti (p. 168-169). Însă nu doar
săpăturile arheologice i-au permis autorului să clarifice mai multe aspecte
privitoare la ctitoriile din Buzău şi Râmnic, ci şi cercetarea fondului
arhivistic al episcopiei Buzăului. Astfel, pe baza mai multor documente
inedite, publicate în prima anexă a cărţii (p. 267-280), Emil Lupu a reuşit
să dateze mai precis ridicarea mănăstirii Adâncata, să descopere existenţa
a două biserici la Pinu, Pinu Mare – ctitorie domnească şi Pinu Mic –
modest schit monastic, sau să reconstituie parţial istoria unor biserici şi
 Recenzii şi notiţe bibliografice 315

schituri din veacul al XVII-lea, astăzi dispărute, precum cele din Pârscov,
Ulmeasa sau Poteca.
O expunere succintă a contribuţiilor punctuale aduse de Emil Lupu,
atât de numeroase, nu poate fi decât selectivă şi, implicit, subiectivă. Nu
se cuvine însă să închei prezentarea impresionantului repertoriu elaborat
de Emil Lupu fără să mă refer, pe scurt, la paginile dedicate celor mai
cunoscute lăcaşuri de la curbura Carpaţilor: episcopia Buzăului şi schi-
turile rupestre. Prezentarea catedralei episcopale din Buzău (p. 141-148)
reprezintă o adevărată monografie in nuce, care urmăreşte evoluţia
ansamblului arhitectonic, alcătuit din biserică, paraclise, palatul episcopal,
turnul clopotniţă, cancelaria, seminarul, zidul de incintă şi chiliile, din
veacul al XVI-lea şi până astăzi. Fără a intra în speculaţii cu privire la
aspectul iniţial al episcopiei, Emil Lupu se mulţumeşte să arate că în
secolul al XVI-lea a fost ridicată nu doar o biserică, ci şi un palat
episcopal. Analiza se concentrează însă, cum era şi firesc, asupra bisericii
ridicate de Matei Basarab şi asupra palatului brâncovenesc. Deşi schiturile
rupestre din munţii Buzăului se află la originea pasiunii pentru ctitoriile
de la Curbura Carpaţilor, după cum chiar autorul mărturiseşte (p. 20),
Emil Lupu nu se lasă în nici un moment sedus de ipotezele care le pla-
sează fie în perioada de început a creştinismului, fie în cea a isihasmului.
Lipsit de tentaţia, pe care o împărtăşesc atâţia istorici şi arheologi, de a-şi
„înnobila” tema pe care o cercetează, Emil Lupu rămâne permanent pe
terenul ferm al argumentelor, observând că pentru nici unul dintre
schiturile rupestre nu există elemente de datare anterioare secolului al
XVI-lea. Astfel, schiturile Agathon şi Bogoslovul au funcţionat puţin
peste două secole, de la începutul veacului al XVI-lea până la războiul
ruso-austro-turc din 1735-1739 (p. 107-109 şi 128-129). Schitul Aluniş a
fost întemeiat aproape de mijlocul secolului al XVI-lea, actuala biserică
fiind probabil săpată în piatră un veac mai târziu (p. 109-111). Încă şi mai
târzie este întemeierea schiturilor Fundătura şi Porfirul, care datează de la
începutul secolului al XVII-lea (p. 176-177). Prin urmare, în absenţa altor
argumente, începuturile lăcaşurilor rupestre din munţii Buzăului trebuie
datate în perioada veacurilor XVI-XVII. Aşadar, tezele anterioare, care
plasau întemeierea acestor schituri în secolele III-VI (teza Vasile
Drâmbocianu), în secolele XII-XIII (teza Vasile Drăguţ) sau în veacul al
XIV-lea (teza Pavel Chihaia), trebuie abandonate.
Cartea lui Emil Lupu nu se reduce însă la repertoriul ctitoriilor, deşi
acesta constituie nucleul ei. Celui dintâi capitol, care cuprinde o discuţie
asupra dreptului de ctitorire în Ţara Românească în secolele XIV-XVII
316 Recenzii şi notiţe bibliografice

