Eseuri - Teme, Relatii Și Caracterizari

“Plumb”
de George Bacovia
Simbolismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul secolului al XIX-lea in

Franta, ca o reactie impotriva romantismului, impotriva tendintei de evadare din real a romanticilor.
Simbolismul romanesc a fost sustinut de Alexandru Macedonski prin activitatea sa la revisa si
cenaclul “Literatorul”, aparuta in anul 1860.
George Bacovia este considerat reprezentantul cel mai de seama al simbolismului romanesc,
chiar daca in opera sa se regasesc si alte influente estetice.
Poezia “Plumb” deschide volumul cu acelasi nume publicat in anul 1916, volum in care se
regasesc coordonate esentiale ale universului liric bacovian. Poezia se inca-dreaza in simbolism prin
valorificarea trasaturilor specifice curentului: tehnica
sugestiei si a simbolului (simbolul sicrielor, cavoul), cromatica (dominata de culorile gri si
negru), muzicalitatea (sugerata de laitmotivul “plumb” si de cuvintele cu o
sonoritate dura sau stridenta), sinestezia (din versul “si scartaiau coroanele de plumb”),
respectiv corespondenta dintre universul exterior si cel interior.
Tematica poeziei este, de asemenea, specific simbolistica. Tema dominanta este cea a
mortii, sugerata prin numeroasele cuvinte din acest camp semantic: “sicriele”, “cavou”, “funerar
vestmant”, “coroanele”, “mort”. In strofa a doua se remarca si tema iubirii sortita esecului, precum
si cea a naturii impietrite (“flori de plumb”). Pe parcursul poeziei se contureaza si conditia de
damnat a artistului intr-o societate meschina, incapabila sa-l inteleaga, din acest punct de vedere
opera putand fi considerata o arta poetica.
Titlul poeziei este semnificativ pentru tematica operei datorita simbolului “plumb”, metal
ale carui trasaturi sugereaza stari sufletesti: culoarea gri releva monotonia, spleenul, greutatea—
apasarea sufleteasca, maleabilitatea—labilitatea psihica, iar forma sonora a cuvantului (o vocala
intre doua perechi de consoane) poate sugera imposibilitatea de evadare.
Compozitional, poezia este alcatuita din doua catrene pe care se imbina doua planuri
poetice: planul exterior, al universului impietrit si planul interior al iubirii moarte, creandu-se astfel
o corespondenta intre macrounivers si microuniversul spiritual.
Incipitul poeziei “Dormeau adanc sicriele de plumb” contureaza elementele spatiului inchis,
apasator, sufocant. Simbolul “sicrielor” devine semnificativ pentru acest univers in care eul liric se
simte claustrat, spatiu ce poate fi camera, societatea sau chiar propriul trup. Determinantul de
“plumb” adaugat simbolului sicrielor accentu-eaza ideea imposibilitatii de evadare din acest
univers inchis. Verbul “dormeau”
urmat de adverbul “adanc” sugereaza un somn profund ce trimite mai degraba cu gandul la
moarte. Metafora “flori de plumb” contureaza imaginea vizuala a naturii impietrite, iar raceala,
pustietatea sunt sugerate si prin sinestezii: “si era vant…/ si scartaiau coroanele de plumb”. Intr-o
astfel de atmosfera, sentimentele eului liric sunt de solitudine: “stam singur in cavou”, de pustietate
sufleteasca si de iritare, nevroza, sentimente conturate de imaginea auditiva din ultimul vers.
Strofa a doua ilustreaza planul interior prin evocarea sentimentului de iubire ilustrat prin
metafora: “amorul meu de plumb”. Aceasta metafora alaturi de adverbul “intors” releva ideea ca
iubirea nu mai produce ca la romantici acea stare de inaltare sufleteas-ca, ci, dimpotriva, este un
sentiment care apropie de teluric si inclusiv de moarte.
Lucian Blaga aprecia ca adverbul “intors” sugereaza intoarcerea mortului cu fata spre apus.
Versul al doilea evidentiaza starea de spirit a eului liric, de disperare: “si-am inceput sa-l
strig”, dar si de detasare fata de sentimentul lui defunct care este contemplat parca din exterior:
“stam singur langa mort”.
Finalul poeziei: “si atarnau aripile de plumb” sugereaza lipsa oricarei perspective de
implinire a iubirii.
In concluzie, poezia “Plumb” de George Bacovia este o opera reprezentativa pentru
simbolismul romanesc prin valorificarea trasaturilor specifice curentului, prin teme si motive, prin
atmosfera poeziei dominata de stari, sentimente precum apasarea sufle-teasca, solitudinea, izolarea,
impietrirea, dar si prin expresivitatea deosebita care se remarca la toate nivelurile textului poetic
evidentiind complexitatea poeziei.
“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi”

de Camil Petrescu
-tema si viziune-
Aderand la ideile lui Eugen Lovinescu, privind modernizarea literaturii romane, Camil
Petrescu sustinea si el ca literatura trebuie sa se sincronizeze cu psihologia si filosofia epocii, dar si
cu celelalte domenii de cunoastere. Prozatorul sustine o creatie autentica, inspirata din propria
experienta de viata, filtrata prin propria constiinta.
Publicat in anul 1930, in perioada interbelica, romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia
noapte de razboi” de Camil Petrescu este un roman modern, subiectiv, de ana-liza psihologica, un
roman al experientei.
Tema romanului este drama intelectualului lucid, dornic de cunoastere, de experiente
absolute, intr-o societate limitata si corupta. Titlul operei sugereaza alte doua teme: iubirea si
razboiul, ce reprezinta, de fapt, cele doua experiente fundamentale traite de personajul principal.
Perspectiva narativa este subiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana I, de naratorul
personaj, Stefan Gheorghidiu.
Actiunea operei este structurata pe doua planuri: planul obiectiv, exterior, in care este
prezentata experienta razboiului si planul subiectiv, interior, ce relateaza experienta iubirii
conjugale. Daca experienta casniciei este fictionala, cea a razboiului este autentica, fiind inspirata
din jurnalul de front al autorului, documente de epoca, articole de ziar.
Relatiile temporale si spatiale sunt definite in functie de planuri: in planul fictiv, actiunea se
petrece in PRM (1916), pe front (Valea Prahovei, Valea Oltului, canalul Rucar-Bran), in plan
subiectiv, actiunea se petrece in mediul citadin (Bucuresti, Constanta, Odobesti, Campulung) pe
parcursul a doi ani si jumatate inainte de inceperea razboiului.
In incipit, sunt fixate realist coordonatele spatio-temporale. In primavara anului 1916, Stefan
Gheorghidiu participa ca proaspat sublocotenent la fortificatiile care se faceau pe Valea Prahovei in
vederea intrarii Romaniei in PRM.
O prima scena semnificativa pentru tematica operei este cea de la popota ofiterilor, unde
Gheorghidiu asista intr-o seara la o discutie despre dragoste si fidelitate, pornind de la un fapt divers
din ziar: un barbat isi ucisese sotia infidela si fusese achitat de catre tribunal. Discutia evidentiaza
pluriperspectivismul, intrucat parerile sunt foarte diferite. Unul crede ca “nevasta trebuie sa fie
nevasta si casa-casa”, altul sustine ca nu ai dreptul sa ucizi o femeie care nu te mai iubeste si ca este
preferabila despartirea. Gheorghidiu intervine cu o energie neasteptata, acuzandu-i ca vorbesc
despre lucruri pe care nu le cunosc si isi exprima propria parere despre iubire. El crede ca “o iubire
mare e mai degraba un proces de autosugestie” si “acei care se iubesc au drept de viata si de moarte
unul asupra celuilalt”. Isi argumenteaza ideile cu exemple foarte plastice, iar apoi iese cu ochii in
lacrimi, marturisindu-i camaradului sau, Orisan, ca daca a doua zi nu obtine permisie, dezerteaza.
Scena devine semnificativa pentru ca evidentiaza faptul ca Gheorghidiu concepe iubirea in
mod absolut, dar si pentru ca aceasta discutie declanseaza memoria involuntara a personajului, care
incepe sa relateze prin retrospectie povestea celor doi ani si jumatate de casnicie cu Ela. Stefan
Gheorghidiu era student la Filosofie, iar Ela era studenta la Litere. Se indragostesc si in scurta
vreme se casatoresc, la inceput fiind foarte fericiti. Echilibrul tinerei familii este tulburat de o
mostenire pe care
Gheorghidiu o primeste de la un unchi foarte bogat, Tache. Ela se simte atrasa de lumea
mondena si cea a afacerilor, de lux si de escapade, spre deosebire de sotul ei. La o petrecere a
Anisoarei, o verisoara de-a lui Gheorghidiu, Ela cunoaste pe domnul G., un avocat obscur, dar un
dansator foarte apreciat de femei.
O a doua scena semnificativa este excursia la Odobesti, prilejuita de sarbatorirea Sf. C-tin si
Elena. Gheorghidiu observa ca Ela acorda o atentie exagerata domnului G., ceea ce il face sa puna
sub semnul indoirii fidelitatea ei. Constata ca sotia sa a mutat de doua ori pe toata lumea pentru a
sta in aceeasi masina cu domnul G., pe drum toate comentariile le facea cu sau pentru acesta, fiind
vizibil emotionata. La un popas, el ii ofera crengute de mar inflorit, iar la pranz Ela gusta din felul
sau de mancare, gest pe care Gheorghidiu il considera intim. Comportamentul Elei ii provoaca o
suferinta chinuitoare, aceasta marturisind ca: “in cele trei zile cat am stat la Odobesti, am fost ca si
bolnav”.
Adevarata desprindere de drama iubirii se face prin trairea unei experiente cruciale mult mai
dramatice, aceea a razboiului, la care Gheorghidiu participa efectiv, luptand pentru eliberarea
Ardealului de sub dominatia Austro-Ungara. Drama razboiului il face sa vada la adevarata sa
dimensiune drama iubirii si sa se detaseze de ea. Ranit si spitalizat, Gheorghidiu revine la Bucuresti
in perioada de convalescenta si decide sa rupa definitiv legatura conjugala si sa ii lase Elei “tot
trecutul”.
In concluzie, romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” este o creatie
reprezentativa pentru modernismul romanesc prin schimbarea viziunii traditionale asupra unor teme
precum iubirea si razboiul, prin tipologia personajul principal si prin technicile narative si de
analiza psihologica moderne. Stilul anticalofil al autorului-preferinta pentru limbajul clar, precis,
pentru notatia exacta, sustine autenticitatea romanului.
“Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”

de Camil Petrescu
-caracterizare personaj-
absolute, intr-o societate limitata si corupta. Titlul operei sugereaza alte doua teme: iubirea si
razboiul, ce reprezinta, de fapt, cele doua experiente fundamentale traite de personajul principal.
personaj, Stefan Gheorghidiu.
Personajul principal, Stefan Gheorghidiu, este individualizat prin caracterizarea directa
facuta de celelalte personaje, prin autocaracteriazare si prin caracterizare indirecta, ce reiese din
fapte, vorbe, ganduri, relatia cu celelalte personaje.
Din punct de vedere social, Gheorghidiu este initial un tanar student la Filosofie, care se
casatoreste din dragoste cu Ela, studenta la Litere si duc o viata modesta, dar boema. Statutul sau
social se schimba in momentul in care primeste o mostenire de la un unchi foarte bogat, Tache.
Sotia sa este atrasa de lumea mondena si cea a afacerilor, in timp ce Gheorghidiu marturiseste ca se
simte ca “supus unui tratament dureros”. Gheorghidiu nu poate face niciunul din compromisurile pe
care le cere lumea in care ajunge pentru ca aceasta nu se potriveste cu firea lui cinstita, pasionata de
idei inaltatoare si, de aceea, este un inadaptat social.
Din punct de vedere moral, personajul principal reprezinta tipul intelectualului, trasaturile
sale fundamentale fiind inteligenta, orgoliul, simtul onoarei si al dreptatii.
Psihologic, este foarte bine individualizat prin monologul interior, analiza, dar si prin tehnici
moderne, introspectia, retrospectia, prezentarea fluxului constiintei. Se evidentiaza astfel un caracter
analitic, reflexiv, hipersensibil, lucid. Conflictul exterior cu societatea este dublat de cel interior,
provocat de incertitudinea iubirii: oscilatia intre a crede si a nu crede in fidelitatea Elei. Acest
conflict are la baza altul mai profund, a avea sau nu incredere in inteligenta sa, in capacitatea lui de
discernamant.
Trasatura dominanta a personajului este orgoliul, aceasta fiind evidentiata si prin
autocaracterizare: “negresit, sunt nemasurat de orgolios”. Tot orgoliul sta la baza celor doua
experiente de cunoastere, iubirea si razboiul. Vazand iubirea in mod absolut, personajul se
autocaracterizeaza, marturisind: “nu m-as fi putut realiza decat intr-o dragoste absoluta”.
O scena semnificativa in acest sens este cea de la inceputul romanului, in care se prezinta
discutia de la popota ofiterilor despre dragoste si fidelitate. Aceasta porneste de la un fapt divers din
ziar in care se relata cazul unui barbat care isi ucisese sotia infidela si fusese achitat de catre
tribunal. Gheorghidiu intervine cu o energie neasteptata, acuzandu-i ca vorbesc despre lucruri pe
care nu le cunosc si isi exprima propria parere despre iubire, afirmand ca “o iubire mare e mai
degraba un proces de autosugestie” si “acei care se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra
celuilalt”.
Scena devine semnificativa si pentru ca declanseaza memoria involuntara a personajului,
care, analizandu-se lucid, descopera ca dragostea lui pentru Ela se naste din admiratie, duiosie, dar
mai ales din orgoliul de a fi atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase studente. Tot din
orgoliu, Gheorghidiu o modeleaza pe Ela dupa prorpiul ideal de feminitate, considerand-o “femeia
in exemplar unic”. Drama sa incepe in momentul in care realizeaza ca s-a inselat. Fire reflexiva,
pasionala, ana- lizeaza cu luciditate comportamentul Elei dupa ce primeste o mostenire de la
unchiul sau, Tache, si aduna progresiv nelinisti si indoieli interioare care devin sfasietoare.
O scena semnificativa in evolutia personajului este excursia la Odobesti, caci accentueaza
conflictul sau interior, declansand criza de incertitudine a iubirii. Gheorghi-diu observa ca Ela
acorda o atentie exagerata unui anume domn G. pe care il cunoscuse la una din petrecerile
mondene. Constata ca sotia sa a mutat de doua ori pe toata lumea pentru a sta in aceeasi masina cu
domnul G., pe drum toate comentariile le facea cu sau pentru acesta, fiind vizibil emotionata. La un
popas, el ii ofera crengute de mar inflorit, iar la pranz Ela gusta din felul sau de mancare, gest pe
care Gheorghidiu il considera intim. Comportamentul Elei ii provoaca o suferinta chinuitoare,
acesta marturisind ca: “in cele trei zile cat am stat la Odobesti, am fost ca si bolnav”. Scena
declanseaza un conflict interior mai profund, increderea in propria capacitate de discernamant: “se
rupsese totodata si axa sufleteasca: increderea in vigoarea si eficacitatea inteligentei mele”.
Orgoliul sta si la baza celei de-a doua experiente de cunoastere, razboiul, in care
Gheorghidiu se inroleaza voluntar, marturisind: “n-as vrea sa existe pe lume o exper-ienta definitiva
[…] de la care sa lipsesc”. Si, intr-adevar, razboiul se dovedeste a fi pentru el o experienta cruciala,
purificatoare, care il ajuta sa inteleaga la adevarata dimensiune drama iubirii. De aceea, atunci cand
revine acasa, dupa ce este ranit pe front, simte fata de Ela o instrainare definitiva si decide sa rupa
legatura conjugala si sa-i lase “tot trecutul”.
