Judecata în căile ordinare de atac

Secţiunea I. Consideraţii generale

§1. Noţiuni introductive

Cu ocazia judecării cauzelor, prima instanţă poate greşi în stabilirea corectă a faptelor sau
în aplicarea dispoziţiilor legale la situaţia de fapt dată. Îndreptarea erorilor comise la judecata în
primă instanţă se poate realiza numai prin exercitarea căii de atac, care presupune o nouă
judecată a pricinii.
Căile de atac sunt remedii procedurale în contra greşelilor ce, eventual, s-ar putea ivi
datorită părţilor sau judecătorilor în împărţirea dreptăţii 1, fiind indispensabile pentru
garantarea drepturilor individuale împotriva hotărârilor judecătoreşti greşite şi, deci,
periculoase, atât pentru cetăţeni, cât şi pentru autoritatea justiţiei2. Acestea determină trecerea
procesului penal printr-un al II-lea grad de jurisdicţie în vederea stabilirii adevărului şi pentru
o corectă aplicare a legii penale.
Spre deosebire de judecata în primă instanţă, care este indispensabilă pentru înfăptuirea
justiţiei penale, judecata în căile de atac (ordinare sau extraordinare) reprezintă o posibilitate,
o eventualitate, în sensul că nu este obligatorie recurgerea la exercitarea acestora, astfel că
soluţia dată de instanţa de prim grad jurisdicţional rămâne definitivă.
Conchizând, obiectul căilor de atac constă în determinarea unei noi judecăţi, iar finalitatea
lor, în repararea erorilor comise de judecăţile anterioare3.
În afara rolului reparator, nu fără însemnătate este şi cel preventiv, al controlului
judecătoresc, prima instanţă, în activitatea sa de administrare a justiţiei, fiind mai atentă,
cunoscând că poate fi controlată de către o instanță superioară.
În documentele internaţionale, importanţa căilor de atac este subliniată în Pactul
internaţional referitor la drepturile civile şi politice 4, Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului5, Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia Europeană6.
Pe plan intern, în art. 129 din Constituţie se consacră, cu titlu de principiu, că „împotriva
hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în
condiţiile legii”.

1
V. Dongoroz şi colab., op. cit., p. 316.
2
R. Merle, A. Vitu, op. cit., p. 1165.
3
D.V. Mihăescu, V. Rămureanu, Căile extraordinare de atac în procesul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1970, p. 5.
4
Art. 145 paragraful 4 pct. 5.
5
Art. 5 pct. 4: „Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un
recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze, într-un termen scurt, asupra legalităţii deţinerii sale şi să
dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală”.
6
Adoptat la 22 decembrie 1984, art. 2 pct. 1: „orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un
tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei sale de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie
superioară”.
1
 Avantajul incontestabil al căilor de atac constă în aceea că oferă părţilor garanţia unei
examinări repetate a procedurii judiciare, garantându-se atât descoperirea adevărului judiciar
cât și aplicarea cât mai corectă a legii penale.

§2. Condiţii pentru exercitarea căilor de atac

În genere, pentru exercitarea unei căi de atac, se cer a fi îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii:
– să existe o hotărâre judecătorească pentru că, în caz contrar, lipseşte însuşi obiectul căii
de atac. Hotărârea judecătorească este un act care emană de la un organ cu atribuţii
jurisdicţionale, adică numai de la instanţele judecătoreşti. Hotărârea judecătorească poate fi o
încheiere de şedinţă, o sentinţă dată de instanţă în prim grad sau o decizie, dată de o instanţă
de control judiciar;
– calea de atac să fie prevăzută de lege. Nu poate fi exercitată o cale de atac decât dacă
este expres consacrată posibilitatea folosirii ei;
– calea de atac să fie exercitată în termenul legal. De regulă, termenul de exercitare este
peremptoriu (fix), depăşirea acestuia conducând la decăderea din exerciţiul dreptului de a
folosi respectiva cale de atac. Excepțional există unel căi de atac extraordinare care nu sunt
supuse vreunui termen, putând fi exercitate oricând.

§3. Clasificarea căilor de atac

Criteriile după care pot fi clasificate căile de atac sunt:
A. După caracterul definitiv sau nedefinitiv al hotărârilor atacate:
a) căi ordinare, care sunt folosite înainte ca hotărârea atacată să fi intrat în puterea lucrului
judecat (apelul/contestația);
b) căi extraordinare, care nu fac parte din ciclul normal al procesului penal, fiind
îndreptate împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive (contestaţia în anulare, recursul în
casație, revizuirea, redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei
condamnate).
B. După întinderea obiectului, sunt:
a) căi de atac comune, adică se poate face uz de ele în toate cauzele penale, indiferent de
natura acestora (apelul);
b) căi de atac speciale, care sunt folosite numai în anumite cauze penale (apelul/contestația
şi căile extraordinare de atac).
C. După consecinţele pe care le produc:
a) căi de atac de reformare, adică soluţia instanţei de rang inferior este infirmată de
instanţa de control judiciar care este posibil să pronunţe o cu totul altă soluţie după efectuarea
controlului de fapt şi de drept sau numai de drept, al hotărârii judecătoreşti iniţiale
(apelul/contestația);
b) căi de atac de anulare, când infirmarea hotărârii judecătoreşti dată de instanţa inferioară
priveşte numai probleme procedurale, fără a se intra în fondul pricinii de către instanţa de
control judiciar (contestaţia în anulare);

2
 c) căi de atac de retractare, în sensul infirmării propriei hotărâri judecătoreşti de către
aceeaşi instanţă, datorită unor fapte sau împrejurări de fapt noi, necunoscute la data
soluţionării cauzei penale (falsul în declaraţii, mărturia mincinoasă, falsul în înscrisuri, uzul
de fals, care sunt în legătură directă cu activitatea de probare din etapa cercetării judecătoreşti,
infracţiunile de orice natură săvârşite de un membru al completului de judecată, procuror,
organ de cercetare penală, existenţa a două sau mai multe hotărâri judecătoreşti care nu se pot
concilia). Calea tipică de retractare este revizuirea bazată pe dispoziţiile art. 394 alin. (1)
lit. a)-e).
D. După natura chestiunilor asupra cărora poartă controlul judecătoresc, acestea sunt:
a) căi de atac de fapt, cum sunt apelul şi revizuirea, întrucât cauza este supusă în întregime
(de fapt şi de drept) unei noi judecăţi de instanţa de control, efectul devolutiv fiind total;
b) căi de atac de drept, ca recursul în casație şi contestaţia în anulare, efectul devolutiv
fiind limitat numai la chestiuni de drept.
În procesul penal român actual, apelul și contestația reprezintă singurele căi de atac
ordinare împotriva hotărârilor judecătoreşti. Judecata trece prin etapa apelului sau a
contestației numai în măsura în care se exercită calea de atac respectivă de către cei îndrituiţi.

Secţiunea a II-a. Judecata în apel

§1. Consideraţii generale

Calea de atac a apelului are vechi tradiţii în dreptul românesc, constituind o cale
intermediară între judecata în primă instanţă şi cea în recurs până la reforma justiţiei din anul
1948, când a fost desfiinţată, rămânând o singură cale de atac, cea a recursului.
A fost reintrodus prin Legea nr. 45/1993 pentru modificarea şi completarea Codului de
procedură penală7.
Apelul împotriva sentințelor judecătorești prin care se soluționează fondul cauzei, a rămas
singura cale ordinară de atac în urma intrării în vigoare a noului cod de procedură penală, la
data de 01.02. 2014, reprezentând un grad de jurisdicţie în fond, o nouă garanţie pentru o mai
bună judecată, întrucât două instanţe de fond vor greşi mult mai puţin în ceea ce priveşte
aprecierea chestiunilor de fapt şi de drept decât una singură.
Apelul este mult mai puţin formalist, fiind cea mai eficace cale de atac ordinară. Sediul
materiei este reprezentat de dispoziţiile art. 408 - art. 425 ce alcătuiesc Capitolul III al
Codului de procedură penală.

