Psihopedagogia elevilor cu comportament deviant

Probleme legate de comunicarea cu părinții

 
Marea complexitate a fenomenului de devianţă şcolară a determinat, după cum era şi
de aşteptat, o mare diversitate de opinii cu privire la principalele cauze care îl generează.
Dacă luăm în considerare faptul că fiecare manifestare deviantă din mediul şcolar are o
dinamică proprie, reprezentând o ecuaţie unică de variabile cauzale, vom ajunge la concluzia
că marea varietate a factorilor cauzali face dificilă aprecierea acestor opinii sub raportul
validităţii lor absolute. Cu toate acestea, putem aprecia că fiecare dintre aceste opinii a
contribuit la realizarea unei imagini mai adecvate cu privire la diferitele forme de devianţă
şcolară, la variabilele cauzale care le definesc. Chiar dacă unele orientări au pus accentul pe
analiza tulburărilor de personalitate ale elevilor ca principale cauze generatoare de conduite
deviante (abordarea pozitivistă) sau a disfuncţionalităţilor ce se manifestă în activitatea unor
instituţii sociale, respectiv şcolare (abordarea pozitivist-instituţională), acest fapt nu poate
decât să aducă noi argumente în sprijinul concluziei la care am ajuns anterior şi, eventual, să
ne ajute să desprindem din această mare diversitate de variabile cauzale  pe principalii factori
generatori ai devianţei şcolare.
Socializarea este un proces psihosocial de transmitere-asimilare a atitudinilor,
valorilor, concepţiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei comunităţi
în vederea formării, adaptării şi integrării sociale a unei persoane (Dicţionar de sociologie,
1993, p. 555). Socializarea este astfel un proces de maturizare socială a individului, realizat
de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme specifice de activitate socială şi în
cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, şcoala, instituţiile culturale, politice,
economice etc., împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi
influenţare. După cum se poate observa, în cadrul acestor instanţe socializatoare un rol aparte
revine familiei, instituţie socială cu contribuţie esenţială în realizarea  socializării primare a
tânărului. În  primii ani (până la trei ani) procesul educativ desfăşurat de părinţi constă în
inculturare (transmiterea către copil a patrimoniului cultural care începe prin asimilarea
limbii), ca apoi, pe măsură ce copilul intră în sfera altor sisteme culturale, să se realizezeacea
aculturare (adaos cultural) care completează zestrea culturală a copilului, ca fundament al
unei  socializări secundare.
 Ca atare, familia este cea care îşi pune amprenta pe personalitatea viitoare a copilului
cu mult mai mult decât o vor putea face alţi factori cu rol socializator (şcoala, grupul de
prieteni, diferitele instituţii sociale). Datorită caracterului constrângător al socializării de tip
familial, copilul va rămâne marcat pe tot restul vieţii de „îndemnurile” şi „sfaturile”
părinteşti. Nu întâmplător, în limbajul cotidian a intrat expresia „cei şapte (şase) ani de acasă”
şi mai cu seamă aprecierea aparte care se dă unei asemenea perioade din punct de vedere al
calităţii educaţiei oferite de familie. Unul dintre efectele socializării în mediul familial este
integrarea socială (psihosocială) care vizează aderarea copilului la scopuri comune prin
asimilarea de roluri sociale şi modele de comportament. În funcţie de cadrul în care oamenii
interacţionează pe bază de obiective, exigenţe şi norme comune se poate vorbi de o integrare
micro- şi macrogrupală (familială, şcolară, politică,  profesională, culturală, religioasă etc.).
Din această perspectivă, integrarea în familie este prima treaptă la care copilul este solicitat
să se conformeze şi să constate că viaţa microgrupului familial este supusă unor norme, se
desfăşoară  potrivit unor reguli pe care şi el trebuie să le respecte. Stabilirea unor
responsabilităţi precise pentru fiecare membru al familiei, potrivite cu vârsta şi aptitudinile
sale, iniţierea treptată în cunoaşterea mecanismului vieţii de familie şi, mai ales, implicarea în
soluţionarea tuturor problemelor, inclusiv în cele de decizie, constituie componente ale
educaţiei în familie ce vor avea o mare influenţă asupra conduitei viitoare a copilului,
inclusiv în mediul şcolar. Importantă pentru evoluţia ulterioară a copilului este şi respectarea
unor reguli ale educaţiei în  familie exprimate sub forma unor exigenţe adresate părintelui:
- să dai copilului simţul de Securitate
- să dai copilului simţul că este dorit şi iubit;
- să eviţi ameninţarea, frica, pedeapsa;
- să îl înveţi pe copil cu independenţa şi să îl faci să îşi asume responsabilităţi;
- să rămâi calm şi să nu te şocheze manifestările instinctului la copil;
- să fii cât poţi de tolerant ca să eviţi conflictele;
- să eviţi să îl faci pe copil să se simtă inferior;
 - să nu îl împingi dincolo de ceea ce este natural pentru el;
- să respecţi sentimentele şi dorinţele copilului, chiar dacă nu corespund propriilor tale
norme;
- să răspunzi cu francheţe la întrebările pe care copiii pot să le adreseze;
- să te interesezi de ceea ce face copilul chiar dacă consideri că nu este ceva util;
- să tratezi dificultăţile copilului fără să îl consideri anormal.