In concluzie, gestul final al personajului demonstreaza ca acesta nu este un invins deoarece
este capabil sa depaseasca esecul iubirii si sa se arate disponibil pentru o alta experienta de viata.
Stefan Gheorghidiu ramane un personaj reprezentativ pentru categoria intelectualilor insetati de
absolut, tipologie umana impusa in literatura romana de opera lui Camil Petrescu.
“Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”

de Camil Petrescu
-relatia dintre personaje-
absolute, intr-o societate limitata si corupta.
Un element de structura semnificativ pentru relatia dintre cele doua personaje, Stefan
Gheorghidiu si Ela, este tema iubirii, intrucat in prima parte a romanului, intre capitolul al II-lea si
al V-lea, este relatata experienta iubirii conjugale a celor doua personaje.
Un alt element de structura este modalitatea de caracterizare. Gheorghidiu si Ela sunt
individualizati prin caracterizare directa, facuta de celelalte personaje, respectiv autocaracterizare in
cazul personajului principal si prin caracterizare indirecta ce reiese din vorbe, fapte, comportament,
relatia cu celelalte personaje.
personaj, Stefan Gheorghidiu. Intrucat viziunea lui este unica, in opera neintervenind alte voci
narative, cititorul stie despre Ela tot atat cat stie si personajul narator.
Din punct de vedere social, Gheorghidiu este initial un tanar student la Filosofie, care se
casatoreste din dragoste cu Ela, studenta la Litere si duc o viata modesta, dar boema, fiind foarte
fericiti. Statutul lor social se schimba insa in momentul in care Gheorghidiu primeste o
mostenire de la un unchi foarte bogat, ceea ce le afecteaza in mod dramatic viata. Sotia sa este
atrasa de lumea mondena si cea a afacerilor, in timp ce Gheorghidiu marturiseste ca se simte ca
“supus unui tratament dureros”. Nepu- tand face niciunul din compromisurile pe care le cere lumea
in care ajunge, el ramane un inadaptat social.
Din punct de vedere moral, personajul principal reprezinta tipul intelectualului, trasaturile
sale fundamentale fiind inteligenta, orgoliul, simtul onoarei si al dreptatii. Ela este individualizata
prin caracterizare directa, facuta de narator, care marturiseste ca o apreciaza pentru bunatatea,
generozitatea ei, dar si pentru inteligenta care izvora atat din inima, cat si de sub frunte, prin
gingasie, delicatete, infrumuseta viata studenteasca.
Psihologic, Gheorghidiu este foarte bine individualizat prin monologul interior, dar si prin
tehnici moderne, introspectia, retrospectia, memoria involuntara. Se evidentiaza astfel un caracter
analitic, reflexiv, hipersensibil, lucid. Ela, in schimb, nu este individualizata psihologic, fiind privita
din exterior, din perspectiva naratorului personaj sau a celorlalte personaje. De aceea, nu-si poate
dovedi nici sentimentele si nici nevinovatia pana la final.
Stefan Gheorghidiu percepe iubirea in mod absolut, considerand ca acei care se iubesc au
drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt. Vazand iubirea ca pe un proces de autosugestie, o
modeleaza pe Ela dupa propriul ideal de feminitate. Sufe-rinta lui incepe in momentul in care
realizeaza ca ea nu era asa cum o credea.
O prima scena semnificativa in acest sens este excursia la Odobesti, prilejuita de sarbatorirea
Sf. C-tin si Elena. Ela acorda o atentie exagerata unui anumit domn G., un avocat obscur, dar un
dansator apreciat de femei, pe care il cunoscuse la o petrecere mondena la care ii invitase verisoara
lui Gheorghidiu, Anisoara. Acesta observa atent comportamentul Elei si fiecare gest sau reactie a ei
ii provoaca o mare suferinta. Ela muta de doua ori pe toata lumea pentru a sta in aceeasi masina cu
domnul G., pe drum toate comentariile le facea cu sau pentru aceasta. La un popas, el ii ofera
crengute de mar inflorit, iar la pranz Ela gusta din felul sau de mancare, gest pe care Gheorghidiu il
considera intim. Comportamentul Elei ii provoaca o suferinta chinuitoare, aceasta marturisind ca:
“in cele trei zile cat am stat la Odobesti, am fost ca si bolnav”.
Scena marcheaza inceputul crizei de incertitudine a iubirii. La intoarcerea in Bucuresti cei
doi trec prin mai multe despartiri si impacari pana cand Gheorghidiu este concentrat pe front.
Razboiul se dovedeste a fi o experienta definitiva pentru perso-najul principal, ajutandu-l sa vada la
adevarata ei dimensiune drama iubirii. Gandindu-se la suferintele care il chinuisera din cauza iubirii
inselate, Gheorghidiu simte ca totul, parca, este din alt taram. Ranit si spitalizat, este trimis acasa in
perioada de convalescenta, iar intalnirea cu Ela este o alta scena semnificativa pentru evolutia
relatiei lor. Ea il asteapta cu “o serie intreaga de demonstratii” despre care marturiseste Gheorghidiu
ca altadata l-ar fi innebunit de emotie si placere. Ea pregateste o masa romantica, il ajuta sa se
dezbrace, insa Gheorghidiu marturiseste ca singurele lucruri care il ispiteau erau cele care ii
lipsisera pe front: patul mare alb, camera de baie. Observandu-se atent, lui Gheorghidiu i se pare ca
“a imbatranit” si are “preziceri de grasime”. A doua zi primeste o scrisoare anonima in care este
anuntat ca in timp ce lupta pentru tara, nevasta il insala cu un individ Grigoriade si i se da adresa
unde i-ar putea surprinde in flagrant. Insa Gheorghidiu nu mai este interesat sa mai verifice adevarul
si spune: “sunt obosit si mi-e indiferent chiar daca e nevinovata”. A doua zi se muta la hotel si ii
scrie Elei ca ii lasa totul “de la lucruri personale la amintiri; adica tot trecutul”.
In concluzie, relatia dintre cele doua personaje se degradeaza treptat pentru ca, de fapt, nu se
cunosc cu adevarat, casatorindu-se mult prea repede. Pentru Gheorghidiu, Ela nu este decat o
imagine ideala a propriilor aspiratii, iar dupa casatorie nu ea se schimba, ci modul in care el o
percepe. In momentul in care intelege ca s-a inselat in alegerea sa, este capabil sa rupa legatura
conjugala si sa se arate pregatit pentru o noua experienta de viata.
“Enigma Otiliei”
de George Calinescu
-tema si viziune-
Realismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul secolului al XIX-lea ca o

reactie impotriva romantismului, impotriva tendintei romanticilor de a evada din real, promovand in
operele literare o viziune asupra vietii cat mai aproape de realitate.
Trasaturile curentului sunt autenticitatea, veridicitatea si obiectivitatea. Temele preferate de
autori sunt problemele societii contemporane lor, pe care le prezinta in mod critic, iar personajele
sunt tipice, reprezentative pentru o categorie sociala.
Publicat in anul 1938, la sfarsitul perioadei interbelice, romanul “Enigma Otiliei” de George
Calinescu este o opera realista cu elemente moderniste, specifice prozei interbelice.
O trasatura realista a romanului este autenticitatea ce se evidentiaza prin prezentarea unor
repere spatiale reale, respectiv Bucuresti, Strada Antim, Calea Victoriei. Atat in descrierea
mediului, cat si a personajelor este folosita tehnica realista a detaliului semnificativ.
Tematica romanului este, de asemenea, realista, opera ilustrand imaginea societatii burgheze
bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea, societate degradata de pu-terea banului. Totodata,
in opera sunt valorificate si teme balzaciene, mostenirea si paternitatea, dar si tema iubirii si a
initierii (bildungsroman), intrucat sunt urmarite formarea tanarului Felix Sima si povestea sa de
dragoste cu Otilia.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a de un narator
omniscient.
Relatiile temporale si spatiale sunt determinate, actiunea petrecandu-se in Bucuresti la
inceputul secolului al XX-lea. Incipitul romanului fixeaza realist coordonatele spatio-temporale:
“Intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909 […] intra in Strada Antim un tanar de vreo 18 ani”, Felix
Sima. Prin tehnica detaliului semnificativ sunt prezentate atat casele de pe Strada Antim, casa lui
Costache Giurgiuveanu, cat si portretul tanarului Felix.
O prima scena semnificativa este cea de la inceputul romanului, in care este descris
momentul intrarii lui Felix in casa unchiului sau, Costache Giurgiuveanu. Aceasta este prilej pentru
narator de a prezenta personajele si relatiile dintre ele. Felix cunoaste acum pe unchiul sau, in grija
caruia fusese lasat pana la varsta majoratului. Fiica acestuia, Otilia, este cea care il primeste in casa
si il prezinta celor care stateau in jurul unei mese, jucand table: Leonida Pascalopol, prieten de
familie, Aglae Tulea, sora lui Giurgiuveanu, fiica acesteia, Aurica, si abia intr-un tarziu Felix vede
intr-un colt pe Simion, sotul Aglaei.
Portretul fizic al Otiliei este realizat prin caracterizare directa de catre narator, insa prin
ochii lui Felix, personaj reflector in acest roman: “Fata parea sa aiba 18-19 ani si avea fata maslinie
cu nasul mic si ochii foarte albastrii”, buclele facand-o sa para copilaroasa. Insa trupul suplu, de un
stil perfect si libertatea de miscare ii confera “o stapanire desavarsita de femeie”. De aceea, “lui
Felix, aparitia Otiliei ii da un sentiment inedit demult presimtit”.
Dupa ce il prezinta celor din casa, Otilia revine la preocuparile ei si abia intr-un final isi
aminteste de Felix, realizand ca nu a fost o gazda buna. Il conduce in camera ei, intrucat a lui nu era
pregatita, ceea ce devine un prilej pentru Felix de a descoperi universul ei, feminin.
Actiunea romanului urmareste doua planuri narative: pe de o parte destinul membrilor
familiei Tulea, iar pe de alta parte formarea lui Felix si povestea de dragoste cu Otilia.
Desi Giurgiuveanu o iubeste sincer pe Otilia, nu face nimic pentru a-i asigura viitorul, pe de
o parte din avaritie, pe de alta parte din teama de Aglae, sora lui, care urmareste succesiunea totala a
averii. Ei i se alatura Stanica Ratiu, ginerele Aglaei, care vrea sa parvina, vizand averea lui Tulea,
dar reuseste sa descopere unde isi tine Giurgiuveanu banii si sa ii fure, provocandu-i acestuia
moarte.
Al doilea plan al romanului urmareste formarea tanarului Felix care vine in casa unchiului
sau pentru a urma Facultatea de Medicina. Aici se indragosteste de Otilia si devine gelos pe
Pascalopol, prieten de familie, care ii satisface toate capriciile feminine Otiliei. Desi il iubeste pe
Felix, Otilia vrea sa ii lase libertatea de a face cariera stralucita pe care si-o dorea.
O scena semnificativa in acest sens este cea de la finalul romanului cand cei doi tineri
discuta despre viitorul lor, Felix propunand sa se casatoreasca. Otilia vede insa o casatorie la
aceasta varsta ca un gest disperat (“ceva pedant, paradinamic”) si ii pro-pune lui Felix o relatie
libera, sa mearga impreuna la Paris, sa-si continue studiile si sa astepte pana cand gandul casatoriei
va veni in mod firesc. Felix crede insa ca acest act este “un legamant tainic” care le-ar da incredere
si nu admite ca iubirea s-ar putea implini in afara casatoriei. La scurta vreme dupa aceasta discutie
Otilia pleaca la Pascalopol si se casatoreste cu acesta.
Finalul romanului surprinde destinele personajului dupa aproximativ 10 ani. Felix devine un
medic renumit, autor de tratate de medicina, profesor universitar si se casatoreste stralucit. Otilia
divorteaza de Pascalopol si se casatoreste cu un conte, cazand in platitudine.
In concluzie, romanul “Enigma Otiliei” de George Calinescu este o creatie complexa
deoarece, pe langa caracterul realist, in opera se regasesc numeroase alte influente estetice: clasice
(tipologia personajelor), romantice (antiteza dintre unele personaje), moderne (ambiguitatea unor
personaje), naturaliste (interesul pentru ereditate si boala). Toate acestea il fac pe Mircea Cartarescu
sa considere ca aceasta opera anticipeaza, de fapt, postmodernismul romanesc.
de George Calinescu
George Calinescu sustinea necesitatea aparitiei unui roman de atmosfera moderna, dar
respingea teoria sincronizarii obligatorii a literaturii cu filosofia si psihologica epocii, argumentand
ca literatura ar trebui sa fie in legatura cu sufletul uman.
Tematica romanului este viata societatii burgheze bucurestene de la inceputul secolului al
XX-lea, societate degradata de puterea banului. Totodata, in opera sunt valorificate si teme
balzaciene, mostenirea si paternitatea, dar si tema iubirii si a initierii.
Titlul initial al operei a fost “Parintii Otiliei”, evidentiind importanta temei paternitatii in
roman, dar a fost inlocuit cu “Enigma Otiliei”, considerat mult mai sugestiv pentru misterul care se
creeaza in jurul personajului principal.
Otilia, personajul principal si eponim al romanului, este individualizata prin caracterizare
directa facuta de narator, de celelalte personaje si autocaracterizare, dar si prin caracterizare
indirecta, ce reiese din fapte, comportament, vorbe si relatia cu celelalte personaje.
Elementele de structura a operei semnificative pentru individualizarea ei sunt titlul, tematica
operei si mijloacele de caracterizare.
Otilia Marculescu este fiica celei de-a doua sotii a lui Costache Giurgiuveanu, o femeie
bogata care “murise de suparare” si ii lasase lui toata averea odata cu indatorirea de a o creste pe
Otilia. Desi o iubeste sincer, Giurgiuveanu nu face nimic pentru a-i asigura viitorul, statutul ei
social ramanand incert. Otilia este studenta la Conservator, studiaza pianul si are un temperament de
artista, parand detasata de problema mostenirii averii tatalui ei.
Moral, ea reprezinta tipul feminitatii, avand trasaturi precum delicatetea, gingasia,
bunatatea, spontaneitatea, sinceritatea, sociabilitatea, dar mai ales misterul.
Psihologic, nu este foarte bine individualizata, fiind privita din exterior. Atat in conturarea
profilului psihologic, cat si a statutului moral, autorul apeleaza la tehnici specifice realismului
precum descrierea detaliata a portretului fizic, dar si a mediului in care traieste, dar si la tehnici
moderne precum comportamentismul — observarea comportamentului din exterior si
pluriperspectivismul — reflectarea diferita in vizi-unea altor personaje. Astfel, se creaza
ambiguitatea personajului, explicand in plan simbolic enigma, misterul feminitatii.
O prima scena semnificativa in individualizarea personajului este cea de la inceputul
romanului, cand Felix o intalneste pe Otilia atunci cand vine la Bucuresti in casa lui Costache
Giurgiuveanu pentru a studia Facultatea de Medicina. Felix nu este recunoscut initial de batran si
abia cand suna a doua oara la usa este poftit in casa de Otilia, care spune: “dar, papa, e Felix”.