7
M. Of. nr. 147 din 1 iulie 1993. Pin aceeaşi lege s-a introdus Secţiunea I „Apelul” (art. 361-385), prin
înlocuirea Secţiunii I „Recursul”, care a devenit Secţiunea a II-a, cu un nou cuprins.
3
 1.1. Noţiune
Apelul este o cale ordinară de atac de reformare, cu caracter suspensiv şi devolutiv,
utilizată în procesul penal împotriva hotărârilor judecătoreşti nedefinitive pronunţate în
prima instanţă. Practic, supune cauza penală unei noi judecăţi în fapt şi în drept în al doilea
grad de jurisdicţie, adresându-se unei instanţe superioare, în vederea reformării.

1.2. Trăsăturile apelului

Apelul este:
– o cale de atac ordinară, folosindu-se numai împotriva hotărârilor în primă instanţă
nedefinitive, poate fi exercitată pentru orice motiv (de fapt sau de drept) şi are în vedere
întreaga cauză penală. Se urmăreşte înlocuirea unei hotărâri cu alta nouă, fiind deschisă, în
principiu, împotriva tuturor hotărârilor judecătoreşti;
– cale de atac de reformare, împiedicând rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti
dată în prima instanţă şi, deci, executarea acesteia. Face parte din desfăşurarea normală a
procesului penal şi provoacă reexaminarea cauzei şi a judecăţii în primă instanţă de către o
instanţă ierarhic superioară – asupra chestiunilor de fapt şi de drept – care are dreptul să
desfiinţeze soluţia acesteia, pronunţând o nouă hotărâre sau să dispună rejudecarea cauzei de
instanţa în prim grad jurisdicţional, în anumite situaţii expres determinate prin lege;
– cale de atac ireverenţioasă, adresându-se unei instanţe superioare în grad (instanţa de
apel). Superioritatea se manifestă prin compunerea completului de judecată (un număr mai
mare de judecători cu mai multă experienţă şi mai bine pregătiţi profesional);
– cale de atac de fapt şi de drept, devoluând pricina penală asupra chestiunilor de fapt şi de
drept. Se execută un control integral al judecăţii în primă instanţă, hotărârea fiind verificată în
ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii penale la respectiva situație de fapt.
Hotărârea atacată este verificată pe baza actelor şi a materialului probator existent în cauză şi
a oricăror noi probe prezentate în apel, putându-se da o nouă apreciere acestora;
– determină controlul complet cu privire la orice nelegalitate şi netemeinicie a hotărârii
primei instanţe, instanţa de apel fiind obligată să examineze cauza sub toate aspectele de fapt
şi de drept, în afara motivelor de apel invocate. Numai astfel poate fi înlăturată orice eroare a
hotărârii primei instanţe, în situaţia în care ele nu au fost sesizate de cei care au exercitat calea
de atac;
– cale de atac accesibilă oricărei persoane interesate, în sensul că orice parte din proces,
persoană vătămată şi chiar orice altă persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate prin
hotărârea primei instanţe, o poate ataca (martor, expert, interpret, apărător, cu privire la
cheltuielile judiciare cuvenite lor).

1.3. Hotărârile judecătoreşti supuse apelului

Fiind o cale ordinară de atac, apelul nu poate fi exercitat decât împotriva hotărârilor
penale nedefinitive. În principiu, toate hotărârile penale pronunţate de instanţa de fond sunt
supuse apelului.
Apelul asupra sentinţelor – care sunt hotărâri judecătoreşti prin care instanţa de fond se
pronunţă asupra fondului cauzei deduse în faţa sa spre soluţionare – este susceptibil a fi
declarat imediat şi independent, în timp ce, în cazul anumitor încheieri de şedinţă, nu poate fi
exercitat decât odată cu atacarea hotărârii prin care prima instanţă s-a desesizat, ele neavând
o poziţie procesuală de sine stătătoare, pregătind soluţionarea cauzei. În acest sens, art. 408
4
alin. (3) prevede că apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva
încheierilor.
1.3.1. Sentinţele
Potrivit art. 408 alin. (1), sentinţele pot fi atacabile cu apel, dacă legea nu prevede altfel,
aceasta fiind regula generală.
Prin urmare, deciziile nu pot fi atacate cu apel.
Astfel, se asigură controlul judecătoresc asupra hotărârilor de condamnare, achitare sau
încetare a procesului penal, de admitere sau respingere a acţiunii civile. Aceeaşi cale de atac
este exercitabilă în cazul sentinţelor prin care se aplică inculpaţilor minori măsuri educative,
se iau măsuri de siguranţă, sau au fost soluţionate cereri de revocare ori prelungire a internării
într-un centru de reeducare, liberarea minorului dintr-o asemenea unitate etc.
Sentinţele pot fi atacate pe latura penală şi civilă a cauzei, împreună sau separat [art. 409
alin. (1)]. Supuse apelului sunt şi celelalte sentinţe ce cad în competenţa primei instanţe, cum
ar fi: contestaţia în anulare, cererea de recunoaştere pe cale principală a hotărârii judecătoreşti şi
a actelor judiciare străine, cererea de revizuire etc.

Sentinţele penale de dezînvestire nu pot fi atacate pe cale ordinară sau extraordinară (cele de
declinare a competenţei, care sunt definitive).
Încheierile prin care s-a dispus înlocuirea sau reconstituirea dosarului sau înscrisului cu
privire la care s-a constatat dispariția nu sunt supuse nici unei căi de atac [art. 544 alin. (3)].
1.3.2. Încheierile
După modul de realizare a apelului, se întâlnesc:
a) încheieri supuse apelului odată cu fondul;
b) încheieri ce pot fi atacate separat cu apel.

a) Încheieri atacabile cu apel odată cu fondul cauzei

Articolul 408 alin. (2) și (3) consacră regula generală, potrivit căreia, încheierile pot fi
atacate odată cu fondul. În această categorie intră majoritatea încheierilor ce pregătesc
soluţionarea cauzei în cursul judecăţii. Raţiunea avută în vedere de legiuitor a fost evitarea
întârzierilor nejustificate în rezolvarea cauzelor. Astfel de încheieri pot fi cele prin care
instanţa dispune cu privire la: administrarea unor probe, asupra cererilor şi excepţiilor ridicate
de părţi, prin care se iau măsuri pentru buna desfăşurare a procesului penal sau unele măsuri
procesuale etc.
b) Încheieri care pot fi atacate separat cu apel sunt cele care privesc martorii, experţii,
interpreţii, apărători, aceștia având posibilitatea exercitării apelului îndată după pronunţarea
încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare și îndemnizațiilor cuvenite lor sau
le-au fost aplicate amenzi judiciare, şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin
care s-a soluţionat pe fond cauza.