Calitatea educaţiei în familie este, la rândul ei, influenţată şi de o serie de
particularităţi ale familiei, considerate de către studiile de specialitate ca fiind adevărate
variabile cauzale ale socializării în mediul familial. Astfel, trăsături definitorii cum ar fi: tipul
de familie, gradul ei de coeziune, mărimea şi caracterul relaţiilor interpersonale dintre fraţi şi
surori, gradul de instrucţie şi educaţie al  părinţilor ş.a.m.d., vor avea un rol determinant
asupra gradului de adaptare socială şi, respectiv, şcolară a copilului. Diferite studii de
specialitate au supus analizei modul în care astfel de variabile cauzale influenţează conduita
deviantă a copiilor. Principalele concluzii ce au rezultat evidenţiază astfel că:
 prevalenţa delicvenţei în familiile dezorganizate este cu 10-15 % mai mare decât în
familiile organizate;
 corelaţia dintre familia dezorganizată şi delicvenţa juvenilă este mai puternică pentru
formele minore de conduită şi mai slabă pentru formele grave de comportament
infracţional;
 tipul de dezorganizare pare să afecteze delicvenţa juvenilă; astfel, asocierea cu
delicvenţa este mai puternică în cazul familiilor dezorganizate prin divorţ sau
separare, comparativ cu dezorganizarea prin deces;
 în familiile dezangajate (cu o slabă coeziune) climatul familial este tensionat, chiar
conflictual;
 familiile numeroase se corelează cu delicvenţa juvenilă mai des decât familiile
restrânse;
 un nivel de instrucţie şi educaţie înalt al părinţilor, dar şi un stil educativ
corespunzător al acestora sunt în măsură să influenţeze integrarea şcolară şi socială a
copilului şi să diminueze  posibila inadaptare şcolară a acestuia;
 tipul de disciplină parentală (permisiv, autoritar sau indiferent) poate contribui – într-
o mai mică sau mai mare măsură – la definirea comportamentului copilului în mediul
şcolar;
 diferitele „practici” familiale şi modalităţi de tratare a copiilor (neglijare, abuz fizic,
emoţional sau sexual etc.) influenţează în mod direct capacitatea de adaptare şcolară
a acestora.
Majoritatea studiilor de specialitate care analizează incidenţa familiei asupra devianţei
şcolare a copilului pun un accent deosebit pe relaţia de cooperare ce trebuie instituită între
familie şi şcoală. Din această perspectivă se consideră că atitudinea părinţilor faţă de şcoală
este o variabilă importantă a adaptării şcolare a copiilor, în special pe parcursul anilor de
şcoală de început sau de final de ciclu şcolar, când acţionează o serie de presiuni
suplimentare. Familia trebuie să asigure copilului propriu un mediu favorabil dezvoltării şi
învăţării. .Scopul principal al educaţiei părinteşti este acela de a pregăti copilul pentru
existenţa independentă ca adult. Un copil îşi începe viaţa printr-o stare de totală dependenţă.
Dacă educaţia lui este reuşită, tânărul sau tânăra se va desprinde din acea dependenţă,
devenind o fiinţă umană cu respect de sine, responsabili faţă de sine şi capabilă să
răspundă cu entuziasm şi competenţă la provocările vieţii. Viitorul adult va deveni
"independent" nu numai din  punct de vedere financiar, ci şi intelectual şi psihic. Există o
veche şi excelentă maximă care spune că o educație părintească eficientă constă în primul
rând în a-i da copilului rădăcini să se dezvolte şi apoi aripi să zboare. Studiile de specialitate
au arătat că situaţia concretă în care se dezvoltă copilul, cu alte cuvinte situaţia familiei în
care creşte copilul şi tot ceea ce derivă  din această  situaţie, reprezintă  principal cauză a
devianței școlare.