Portretul ei fizic este sugerat de narator prin caracterizare directa, insa prin ochii lui Felix: “fata
maslinie, cu ochii mici si foarte albastri, arata si mai copilaroasa intre multele bucle si gulerul de
dantela”. Insa trupul suplu “de un stil perfect” si marea libertate de miscari ii confera “o stapanire
desavarsita de femeie”. De aceea, prezenta Otiliei ii dadu lui Felix “un sentiment inedit demult
presimtit” si il nemultumeste familiaritatea ei cu Leonida Pascalopol, un prieten de familie, care ii
satisface Otiliei toate capriciile femeiesti. Dupa ce il prezinta celor aflati in casa, Otilia pare ca il
uita pe Felix si intr-un tarziu isi aminteste ca nu a fost o gazda prea buna, ii ofera ceva de mancare
si apoi il conduce in camera ei deoarece a lui nu era inca pregatita.
Camera Otiliei, descrisa prin tehnica detaliului semnificativ, o defineste intru-totul. Astfel,
masa de toaleta cu trei oglinzi mobile devine o sugestie pentru pluriperspectivism. Sertarele
deschise in felurite grade releva misterul. Nenumaratele obiecte raspandite prin camera evidentiaza
preocuparea pentru cochetarie, iar partiturile muzicale si cartile releva inclinatiile artistice.
Trasatura ei dominanta este ambiguitatea, ce reiese si din comportamentul ei definit de un
amestec ciudat de atitudine copilaroasa si matura in acelasi timp: este imprastiata si visatoare, trece
repede de la o stare la alta, alearga desculta prin iarba din curte, se mai joaca uneori cu papusi, dar e
profund lucida si matura atunci cand ii explica lui Felix motivele pentru care nu pot fi impreuna.
Dovedeste ca se cunoaste foarte bine, autocaracterizandu-se: “Sunt foarte capricioasa. Vreau sa fiu
libera!”.
O ultima scena semnificativa este cea din finalul romanului in care Felix il intalneste
intamplator pe Pascalopol dupa mai multi ani. El ii arata o fotografie care infatisa “o doamna foarte
picanta, gen actrita intretinuta si un barbat exotic” care era sotul ei. Pascalopol ii marturiseste lui
Felix ca a lasat-o pe Otilia “sa-si petreaca liber anii cei mai frumosi”, iar ea s-a casatorit cu un
conte. Desi acesta o cunoscuse cel mai bine, Pascalopol recunoaste ca nici el nu a inteles-o in
profunzime si o caracterizeaza in mod direct: “A fost o fata delicioasa, dar ciudata. Pentru mine e o
enigma.”. Felix priveste fotografia Otiliei si constata ca desi “era frumoasa, cu linii fine”, nu mai
avea aerul de alta data, ci cazuse in platitudine. De aceea, Felix concluzioneaza ca “nu numai Otilia
era o enigma, ci si destinul insusi”.
In concluzie, Otilia ramane unul dintre cele mai interesante si complexe personaje feminine
din literatura romana si un personaj reprezentativ pentru conditia femeii la inceputul secolului al
XX-lea.
de George Calinescu
George Calinescu sustinea necesitatea aparitiei unui roman de atmosfera moderna, dar
respingea teoria sincronizarii obligatorii a literaturii cu filosofia si psihologica epocii, argumentand
ca literatura ar trebui sa fie in legatura cu sufletul uman.
Tematica romanului este viata societatii burgheze bucurestene de la inceputul secolului al
XX-lea, societate degradata de puterea banului. Totodata, in opera sunt valorificate si teme
balzaciene, mostenirea si paternitatea, dar si tema iubirii si a initierii,
intrucat sunt urmarite povestea de dragoste dintre Otilia si Felix si formarea tanarului.
Actiunea romanului urmareste, pe de o parte, conflictul pentru avere dintre doua familii
inrudite, si, pe de alta parte, conflictul erotic dintre adolescentul Felix si maturul Pascalopol pentru
mana Otiliei.
Otilia, personajul principal si eponim al romanului, si Felix sunt individualizati prin
caracterizare directa facuta de narator, de celelalte personaje si autocaracterizare, dar si prin
caracterizare indirecta, ce reiese din fapte, comportament, vorbe si relatia cu celelalte personaje.
Elementele de structura a operei semnificative pentru caracterizarea celor doua personaje
sunt tematica operei si mijloacele de caracterizare.
Din punct de vedere social, Felix si Otilia intruchipeaza motivul romantic al orfanului. Otilia
Marculescu este o tanara de 18 ani, fiica celei de-a doua sotii a lui Costache Giurgiuveanu, o femeie
bogata care “murise de suparare” si ii lasase lui toata averea odata cu indatorirea de a o creste pe
Otilia. Desi o iubeste sincer, Giurgiuveanu nu face nimic pentru a-i asigura viitorul, statutul ei
social ramanand incert. Felix este proaspat absolvent al Liceului Internat din Iasi. Acesta vine in
Bucuresti pentru a urma Facultatea de Medicina si pentru a locui in casa tutorelui legal, Costache
Giurgiuveanu, in grija caruia este lasat dupa moartea tatalui.
Otilia reprezinta tipul feminitatii, avand trasaturi morale precum delicatetea, gingasia,
bunatatea, spontaneitatea, sinceritatea, sociabilitatea, dar mai ales misterul.
Psihologic, nu este foarte bine individualizata, fiind privita din exterior. Atat in conturarea
profilului psihologic, cat si a statutului moral, autorul apeleaza la tehnici specifice realismului
precum descrierea detaliata a portretului fizic, dar si a mediului in care traieste, dar si la tehnici
moderne precum comportamentismul — observarea comportamentului din exterior si
pluriperspectivismul — reflectarea diferita in vizi-unea altor personaje. Astfel, se creaza
ambiguitatea personajului, explicand in plan simbolic enigma, misterul feminitatii.
Felix este tipul intelectualului ambitios, trasaturile morale reiesind in mod indirect din
prezentarea portretului fizic. Astfel, vestimentatia ii confera “un aer barbatesc si elegant”, trasaturile
fetei ii sugereaza distinctia, dar si “nota voluntara”, ambitia. Prin urmare, trasaturile sale sunt
inteligenta, perseverenta, simtul responsabilitatii.
Psihologic, este mai bine individualizat decat Otilia, naratorul analizandu-i gandurile,
gesturile. Se contureaza astfel o fire rationala, lucida, analitica, avand un spirit de observatie foarte
dezvoltat.
O prima scena semnificativa in individualizarea personajului este cea de la inceputul
romanului, cand Felix o intalneste pe Otilia atunci cand vine la Bucuresti in casa lui Costache
Giurgiuveanu pentru a studia Facultatea de Medicina. Felix nu este recunoscut initial de batran si
abia cand suna a doua oara la usa este poftit in casa de Otilia, care spune: “dar, papa, e Felix”.
Portretul ei fizic este sugerat de narator prin caracterizare directa, insa prin ochii lui Felix: “fata
maslinie, cu ochii mici si foarte albastri, arata si mai copilaroasa intre multele bucle si gulerul de
dantela”. Insa trupul suplu “de un stil perfect” si marea libertate de miscari ii confera “o stapanire
desavarsita de femeie”. De aceea, prezenta Otiliei ii dadu lui Felix “un sentiment inedit demult
presimtit” si il nemultumeste familiaritatea ei cu Leonida Pascalopol, un prieten de familie, care ii
satisface Otiliei toate capriciile femeiesti. Dupa ce il prezinta celor aflati in casa, Otilia pare ca il
uita pe Felix si intr-un tarziu isi aminteste ca nu a fost o gazda prea buna, ii ofera ceva de mancare
si apoi il conduce in camera ei deoarece a lui nu era inca pregatita.
Treptat, Felix realizeaza ca se indragosteste de Otilia, dar nu are curajul sa-si marturiseasca
sentimentele. I se ofera ocazia in momentul in care sunt invitati amandoi la mosia lui Pascalopol din
Baragan, insa Otilia ii explica lui Felix cu luciditate ca ar trebui sa se concentreze asupra carierei.
Da dovada ca se cunoaste foarte bine, autocaracterizandu-se: “Sunt foarte capricioasa. Vreau sa fiu
libera!”.
Moartea lui Giurgiuveanu grabeste luarea unor decizii, iar Felix o cere de sotie pe Otilia. O
scena semnificativa devine discutia lor despre iubire si casatorie din care reiese ca au conceptii
diferite despre viitorul lor impreuna. Otilia crede ca o casatorie la aceasta varsta este “ceva pedant,
paradinamic” si, de aceea, ii propune lui Felix sa prelungeasca logodna cativa ani, sa plece
impreuna la Paris pentru a-si continua studiile si sa astepte pana cand gandul casatoriei va aparea in
mod firesc. Felix, insa, crede ca iubirea nu se poate implini decat in cadrul casatoriei si ca aceasta
“e un legamant tainic” care le da incredere.
La scurta vreme dupa aceasta discutie, Otilia decide sa plece cu Pascalopol la Paris, lasandu-
i lui Felix libertatea de a face o cariera stralucita. Ulterior, ea divorteaza si se casatoreste cu un
conte. Felix devine medic renumit, profesor universitar, autor de tratate de medicina si se
casatoreste cu o femeie din inalta societate.
In concluzie, relatia dintre cele doua personaje este una de iubire adolescentina care are un
rol initiatic pentru amandoi. Povestea lor de dragoste se incheie pentru ca au pareri foarte diferite
despre iubire si casatorie, Otilia considerand ca iubirea se poate manifesta liber, in timp ce Felix
este foarte conservator. Esecul in dragoste, insa, il motiveaza si amintirea iubirii romantice il inalta
sufleteste, dandu-i puterea de a se implini prin munca.
“Floare albastra”
de Mihai Eminescu
Romantismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul secolului al XVIII-lea si

inceputul secolului al XIX-lea, ca o reactie impotriva clasicismului, provocand libertatea totala de
creatie.
Mihai Eminescu este considerat ultimul mare romantic european, intrucat temele si motivele
creatiei sale se incadreaza in acest cult.
Poezia “Floare albastra” de Mihai Eminescu a fost publicata in revista “Convorbiri literare”
in 1873 si este o opera reprezentativa pentru romantismul eminescian prin temele si motivele
valorificate, dar si prin amestecul speciilor literare: meditatie filosofica, idila si elegie.
Tema poeziei este iubirea ideala, prezentata insa in stransa corelatie cu tema naturii. Opera
depaseste stadiul unei idile deoarece se evidentiaza si conditia omului de geniu.
Titlul poeziei “Floare albastra” evidentiaza un motiv romantic care la Eminescu reprezinta
iubirea ideala si, totodata, imposibilitatea implinirii ei.
Compozitional, poezia este alcatuita din patru secvente lirice: doua monologuri ale iubitei si
doua monologuri ale eului liric. Se contureaza astfel si doua planuri poetice: planul concret, al
iubirii si al cunoasterii terestre si planul abstract, al cunoasterii absolute.
Primele trei strofe corespunzatoare primei secvente lirice contin monologul iubitei in care
este descrisa lumea lui, cea a ideilor abstracte. Incipitul contureaza imaginea superioara a eului liric,
ce intruchipeaza omul de geniu, aspirand spre absolut: “Iar te-ai cufundat in stele/ Si in nori si-n
ceruri-nalte?”. Iubita isi exprima ingrijorarea ca aceste preocupari l-ar putea indeparta de povestea
de iubire: “De nu m-ai uita incalte,/ Sufletul vietii mele.”.
In versurile urmatoare se completeaza imaginea omului de geniu, care aspira spre absolut in
cunoastere, idee sugerata prin simboluri ca “rauri in soare”, “campiile asire”, “intunecata mare”,
“piramidele-nvechite”. Iubita ii atrage atentia ca fericirea nu poate fi cunoscuta prin incercarea de a
atinge cunoasterea absoluta, ci doar prin implinirea iubirii: “Nu cata in departare,/ Fericirea ta,
iubite!”.
A doua secventa lirica (strofa IV) contine monologul eului liric, prin care se accentu-eaza
diferenta dintre cei doi indragostiti. Epitetul “mititica”, prin care este individua-lizata iubita, releva
conditia unei simple muritoare in antiteza cu ipostaza eului liric, ce evidentiaza omul de geniu. Desi
recunoaste ca “ea spuse adevarul”, omul de geniu nu poate renunta la aspiratiile sale. De aceea,
atitudinea lui ramane superioara rezervata: “Eu am ras, n-am zis nimica”.
A treia secventa lirica (strofele V-XII) reprezinta monologul iubitei, care descrie un
scenariu erotic ideal, proiectat in mijlocul naturii. Ritualul erotic presupune: chema-rea
indragostitului in mijlocul naturii, seductia, exprimarea iubirii prin vorbe dulci, gesturi tandre si
despartirea.
Indragostitul este invitat in cadrul natural tipic romantic, din care nu lipsesc motivele
eminesciene: codrul, izvoarele, trestia, lacul. Spatiul este intim, protector: “Hai in codrul cu
verdeata/ Und-izvoare plang in vale,/ Stanca sta sa se pravale/ In prapastia mareata”.
Verbele la viitor: “vom sedea”, “mi-i spune”, “voi cerca” au valoare de conditional-optativ,
exprimand dorinta de implinire a iubirii. Iubita isi realizeaza si un scurt autoportret, ce sugereaza
bucuria si emotia intalnirii: “Voi fi rosie ca marul”, dar si dorinta de seductie: “Mi-oi desface de aur
parul”.
Natura ocrotitoare ofera indragostitilor sentimentul de intimitate, de izolare: “Ne-om da
sarutari pe cale/ Dulci ca florile ascunse”. Aparitia lunii potenteaza acest sentiment, insa marcheaza
si despartirea indragostitilor: “Si sosind l-al portii prag,/ Vom vorbi-n intunecime;/ Grija noastra n-
are nime,/ Cui ce-i pasa ca-mi esti drag”.
Ultima secventa lirica (ultimele doua versuri) este al doilea monolog al eului liric, o
meditatie filosofica asupra iubirii trecute. Verbul la indicativ prezent “Inc-o gura si dispare…”
marcheaza revenirea la planul real, in care iubirea nu se implineste. Punc-tele de suspensie si
comparatia: “Ca un stalp eu stam in luna!” exprima tristetea, melancolia eului liric. Exclamatia
retorica: “Ce frumoasa, ce nebuna/ E albastra-mi, dulce floare!” sugereaza admiratia fata de
frumusetea iubirii ideale si, totodata, bucuria de a fi trait acest sentiment.
Ultima strofa are valoare concluziva pentru mesajul poetic, fiind separata de restul textului.
Verbele la perfect compus: “te-ai dus”, “a murit” evidentiaza indepartarea de povestea de iubire,
care a ramas in trecut. Repetitia “Floare albastra! Floare albastra!” accentueaza melancolia, in
absenta iubirii viata fiind trista.
Ritmul poeziei este sustinut si de elementele de prozodie, cele 14 catrene avand masura de
7-8 silabe, rima imbratisata si ritmul trohaic. Limbajul poetic valorifica, in special, registrul popular
in monologul iubitei (“voi cerca”, “Cine treaba are?”), in timp ce tonul eului liric este filosofic,
solemn, accentuand diferenta dintre cei doi indragostiti.
In concluzie, poezia “Floare albastra” de Mihai Eminescu este o opera reprezentativa pentru
romantismul romanesc, dar si pentru creatia poetului, prin expresivitatea deo-sebita, folosirea
antitezei ca procedeu de constructie, prin diversitatea limbajului poetic, dar mai ales prin temele si
motivele specifice.
“Povestea lui Harap-Alb”
de Ion Creanga
-tema si viziune-
Ion Creanga este considerat in literatura romana creatorul basmului cult, ale carui principale
trasaturi sunt localizarea si umanizarea fantasticului.
Publicat in anul 1877, in revista “Convorbiri literare”, basmul “Povestea lui Harap-Alb” de
Ion Creanga este considerat “cel mai frumos basm […] din intreaga noastra literatura”, “un veritabil
bildungsroman fantastic”.