5
 Secţiunea a III-a. Declararea, judecarea
şi soluţionarea apelului

§1. Aspecte legate de declararea apelului

1.1. Titularii dreptului de apel
Articolul 409 indică persoanele care pot declara apel: procurorul, inculpatul, persoana
vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă, martorii, experţii, interpreţii,
apărătorii, orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau act
al instanţei.
a) Procurorul
Poate declara apel atât în latura penală, cât şi în cea civilă a cauzei penale. Totuşi, apelul
procurorului în ceea ce priveşte latura civilă este inadmisibil în lipsa apelului formulat de
către partea civilă, cu excepţia cazurilor în care acţiunea civilă se exercită din oficiu.
Această posibilitate pe care o are procurorul decurge din poziţia sa procesuală, fiind obligat
să vegheze la respectarea legii de instanţa de judecată, prin urmare, exercitarea căii nefiind în
nume propriu ca în situaţia celorlalţi titulari.
Chiar şi în situaţia în care, prin hotărârea atacată, prima instanţă a împărtășit și şi-a însuşit
punctul de vedere al reprezentantului Ministerului Public, aceasta poate fi apelabilă. Apelul
său poate avantaja sau dezavantaja situaţia oricăreia dintre părţi.
Indiferent de motivele invocate în scris, în susţinerea orală, procurorul poate dezvolta şi
orice alte motive de nelegalitate şi netemeinicie.
b) Inculpatul
Acesta este titularul dreptului de apel pe ambele laturi ale procesului penal, fiind persoana
trasă la răspundere penală şi civilă. Va putea ataca aspectele din hotărâre care privesc propria
sa situaţie, apelul său fiind personal şi independent.
Poate declara apel în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului penal. Nu
poate apela hotărârea primei instanţe fără a avea un interes procesual legitim.
Inculpatul poate declara personal apelul sau prin intermediul următoarelor persoane:
– reprezentantul său legal (persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă);
– apărătorul ales sau numit din oficiu, care l-a asistat în primă instanţă, mandatul său
încetând odată cu formularea apelului, dacă nu este împuternicit printr-un nou contract și
pentru calea de atac a apelului. Dacă se încheie un contract de asistenţă judiciară, poate
exercita calea de atac şi un avocat nou. În situaţia în care inculpatul declară expres că nu face
apel, apărătorul nu poate exercita pentru el calea de atac;
– soţul său [art. 409 alin. (2)].
c) Persoana vătămată
Dreptul persoanei vătămate de a face apel se referă doar la latura penală a procesului penal.
Persoana vătămată poate cere majorarea pedepsei aplicate de instanţa de fond inculpatului
pentru o infracţiune la care acţiunea penală s-a pus în mişcare din oficiu. Astfel, persoana
6
vătămată va putea cere: majorarea pedepsei, reţinerea stării de recidivă, schimbarea temeiului
juridic al achitării inculpatului, pronunţarea unei soluţii de condamnare în cazul achitării sau
încetării procesului penal.
Persoana vătămată poate exercita calea de atac personal, prin reprezentantul său legal sau
prin apărător.
Atunci când persoana vătămată cumulează şi calitatea de parte civilă, apelul său poate privi
ambele laturi ale procesului penal.
Inexplicabilă viziunea legiuitorului de a scoate persoana vătămată din sfera părților
procesului penal și a o considera subiect procesual principal din moment ce aceasta participă
din primul moment al declanșării procedurii penale și până la soluționarea definitivă a cauzei,
alături de părțile dosarului penal.
Celălalt subiect procesual principal (suspectul) participă și el în cauza penală până la
soluționarea definitivă, dar în calitate de inculpat, parte în procesul penal, de altfel figura
centrală a acestuia, urmărindu-se tragerea sa la răspundere penală și civilă.
d) Partea civilă şi partea responsabil civilmente
Deşi sunt angajate în procesul penal numai cu privire la exercitarea acţiunii civile, sunt
titularele dreptului de apel în ambele laturi ale cauzei, întrucât este indiscutabil că modul de
rezolvare a laturii penale produce consecinţe asupra celei civile, care este subsecventă
acesteia.
În urma modificărilor aduse textului legal, chiar în ipoteza disjungerii acţiunii civile, este
admisibil apelul acestor părţi împotriva soluţiei prin care s-a rezolvat numai latura penală a
cauzei sau prin care s-a dispus cu privire la o măsură de siguranţă.
Declararea apelului poate fi făcută de cele două părţi, personal, prin reprezentant legal sau
prin apărător.
e) Martorul, expertul, interpretul şi apărătorul
Aceste persoane pot face apel numai cu privire la amenzile judiciare și cheltuielile
judiciare ori îndemnizațiile ce li se cuvin, întrucât sunt subiecţi procesuali cu drepturi şi
interese legitime. Apărătorul, în această situaţie, acţionează în nume propriu, apărându-şi
interesele personale.
Martorul, expertul și interpretul pot avea nemulțumiri și cu privire la cheltuielile judiciare
și îndemnizațiile care li se cuvin.
f) Orice persoană ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură
sau act al instanţei
Prin urmare, pot face apel şi persoanele fizice sau juridice, chiar străine de cauză, care nu
au calitatea de părţi şi, prin urmare, nu au drepturi şi obligaţii proprii izvorâte din exercitarea
celor două acţiuni în procesul penal.
Aceste persoane pot cere desfiinţarea actului sau măsurii procesuale dispuse de instanţă,
dacă interesele și drepturile lor legitime au fost prejudiciate, cu condiţia însă să nu vizeze
aspecte legate de fondul cauzei.

7
 Este cazul persoanelor vătămate prin aplicarea sechestrului asigurător pe bunuri care le
aparţin, al celor obligate să predea bunuri sau cu privire la care s-a dispus confiscarea
specială ori au fost amendate pentru abateri judiciare etc.
Condiţia folosirii apelului, potrivit textului normativ, constă în existenţa vătămării inte-
resului legitim și se raportează numai la actul sau măsura prejudiciabilă a cărei modificare sau
desființare o poate solicita.
Pentru aceste persoane, declararea apelului poate fi făcută şi prin reprezentant legal sau
apărător.

1.2. Declararea apelului

Articolul 412 stipulează faptul că apelul se declară prin cerere scrisă, care trebuie semnată
de persoana care o introduce, această condiţie fiind indispensabilă pentru identificarea
apelantului. Aşa cum am văzut, apelul poate fi declarat de titularul însuşi al căii de atac, de
reprezentantul său legal sau de apărător şi de soţul inculpatului. Procurorul poate declara
apel numai personal.
Cererea de apel trebuie să cuprindă:
a) numărul dosarului, data şi numărul sentinţei sau încheierii atacate; 
b) denumirea instanţei care a pronunţat hotărârea atacată; 
c) numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul, reşedinţa sau
locuinţa persoanei care declară apelul. 
Apelul declarat de soţie se face în numele şi interesul inculpatului, iar nu în interes propriu.
Este inadmisibil apelul formulat de tatăl inculpatului major care nu are calitatea de
reprezentant legal, nefiind nici enumerat în art. 409.
Persoana juridică constituită parte civilă ori parte responsabilă civilmente, ca şi Ministerul
Public, declară apelul prin înaintarea unei adrese către instanţa a cărei hotărâre este
criticată.
În situaţia în care persoana care exercită calea ordinară de atac se află în imposibilitate de a
semna, cererea sa va fi atestată de apărătorul care a reprezentat sau a asistat partea în proces,
de primarul sau secretarul consiliului local din localitatea în care aceasta domiciliază ori de un
grefier de la instanţa a cărei hotărâre este criticată, la primul termen de judecată cu procedura
legal îndeplinită.
De altfel, cererea de apel nesemnată ori neatestată poate fi confirmată de parte, în instanţă,
la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, în sensul însuşirii ei, sau de
reprezentantul legal, operaţiunea putând fi făcută oral, în scris ori tacit.
Părţile ca şi procurorul, prezenţi la pronunţarea hotărârii, pot formula apel oral în şedinţa
publică în care s-a pronunţat sentinţa, instanţa fiind obligată să ia act de declaraţie, prin
întocmirea unui proces-verbal care ţine loc de cerere de apel.
Menţiunile greşite cu privire la titlul căii de atac, în sensul că, datorită lipsei de cunoştinţe
juridice, partea poate să o intituleze recurs în loc de apel, indicarea greşită a instanţei
competente ori depunerea declaraţiei la o altă instanţă decât cea legal abilitată, nu conduce la
nulitatea cererii de apel.
În schimb, dacă aceasta nu a fost semnată, atestată sau confirmată în condiţiile art. 412
alin. (2) și (3), sancţiunea va fi nulitatea relativă prevăzută de art. 282 alin. (4) lit. c), deoarece
constituie actul de sesizare a instanţei de apel.

8
 Odată primită cererea de apel, instanţa a cărei hotărâre a fost atacată o va înainta de îndată,
împreună cu dosarul cauzei, la instanţa superioară.
Conform art. 413, persoana aflată în stare de deţinere poate depune cererea de apel şi la
administraţia locului de deţinere.
Înregistrată sau atestată în aceste condiţii, cererea de apel ori procesul-verbal în care s-a
consemnat declararea orală a apelului se înaintează de îndată instanţei a cărei hotărâre a fost
atacată.
Apreciem că și militarul încadrat poate depune cererea de apel la unitatea la care este
angajat, aceasta expediind-o prin poştă sau recomandat, după ca a fost înregistrată și atestată.