(p. 30-62), îi urmează alte trei capitole structurate cronologic, tratând

ctitorii şi ctitoriile de la curbura Carpaţilor în veacurile XIV-XVI (p. 63-
74), în veacul al XVII-lea (p. 75-91) şi în cel de-al XVIII-lea (p. 92-105).
Împărţirea cronologică este poate prea convenţională, ar fi meritat discutat
dacă domnia lui Matei Basarab şi războiul din 1735-1739 nu constituie
repere cronologice mai relevante. Dincolo însă de această observaţie,
analiza sintetică schiţată în aceste trei capitole este remarcabilă, cuprin-
zând multe idei interesante care ar merita dezvoltate. De pildă, mi s-a
părut revelatoare discuţia asupra tipurilor şi motivelor închinărilor ctito-
riilor de la Curbura Carpaţilor (p. 48-62), pentru a înţelege cum episcopia
Buzăului a devenit principala beneficiară a acestor închinări în veacurile
XVII-XVIII. Foarte importantă mi se pare şi concluzia la care ajunge
Emil Lupu comparând ctitoriile boiereşti din veacurile XIV-XVI cu cele
din secolul al XVII-lea (p.89). Deşi în ambele perioade procentul de
ctitorii boiereşti este predominant, continuitatea este doar aparentă, pentru
că nu este vorba de aceleaşi familii şi nici măcar de acelaşi tip de
boierime. Astfel, în primele veacuri ale Ţării Româneşti, la curbura
Carpaţilor şi-au exercitat dreptul de ctitorire cetele de neam locale. În
schimb, în veacul al XVII-lea, marea boierime locală dispare, iar ctitoriile
aparţin mai ales boierimii de slujbă, reprezentată de căpitanii de roşii de
margine şi de descendenţii emigranţilor epiroţi şi ciprioţi. De altfel, con-
cluziile generale asupra originii sociale a ctitorilor, din întreaga perioadă
analizată, merită semnalate (p. 248). Astfel, în veacurile XV-XVIII, la
Curbura Carpaţilor au fost ridicate 83 de ctitorii boiereşti, 29 de ctitorii
clericale, 16 ctitorii de obşte, 13 ctitorii domneşti şi 3 ctitorii negustoreşti.
Surprinde, desigur, numărul mic de ctitorii domneşti şi negustoreşti, însă
Emil Lupu are dreptate să îndemne la prudenţă în interpretarea acestei
statistici, observând că „implicarea redusă a negustorimii în actul de
ctitorire, cu numai două biserici ridicate în epoca domniilor fanariote,
poate fi doar o aparenţă” (p. 105). Desigur, mulţi dintre boierii de slujbă
din veacurile XVI-XVII erau implicaţi în comerţ, dacă nu aveau chiar
origini negustoreşti.
Construindu-şi întotdeauna interpretările pe argumente, fie că este
vorba de analize punctuale sau de observaţii sintetice, Emil Lupu
convinge aproape de fiecare dată. Aspectele asupra cărora recenzentul are
anumite rezerve faţă de opiniile autorului sunt relativ puţine şi, de cele
mai multe ori, marginale. Astfel, raportarea ctitoriei ştefaniene din
Râmnicu Sărat la o domnie a lui Ştefan cel Mare în Ţara Românească mi
se pare forţată (p. 67). De asemenea, sunt mai degrabă sceptic în privinţa
 Recenzii şi notiţe bibliografice 317

ipotezei uciderii lui Vlad Vintilă, care s-a petrecut în părţile olteneşti, de
către unul din oamenii săi, din regiunea Buzăului, deşi surse contempo-
rane acreditează această variantă (p. 69). Acestor divergenţe minore, care
nu ating miezul subiectului, li se adaugă însă şi o nedumerire importantă.
În repetate locuri, Emil Lupu enunţă ipoteza existenţei a numeroase
ctitorii obşteşti ridicate de şi pentru comunităţile ţărăneşti sau orăşeneşti,
care ar fi dispărut datorită caracterului lor modest (p.39, p.49, p.74, p.91,
p.105, p.248). Această ipoteză mi se pare punctul cel mai fragil al cărţii,
fiind de altfel şi singurul care nu este fundamentat pe argumente, ci pe
supoziţia autorului că marea masă a credincioşilor a ridicat numeroase
„mici şi anonime ctitorii care s-au succedat la fiecare două-trei generaţii,
în vatra comunităţilor urmane stabile, fără a lăsa urme” (p. 39).
Îmbinând armonios abordarea arheologică şi cea istorică şi urmă-
rind simultan trei planuri, actul de ctitorire, ctitoria propriu-zisă şi ctitorii,
cartea lui Emil Lupu reprezintă o contribuţie majoră la cunoaşterea
istoriei Ţării Româneşti medievale. Înainte de toate, Ctitori şi ctitorii
constituie un repertoriu extrem de util al monumentelor bisericeşti de la
Curbura Carpaţilor, care devine de acum înainte de neocolit. Consultarea
acestui repertoriu este mult uşurată de structurarea sa alfabetică, precum
şi de prezentarea sintetică a întregii cercetării în anexele cărţii, care
cuprind 7 tabele, 3 hărţi, 49 de planuri de biserici şi 76 de fotografii.
Totodată însă, Ctitori şi ctitorii conţine o reconstituire convingătoare a
evoluţiei raporturilor dintre domnie, boierime şi episcopie în marginea de
răsărit a Ţării Româneşti, de la începuturile statului medieval până în
veacul al XVIII-lea. Gândită îndelung, documentată exhaustiv, scrisă îngri-
jit şi argumentată convingător, Ctitori şi ctitorii este una dintre cele mai
importante cărţi ale medievisticii româneşti publicate în anii din urmă.

Marian Coman

Ana Dumitran, Elena-Daniela Cucui, Saveta-Florica Pop, Elena Popescu,

Stan zugravul, Edit. Altip, Alba-Iulia, 2011, 108 p.

Semnalăm cu bucurie o nouă apariţie editorială, binevenită în

mediul ştiinţific, referitoare la arta românească din Transilvania secolului
al XVIII-lea. Apărută cu un an în urmă, la Alba-Iulia, lucrarea, ce are ca
subiect pe Stan zugravul, este rodul muncii Anei Dumitran, Elenei-
Daniela Cucui, Savetei-Florica Pop şi a Elenei Popescu, autoare ce s-au