Basmul este o specie a genului epic, in versuri sau in proza, in care elementele realis-te se
impletesc cu cele fabuloase, iar personajele au valori simbolice, reprezentand binele si raul.
Tema generala a basmelor, lupta dintre bine si rau, ocupa un loc secundar in “Poves-tea lui
Harap-Alb” deoarece nu exista o confruntare directa intre erou si fortele raului. In toate probele la
care este supus, Harap-Alb este ajutat de prietenii de nadejde pe care si-i facuse. Tema centrala a
basmului este calatoria initiatica a eroului, fiecare secventa narativa devenind un moment esential in
initierea acestuia atat in plan soci-al, cat si uman. Din acest punct de vedere, opera devine un
bildungsroman.
Opera are o structura secventiala, evenimentele fiind prezentate prin inlantuire. Pers-pectiva
narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a, de un narator omniscient, dar
exista si interventii subiective, din dorinta de a recapta atentia cititorului.
Incipitul “Amu cica era odata intr-o tara” are rolul de a introduce pe cititor in lumea
fabuloasa. Relatiile temporale si spatiale nu sunt determinate (“odata intr-o tara”), formula tipica
initiala accentuand incertitudinea (“cica”).
In expozitiune sunt prezentate personajele. Era odata un crai care avea trei feciori, iar fratele
sau, Verde Imparat, avea trei fiice. Craiul primeste o scriosoare de la fratele lui, in care acesta ii
cere sa-i trimita pe unul dintre fiii sai pentru a-i mosteni tronul. Acesta isi supune feciorii la o proba
a curajului pe care doar mezinul o trece.
O prima scena semnificativa pentru tematica operei este cea a intalnirii in padure cu omul
span, labirintul in care mezinul, neinitiat fiind, se rataceste. Lingusitor si umil, spanul reuseste sa il
convinga pe erou sa-l accepte in slujba sa, desi tatal sau il sfatuise sa se fereasca de astfel de
oameni. Viclean, spanul varsa apa din pleosca si il atrage la o fantanta, pacalindu-l sa intre in ea.
Acesta intra in fantana, fara sa se gandeasca la pericolul care il pandea, spanul silindu-l sa jure pe
palos ca ii va arata “ascultare si supunere in toate”. Aceasta scena devine semnificativa deoarece
fantana este atat locul “botezului”, aici primindu-si numele de Harap-Alb, cat si o adevarata poarta
a infernului, de aici incepand pentru el greutatile vietii.
O a doua scena semnificativa este cea din finalul basmului, cand Harap-Alb este supus mai
multor probe la curtea Imparatului Rosu. Acesta se intoarce cu fata Imparatului Rosu, pe care
spanul dorea sa o ia de sotie. Ea dezvaluie adevarata identitate a celor doi, iar spanul, crezand ca
Harap-Alb si-a incalcat juramantul, se repede si ii taie capul. Este pedepsit insa de calul lui, care il
ridica la cer si apoi ii da drumul, ucigandu-l. Personaj fabulos, fata Imparatului Rosu il readuce la
viata pe Harap-Alb, iar cei doi primesc binecuvantarea Imparatului Verde pentru a se casatori si a-i
urma la tron. Aceasta scena este semnificativa deoarece marcheaza sfarsitul juramantului, dar si al
conditiei umilitoare de rob. Invierea inseamna pentru el o renastere intr-o alta viata in care este
pregatit pentru casatorie si pentru a deveni imparat.
In concluzie, basmul “Povestea lui Harap-Alb” pastreaza motivele tipice basmului popular,
dar se deosebeste prin umanizarea si localizarea fantasticului, trasatura ce accentueaza caracterul
cult. Cele mai multe personaje sunt umanizate prin comportament si limbaj, se comporta taraneste
si vorbesc moldoveneste. Limbajul imbina registrul popular cu cel regional, iar stilul este marcat de
oralitate si umor, trasatura specifica artei lui Ion Creanga.
de Ion Creanga
bildungsroman.
Titlul devine semnificativ pentru tema basmului deoarece sugereaza ca opera urma-reste
destinul personajului principal, anume Harap-Alb. Numele acestuia este un oxi-moron deoarece
“harap” inseamna negru, aici avand sensul de rob, iar adjectivul “alb” evidentiaza statutul lui
special de rob alb, dar sugereaza si puritatea sufleteasca.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a, de un narator
omniscient, dar exista si interventii subiective ale naratorului, din dorinta de a recapta atentia
cititorului.
Personajul principal, Harap-Alb, este caracterizat in mod direct de narator si de celelalte
personaje, dar mai ales indirect, prin vorbe, fapte, comportament, relatia cu celelalte personaje.
Statutul social al personajul este initial unul privilegiat deoarece este cel mai mic fiu,
intruchipand in basm motivul superioritatii mezinului. Statutul sau social se schimba, insa, pe
parcursul operei deoarece este pacalit de span, care ii fura identitatea, aceasta experienta avand
pentru el rol initiatic.
Din punct de vedere moral, este un erou tipic de basm prin bunatate, generozitate, curaj, dar
se deosebeste prin faptul ca ramane in sfera umanului, neavand trasaturi supranaturale.
Psihologic, nu este foarte bine individualizat, fiind privit mai ales din exterior, din
comportamentul sau reiesind ca este o fire sensibila si ca are momente de indoiala, de ezitare
specific umane.
Trasatura dominanta este bunatatea, care se evidentiaza inca de la inceputul basmului, din
scena in care pare a fi cel mai afectat de supararea tatalui cauzata de esecul fiilor mai mari. Reactia
lui este surprinsa de narator prin caracterizare directa: “incepe a plange in inima sa” si se retrage in
gradina palatului. Milostiv, da de pomana batranei cersetoare pe care o intalneste, iar aceasta ii
rasplateste bunatatea, sfatuindu-l sa ceara tatalui sau calul, hainele, armele cu care a fost el mire.
Astfel pregatit, porneste intr-o calatorie initiatica, pe parcursul careia este supus mai multor probe
menite sa-l pregateasca pentru viata.
Prima proba la care e supus este chiar cea a tatalui sau, care-l asteapta la un pod deghizat in
urs. Mezinul da dovada de curaj, primind binecuvantarea tatalui. Podul reprezinta pentru erou
trecerea de la adolescenta la maturitate, dar si trecerea de la o lume cunoscuta, cea a imparatiei, la o
lume necunoscuta, padurea-labirintul vietii in care se rataceste, neinitiat fiind.
Aici dovedeste o alta trasatura dominanta a sa: naivitatea, lipsa experientei vietii. De aceea,
se lasa usor pacalit de span, pe care il accepta ca sluga, nesocotind sfatul tatalui. Profitand de
credibilitatea lui, spanul il atrage la o fantana si il inchide in ea. Naivitatea personajului este
evidentiata si de narator prin caracterizare directa, precizand ca este “boboc in felul sau la trebi
aieste”. Scena fantanii devine semnificativa pentru personaj deoarece este atat locul “botezului”,
aici primindu-si numele de Harap-Alb, cat si o adevarata poarta a infernului, de aici incepand pentru
el greutatile vietii, reprezentate de probele la care spanul il supune.
In relatia cu spanul se dovedeste a fi cinstit, loial, respectandu-si juramantul facut chiar si in
momentele dificile.
Drumul catre curtea Imparatului Rosu este un alt prilej de initiere deoarece el invata acum
ca orice fiinta, oricat de neinsemnata ar parea, ar putea fi de folos. Prin caracterizare indirecta, ce
reiese din comportament, se evidentiaza, din nou, bunatatea eroului deoarece ocoleste furnicile si
ajuta albinele, fiind rasplatit apoi pentru altruismul sau. De asemenea, alaturi de cele cinci personaje
fabuloase, dovedeste capacitatea de a vedea dincolo de aparente si de a-si face prieteni adevarati,
care sa-i fie alaturi in momentele dificile.
Probele de la curtea Imparatului Rosu reprezinta initierea erotica a eroului, caci ele duc la
ritualul petitului: insotirea mirelui de un alai, gazduirea (proba de foc), ospatul, proba indemanarii si
alegerea motivata a miresei. Trecerea acestor probe il pregateste pentru casatoria cu o fata din
aceeasi lume ca si el, o etapa esentiala in evolutia sa.
Scena mortii devine simbolica pentru erou deoarece marcheaza sfarsitul juramantului, dar si
al conditiei umilitoare de rob. Invierea inseamna pentru el o renastere intr-o alta viata in care este
pregatit pentru casatorie si pentru a deveni imparat.
In opinia mea, destinul personajului principal evidentiaza caracterul didactic al basmului,
explicat lui Harap-Alb si prin vorbele Sf. Duminici: “cand vei ajunge si tu odata mare si tare […]
vei crede celor asupriti si necajiti pentru ca stii ce e necazul”. Constructia personajului reflecta
viziunea despre lumea autorului deoarece este umanizat prin comportament si limbaj, neavand
trasaturi supranaturale. Desi inzestrat cu trasaturi deosebite, Harap-Alb are slabiciuni omenesti,
momente de tristete si de disperare, dar si satisfactiile invingatorului, toate conducand la
desavarsirea sa ca om.
de Ion Creanga
bildungsroman.
Titlul devine semnificativ pentru tema basmului deoarece sugereaza ca opera urma-reste
destinul personajului principal, anume Harap-Alb. Numele acestuia este un oxi-moron deoarece
“harap” inseamna negru, aici avand sensul de rob, iar adjectivul “alb” evidentiaza statutul lui
special de rob alb, dar sugereaza si puritatea sufleteasca.
omniscient, dar exista si interventii subiective ale naratorului, din dorinta de a recapta atentia
cititorului.
Personajul principal, Harap-Alb, si personajul secundar, spanul, sunt individualizate prin
caracterizare directa facuta de narator si de celelalte personaje, dar si prin caracterizare indirecta ce
reiese din vorbe, fapte, comportament, relatia cu celelalte personaje.
Statutul initial al lui Harap-Alb este unul privilegiat deoarece este cel mai mic fiu de crai,
intruchipand in basm motivul superioritatii mezinului. Spanul accepta initial ipostaza umila de
sluga, dar isi schimba statutul prin viclenie, reusind sa fure identitatea lui Harap-Alb.
Din punct de vedere moral, este un erou tipic de basm prin bunatate, generozitate, curaj, dar
se deosebeste prin faptul ca ramane in sfera umanului, neavand trasaturi supranaturale. Personajul
opozant, spanul, reprezinta fortele raului, individul perfid, obisnuit a obtine avantaje si bogatie prin
inselaciune. Portretul sau fizic se rezuma la o trasatura, ce reiese din caracterizarea directa facuta de
narator: “om span”. In superstitia populara, acesta este un om “insemnat”, periculos si trebuie evitat.
Psihologic, Harap-Alb nu este foarte bine individualizat, fiind privit mai ales din exterior,
din comportamentul sau reiesind ca este o fire sensibila si ca are momente de indoiala, de ezitare
specific umane.
O prima scena semnificativa pentru relatia dintre personaje este cea a intalnirii in padure,
labirintul in care mezinul, neinitiat fiind, se rataceste. Lingusitor si umil, spanul reuseste sa il
convinga pe erou sa-l accepte in slujba sa, desi tatal sau il sfatuise sa se fereasca de astfel de
oameni. Viclean, spanul varsa apa din pleosca si il atrage la o fantanta, pacalindu-l sa intre in ea.
Naivitatea mezinului este evidentiata de narator prin caracterizare directa: “e boboc in felul sau la
trebi aieste”. Acesta intra in fantana, fara sa se gandeasca la pericolul care il pandea. Spanul devine
rautacios si amenintator, silindu-l sa jure pe palos ca ii va arata “ascultare si supunere in toate”.
Aceasta scena devine semnificativa pentru personaj deoarece este atat locul “botezului”, aici
primindu-si numele de Harap-Alb, cat si o adevarata poarta a infernului, de aici incepand pentru el
greutatile vietii.
In relatia cu spanul, Harap-Alb dovedeste loialitate si credinta fata de stapanul sau, intrucat
jurase pe palos. Cinstit din fire, nu il tradeaza pe span nici chiar in momentele dificile. Pe de alta
parte, spanul este un stapan tiranic, impulsiv si agresiv. Astfel, in momentul in care ajung la curtea
Imparatului Verde, spanul il trimite la
grajd si devine amenintator, palmuindu-l ca sa ia “si mai mult frica”. De aceea, fetele
Imparatului Verde cred ca spanul nu le seamana deloc “nici la chip, nici la bunatate” si ca Harap-
Alb, sluga lui, “are o infatisare mult mai placuta si samana a fi mult mai omenesc”. Spanul este
dictatorial si aspru cu Harap-Alb, asumandu-si toate meritele reusitei lui, intrucat considera ca stie
sa-i fie stapan adevarat si sa il struneasca.
O ultima scena semnificativa pentru evolutia relatiei dintre cele doua personaje este cea din
finalul basmului, cand Harap-Alb se intoarce cu fata Imparatului Rosu, pe care spanul dorea sa o ia
de sotie. Aceasta dezvaluie adevarata identitate a celor doi, iar spanul, crezand ca Harap-Alb si-a
incalcat juramantul, se repede si ii taie capul. Este pedepsit insa de calul lui, care il ridica la cer si
apoi ii da drumul, ucigandu-l. Personaj fabulos, fata Imparatului Rosu il readuce la viata pe Harap-
Alb, iar cei doi primesc binecuvantarea Imparatului Verde pentru a se casatori si a-i urma la tron.
Aceasta scena este semnificativa deoarece marcheaza sfarsitul juramantului, dar si al conditiei
umilitoare de rob. Invierea inseamna pentru el o renastere intr-o alta viata in care este pregatit
pentru casatorie si pentru a deveni imparat.
In opinia mea, relatia dintre cele doua personaje evidentiaza antiteza dintre bine si rau,
deznodamantul fiind reprezentat, ca intotdeauna, de triumful binelui asupra raului. Protagonistul
trece printr-o serie de probe, dar invata din greseli, evolueaza, se maturizeaza pentru a merita sa
devina imparat. Un rol important in acest proces il are si spanul, care intruchipeaza raul, dar este si
cel care il initiaza, “e un rau necesar”. Ambele personaje sunt umanizate prin comportament,
ganduri, limbaj, fiind o expresie a viziunii despre lume a autorului.
“Moara cu noroc”
de Ioan Slavici
-tema si viziune-
Realismul este un curent literar care apare la sfarsitul secolului al XIX-lea in Franta, ca o
reactie impotriva romantismului, impotriva tendintei de evadare din real a romanticilor, promovand
in operele literare o viziune asupra vietii cat mai aproape de realitate.
Trasaturile realismului sunt autenticitatea, veridicitatea si obiectivitatea. Temele preferate
sunt problemele societatii contemporane lor, pe care le prezinta in mod cri-tic, iar personajul este
unul tipic, reprezentativ pentru o categorie sociala.
Ioan Slavici este un scriitor realist si moralizator a carui opera este o pledoarie pentru
echilibrul moral, orice abatere de la aceste norme fiind sanctionate.
Nuvela “Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicata in revista “Novele din popor”,
aparuta in 1881 si este o nuvela realista, de analiza psihologica.
Opera se incadreaza in realism prin tema, obiectivitatea viziunii, veridicitatea faptelor si prin
personajele tipice. Actiunea se concentreaza asupra unui conflict de natura psi-hologica, din sufletul
personajului principal, care oscileaza intre dorinta de a ramane om cinstit, dragostea fata de familie
si patima banului care pune stapanire pe el.