1.3. Motivarea apelului

Criticile aduse hotărârii atacate constituie motivele de apel, care se formulează în scris, fie
prin însăşi cererea de apel, fie printr-un memoriu separat, care se va depune până cel târziu
în ziua judecăţii la instanţa de control judiciar.
În raport cu prevederile art. 412 alin. (4) se constată că motivarea apelului trebuie făcută
obligatoriu în formă scrisă până la terminarea cercetării judecătorești.
Fiind o cale de atac ordinară ce devoluează cauza ope legis în întregul ei, criticile pot fi de
orice natură la adresa hotărârii, apelantul exprimându-şi orice nemulţumire referitoare la
situaţia de fapt sau de drept reţinută şi rezolvată de prima instanţă, nefiind obligat să se
încadreze în anumite cazuri prestabilite de lege, ca în situaţia căilor extraordinare de atac.
Procurorul poate invoca, până la începerea dezbaterilor, în scris orice alte motive de apel
decât cele formulate anterior prin cererea de apel, iar instanţa de control jurisdicțional va
examina din oficiu legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe sub toate aspectele,
nefiind ţinută a se limita la motivele invocate.

1.4. Termenul de apel

Dispoziţiile art. 410 prevăd că apelul poate fi declarat în 10 zile, dacă legea nu stipulează
altfel.
În funcţie de titularul dreptului de apel, momentul de la care curge termenul este diferit, în
sensul că, pentru procuror, întrucât întotdeauna participă la judecata cauzei, acesta curge de la
pronunţare [art. 410 alin. (1)].
Pentru părţi, termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii, dacă au fost prezente la
dezbateri sau la pronunţare, şi de la comunicare, dacă acestea au lipsit de la cele două
subetape ale judecăţii (dezbatere şi pronunţare). Î
În ipoteza în care, deşi prezentă la dezbaterile judiciare, partea absentează de la pronunţare,
are obligaţia de a se interesa de modul în care s-a soluţionat cauza, întrucât instanţa nu are
îndatorirea comunicării hotărârii adoptate.
De asemenea, art. 410 alin. (1) stipulează că termenul curge de la comunicarea copiei
minutei, situație valabilă pentru pentru cei care au lipsit de la pronunțare sau atunci când a
fost amânată pronunțarea.
Martorii, experţii, interpreţii, apărătorii pot exercita apelul îndată după pronunţarea
încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare cuvenite lor şi cel mai târziu în 10
zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat pe fond cauza.

9
 În ipoteza în care acordarea cheltuielilor judiciare, a îndemnizațiilor, aplicarea amenzilor a
avut loc prin sentința prin care a fost soluționat fondul cauzei, termenul de 10 zile curge din
momentul comunicării acesteia.
Pentru persoanele fizice și juridice ale căreor drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit
prin vreo măsură sau act al instanței, termenul de 10 zile curge de la data la care acestea au
aflat despre actul sau măsura care a provocat vătămarea. 
Din punct de vedere legal, nu s-a prevăzut niciun impediment ca, înainte de comunicarea
hotărârii, partea nemulţumită să declare apel.
Termenul de apel se calculează pe zile libere, fiind un termen procedural, în sensul că se
aplică sistemul pe unităţi libere, prorogându-se ultima zi a acestuia până la prima zi
lucrătoare, dacă ultima zi se termină într-o zi nelucrătoare.
Nerespectarea termenului de apel, care este un termen legal şi imperativ, conduce la
decăderea din exerciţiul dreptului de apel şi la tardivitatea acestuia dacă a fost introdus după
expirare.
În mod excepţional, legea consacră un singur remediu ale încălcării regulii apelului în
termen și anume cel al repunerii în termenul de apel.
Instituţia repunerii în termenul de apel reprezintă mijlocul procesual prin care titularul
acestui drept, care nu a putut declara apel din motive ce nu-i sunt imputabile, este repus în
acest drept din care fusese decăzut după expirarea perioadei legale, putând astfel declara
apel şi ulterior.
În raport cu dispoziţiile art. 411, trebuie îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii:
a) apelul să fi fost declarat după epuizarea termenului legal;
b) întârzierea în declararea apelului să fi fost determinată de o cauză temeinică de
împiedicare pe care o apreciază instanţa de apel;
c) cererea de apel să fi fost introdusă în cel mult 10 zile de la încetarea acesteia.
Până la soluţionarea cererii de repunere în termen, instanţa de apel poate suspenda
executarea hotărârii atacate.
Oricum, hotărârea este definitivă până la momentul în care instanţa de apel admite
cererea de repunere în termen. 

Legiuitorul a consacrat și o excepție, în sensul că nu trebuie dovedită cauza temeinică

de împiedicare a declarării apelului în situația redeschiderii procesului penal cerută de
persoana condamnată în lipsă, fiind exclusă și posibilitatea suspendării executării sentinței
atacate, până la soluționarea cererii de repunere în termen. 

1.5. Renunţarea la apel

Controlul jurisdicţional realizându-se la iniţiativa participanţilor din procesul penal,
declararea apelului reprezintă un drept asupra căruia titularul poate renunţa sau reveni.
Dispoziţiile art. 414 alin. (1) arată că părţile pot renunţa în mod expres la această cale de atac
în intervalul de timp cuprins între pronunţarea hotărârii şi expirarea termenului de declarare
a apelului. Deci, până nu se naşte dreptul de apel, acesta nu se poate stinge.

10
 Renunţarea la apel este anterioară expirării termenului de declarare a căii ordinare de
atac, în sensul că titularul înţelege să de-a o declarație că se va folosească de aceasta.

Condiţiile cumulative ale renunţării la apel sunt:

a) să se producă în interiorul termenului de apel, pentru că titularul nu poate renunţa
înainte de a se pronunţa o hotărâre judecătorească şi nici nu poate să facă o asemenea
declaraţie după epuizarea termenului, întrucât a operat deja decăderea din exercitarea
dreptului de apel;
b) renunţarea să fie expresă, în scris sau oral, prin folosirea unor termeni neechivoci sau
condiţionări.
Această renunţare poate fi făcută personal sau prin mandatar special şi nu are un
caracter definitiv câtă vreme nu s-a epuizat termenul de apel, întrucât asupra ei se poate
reveni oricând înăuntrul intervalului de 10 zile.
Renunţarea la apel produce efecte definitive în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei.
Ca şi în cazul renunţării, revenirea asupra acesteia, pe latură penală, se poate face personal
sau prin mandatar special.

1.6. Retragerea apelului

Retragerea apelului presupune existenţa unui apel declarat, aceasta putând fi făcută atât de
persoana vătămată, părţi, cât şi de procuror şi poate privi una sau ambele laturi ale pro-
cesului penal (acţiunea civilă şi acţiunea penală).
Retragerea apelului trebuie să fie făcută până cel mai târziu la închiderea dezbaterilor la
instanţa de apel, prin declaraţie scrisă sau orală, personal de către parte, de reprezentantul său
legal, prin mandatar special, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un
proces-verbal de conducerea locului de deţinere (în cazul inculpatului arestat) ori printr-o
declaraţie formulată în scris sau oral de procurorul ierarhic superior [art. 415 alin. (1) și (3)].
Inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul său legal
[art. 415 alin. (2) fraza a II-a].
Apelul declarat de procuror şi retras poate fi însuşit de partea în favoarea căreia a fost
declarat, întrucât se poate presupune că aceasta nu a exercitat calea de atac ştiind că există
apelul procurorului[art. 415 alin. (4)].
Reprezentanţii legali pot retrage apelul, cu respectarea, în ceea ce priveşte latura civilă, a
condiţiilor prevăzute de legea civilă.
Declaraţia de retragere se face la instanţa a cărei hotărâre se atacă ori la instanţa de apel
[art. 415 alin. (1) fraza a III-a].
Dacă declaraţia a fost făcută la prima instanţă, aceasta o va trimite împreună cu dosarul
cauzei instanţei de apel care va lua act de retragerea căii de atac.
Declaraţia orală de retragere se poate face numai în faţa instanţei de apel. Instanţa de
apel este obligată să ia act în toate cazurile de retragere, de manifestarea de voinţă a
apelantului, neputând dispune respingerea apelului.
Actul prin care se ia act de retragerea apelului se numeşte decizie.

11
 Efectul retragerii apelului constă în rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de prim grad
jurisdicţional.