Nuvela este o specie a genului epic, de dimensiune medie, cu actiune care se concentreaza
asupra unui singur conflict, cu personaje putine, dar bine individualizate.
Tema nuvelei este puterea banului, opera ilustrand consecintele nefaste pe care le are asupra
omului, setea de inavutire.
Compozitional, nuvela este alcatuita din 17 capitole prezentate prin inlantuire, elipsa,
alternanta si insertie. Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a,
de un narator omniscient.
Relatiile temporale si spatiale sunt relativ definite, actiunea petrecandu-se la Hanul Moara
cu noroc si in localitatile din zona Ardealului, pe parcursul unui an.
Incipitul nuvelei: “Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci
linistea colibei tale te face fericit” reprezinta cheia morala a operei, norma pe care personajele ar
trebui sa o respecte. Ea este exprimata de batrana soacra a lui Ghita, mama Anei.
Expozitiunea prezinta personajele, spatiul si timpul actiunii. Personajul principal, Ghita,
cizmar de meserie, este casatorit cu Ana si au impreuna doi copii. Nemultumit de situatia materiala,
se muta la Hanul Moara cu Noroc, o carciuma situata la rascruce de drumuri comerciale. O vreme
afacerile merg bine, iar familia este fericita.
O scena semnificativa pentru tematica operei este cea a confruntarii dintre Ghita si Lica, in
urma careia Ghita devine partas la afacerile lui Lica. Intr-o zi de duminica, atunci cand Ghita ar fi
trebuit sa mearga la biserica cu familia, este surprins de aparitia lui Lica si a oamenilor lui la han.
Observandu-i de departe, Ghita isi trimite sluga sa il anunte pe preot ca vor intarzia, ca masura de
precautie. Lica reuseste sa ii imblanzeasca pe cei doi caini si sa intre in han. Ii da lui Ghita o
legatura cu semnele turmelor sale pe care ar trebui sa le urmareasca, ii cere cheia hanului si ia bani
din lada cu imprumut, dar nu ii numara. Cand devine ironic cu Ghita, care ramane fara reactie,
atunci acesta incearca sa se opuna, dar Lica ii ameninta familia. Ghita il avertizeaza ca si-a trimis
sluga in sat, ceea ce il infurie pe samadau, drept urmare Ghita ii raspunde ca “oamenii ca el sunt
slugi primejdioase, dar tovarasi nepretuiti”. Astfel, el accepta sa devina partas la afacerile ilegale ale
samadaului, cerandu-i in schimb sa pastreze aparentele. Aceasta scena este semnificativa pentru ca
marcheaza inceputul degradarii morale a lui Ghita, care devine complice la talharie si omor,
depunand marturie mincinoasa in favoarea lui Lica si a oamenilor lui.
O a doua scena semnificativa este cea in care degradarea morala a lui Ghita atinge punctul
culminant deoarece decide sa-si foloseasca propria sotie in cursa pe care i-o intinde samadaului.
Lica il avertizeaza pe Ghita ca va veni la han in sambata Pastelui, sugerandu-i ca va avea bani
insemnati asupra lui. Ghita ar fi trebuit sa isi petreaca sarbatorile la sora Anei, dar decide sa ramana
la han, plecand doar soacra si cei doi copii. Ana insista sa ramana alaturi de sotul ei, desi Lica ii
ceruse lui Ghita sa ramana singur. Atunci cand vine, asa cum promisese, se infurie cand o vede pe
Ana si il avertizeaza ca are o slabiciune pentru ea. Ii propune sa il vindece el de aceasta slabiciune si
ii cere sa il lase singur cu Ana. Ghita vede acum ocazia unica de a merge la jandarmul Pintea sa-l
anunte ca Lica este la han si are bani insemnati asupra sa. Cand descopera ca a fost parasita de sot,
Ana isi exprima dispretul pentru ceea ce ajunge acesta, caracterizandu-l in mod direct: “Ghita nu e
decat o muiere in haine barbatesti”.
Deznodamantul urmareste destinul tragic al personajelor. Ghita se intoarce la han si o
injunghie pe Ana, iar el este impuscat de Raut. Lica porunceste sa se dea foc hanului, iar el incearca
sa fuga, insa cand il vede pe Pintea realizeaza ca nu mai are scapare si se sinucide.
In opinia mea, opera are un caracter moralizator sustinut si de simetria incipitului cu finalul.
Advertismentele batranei din incipitul nuvelei, cu privire la goana dupa inavutire, sunt ignorate de
Ghita, iar acesta isi pierde linistea colibei, instrainandu-se de familie. Patima banului il loveste
treptat si il dezumanizeaza, transformandu-l in complice la talharie si omor, iar in final, in criminal.
In concluzie, sanctionarea dras-
tica a protagonistilor este pe masura, lor lipsindu-le stapanirea de sine si simtul masurii.
de Ioan Slavici
Titlul operei este semnificativ pentru destinul personajului principal deoarece acesta spera
ca hanul sa-i aduca noroc, insa moara este parasita, locul este pustiu, sugerandu-se o influenta
malefica. Astfel, moara este “cu noroc” numai in sensul castigarii de multi bani pe cai necinstite.
omniscient care stie tot ceea ce simte, gandeste personajul principal si dezvaluie prin intermediul
monologului interior in stil indirect liber.
Ghita este caracterizat in mod direct de narator, de celelalte personaje si prin autoca-
racterizare, dar si in mod indirect, prin fapte, vorbe, actiuni, ganduri, relatia cu celelate personaje.
Statutul social al personajului este reliefat inca de la inceputul nuvelei. Ghita este casatorit
cu Ana, au impreuna doi copii si locuiesc in casa mamei Anei, soacra lui. Familia duce un trai
modest deoarece Ghita, cizmar de meserie, nu are de lucru. Nemultumit de conditia lui sociala,
Ghita tinde firesc spre bunastare si isi convinge familia sa se mute pentru 2-3 ani la carciuma aflata
la rascrucea unor drumuri comerciale, Moara cu noroc.
Din punct de vedere moral, Ghita este la inceput un om harnic, cinstit, care nu vrea decat sa
agoniseasca suficienti bani cat sa-si angajeze zece calfe pentru cizmarie. Bun meserias, muncitor,
Ghita trudeste din greu pentru fericirea familiei sale si se bucura atunci cand vede ca afacerile ii
merg bine, iar familia este multumita.
Psihologic, este individualizat prin monologul interior, dar si prin caracterizare directa
facuta de narator, care ii dezvaluie conflictul dintre dorinta de a ramane om cinstit, dragostea fata de
familie si patima banului care pune treptat stapanire pe sufletul sau. Sub influenta acesteia, naratorul
urmareste degradarea morala si psihologica a perso-najului.
Trasatura dominanta a personajului este lacomia de bani, trasatura care il conduce la
dezumanizare si degradare morala.
O scena semnificativa in evolutia personajului este aparitia la han a lui Lica Samada-ul,
seful porcarilor din zona, personaj malefic de care toti se temeau. Ghita incearca initial sa se arate
autoritar, darz si sa reziste propunerilor lui Lica. Gesturile, compor-tamentul sau dezvaluie
nesiguranta si teama care-l stapanesc.
Naratorul observa prin caracterizare directa schimbarea lui Ghita, care inainte era “un om
mereu asezat si pus pe ganduri”, iar dupa vizita lui Lica devenise “ursuz, se aprin-dea pentru orisice
lucru de nimic, nu mai zambea ca mai-nainte”. Ajunge chiar sa regrete ca avea familie deoarece si-
ar fi dorit sa poata spune “prea putin imi pasa”.
Conflictul interior este din ce in ce mai puternic, lupta dandu-se intre frontul cinstit al lui
Ghita si ispita bogatiei: “vedea banii gramada inaintea sa si i se impaienjeneau parca ochii”.
Dezumanizarea lui Ghita este lenta, dar sigura, intrucat el devine din partas la afaceri
necurate complice la talharie si omor, depunand marturie mincinoasa in favoarea lui Lica. Dupa
proces este apasat de remuscari, de sentimentul vinovatiei si se autocarac-terizeaza in fata copiilor:
“voi nu mai aveti un tata […] om cinstit”, “tatal vostru e un ticalos”. Desi isi propune sa-l dea in
vileag pe Lica, amana foarte mult momentul, din dorinta de a strange cat mai multi bani. Constient
ca nu-si mai poate controla dorinta de imbogatire, da vina pe firea lui slaba, autocaracterizandu-se:
“asa m-a lasat Dumnezeu, ce sa fac daca e in mine ceva mai tare decat vointa mea”.
O ultima scena semnificativa este cea in care Ghita o foloseste pe Ana drept momeala pentru
a-l demasca pe Lica. Vazandu-se parasita de sot, Ana isi exprima dispretul pentru ceea ce ajunsese
Ghita in mod direct: “nu e decat o muiere imbracata in haine barbatesti”. Prabusirea psihologica a
lui Ghita este inevitabila, intrucat devine el insusi criminal, injunghiind-o pe Ana. El este ucis de
Raut, devenind astfel o victima a propriului destin din cauza neputintei de a se impotrivi setei sale
nemasurate de avere.
In opinia mea, destinul personajului principal al nuvelei, Ghita, are un rol moralizator,
intrucat ilustreaza consecintele devastatoare pe care le are asupra omului dorinta de imbogatire.
Chiar daca oscileaza si are momente de regret, patima banului il or-beste, il dezumanizeaza treptat,
transformandu-l din omul cinstit la inceput in partas la afaceri necurate, complice la talharie si
omor, iar in final in criminal. In concluzie, sanctionarea personajului este pe masura faptelor
savarsite, intrucat ii lipsesc simtul masurii, echilibrul, stima de sine, calitati pentru care Slavici
pledeaza in opera sa.
de Ioan Slavici
Titlul operei este semnificativ pentru destinul personajului principal deoarece acesta spera
ca hanul sa-i aduca noroc, insa moara este parasita, locul este pustiu, sugerandu-se o influenta
malefica. Astfel, moara este “cu noroc” numai in sensul castigarii de multi bani pe cai necinstite.
omniscient care stie tot ceea ce simte, gandeste personajul principal si dezvaluie prin intermediul
monologului interior in stil indirect liber.
Personajul principal, Ghita, si sotia sa, Ana, personaj secundar, sunt individualizate prin
caracterizare directa facuta de narator si de celelalte personaje, dar prin caracterizare indirecta ce
reiese din fapte, vorbe, actiuni, ganduri, relatia cu celelate personaje.
Statutul social al personajelor este reliefat inca de la inceputul nuvelei. Ghita este casatorit
cu Ana, au impreuna un copil si il asteapta pe al doilea. Locuiesc toti in casa soacrei, mama Anei,
intr-un sat saracacios. Familia duce un trai modest deoarece Ghita, cizmar de meserie, nu are de
lucru. Nemultumit de situatia sa materiala, Ghita decide sa se mute pentru 2-3 ani la carciuma aflata
la rascrucea unor drumuri comerciale, Moara cu noroc.
Om harnic, cinstit, Ghita nu vrea initial decat sa agoniseasca atatia bani, cat sa isi angajeze
zece calfe pentru cizmarie. Ana, “cea inteleapta si asezata”, se arunca “rasfatata” asupra lui, iar lui
Ghita ii batea inima de bucurie, vazand ca afacerile ii merg bine, iar familia este fericita.
Cuplul Ghita-Ana este introspectat psihologic de naratorul omniscient, care stie ce simt,
gandesc, ce planuiesc cei doi soti. De asemenea, naratorul observa atent transformarea morala si
psihologica a personajelor. Prin monologul interior se evidentiaza conflictele interioare ale
personajelor; Ghita oscileaza intre dorinta de a ramane om cinstit, dragostea fata de familie si
patima banului care incepe sa puna stapanire pe sufletul sau. Ana oscileaza si ea intre a avea
incredere sau nu in sotul ei, devenind tot mai suspicioasa si indepartandu-se de el.
Echilbrul tinerei familii este tulburat de aparitia la han a lui Lica Samadaul, personaj malefic
de care toti cei din zona se temeau. Ana observa ca Lica este oarecum “fioros la fata” si-l
avertizeaza pe Ghita de pericolul pe care il simte. Naratorul observa, prin caracterizare directa,
schimbarea lui Ghita, care inainte era “mereu asezat si pus pe ganduri”, iar apoi devenise “ursuz, se
aprindea din orisice lucru de nimic, nu mai zambea ca mai-nainte”. Ajunge chiar sa regrete ca avea
sotie si copii, intrucat si-ar fi dorit sa poata spune “prea putin imi pasa”. Se indeparteaza incet, dar
sigur de sotia sa, care “se simtea tot mai parasita”. Refuza sa-i dea amanunte despre afacerile pe
care le are cu Lica, iar relatiile dintre cei doi soti devin tot mai reci: “ii era parca n-a vazut-o demult
si parca era sa se desparta de dansa”.
Degradarea morala a lui Ghita este lenta, dar sigura, intrucat devine complice la talharie si
omor, depunand marturie mincionoasa in favoarea lui Lica. Dupa proces este apasat de remuscari
sincere, cerandu-i iertare Anei: “iarta-ma, Ana, iarta-ma cel putin tu, caci eu n-am sa ma iert cat voi
trai pe fata pamantului”.
Dezumanizare personajului principal atinge punctul culminant in momentul in care decide
sa o paraseasca pe Ana drept momeala pe care o intinde in cursa prinderii lui Lica. Vazandu-se
parasita de sot si impinsa in bratele altui barbat, Ana isi exprima dispretul pentru ceea ce devenise
Ghita, caracterizandu-l in mod direct: “nu e decat o muiere imbracata in haine barbatesti”.
Destinul personajelor este tragic, intrucat Ghita o injunghie pe Ana, iar el este, la randul sau,
ucis de Raut.
In opinia mea, destinele celor doua personaje au un rol moralizator, ilustrand conse-cintele
devastatoare pe care le are setea de inavutire asupra omului. Chiar daca are momente de regret,
patima banului il orbeste si il dezumanizeaza treptat pe Ghita. Astfel, ajunge sa piarda nu numai
increderea in sine, dar si pe cea a sotiei sale, Ana, ceea ce conduce, inevitabil, la ruptura. Ana
impartaseste acelasi destin pentru ca incalca norme morale importante, precum cinstea si loialitatea
fata de sotul ei.
In concluzie, drama familiei este generata de lipsa de sinceritate si de comunicare, iar goana
dupa inavutire cu orice pret provoaca dezechilibre si chiar catastrofe la nivelul relatiilor interumane.
“Baltagul”
de Mihail Sadoveanu
-tema si viziune-
Trasaturile realismului sunt autenticitatea, veridicitatea si obiectivitatea. Temele preferate de
autori sunt problemele societatii contemporane lor, pe care le prezinta in mod critic, iar personajul
este unul tipic, reprezentativ pentru o categorie sociala.
Scriitor deosebit de prolific, Mihail Sadoveanu a creat o opera care se intinde pe aproape
jumatate de secol, avand amploarea unei intregi literaturi.
Publicat in anul 1930, in perioada interbelica, romanul “Baltagul” de Mihail Sado-veanu
este un roman monografic, mitic, dar si initiatic (bildungsroman).
Tema romanului este calatoria cu scopul aflarii adevarului. Aceasta este, insa, si un pretext
pentru autor pentru a prezenta si lumea arhaica a omului romanesc, specificul nostru national.
Totodata, sunt prezente si tema familiei, dar si a initierii.
Titlul romanului este unul simbolic deoarece baltagul (un topor cu doua taisuri) este atat
arma crimei (cu care a fost ucis Nechifor Lipan), cat si arma dreptatii, intrucat acelasi baltag este
folosit pentru uciderea criminalului.