1.7. Efectele apelului

Prin exercitarea apelului, se continuă judecarea cauzei în fond de către instanţa
superioară în grad, atât sub aspectul chestiunilor de fapt, cât şi al celor de drept.
Efectele apelului sunt: suspensiv, devolutiv, neagravării situaţiei în propria cale de atac şi
extensiv.
A. Efectul suspensiv
Câtă vreme împotriva hotărârilor judecătoreşti nedefinitive s-a exercitat calea ordinară de
atac, ele nu pot fi puse în executare, întrucât nu au dobândit autoritate de lucru judecat.
Potrivit art. 416, apelul declarat în termen este suspensiv de executare atât în ce priveşte
latura penală, cât şi latura civilă, afară de cazul când legea dispune altfel.
Efectul suspensiv al apelului este general, absolut şi constant.
Generalitatea se referă la faptul că toate hotărârile penale supuse acestei căi de atac, câtă
vreme nu s-a soluţionat apelul sau nu a fost înlăturată posibilitatea exercitării lui prin
expirarea termenului legal de declarare, nu pot fi puse în executare, suspendarea operând ope
legis.
Efectul suspensiv este absolut, întrucât se produce ori de câte ori se exercită apelul,
indiferent dacă acesta este neregulat introdus sau neîntemeiat.
Constanţa efectului se referă la faptul permanenţei manifestării lui, în sensul că durează în
timp din momentul declarării apelului şi până la soluţionarea căii de atac exercitate.
Acest efect nu operează în cazurile şi situaţiile expres prevăzute de lege, când suspendarea
hotărârii este lăsată la aprecierea instanţei de apel.
Cu toate acestea, deşi hotărârea devine executorie imediat, cele dispuse capătă autoritate de
lucru judecat numai după soluţionarea apelului şi rămânerea definitivă a hotărârii.
În timp ce apelul inculpatului, procurorului, părţii civile şi al părţii responsabile civilmente
suspendă executarea hotărârii în ambele laturi, cel al persoanei vătămate suspendă numai
latura penală a procesului penal.
Hotărârea este executorie la data expirării termenului de apel, pentru părţile faţă de care
apelul declarat nu se referă sau care nu au exercitat această cale de atac. De aceea, efectul
suspensiv al apelului poate fi total sau parţial, limitat la cele două laturi ale procesului penal.
Derogări de la efectul suspensiv al apelului declarat în termen există în situația luării,
menţinerii sau revocării măsurii arestării inculpatului prin sentinţa penală atacată. Astfel,
potrivit art. 399 alin. (2), prin sentința penală, inculpatul arestat preventiv este pus de îndată în
libertate în caz de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare
sau de încetare a procesului penal, când pronunţă: o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu
durata reţinerii, arestului la domiciliu şi arestării preventive; o pedeapsă cu închisoare, cu
suspendarea executării sub supraveghere; o pedeapsă cu amendă, care nu însoţeşte pedeapsa
închisorii; o măsură educativă neprivativă de libertate [art. 399 alin. (3)].

12
    De asemenea, inculpatul condamnat de prima instanţă şi aflat în stare de arest preventiv
este liberat de îndată ce durata reţinerii şi cea a arestării devin egale cu durata pedepsei
pronunţate, deşi sentința penală nu este definitivă [art. 399 alin. (6)].
B. Efectul devolutiv
Etimologic, cuvântul devolutiv îşi are originea în verbul latin devolvo (vere, volo, volutum),
care înseamnă a transmite, a face să treacă ceva de la un subiect la altul.
Consecinţa efectului constă în repunerea cauzei în discuţia instanţei sesizate cu judecarea
căii de atac, adică se transmite dreptul de a judeca pricina de la instanţa inferioară la cea
superioară, cu toate chestiunile de fapt şi de drept pe care le presupune o nouă judecată în
fond.
Prin devoluţiune se face o verificare a modului cum s-a desfăşurat judecata şi se
soluţionează fără a se desfiinţa în prealabil hotărârea verificată. Îndrituirea de a se reexamina
cauza de către instanţa de apel nu se poate realiza din oficiu, aceasta trebuind să fie învestită
în acest sens prin exercitarea de către titularii căii de atac.
Regula care guvernează efectul devolutiv este tantum devolutum quantum appellatum,
adică este devoluat numai atât cât este apelat. În acord cu această regulă, devoluţiunea cauzei
poate fi integrală, în sensul că reexaminarea cauzei de către instanţa de apel se face ex
integro, adică sub toate aspectele de fapt şi de drept care au format obiectul judecăţii în prima
instanţă; parţială, în sensul că instanţa de control judiciar reexaminează cauza in partibus,
adică numai sub unele aspecte de fapt şi de drept ale laturii penale sau civile ale cauzei ce au
format obiectul judecăţii în primă instanţă.
Din acest motiv, a fost nevoie ca legiuitorul să precizeze limitele efectului devolutiv al
apelului. Pe cale de consecinţă, art. 417 alin. (1) prevede că instanţa judecă apelul numai cu
privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel;
judecata are loc numai în raport de calitatea pe care apelantul o are în procesul penal.
Apare evidentă o primă limitare a efectului devolutiv al apelului cu privire la persoane.
Astfel, apelul inculpatului şi al părţii responsabile civilmente devoluează cauza numai în
legătură cu soluţia ce s-a pronunţat faţă de ei, neputând invoca situaţia altui inculpat care a
fost achitat pe diverse motive.
Apelul părţii civile se poate referi la inculpat şi la partea responsabilă civilmente care
trebuie să răspundă penal pentru fapta săvârşită şi să acopere împreună prejudiciul cauzat.
Persoana vătămată poate devolua cauza în legătură cu soluţia pe care a primit-o inculpatul
pe latură penală.
Martorul, expertul, interpretul, apărătorul, precum şi orice altă persoană ale cărei drepturi
legitime au fost vătămate printr-o măsură sau act al instanţei, pot devolua cauza numai în
legătură cu aspectele ce-i privesc.
Apelul procurorului poate produce efect devolutiv atât în aspectele ce interesează justiţia,
cât şi faţă de părţile din proces.
Efectul devolutiv este mărginit, în al doilea rând, de poziţia procesuală, respectiv calitatea
apelantului în proces. Astfel, fondul cauzei este devoluat când apelul este introdus de
procuror sau persoana vătămată ori părţile din proces; sunt devoluate chestiuni adiacente
atunci când apelul a fost introdus de martor, expert, interpret, apărător sau orice altă persoană

13
ale cărei interese legitime au suferit o vătămare (de exemplu, cheltuielile judiciare,
îndemnizațiile cuvenite acestora).
Articolul 417 alin. (2) stipulează că instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate
şi cererilor formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele legalităţii şi
temeiniciei hotărârii atacate. Cu alte cuvinte, instanţa de control judiciar nu este ţinută numai la
motivele de apel invocate de către apelanţi, putând pune în discuţia persoanei vătămate, a părţilor
şi a procurorului şi orice alte nereguli sau nelegalităţi ale judecăţii în fond a cauzei.
C. Efectul neagravării situaţiei în propriul apel

Regula non reformatio in peius reprezintă un vechi principiu procesual, potrivit cu care,
nimeni nu-şi poate crea o situaţie defavorabilă prin exercitarea propriei sale căi de atac.
Articolul 418 alin. (1) stabileşte că „instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o
situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel.
(2) De asemenea, în apelul exercitat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de apel nu
poate agrava situaţia acesteia”.
Prin consacrarea acestui efect s-a dat expresie deplină dreptului persoanei vătămate și
părţilor de a supune sentința penală unui control jurisdicţional, fiind menită de a le înlătura
teama asumării riscului agravării situaţiei lor în propria cale de atac, interesul fiind superior
celor ale apelanților, de a realiza un cât mai bun act de justiţie.
Regula este aplicabilă numai în situaţia folosirii căii proprii de atac, întrucât nu este
exclusă posibilitatea agravării situaţiei unei părţi dintr-o cauză penală atunci când calea de
atac a fost exercitată de către procuror sau de o altă parte cu interese contrarii. Neagravarea
situaţiei în propriul apel are în vedere nu numai soluţia instanţei de fond, ci şi constatările de
fapt, în sensul că, în urma admiterii apelului, rejudecând cauza, nu pot fi reţinute mai multe
aspecte de fapt, chiar dacă s-ar menţine aceeaşi soluţie.
Consecinţele pe care le produce incidenţa regulii non reformatio in peius sunt:
– accesul liber al oricărui titular la exercitarea căii de atac a apelului, conducând la lărgirea
controlului jurisdicţional asupra activităţii primei instanţe;
– în detrimentul legalităţii şi al aflării adevărului, se limitează posibilitatea instanţei de apel
de a îndrepta hotărârile greşite în situaţiile în care aceasta este sesizată numai cu apelul celui
căuia i-ar putea crea o situaţie defavorabilă.
Regula nu este aplicabilă procurorului, întrucât, prin exercitarea căii de atac, el urmăreşte o
justă soluţionare a cauzei penale, şi nu obţinerea unei situaţii favorabile pentru sine. Totuşi,
când procurorul exercită apel în favoarea unei părţi, dispoziţiile procedurale l-au asimilat
celui introdus de partea însăşi, în sensul că instanţa de apel nu poate agrava situaţia acesteia
[art. 418 alin. (2)].
D. Efectul extensiv
În conformitate cu dispoziţiile art. 419, instanţa de apel examinează cauza prin extindere
şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî
şi în privinţa lor, fără să le poată crea o situaţie mai grea. Astfel, legiuitorul a oferit
posibilitatea ca o cale de atac introdusă de o parte, să folosească tuturor părţilor care aparţin

14
aceluiaşi grup procesual cu privire la care există o indivizibilitate de situaţie şi care au un
interes comun cu apelantul.
Efectul extensiv al apelului apare ca un remediu procesual pentru înlăturarea erorilor
săvârşite de prima instanţă faţă de părţile în privinţa cărora hotărârea acesteia a rămas
definitivă prin neapelare.
Părţile sunt titulari exclusivi ai efectului extensiv, ceilalţi participanţi la procesul penal
neputând profita de acesta.
Condiţiile ce se cer îndeplinite pentru a opera acest efect al apelului sunt:
– existenţa unui apel valabil declarat de către una din părţile procesului penal; pentru a
putea fi extinsă, calea de atac trebuie să fie declarată în termen legal şi să fie admisibilă;
– părţile care au declarat apelul să aibă aceeaşi calitate în procesul penal (consortium litis);
– apelul să poată crea o situaţie mai bună părţilor care nu au exercitat calea de atac sau
celor la care aceasta nu se referă.
Efectul extensiv al apelului este limitat atât de regula non reformatio in peius, în sensul că,
prin modificarea soluţiei dată anterior, nu poate crea o situaţie mai grea părţilor care l-au
declarat sau la care se referă, cât şi de efectul devolutiv, în sensul că extinderea procesului
penal are loc pe latura cu privire la care partea aduce critici (penală sau civilă).
Procurorul, chiar după expirarea termenului de apel, poate cere extinderea apelului declarat
de el în termen şi faţă de alte persoane decât acelea la care s-a referit, fără a se putea crea
acestora o situaţie mai grea.

Secţiunea a IV-a. Judecarea apelului

§1. Obiectul judecăţii

Judecând apelul, instanţa verifică, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi
a oricăror probe noi administrate, legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate [art. 420 alin. (8)].
Cu ocazia judecării apelului, instanţa este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului
prezent, potrivit dispoziţiilor cuprinse în Partea specială, Titlul II, capitolul II.
Articolul 420 alin. (5) și alin. (11) obligă instanţa de apel ca, efectuând controlul în al
doilea grad de jurisdicţie, să examineze dacă au fost respectate dispoziţiile legale care
garantează aflarea adevărului sau care asigură drepturile părţilor, adică: dacă au fost
administrate toate probele necesare pentru aflarea adevărului, dacă probele administrate au
fost complet şi just apreciate, dacă faptele şi împrejurările reţinute prin hotărârea atacată
corespund probelor şi reprezintă adevărul, dacă soluţia dată cauzei este conformă cu
prevederile legii şi este justă. În vederea îndeplinirii obligaţiei de a constata dacă apelul este
sau nu fondat, instanţa de apel poate da o nouă apreciere probelor administrate în faţa
primei instanţe.
Instanţa de apel este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate de
procuror şi de către părţi [art. 420 alin. (10)].

15
 §2. Procedura de judecată
În principiu, judecarea apelului se face după normele generale referitoare la judecata în
primă instanţă cuprinse în art. 371-400, suplimentar urmând a se ţine seama şi de prevederile
art. 408-420.
După modelul judecăţii în fond, judecata în apel prezintă trei mari diviziuni:
– etapa măsurilor pregătitoare şedinţei de judecată;
– judecarea propriu-zisă a apelului în şedinţă;
– deliberarea şi soluţionarea cauzei.

2.1. Măsurile premergătoare şedinţei de judecată

Conform dispoziţiilor art. 372-376, în vederea pregătirii şedinţei de judecată în apel, se iau
următoarele măsuri:
A. Fixarea termenului de judecată [art. 361 ]. După declararea căii de atac şi învestirea astfel
a instanţei de apel, primind dosarul cauzei, pe baza programului I.T. denumit Ecris, se fixează
termenul pentru judecată şi completul.
B. Citarea părţilor [art. 361 alin. (6)]. Este obligatorie citarea părţilor faţă de care apelul
poate avea un efect. În această cale de atac, părţile dobândesc o denumire proprie, numindu-se
apelant, cea care a exercitat calea de atac şi intimat, partea vizată în calea de atac.
Excepţional, când are loc şi o cercetare judecătorească, pot fi citaţi martori, experţi, inter-
preţi etc., administrându-se noi probe.
Prezenţa inculpatului este obligatorie atunci când acesta se află în stare de deţinere
[art. 420 alin. (2)]. El este citat la locul de deţinere cu menţiunea de a fi adus la instanţa de
control judiciar atunci când apelul priveşte fondul cauzei.
Mai este obligatorie la judecarea apelului prezenţa inculpatului minor, cu excepţia situaţiei în
care se face dovada că acesta se sustrage judecăţii.
Încălcarea acestor dispoziţii legale conduce la nulitatea absolută a hotărârilor date în apel.
Lipsa de la judecată a celorlalte părţi legal citate, indiferent de calitatea lor procesuală, nu
împiedică judecarea apelului.
C. Indiferent de obiectul cauzei, participarea procurorului la judecarea apelului este
obligatorie [art. 420 alin. (2)]. Această dispoziţie legală incumbă preşedintelui completului de
judecată obligaţia corelativă de a se îngriji ca cererile de apel, motivele de apel ce constituie
criticile soluţiei instanţei de fond, ca şi întreg dosarul cauzei să fie puse spre consultare atât la
dispoziţia procurorului cât și a părților din cauză.