Compozitional, romanul este alcatuit din 16 capitole prezentate prin inlantuire si evocare.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a, de catre un narator
omniscient.
Relatiile temporale si spatiale sunt relativ definite, actiunea petrecandu-se pe melea-gurile
Moldovei, de la sfarsitul toamnei pana la sfarsitul primaverii.
Incipitul romanului contine legenda pe care Nechifor Lipan obisnuia sa o spuna pe la nunti
si pe la petreceri, legenda despre darurile pe care Dumnezeu le-ar fi dat neamurilor.
Expozitiunea prezinta personajele, spatiul si timpul actiunii. Astfel, Vitoria Lipan este o
munteanca din Magura Tarcaului, casatorita cu Nechifor Lipan. Au impreuna doi copii, Gheorghita
si Minodora. Pentru ca Nechifor era oier priceput, “avere aveau cat le trebuia”. Intr-o zi, Nechifor
pleaca la Dorna sa cumpere oi si nu se mai intoarce acasa o buna vreme.
O scena semnificativa pentru tematica operei este cea de la inceput, cand Gheorghita vine
acasa de sarbatori, asa cum ii ceruse mama sa. Vitoria il primeste “cu mare bucurie”, iar apoi se
retrage in alta odaie “ca sa poata plange singura”. Gheorghita observa totusi suferinta ascunsa a
mamei sale si transformarea ei: “se uita numai cu suparare si i-au crescut tepi de aricioaica”. Vitoria
ii spune lui Gheorghita ca, fiind singurul barbat din familie, trebuie sa plece in cautarea tatalui sau.
Desi accepta initial, Gheorghita cere explicatii in legatura cu ce ar trebui sa faca si atunci Vitoria
realizeaza ca trebuie sa renunte la nadejdea pe care si-o pusese in el. De aceea, decide sa plece
impreuna la drum, avertizandu-l pe Gheorghita de scopul calatoriei sale: “pentru tine de aci inainte
incepe a rasari soarele”.
In cautarea sotului disparut, Vitoria il gaseste pe Lupu, cainele lui Nechifor, in curtea unui
gospodar. Cu ajutorul acestuia descopera ramasitele pamantesti ale sotului sau intr-o rapa de sub
Crucea Talienilor. Anunta autoritatile sa constate crima, apoi pregateste cele necesare pentru
inmormantare si parastas.
O ultima scena semnificativa este cea de la parastasul dat in memoria lui Nechifor. Vitoria
intuieste cine este principalul vinovat de crima si pune la cale un abil scenariu, prin vorbe aluzive,
insinuari, reusind sa-l faca pe Calistrat Bogza sa cedeze psihic si sa-si recunoasca vina. Acesta vrea
sa isi recupereze baltagul de la Gheorghita, insa atunci “feciorul mortului simti crescand in el o
putere mai mare si mai dreapta decat a ucigasului”. Il paleste pe Bogza cu baltagul in frunte, arma
crimei devenind astfel si arma dreptatii. Odata dreptatea infaptuita, sufletul ambelor personaje isi
poate gasi linistea, viata reluandu-si cursul ei firesc.
In opinia mea, desi urmareste un singur fir epic, actiunea operei este complexa deoa-rece in
“Baltagul” se regasesc mai multe tipuri de romane. In primul rand, este un roman monografic prin
prezentarea detaliata a satelor de munte ale Moldovei cu topografia lor, institutiile specifice,
obiceiurile, traditiile, mentalitatea oamenilor. Este si un roman mitic prin numeroasele asemanari cu
balada “Miorita”, dar si cu mitul despre Isis si Osiris. Aspectul initiatic este evident pentru
Gheorghita, care este supus pe parcursul calatoriei unor probe menite sa-l pregateasca pentru viata,
dar si pentru Vitoria, care pleaca de la o lume cunoscuta, cea a satului traditional, catre una necu-
noscuta.
“Baltagul”
de Mihail Sadoveanu
Personajul principal, Vitoria Lipan, este caracterizat in mod direct de narator si de celelalte
personaje si in mod indirect prin fapte, vorbe, ganduri, relatia cu celelalte personaje.
Din punct de vedere social, statutul personajului se contureaza inca din expozitiune. Vitoria
Lipan, o munteanca din Magura Tarcaului, este casatorita cu Nechifor Lipan si au impreuna doi
copii: Gheorghita si Minodora. Pentru ca Nechifor era oier price-put, “avere aveau cat le trebuia”.
In relatia cu familia, Vitoria se dovedeste o sotie iubitoare si o mama devotata, fiind mai severa cu
Minodora care se indeparta de tradi-tiile la care Vitoria tinea atat de mult.
Moral, reprezinta tipul eroului popular prin cultul pentru adevar si dreptate, precum si prin
respectarea traditiilor stramosesti. Portretul ei moral se realizeaza pe parcursul romanului, prin
aculmulare, Vitoria demonstrand calitati precum credinta, inteligenta, intuitia, perseverenta,
caracterul puternic.
Psihologic, este privita din exterior, fiind caracterizata in mod direct de catre narator. Astfel,
se evidentiaza ingrijorarea Vitoriei din cauza absentei sotului ei: “se socotea moarta ca si omul ei
care nu era langa dansa”, detasandu-se parca de lumea exterioa-ra: “intrase oarecum in sine”.
Vitoria are trasaturile specifice eroului popular: credinta, respectul pentru traditii, dar si
pentru adevar, de unde reiese si caracterul ei justitiar.
Firea ei religioasa se evidentiaza inca de la inceputul romanului, din faptul ca in momentele
dificile cere sfaturile lui Daniil Lilies, se roaga la Dumnezeu si merge chiar la Manastirea Bistrita,
unde se roaga la Sf. Ana. Convinsa ca o nenorocire s-a intamplat cu Nechifor, decide sa plece in
cautarea acestuia cu scopul de a-l gasi, de a-i face o inmormantare crestineasca. Inaintea plecarii
simte nevoia unei purificari sufletesti si posteste 12 vineri la rand. O duce pe Minodora la manastire
pentru a o sti in siguranta in lipsa ei.
Harnica si meticuloasa, Vitoria se pregateste si material pentru aceasta plecare: pune
gospodaria in ordine, o lasa pe seama argatului, vinde in agoniseala pentru a avea bani de drum si
comanda lui Gheorghita un baltag nou pe care il sfinteste la preotul satului.
Pe parcursul calatoriei, principala trasatura pe care o demonstreaza este spiritul de
investigatie, ea comportandu-se ca un adevarat detectiv. Astfel, intreband din sat in sat si din han in
han, reuseste sa refaca intocmai traseul parcurs de sotul ei. Prevazatoare, merge numai de la
rasaritul pana la apusul soarelui si nu dezvaluie niciodata motivul real al calatoriei. Ajunsa la Dorna
si intreband cu discretie oamenii locului, afla ca Nechifor cumparase 300 de oi si ca plecase insotit
de alti doi ciobani care voiau si ei sa cumpere 100. Perseverenta, Vitoria reface intocmai traseul
parcurs de cei trei si realizeaza ca la Sabasa ajunsesera toti, insa la Suha erau doar doi.
O scena semnificativa este cea in care, cu ajutorul lui Lupu, cainele credincios al lui Lipan,
gasit in curtea unui gospodar din Sabasa, Vitoria descopera ramasitele pamantesti ale sotului ei.
Reactia sa este surprinsa de narator prin caracterizare directa: “cu graba, dar fara lacrimi, femeia
facu cea dintai randuiala”. Desi indurerata, Vitoria isi pastreaza luciditatea si il lasa pe Gheorghita
sa privegheze langa trupul tatalui sau, iar ea merge in sat sa anunte autoritatile crima, dar si sa-l
poata duce pe Lipan pentru a-l inmormanta crestineste.
O alta scena semnificativa este cea de la parastasul dat in memoria lui Nechifor. Vitoria
demonstreaza o patrunzatoare observatie psihologica, intuind ca Calistrat Bogza este principalul
vinovat de crima si prin vorbe aluzive, insinuari, il determina pe acesta sa cedeze psihic si sa isi
recunoasca vina. Astfel, se poate infaptui dreptatea fara de care sufletul ei nu si-ar fi gasit odihna.
In opinia mea, Vitoria Lipan ramane un personaj reprezentativ pentru lumea satului, prin
filosofia de viata, echilibru si masura in toate, prin cultul adevarului, dreptatii si al traditiei. Pentru
spiritul ei de investigatie si justitiar, George Calinescu o considera un Hamlet feminin al literaturii
romane.
“Baltagul”
de Mihail Sadoveanu
Personajul principal, Vitoria Lipan, si personajul secundar, Gheorghita, sunt individualizate
prin caracterizare directa facuta de narator si de celelalte personaje si prin ca-racterizare indirecta ce
reiese din fapte, vorbe, ganduri, relatia cu celelalte personaje.
Statutul social al celor doua personaje se evidentiaza inca de la inceput, prin prezen-tarea pe
care naratorul o face familiei Lipan. Vitoria Lipan este o munteanca din Magura Tarcaului,
casatorita cu Nechifor Lipan. Au impreuna doi copii, Gheorghita si Minodora. Pentru ca Nechifor
era oier priceput, “avere aveau cat le trebuia”. Gheor-ghita este fiul cel mic al familiei, pentru care
Vitoria are o slabiciune: “il ocrotea si-l apara de cate ori in ochii lui Lipan era un nour de vreme
rea”. Din portretul fizic, realizat de narator prin caracterizare directa: “intorcea un zambet frumos ca
de fata si abia incepea sa-i infiereze mustacioara”, reiese ca se afla in perioada de trecere de la
adolescenta la maturitate.
Din punct de vedere moral, Vitoria reprezinta tipul eroului popular prin cultul pentru adevar
si dreptate, precum si prin respectarea traditiilor stramosesti. Portretul ei moral se realizeaza pe
parcursul romanului, prin aculmulare, Vitoria demonstrand calitati precum credinta, inteligenta,
intuitia, perseverenta, caracterul puternic.
Gheorghita este individualizat prin caracterizare directa facuta de narator: “nu prea era
vorbaret” si prin ochii Vitoriei, care-l vede sfios si nesigur. Se sugereaza astfel ipostaza tanarului
neinitiat, pe care calatoria in cautarea tatalui sau il va ajuta sa se maturizeze.
Psihologic, ambele personaje sunt privite din exterior, prin urmarirea comportamentului si a
reactiilor. Astfel, naratorul surprinde prin caracterizare directa ingrijorarea si tristetea Vitoriei din
cauza absentei sotului ei: “se socotea moarta ca si omul ei care nu era langa dansa” si “era plina de
ganduri de patima si durere”. Gheorghita se simte si el mahnit in sine si are “o usoara induiosare”
cand observa supararea mamei sale, pe care o admira: “mama asta trebuie sa fie fermecatoare;
cunoaste gandurile omului”.
O scena semnificativa pentru evolutia relatiei dintre cele doua personaje este cea de la
inceput, cand Gheorghita vine acasa de sarbatori, asa cum ii ceruse mama sa. Vitoria il primeste “cu
mare bucurie”, iar apoi se retrage in alta odaie “ca sa poata plange singura”. Gheorghita observa
totusi suferinta ascunsa a mamei sale si transformarea ei: “se uita numai cu suparare si i-au crescut
tepi de aricioaica”. Vitoria ii spune lui Gheorghita ca, fiind singurul barbat din familie, trebuie sa
plece in cautarea tatalui sau. Desi accepta initial, Gheorghita cere explicatii in legatura cu ce ar
trebui sa faca si atunci Vitoria realizeaza ca trebuie sa renunte la nadejdea pe care si-o pusese in el.
De aceea, decide sa plece impreuna la drum, avertizandu-l pe Gheorghita de scopul calatoriei sale:
“pentru tine de aci inainte incepe a rasari soarele”, “de acu’ tre’ sa te arati barbat”.
Calatoria se dovedeste a fi initiatica pentru Gheorghita deoarece este supus, asemenea
personajelor de basm, la trei probe. Prima este lupta cu troianul, cand Gheorghita isi dovedeste forta
fizica, deschizand drumul prin zapada. A doua este scena in care do-vedeste ca o poate apara pe
mama sa atunci cand un strain se apropie de ei si ii sop-teste Vitoriei ceva la ureche. Ultima proba
este trairea unei mari suferinte, aceea a descoperirii tatalui sau. Reactia celor doua personaje este
surprinsa de narator prin ca-racterizare directa. Gheorghita “plangea ca un copil mic”, in timp ce
Vitoria este indurerata, “dar fara lacrimi”, savarsind randuielile crestinesti.
O ultima scena semnificativa este cea de la parastasul dat in memoria lui Nechifor, la care
Vitoria pune la cale un abil scenariu prin care reuseste sa-l faca pe Calistrat Bogza sa cedeze psihic
si sa-si recunoasca vina. Acesta vrea sa isi recupereze baltagul de la Gheorghita, insa atunci
“feciorul mortului simti crescand in el o putere mai ma-re si mai dreapta decat a ucigasului”. Il
paleste pe Bogza cu baltagul in frunte, arma crimei devenind astfel si arma dreptatii. Odata
dreptatea infaptuita, sufletul ambelor personaje isi poate gasi linistea, viata reluandu-si cursul ei
firesc.
In opinia mea, relatia dintre cele doua personaje este reprezentativa pentru imaginea familiei
traditionale din lumea arhaica a satului romanesc. Gheorghita isi priveste ma-ma cu admiratie si
respect, ascultandu-i sfaturile si acceptandu-i statutul de mentor in aceasta calatorie. Vitoria, “o
femeie in tara barbatilor”, accepta rolul initiatorului care ii poarta pasii catre cunoastere. De aceea,
cand, in finalul romanului, ea il anunta pe Gheorghita ca nu se va invoi sa o marite pe Minodora cu
fiul dascalitei, Vitoria nu transmite doar o atitudine, ci ii preda responsabilitatea capului de familie,
recunos-candu-i statutul de initiat.
“O scrisoare pierduta”
de Ion Luca Caragiale
-tema si viziune-
I.L.Caragiale este un scriitor realist si moralizator, un observator atent al societatii din
vremea lui, pe care o prezinta in mod critic.
Piesa “O scrisoare pierduta” a avut avanpremiera in anul 1884, pe scena Teatrului National
si a fost publicat un an mai tarziu in revista “Convorbiri literare”.
Opera este o comedie realista, de moravuri politice, care are trasaturile specifice acestui
curent: autenticitatea, veridicitatea si obiectivitatea. Autenticitatea este sustinuta de faptul ca piesa
este inspirata din realitatea vremii autorului, respectiv organizarea alegerilor din anul 1883 si
revizuirea Constitutiei. Autorul prezinta in mod obiectiv si critic aceste realitati, iar faptele au un
caracter verosimil. Personajele piesei sunt rea-liste deoarece reprezinta categorii umane, iar tema
operei este, de asemenea, specifica acestui curent.
Comedia este o specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, in care actiunea sa-
tirizeaza aspecte sociale, moravuri, defecte umane, cu scopul de a le indrepta, efectul comediei fiind
rasul moralizator. Intre personaje se nasc conflicte puternice care se solutioneaza, insa, in mod
fericit.
Tema comediei este dorinta de parvenire a burgheziei, pe frontul campaniei electorale
pentru functia de deputat. In piesa se mai regasesc si tema iubirii si a familiei, satiri-zate, insa, prin
triunghiul conjugal.
Ca orice opera dramatica, comedia are o structura specifica, fiind alcatuita din patru acte si
mai multe scene. Modul predominant de expunere este dialogul, care se imple-teste cu monologul
dramatic. Autorul intervine in mod direct in didascalii, oferind informatii despre decor, dar mai ales
despre mimica, gesturile, tonul vocii personajelor. Indicatiile scenice devin astfel un mijloc de
caracterizare directa a personajelor, prin care autorul ilustreaza contrastul dintre aparenta si esenta.