2.2. Judecarea propriu-zisă a apelului în şedinţă

Această etapă cunoaşte aceleaşi activităţi ca şi şedinţa în primă instanţă, cu excluderea
aspectelor nespecifice căilor de atac, cum ar fi: strigarea martorilor şi înlăturarea lor din sala
de şedinţă atunci când nu s-au încuviinţat noi probe.
Verificările prealabile constau în: regularitatea constituirii instanţei (complet de judecată,
procuror şi grefier), legalitatea şi îndeplinirea procedurii de citare a părţilor, prezenţa
inculpatului în stare de deţinere, prezenţa apărătorului în situaţiile de asistenţă juridică
16
obligatorie, regularitatea cererii de apel (semnarea sau atestarea ei, confirmarea de parte sau
de reprezentant, declararea în termen, admisibilitatea în raport cu hotărârea atacată şi persoana
care a depus cererea).
Tot acum se rezolvă orice alte excepţii sau cereri care sunt de natură să împiedice
continuarea judecăţii (incompetenţa, incompatibilitatea unor membri ai completului de
judecată, amânare pentru lipsă de apărare etc.).
În caz de amânare, indiferent de motiv, părţile prezente la judecată iau termen în
cunoştinţă nemaifiind citate ulterior, chiar în condiţiile în care lipsesc de la acele termene.
Cu toate acestea, militarii, deţinuţii, părţile care sunt internate în şcoli speciale, centre
medical-educative, în unităţi sanitare, se citează la fiecare termen de judecată.
Specific judecăţii apelului este lipsa momentului cercetării judecătoreşti, în această cale de
atac, de regulă, neadministrându-se alte probe noi.
Atunci când este necesară, pentru soluţionarea legală şi temeinică a cauzei, administrarea
de noi probe, este consacrată legislativ şi etapa cercetării judecătoreşti în această cale de atac,
invocând în acest sens şi efectul devolutiv al apelului – prin examinarea tuturor chestiunilor de
fapt şi de drept –, dar şi prevederile art. 420 alin. (5). Un argument suplimentar în sprijinul
necesităţii unei cercetări judecătoreşti în această etapă a controlului jurisdicţional îl constituie
şi dispoziţiile art. 100, potrivit cu care procurorul sau părţile, când invocă lipsa de temeinicie
a hotărârii atacate şi necesitatea administrării de noi probe, trebuie să arate aceste probe şi
mijloacele de probă cu ajutorul cărora pot fi obţinute.
Propunerile de probe noi trebuie să se refere la faptele şi împrejurările ce urmează a fi
dovedite, prin ce mijloace de probă pot fi administrate, indicarea locului unde se află, identitatea
şi adresa martorilor şi experţilor.
După apelant, se dă cuvântul procurorului şi părţilor pentru a-şi expune punctul de vedere
asupra admisibilităţii, concludenţei, pertinenţei şi utilităţii probelor, instanţa pronunţându-se
în final prin încuviinţarea sau respingerea lor.
Chiar dacă procurorul sau părţile nu propun noi probe, instanţa, din oficiu, în virtutea rolu-
lui activ, poate dispune administrarea de noi probe după punerea lor, în prealabil, în discuţia
acestora.
În condiţiile în care nu a avut loc o cercetare judecătorească, întrucât nu a fost nevoie de
probe noi sau, deşi propuse, acestea au fost respinse, se trece direct la dezbaterile judiciare.
În principal, activitatea de judecată este concentrată la momentul dezbaterilor, care constau în
susţinerea motivelor de apel prin care se critică hotărârea atacată, precum şi în combaterea
acestora.
Potrivit art. 420 alin. (6), ordinea în care preşedintele completului de judecată dă cuvântul
părţilor este: apelant, intimat, procuror. În cazul în care apelul este declarat de procuror sau
printre căile de atac exercitate se află şi cea a procurorului, primul cuvânt se acordă acestuia.
Apelantul îşi susţine oral motivele de apel şi precizează soluţia pe care, în opinia sa, ar
trebui s-o adopte instanţa de control judiciar.
Intimatul combate motivele de apel şi solicită instanţei confirmarea hotărârii atacate.
Procurorul prezintă concluziile pe care le apreciază ca fiind întemeiate, potrivit legii şi
probelor cauzei.
17
 Inculpatul are cel din urmă cuvântul.

2.3. Deliberarea şi darea hotărârii

Completul deliberează în vederea adoptării soluţiei, verificând hotărârea atacată atât în
lumina motivelor de apel invocate de părţi, cât şi cu privire la toate aspectele de fapt şi de
drept, din oficiu, cu respectarea efectelor devolutiv, extensiv şi al neagravării situaţiei în
propriul apel.
Soluţiile de bază date ca urmare a judecării căii de atac a apelului prevăzute de art. 421
sunt: respingerea apelului şi menţinerea hotărârii atacate sau admiterea apelului.

2.4. Respingerea apelului

Apelul este respins când instanţa constată că nu este declarat cu respectarea cerinţelor
legale sau când acesta nu se justifică.
Potrivit dispoziţiilor art. 421 pct. 1 lit. a), apelul se respinge,menținând sentința atacată,
atunci când:
a) este tardiv, adică a fost introdus cu încălcarea termenului legal, care este peremptoriu şi
nici nu este posibilă repunerea în termen. Instanţa de apel, constatând tardivitatea căii de atac,
nu mai examinează legalitatea şi temeinicia acestuia, întrucât instanţa superioară nu este
învestită legal cu dreptul de control al hotărârii pronunţate de instanţa de fond;
b) este inadmisibil, în sensul că este folosit în afara condiţiilor legale, adică este exercitat
fie împotriva unei hotărâri exceptate de la posibilitatea atacării cu apel, fie acesta este declarat
cu depăşirea limitelor în care poate fi introdus de apelanţi. Astfel, nu pot fi atacate cu apel
sentinţele de declinare a competenţei etc. De asemenea, partea vătămată nu poate critica în
apel, latura civilă a procesului, părintele inculpatului major nu poate introduce apel pentru
acesta etc.;
c) este nefondat, în sensul că motivarea în fapt şi în drept a hotărârii instanţei de prim
grad jurisdicţional este justă şi întemeiată, criticile aduse fiind neîntemeiate. În acest caz,
instanţa de apel emite o judecată de valoare asupra hotărârii atacate, în sensul că, apelul fiind
admisibil, aceasta îl apreciază ca neîntemeiat în raport cu hotărârea primei instanţe. art. 421
pct. 1 lit. b).

2.5. Admiterea apelului

În caz de admitere a apelului, hotărârea primei instanţe se desfiinţează constatându-se că
ea este nelegală sau netemeinică [art. art. 421 pct. 2 lit. a)].
Potrivit art. art. 421 pct. 2 lit. a), desfiinţarea hotărârii poate fi totală sau parţială. Când
hotărârea atacată se desfiinţează în întregime, vor fi avute în vedere obligatoriu efectele
devolutiv şi extensiv al căii de atac, prevăzute de art. 417 şi art. 419.
Hotărârea primei instanţe poate fi desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane
ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, dacă o astfel de desfiinţare nu împiedică justa
soluţionare a cauzei.
Când prima instanţă a dispus arestarea inculpatului, instanţa de apel poate menţine măsura
arestării în caz de desfiinţare a hotărârii acesteia.
Odată cu admiterea apelului şi desfiinţarea hotărârii primei instanţe, instanţa de apel poate
pronunţa o nouă hotărâre în locul celei desfiinţate, aplicând dispoziţiile art. 371-390
referitoare la judecata în fond.
18
 Apreciind că prima instanţă a dat o soluţie viciată în fond, o desfiinţează şi o reformează
prin admiterea apelului, după care procedează la o nouă judecată în fond.

Este posibil însă ca stabilirea lipsurilor din hotărârea criticată să fie posibilă chiar în
cadrul judecării apelului, nemaifiind necesară o altă judecată în fond, nelegalitatea sau
aprecierile greşite ale primei instanţe rezultând din însuşi dosarul cauzei.

În schimb, când starea de fapt este pusă sub semnul îndoielii, presupunând o nouă
probaţiune, este necesară o judecată în fond, cu respectarea întocmai a dispoziţiilor cuprinse
în Partea specială, Titlul III, Capitolul II.

În situaţia reformării totale a hotărârii primei instanţe, instanţa de apel poate pronunţa o
decizie de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal şi de admitere sau
respingere a acţiunii civile.
Instanţa de apel, când reformează parţial hotărârea atacată, schimbă încadrarea juridică a
faptelor, agravează sau atenuează pedeapsa ori modifică cuantumul despăgubirilor.
Potrivit art. 421 pct. 2 lit. b), în caz de admitere a apelului, desfiinţează hotărârea primei
instanţe şi dispune rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată.
Cazurile de trimitere spre o nouă judecată, tot la prima instanţă, sunt expres şi limitativ
prevăzute de lege, când:
– judecarea cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate;
– judecarea cauzei a avut loc în absenţa părţii legal citate, dar în imposibilitate de a se
prezenta şi de a înştiinţa instanţa de fond despre această imposibilitate;

- instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de
sesizare sau asupra acţiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută;

– nu au fost respectate dispoziţiile referitoare la sesizarea instanţei, competenţa materială şi

competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o
instanţă inferioară celei legal competente, la compunerea acesteia, la publicitatea şedinţei de
judecată, la participarea procurorului, la prezenţa inculpatului suspectului sau a inculpatului,
atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii, asistarea de către avocat a
suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este
obligatorie. 

– hotărârea instanţei a fost desfiinţată pentru motive de incompetenţă, caz în care nu se

reformează hotărârea primei instanţe, ci numai se infirmă, avându-se în vedere competenţa
după materie sau după calitatea persoanei, întrucât este posibil ca, în urma rejudecării de către
instanţa competentă, să se pronunţe o soluţie identică cu cea desfiinţată.