Relatiile temporale si spatiale sunt relativ definite, actiunea petrecandu-se “in capitala unui
judet de munte in zilele noastre”. Desi din piesa reiese ca este vorba despre anul 1883, autorul
relativizeaza timpul si spatiul, din dorinta de a sugera ca evenimentele sunt posibile oricand si
oriunde.
Actiunea comediei se concentreaza asupra unui singur conflict politic, dintre Opozitie si
Putere pentru functia de deputat, conflict dublat de cel din plan personal, declansat de pierderea
scrisorii de amor.
Din relatarea scenelor reiese ca opera are trasaturi specifice comediei, intrucat se con-
centreaza asupra unui conflict comic ce se rezolva in mod fericit. Totodata, actiunea piesei
satirizeaza aspecte sociale, moravuri precum: politica (prin toti politicienii corupti, inculti,
demagogi din piesa), familia (prin triunghiul conjugal), politia (prin Ghita Pristanda care fura din
avutul statului si slujea interesele politice), biserica (prin popa Pripici, care fuma, juca stos si
discuta politica), posta (prin cetateanul turmentat care nu respecta secretele corespondentei) si presa
(prin “Racnetul Carpatilor” si “Razboiul” care reprezinta presa de scandal, folosita in interese
politice).
O prima scena semnificativa pentru tematica operei este cea de la inceputul piesei, in care
Trahanache ii povesteste amicului sau, Tipatescu, modul in care fusese santajat de Nae Catavencu,
seful Opozitiei locale. Tipatescu isi exprima dispretul fata de lipsa de moralitate a lui Catavencu:
“Mizerabilul!”, cand el insusi e imoral, fiind amantul Zoei si inseland astfel increderea prietenului
sau. Trahanache ii spune ca Nae Catavencu se afla in posesia unei scrisori de amor pe care
Tipatescu o trimise Zoei. Acesta il anuntase ca o va publica in ziarul sau daca nu va fi ales in
functia de deputat. Reactiile lui Tipatescu sunt surprinse in didascalii, acesta este “in culmea
agitatiei”, iar in final iese “turbat” din scena, strigand dupa Ghita Pristanda. Spre deosebire de
Tipatescu, Trahanache este calm, stiind sa disimuleze. De aceea, considera ca Tipatescu nu este
tocmai potrivit pentru functia de prefect, intrucat “e iute”, “n-are cumpat”.
O a doua scena semnificativa este cea de la inceputul actului al doilea, in care se evidentiaza
coruptia politicienilor. Farfuridi, Branzovenescu si Trahanache falsifica listele electorale, adaugand
persoane fara drept de vot, nedetinand averea necesara. In epoca functiona votul cenzitar care dadea
drept electoral doar barbatilor cu un anumit statut social. Ei trec pe lista persoane care nu au aceasta
calitate, dar care erau simpatizantii partidului si care ar fi putut vota candidatul puterii. Farfuridi si
Branzovenescu profita de ocazie pentru a-i marturisi lui Trahanache ca interesele partidului sunt
inselate, dar acesta reactioneaza neasteptat de puternic. Ei se grabesc sa se linisteasca, spunand ca
nu pe el il banuiesc, ci pe Tipatescu, dar Trahanache “este si mai indignat”. El ii ia apararea
amicului Fanica, despre care spune ca i-a facut si ii face “servicii” si ca “de 8 ani traim impreuna ca
fratii”. Iese apoi din scena “foarte tulburat”, iar cei doi, impresionati de reactia sa, il caracterizeaza
in mod direct: “e tare, tare de tot…solid barbat”.
In concluzie, rasul provocat de actiunea comediei are un rol moralizator, ilustrand crezul
autorului ca “nimic nu-i arde pe ticalosi mai mult ca rasul”.
Dramaturg si prozator, I.L.Caragiale este un scriitor realist si moralizator, un observator

lucid al societatii din vremea lui, pe care o prezinta in mod critic.
Opera este o comedie realista, de moravuri politice, a carei tema ilustreaza dorinta de
parvenire a burgheziei, pe frontul campaniei electorale pentru functia de deputat. Te-me secundare
sunt iubirea si familia, satirizate, insa, prin triunghiul conjugal.
Actiunea comediei se concentreaza asupra unui singur conflict politic, dintre Opozitie si
Putere pentru functia de deputat, conflict dublat de cel din plan personal, declansat de pierderea
scrisorii de amor.
Zaharia Trahanache este caracterizat in mod direct, de autor in didascalii si de celelal-te
personaje, dar si in mod indirect prin vorbe, fapte, comportament, relatia cu celelalte personaje.
Social, Zaharia Trahanache are un statut privilegiat, fiind un reprezentat important al puterii
locale, presedinte a numeroase “comitete si comitii”. De aceea, pe plan local, el se bucura de respect
si autoritate, recunoscute chiar si de opozitie, asa cum reiese din afirmatia lui Catavencu: “am tinut
la dumneata ca la capul judetului nostru”. Tra-hanache este casatorit cu Zoe si are dintr-o casatorie
anterioara un fiu, care este student. Este bun prieten cu Stefan Tipatescu, amantul Zoei, formand toti
trei triunghiul conjugal, un mijloc de comic din piesa.
Moral, Zaharia este individualizat prin comicul onomastic, care ii sugereaza trasaturi-le
dominante de caracter. Astfel, prenumele deriva de la zahar, evidentiind ramolismentul
personajului, iar numele deriva de la trahana - coca moale, relevand maleabi-
litatea, faptul ca este usor de influentat de sefii de la centru, de propriul interes, dar mai ales
de Zoe.
Psihologic, nu este foarte bine individualizat, fiind privit din exterior, prin observarea
comportamentului. Astfel, se evidentiaza contrastul dintre aparenta si esenta, intrucat Trahanache
pare senil, naiv, dar devine puternic, agresiv, atunci cand este acuzat de tradare.
Pe plan familial, Trahanache este incornorat, dar pare ca ii convine triunghiul conjugal, care
ii asigura o viata linistita de familie. De aceea, el pastreaza falsa prietenie cu Tipatescu, despre care
spune ca i-a facut si ii face servicii si cu care traieste “de opt ani […] ca fratii”. O scena
semnificativa in acest sens este cea de la inceputul piesei, in care Trahanache ii relateaza lui
Tipatescu modul in care a fost santajat de Catavencu. Desi refuza sa considere scrisoarea altceva
decat o “plastografie”, Trahanache o reproduce din memorie, observand atent reactiile lui
Tipatescu. Il consoleaza chiar pe amantul sotiei, spunandu-i sa nu-si mai faca sange rau, insa
adauga: “Sa vezi imitatie de scrisoare! Sa zici si tu ca e a ta.”.
Ca politician, este diplomat si doar aparent naiv, fiind singurul care nu cedeaza santajului.
Pregateste contrasantajul si gaseste o polita falsificata de Nae Catavencu, prin care isi insusea 5000
lei de la societatea pe care o conducea. Maleabil, Trahanache se supune sefilor de la “centru” si
sustine candidatul pe care acestia il propun, constient ca functia sa depinde de ei.
Desi se lamenteaza de lipsa de moralitate a societatii: “A, ce corupta sotietate!”, Trahanache
este demagog deoarece el insusi este corupt, practicand inselaciunea. O scena semnificativa in acest
sens este cea in care, impreuna cu Farfuridi si Branzovenescu, falsifica listele electorale, adaugand
persoane fara drept de vot deoarece nu deti-neau averea necesara. Pasnicul Trahanache reactioneaza
brutal atunci cand este acu-zat de tradare, surprinzandu-i pe Farfuridi si Branzovenescu. Acestia il
caracterizeaza in mod direct: “E tare…tare de tot! Solid barbat!”.
Comicul de limbaj evidentiaza prin caracterizare indirecta incultura, intrucat Trahana-che
repeta mecanic truisme si cacofonii, pe care le citeaza din scrisorile fiului sau: “O sotietate fara
printipuri…va sa zica nu le are”. Ticul sau verbal, “Ai putintica rabda-re!”, sugereaza, pe de o parte,
lentoara, vocabularul limitat, dar pe de alta parte, poate fi si o abila arma politica de care el se
foloseste pentru a castiga timp de gandire.
In concluzie, Zaharia Trahanache ramane unul dintre cele mai importante personaje ale
operei, prin ambiguitatea sa, intrucat cititorul nu poate fi sigur pana la final daca personajul este fie
foarte naiv, astfel incat sa nu inteleaga adulterul sotiei, fie stie totul si accepta situatia din dorinta de
a-si pastra situatia conjugala si cea sociala.
Dramaturg si prozator, I.L.Caragiale este un scriitor realist si moralizator, un observator

lucid al societatii din vremea lui, pe care o prezinta in mod critic.
Opera este o comedie realista, de moravuri politice, a carei tema ilustreaza dorinta de
parvenire a burgheziei, pe frontul campaniei electorale pentru functia de deputat. Co-media
satirizeaza si aspecte din viata familista a burgheziei de la sfarsitul secolului al XIX-lea.
Cele doua personaje, Zaharia Trahanache si Stefan Tipatescu, sunt individualizate prin
caracterizarea directa facuta de autor in didascalii si de celelalte personaje, precum si prin
caracterizare indirecta ce reiese din comportament, vorbe, fapte, relatia cu celelalte personaje.
Zaharia Trahanache si Stefan Tipatescu sunt reprezentanti importanti ai Puterii locale, avand
un statut social privilegiat. Trahanache este presedinte a numeroase “comitete si comitii”, iar
Tipatescu este prefectul judetului. Trahanache este casatorit cu Zoe si are dintr-o casatorie
anterioara un fiu student. Este bun prieten cu Tipatescu, amantul Zoei. Toti trei formeaza triunghiul
conjugal, un mijloc esential de comic din piesa.
Din punct de vedere moral, Zaharia Trahanache reprezinta tipul incornoratului simpa-tic, iar
Stefan Tipatescu este tipul amorezului. Trasaturile morale esentiale sunt evidentiate in mod indirect,
prin comicul onomastic. Prenumele lui Zaharia Trahanache deriva de la zahar si sugereaza
dulcegaria, ramolismentul personajului, iar numele provine de la trahana-coca moale, relevand
maleabilitatea, posibilitatea de a fi influentat. Prenumele lui Stefan Tipatescu are o rezonanta
istorica, dar este ridiculizat prin diminutivarea “Fanica”, iar numele deriva de la tip, sugerand un
barbat cuceritor.
Psihologic, ambele personaje sunt sumar conturate, fiind privite din exterior, prin observarea
comportamentului, a reactiilor. Se dovedeste astfel ca au firi total diferite. Trahanache este un
politician diplomat, abil, care stie sa disimuleze. Comportamentul lui evidentiaza contrastul dintre
aparenta si esenta deoarece pare naiv, dar se dovedes-te puternic atunci cand trebuie sa-si apere
interesul. Pe de alta parte, Tipatescu este impulsiv, nu se poate stapani si reactioneaza chiar agresiv
atunci cand se simte ame-nintat.
O prima scena semnificativa pentru relatia dintre cele doua personaje este cea de la
inceputul piesei, in care Trahanache ii povesteste amicului sau, Tipatescu, modul in care fusese
santajat de Nae Catavencu, seful Opozitiei locale. Tipatescu isi exprima dispretul fata de lipsa de
moralitate a lui Catavencu: “Mizerabilul!”, cand el insusi e imoral, fiind amantul Zoei si inseland
astfel increderea prietenului sau. Trahanache ii spune ca Nae Catavencu se afla in posesia unei
scrisori de amor pe care Tipatescu o trimise Zoei. Acesta il anuntase ca o va publica in ziarul sau
daca nu va fi ales in functia de deputat. Reactiile lui Tipatescu sunt surprinse in didascalii, prin
caracterizarea directa facuta de autor. Acesta este “turburat rau”, “in culmea agitatiei”, iar in final
iese “turbat” din scena, strigand dupa Ghita Pristanda. Spre deosebire de Tipa-tescu, Trahanache
este calm, stiind sa disimuleze deoarece crede ca aceasta este o ca-litate esentiala pentru un om
politic: “Intr-o sotietate fara moral si printip…trebuie sa ai si putintica diplomatie”. De aceea,
considera ca Tipatescu nu este tocmai potrivit pentru functia de prefect, intrucat “e iute”, “n-are
cumpat”.
Ca politicieni, amandoi sunt corupti. Zaharia Trahanache falsifica listele electorale impreuna
cu Farfuridi si Branzovenescu. Acestia trec pe liste persoane fara drept de vot, nemaiavand averea
necesara. Tipatescu se comporta abuziv ca prefect, acoperind furtisagurile politistului Ghita
Pristanda, pe care-l foloseste in serviciu personal. Astfel, ii cere sa perchezitioneze casa lui
Catavencu si sa-l aresteze, desi nu avea acest drept. Apoi incearca sa-l mituiasca, oferindu-i multe
functii in stat si chiar o mosie la marginea orasului, in schimbul scrisorii de amor.
Pe cat sunt de puternici ca politicieni, pe atat de usor sunt de manipulat de Zoe. O scena
semnificativa in acest sens este cea in care ii promite sprijinul politic lui Catavencu, desi nu avea
drept de vot: “te aleg eu si cu barbatul meu”. Iar apoi reuseste sa-l convinga si pe Tipatescu sa-i
cedeze santajului, sustinand candidatura lui Cata-vencu.
O ultima scena semnificativa pentru relatia celor doua personaje este cea de la finalul piesei,
de la banchetul popular dat in cinstea alegerilor. Catavencu inchina in cinstea “iubitului nostru
prefect”, iar Trahanache se ridica si afirma: “Eu n-am prefect! Eu am prietin!”. In didascalii, autorul
precizeaza ca “Saruta pe Fanica, apoi pe Zoe. Fanica saruta mana Zoii”. Gesturile accentueaza
imaginea triunghiului conjugal si evidentiaza comicul de situatie.
In concluzie, relatia dintre cele doua personaje este una de falsa prietenie, pe care o
pastreaza din interes. Tipatescu are nevoie de sustinerea politica a lui Trahanache, dar si de cea a
Zoei. Trahanache pare ca accepta situatia din dorinta de a-si pastra statutul social pe care-l are,
amandoi incercand sa salveze aparentele.
“Flori de mucigai”
de Tudor Arghezi
Modernismul este un curent literar sustinut in perioada interbelica prin activitatea lui Eugen
Lovinescu la revista si cenaclul “Sburatorul” (1919). In vederea modernizarii literaturii romane,
criticul recomanda: evolutia prozei de la liric la epic si a poeziei de la epic la liric, inspiratia din
mediul citadin si din dramele de constiinta ale intelec-tualului, valorificarea unor idei filosofice
profunde, crearea romanului obiectiv si a celui de analiza psihologica.
Tudor Arghezi este considerat un reprezentant de seama al modernismului romanesc, atat
prin imaginarul poetic, cat si prin limbajul poetic. Poezia “Flori de mucigai” des-chide volumul
omonim, publicat in 1931, volum odata cu care lirica romaneasca intra pe un teren total nou: o lume
a hotilor, a talharilor, a prostituatelor de mahala, transfi-gurata artistic insa conform crezului sau ca
“pretutindeni si in toate e poezie”.
Opera este o arta poetica moderna intrucat ilustreaza conceptia autorului despre statu-tul
artistului si misiunea artei sale. Poetul traduce in simboluri artistice atmosfera sumbra a universului
captivitatii autorului in inchisoarea Vacaresti.