Instanţa de trimitere, fiind întotdeauna prima instanţă sau una corespunzătoare în grad
acesteia, dar competentă, va proceda la o nouă judecată conform regulilor aplicabile judecăţii
în fond, pronunţând o nouă hotărâre care din nou este supusă aceloraşi căi de atac, ca şi cea
desfiinţată.

19
 §3. Soluţii şi chestiuni complementare
Instanţa, deliberând asupra apelului, face, când este cazul, aplicaţia dispoziţiilor privitoare
la reluarea dezbaterilor, în sensul că apreciază că împrejurările ce nu au fost clarificate
îndeajuns pot fi lămurite prin punerea lor doar în discuţie, în aceeaşi şedinţă sau la un alt
termen fixat în acest scop (art. 422).

De asemenea, se mai pronunţă asupra reparării pagubei, adică dacă instanţa de fond s-a
conformat dispoziţiilor art. 19-25, art. 397.
În legătură cu măsurile asiguratorii, instanţa de apel va aprecia, în funcţie de caz,
necesitatealuăriisaumenţineriilorconformart. 404 alin. (4) lit. c).
Referitor la cheltuielile judiciare, instanţa de apel va verifica în ce măsură instanţa de fond
a aplicat dispoziţiile art. 398, obligând şi ea, la rândul ei, la cheltuielile judiciare ocazionate de
judecarea cauzei în cel de-al doilea grad de jurisdicţie. În situaţia respingerii sau retragerii
apelului, cheltuielile judiciare avansate de stat se suportă de titularul căii de atac care a
exercitat-o şi a primit o asemenea soluţie, iar dacă apelul a fost admis, aceste cheltuieli rămân în
sarcina statului [art. 192 alin. (2)-(3)]. Totuşi, când apelul procurorului a fost respins, acesta nu
va fi obligat la suportarea lor, rămânând în sarcina statului, soluţie ce credem că este
inechitabilă sub aspectul egalităţii părţilor şi a procurorului în procesul penal, deoarece ne
găsim în prezenţa unei culpe procesuale.
Instanţa de apel este datoare să verifice dacă instanţa de fond a aplicat corect prevederile
referitoare la computarea reţinerii şi arestării preventive, adăugând, când este cazul, şi timpul
scurs după pronunţarea hotărârii instanţei de fond şi până la soluţionarea apelului [art. 424
alin. (3), art. 399 alin. (10)].
În caz de desfiinţare a hotărârii, instanţa de apel este datoare să examineze dacă menţinerea
stării de arest a inculpatului se mai justifică [art. 424 alin. (2), art. 399 alin. (10)].
În condiţiile în care, în urma desfiinţării hotărârii atacate, instanţa de control judiciar
adoptă o soluţie de achitare sau încetare a procesului penal, aceasta este obligată să-l pună în
libertate pe inculpatul arestat. Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul incidenţei oricărei alte
împrejurări de încetare de drept a măsurii preventive [art. 424 alin. (2), art. 399 alin. (10)].

Instanţa de apel deliberează şi hotărăşte asupra oricărei alte probleme de care depinde
soluţionarea completă a apelului (art. 422 fraza 1 teza a II-a).

§4. Hotărârea instanţei de apel

Potrivit dispoziţiilor art. 424, hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului se
numeşte decizie, conţinutul fiind alcătuit din partea introductivă, expunerea şi dispozitivul.
a) În partea introductivă a deciziei, sunt incluse aceleaşi menţiuni arătate în prevederile
art. 370, ca la sentinţa instanţei de fond.

Atunci când s-a redactat o încheiere de şedinţă (pronunțarea în acest caz fiind amânată
pentru o dată ulterioară), partea introductivă se limitează numai la următoarele menţiuni:
denumirea instanţei care a judecat cauza, data pronunţării hotărârii, locul unde a fost judecată
cauza, precum şi numele şi prenumele membrilor completului de judecată, ale procurorului şi

20
ale grefierului, făcându-se menţiune că celelalte date au fost trecute în încheierea de şedinţă
[art. 402 alin. (2)]. 
    În cazul hotărârilor instanţelor militare trebuie să se indice şi gradul militar al
membrilor completului de judecată şi al procurorului. Când inculpatul este militar, se
menţionează şi gradul acestuia [art. 402 alin. (2)]. 

b) În expunere, se indică temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la

respingerea sau admiterea apelului, precum şi temeiurile care au dus la adoptarea oricăreia
dintre soluţiile în precedent expuse.
Dispozitivul cuprinde soluţia dată de instanţa de apel, data pronunţării deciziei şi
menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. 

Instanţa de apel se pronunţă asupra măsurilor preventive potrivit dispoziţiilor

referitoare la conţinutul sentinţei; când s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei
instanţe sau instanţei competente, instanţa de apel poate dispune, la cerere sau din oficiu,
luarea, revocarea, înlocuirea sau menţinerea unei măsuri preventive cu privire la inculpatul
condamnat, în condiţiile legii. 

În cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv sau de arest la domiciliu,
în expunere şi dispozitiv se arată timpul care se deduce din pedeapsă. 

    Când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural
rămas valabil de la care procesul penal trebuie să îşi reia cursul, în caz contrar toate actele
procedurale fiind desfiinţate de drept [art. 424 alin. (4)]. 
 
Decizia instanţei de apel se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi
administraţiei locului de deţinere [art. 424 alin. (5)]. 

§5. Rejudecarea cauzei după desfiinţarea

hotărârii primei instanţe
Rejudecarea cauzei după casare se desfăşoară potrivit dispoziţiilor cuprinse în Partea
specială, Titlul II, capitolul II, care se aplică în mod corespunzător. Aceasta nu înseamnă că
activitatea procesuală se desfăşoară în acelaşi volum şi întindere ca judecata în primă instanţă,
cunoscând anumite limitări de ordin procesual şi substanţial. Astfel, actele procedurale care
nu au fost desfiinţate de instanţa de apel rămân valabile, trebuind refăcute numai cele
desfiinţate şi efectuate cele care sunt necesare.

Din punct de vedere substanţial, art. 424 alin. (3) precizează că atunci când
desfiinţarea este parţială, numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce
priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care
hotărârea a fost desfiinţată. 
Interpretând această dispoziţie legală, se deduce că pentru celelalte fapte şi persoane
ori pentru celelalte aspecte, hotărârea primei instanţe capătă autoritate de lucru judecat.
Articolul 425 alin. (1) înscrie regula potrivit căreia, instanţa care rejudecă după
desfiinţare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de apel, în măsura în care situaţia de
fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea apelului. Instanţa de rejudecare nu poate
21
cenzura regularitatea învestirii sale prin hotărârea instanţei de control judiciar, chiar dacă
aceasta este în realitate greşită.
În ipoteza în care, cu ocazia administrării probelor, s-a schimbat situaţia de fapt avută
în vedere la judecarea apelului, dispoziţiile instanţei de apel nu mai sunt obligatorii în ceea ce
priveşte chestiunile de drept şi de fapt. Adică, dacă din noul probator a rezultat nevinovăţia
inculpatului care, iniţial, a fost condamnat, instanţa de rejudecare poate dispune achitarea sa.
De altfel, instanţa de rejudecare trebuie să încuviinţeze, atunci când se impune, cererile
părţilor de administrare a noi probe, chiar dacă se tinde la modificarea situaţiei anterioare de
fapt, nemaifiind obligatorie conformarea ei întocmai soluţiei instanţei de apel.
Dacă hotărârea a fost desfiinţată în apelul procurorului, declarat în defavoarea
inculpatului, sau în apelul persoanei vătămate, instanţa care rejudecă poate agrava soluţia dată
de prima instanţă în sensul că aceasta poate pronunţa şi o pedeapsă mai grea decât cea din
prim ciclu procesual, neaplicându-se regula non reformatio in peius.
Prin urmare, în apelul oricărei alte părţi sau al procurorului declarat însă în favoarea
uneia din părţi, nu se poate agrava situaţia acesteia.
În urma rejudecării cauzei după desfiinţare, instanţa de rejudecare (care poate fi
aceeaşi instanţă a cărei hotărâre a fost desfiinţată sau instanţa competentă, când desfiinţarea a
avut loc pentru caz de incompetenţă) soluţionează printr-o sentinţă ce este supusă aceleași căi
ordinare de atac ca şi cea iniţial desfiinţată (apel).

22