Se evidentiaza astfel in poezie estetica uratului, conceptie potrivit careia si din urat se poate
crea ceva frumos artistic. Totodata, poezia se incadreaza in modernism si prin expresivitatea
deosebita a limbajului artistic arghezian. Se remarca arhaisme: “firida”, “stihuri”, “mucigai”, dar si
simboluri religioase pentru a sugera atemporalitatea stari-lor sufletesti ale eului liric. De asemenea,
structura prozodica este moderna, poezia fiind alcatuita din doua strofe inegale, versuri cu masura
variabila, valorificand tehnica ingambamentului.
Tema poeziei este moderna si exprima eforturile, sacrificiile pe care este dispus artistul sa le
faca pentru a crea o opera de valoare.
Titlul poeziei este un oximoron, intrucat florile semnifica frumusetea, viata, lumina, in timp
ce mucegaiul reprezinta uratul, moartea, descompunerea si intunericul. Titlul devine astfel
semnificativ pentru ideea specifica artei poetice argheziene, estetica uratului.
Incipitul poeziei “Le-am scris cu unghia pe tencuiala” sugereaza ca poezia se constituie intr-
o confesiune, eul liric exprimandu-si in mod direct, la persoana I, propriile conceptii, sentimente.
Primele versuri evoca eforturile artistului de a crea in absenta elementelor necesare si in conditii
neprielnice: “Pe intuneric, in singuratate”. Versurile sugereaza totodata si suferinta artistului care
incearca totusi sa zgarie cu “unghia pe tencuiala” din dorinta puternica de a se exprima, de a
comunica, de a res-tabili o legatura cu lumea.
Eul liric se simte insa parasit de inspiratia divina: “cu puterile neajutate”. Repetitia negatiei
“nici” inaintea termenilor enumeratiei: “taurul”, “leul”, “vulturul” accentuea-za starea de deprimare
a artistului in absenta harului divin care i-a insotit pe Luca, Marcu si Ioan.
Enumeratia din versurile urmatoare releva cateva dintre temele creatiei poetice: vesnicia
(“stihuri fara an”), moartea (“stihuri de groapa”), viata, cunoasterea (“de sete de apa”) si arderea
existentiala, descompunerea (“si de foame de scrum”).
Metafora “unghia ingereasca” devine semnificativa pentru harul poetic, dar intrucat
inspiratia “s-a tocit” de efort, aceasta nu-i mai permite creatorului revelatia deoarece “nu a mai
crescut”. Artistul nu se mai poate regasi, nu se mai percepe ca un creator de valori spirituale (“sau
nu o mai am cunoscut”).
A doua secventa lirica amplifica deznadejdea eului liric prin armonia care se creeaza intre
universul interior si cel exterior, simbolizat de atmosfera sumbra: “era intune-ric”, autumnala:
“ploaia batea departe, afara”. Verbele la imperfect sugereaza conti-nuitatea in timp a sentimentelor
eului liric, suferinta profunda din cauza neputintei de a scrie: “Si ma durea mana ca o ghiara/
Neputincioasa sa se stranga”. Comparatia ilustreaza printr-o imagine vizuala foarte plastica
eforturile de a scrie sau poate nepu-tinta de a mai strange degetele pentru inchinaciune, pentru
invocatia inspiratiei divi-ne.
Finalul poeziei: “Si m-am silit sa scriu cu unghiile de la mana stanga” releva efortul,
sacrificiul pe care este dispus artistul sa-l faca pentru a putea crea.
In concluzie, poezia “Flori de mucigai” de Tudor Arghezi este o opera reprezentativa pentru
modernismul romanesc, atat prin ideea esteticii uratului, cat si prin ineditul limbajului artistic,
Tudor Arghezi putand fi considerat un adevarat inovator din acest punct de vedere, intrucat
“limbajul sau exceleaza mai mult decat al oricarui scriitor roman prin bogatie, noutate si varietate.
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
de Lucian Blaga
Modernismul este un curent literar sustinut in perioada interbelica prin activitatea lui Eugen
Lovinescu la revista si cenaclul “Sburatorul” (1919). In vederea modernizarii literaturii romane,
criticul recomanda: evolutia prozei de la liric la epic si a poeziei de la epic la liric, inspiratia din
mediul citadin si din dramele de constiinta ale intelec-tualului, valorificarea unor idei filosofice
profunde, crearea romanului obiectiv si a celui de analiza psihologica.
Lucian Blaga este unul dintre reprezentatii de seama ai modernismului romanesc, in a carui
opera se regasesc si influente expresioniste.
Poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul de debut al lui Blaga:
“Poemele luminii” (1919) si este o arta poetica moderna deoarece exprima conceptia autorului
despre menirea sa si a artei sale, anticipand sistemul filosofic de mai tarziu.
Opera se incadreaza in modernism prin tematica filosofica a cunoasterii, dar si prin
influentele expresioniste: exacerbarea eului creator, aspiratia spre absolut.
Caracterul modern se evidentiaza si la nivel stilistic, respectiv prozodic. Astfel, se re-marca
numeroase metafore revelatorii, in special din campul semantic al misterului: “corola”, “vraja
nepatrunsului ascuns”, “largi fiori de sfant mister”, “taina noptii”, “nentelesul”. Compozitional,
poezia este alcatuita din 20 versuri libere, ce valorifica si tehnica ingambamentului, prin care este
redata frenezia sentimentelor.
Tema poeziei este cunoasterea, ideea poetica exprimand atitudinea poetului filosof de a
proteja misterele lumii, din iubire si prin iubire. In relatie cu textul poeziei, tema este ilustrata si
prin cele 2 metafore revelatorii: “lumina mea”, “lumina altora”, care sugereaza cele 2 tipuri de
cunoastere specifice sistemului filosofic blagian: cunoaste-rea luciferica - atitudinea poetica de
potentare a marilor taine ale universului si cu-noasterea paradisiaca - intentia de descifrare a
misterelor.
Titlul poeziei “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o metafora revelatorie care
exprima crezul artistului, al poetului ca datoria sa este sa potenteze misterele universului: “corola de
minuni” si nu sa le lamureasca, sa le reduca: “nu strivesc”. Pronumele la persoana I “eu” este
expresia lirismului subiectiv ce caracterizeaza poezia, dar poate sugera si influentele expresioniste
(exacerbarea eului).
Incipitul reia titlul, accentuand ideea ca eul liric este adeptul cunoasterii luciferice. Verbul la
forma negativa: “nu strivesc” exprima refuzul cunoasterii de tip rational, iar metafora revelatorie:
“corola” intruchipeaza imaginea perfectiunii, a absolutului, prin simbolul cercului. Determinantul:
“de minuni” exprima revelatia eului liric in fata acestor frumuseti, mistere ale lumii.
Aceeasi idee este accentuata in versul urmator prin verbul la forma negativa: “nu ucid/cu
mintea” ce potenteaza atitudinea poetica fata de tainele lumii. Verbul la forma negativa se asociaza
metaforei: “calea mea”, ce sugereaza destinul poetic asumat.
Enumeratia de metafore revelatorii din versul urmator evidentiaza cateva dintre teme-le
creatiei poetice, dar si unele dintre cele mai frumoase mistere: “flori”, ce reprezinta natura, viata,
frumosul, “ochi” - simbol al sufletului uman, al spiritualitatii, “buze” - cu dubla sa semnificatie de
sarut, iubire, dar si de cuvant, rostire poetica si “mormin-te”, ce semnifica moartea, care insa in
opera blagiana nu este sfarsitul dramatic, ci reprezinta “marea trecere” intr-o lume superioara.
Secventa urmatoare se constituie intr-o antiteza creata pe baza celor doua metafore: “lumina
mea”, “lumina altora”, ce devin semnificative pentru cele doua tipuri de cunoastere: cunoasterea
poetica, de tip intuitiv (luciferica) si cunoasterea rationala, de tip logic (paradisiaca). Apozitia dintre
cele doua sintagme poetice este potentata si de antiteza verbelor “sugruma” - “sporesc”, respectiv
de constructia adversativa “dar”.
Ampla comparatie separata prin linii de pauza functioneaza ca o explicatie a ideii exprimate
anterior. Astfel, cunoasterea pe care o aduce artistul in lume prin creatia sa este asemanata cu
lumina lunii, care nu desluseste misterul noptii, ci il potenteaza: “si-ntocmai cum cu razele ei albe
luna / nu micsoreaza, ci tremuratoare / mareste si mai tare taina noptii, / asa imbogatesc si eu
intunecata zare / cu largi fiori de sfant mister”.
Finalul poeziei are rol concluziv, evidentiind ca actul creatiei este un act de contemplatie:
“si tot ce-i nenteles / se schimba-n nentelesuri si mai mari / sub ochii mei” si de iubire: “caci eu
iubesc / si flori si ochi si buze si morminte”.
In concluzie, poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga este o arta
poetica reprezentativa pentru modernismul romanesc, intrucat conceptia despre poezie evidentiaza
problematica filosofica a cunoasterii, iar interesul autorului se deplaseaza de la tehnica poetica la
relatia poet - lume si poet - creatie.
“Riga Crypto si Lapona Enigel”
de Ion Barbu
Ion Barbu este unul dintre poetii reprezentativi ai modernismului romanesc, Tudor Vianu
afirmand ca “nu exista un alt poet roman care sa spune mai mult in mai putine cuvinte”. Eugen
Lovinescu il incadreaza in cripta sa, in capitolul “Poezia cu tendinta spre ermetism”, evidentiind
astfel trasatura definitorie a stilului sau.
Poezia “Riga Crypto si Lapona Enigel” apare in anul 1924, fiind tarziu inclusa in volumul
“Joc secund”, publicat in anul 1930. Poezia se inscrie in etapa baladica si orientala a creatiei lui Ion
Barbu, etapa ce este caracterizata prin imbinarea dintre modernism si traditionalism.
Traditionalismul se evidentiaza in relatia cu natura si in influentele folclorice (mitul zburatorului,
incantatiile, descantecele). Caracterul mo-dern este dat de ermetism - tendinta de ascundere, de
incifrare a sensului poeziei, printr-o exprimare (vocabular, metafore, structuri gramaticale) ce
presupune un cititor initiat. Se remarca astfel limbajul bogat in simboluri incifrate (“sterp”,
“umbra”, “somn”, “roata”, “fantana”) si in figuri de stil inedite (“asteapta de te coace”, “La soare,
roata se mareste, / La umbra, numai carnea creste”).
Poezia este alcatuita din 27 strofe inegale, pe parcursul carora este valorificata si teh-nica
ingambamentului.
Poezia este o balada culta, specie epica in versuri, in care se relateaza o actiune cu caracter
mitic, iar personajele au insusiri deosebite. Dar poezia depaseste conceptul traditional, realizandu-se
in viziune moderna ca un poem alegoric. Caracterul modern este sustinut si de interferenta
genurilor, scenariul epic este dublat de caracterul dramatic si de lirismul de masti, personajele avand
o semnificatie simbolica.
Tema operei este eminesciana, iubirea ca atractie si cale de cunoastere intre fiinte apartinand
unor lumi diferite. Cea mai cunoscuta etichetare a baladei este cea de “<<Luceafar>> intors” pentru
ca la Barbu personajul feminin este cel superior si nu cel masculin ca in poezia eminesciana.
Titlul baladei “Riga Crypto si Lapona Enigel” este semnificativ pentru tema operei, intrucat
ii prezinta pe cei doi protagonisti, trimitand cu gandul la marile povesti de dragoste din literatura
universala. La Ion Barbu, insa, membrii cuplului sunt antagonici. Personajul masculin este regele
ciupercilor (“riga”), iar numele lui evoca legatura cu regnul din care face parte (familia
criptogramelor), dar ii evidentiaza si caracte-rul ascuns, incifrat, trimitand la cuvantul grecesc
“cryptos”. Personajul feminin este o fiinta umana, ce vine din tinuturile nordice (“lapona”), iar
prenumele Enigel sugerea-za superioritatea, trimitand la cuvantul latinesc “angellus” - inger.
Incipitul operei prezinta cadrul povestirii, o nunta din timpuri neprecizate, cu parfum
medieval. Un menestrel este rugat sa spuna “stins, incetinel / La spartul nuntii” po-vestea despre
Riga Crypto si Lapona Enigel.
Poezia adopta tehnica povestirii in rama, povestea propriu-zisa incepand cu prezenta-rea
protagonistilor. Riga Crypto este simbolul principiului interior, metafora “inima ascunsa”
dezvaluindu-i esenta, caracterul incifrat. “Imparatia” sa este padurea umeda, lumea ciupercilor si a
muschilor. El pare a fi “la vecinic tron” deoarece “barfeau buretii” ca ar fi apelat la o vrajitorie
pentru a avea tinerete vesnica. Pretul platit este stagnarea intr-o conditie inferioara, prin refuzul
infloririi si al desavarsirii: “Sterp il faceau si naravas / Ca nu voia sa infloreasca”.
Daca ciuperca reprezinta pricipiul inferior asociat cu sudul, principiul superior este Lapona
Enigel, asociata cu nordul. Epitetul “linistita” ii evidentiaza conditia super-ioara, sugerand calmul,
echilibrul. Lapona se afla in plin proces de transhumanta, ducandu-si turmele de reni de la nord la
sud si poposeste chiar in poiana in care imparateste Riga Crypto. Intrucat apartin unor lumi diferite,
comunicarea dintre cei doi are loc in plan oniric, in visul fetei. Dialogul si incantatia Rigai catre
Enigel trimit la chemarea luceafarului de catre fata de imparat, dar intr-o cheie ludica. Raspunsul
Laponei: “Lasa. Asteapta de te coace” ilustreaza intr-un limbaj concret ca Riga nu este pregatit inca
pentru o astfel de experienta. Ideea este sustinuta si de epitetele “bland”, “plapand”, semnificand
neinitiat, imatur.
Aceasta secventa poetica a dialogului dintre cele doua personaje evidentiaza opozitia dintre
cele doua lumi. Astfel, Riga o invita pe Enigel in lumea sa, a increatiei, “in somn fraged si racoare”,
Lapona refuza insa aceasta existenta instinctuala, vegetativa: “Eu de umbra mult ma tem”, in
favoarea existentei spirituale: “Ma-nchin la soarele-ntelept / Ca sufletul e fantana-n piept / Si roata
alba mi-e stapana / Ce zace-n sufletul - fantana”. Simbolul rotii reprezinta semnul initiatilor, al
fiintelor superioare, dotate cu o constiinta, iar “fantana” este o trimitere la reflectare si la
profunzime. Aceste principii superioare, alaturi de simbolul soarelui, reprezinta eternitatea si se
opun “umbrei” din care face parte ciuperca, semnificand materialitatea: “Si somn e carnea, se
dezumfla / Dar vant si umbra iar o umfla…”.
“Nunta” la care aspira Crypto nu este posibila, soarele avand un efect distrugator asupra
fapturilor inferioare: “Si sucul dulce innacreste / Ascunsa-i inima plesneste”. In ultima secventa
lirica se accentueaza diferenta dintre cele doua lumi: “Ca-i greu cu mult soare sa-ndure / Ciupearca
cruda de padure / Ca sufletul nu e fantana / Decat la om, fiara batrana, / Iar la faptura mai firava /
Pahar e gandul cu otrava”. Prin urmare, intelepciunea o au doar fiintele superioare, omul (“fiara
batrana”), iar “faptura mai firava” cade victima indraznelii si neputintei de a-si depasi limitele, de a
incerca sa intre intr-o lume care este inaccesibla.
Finalul este trist, intrucat Riga Crypto se transforma intr-o ciuperca ucigatoare, fiind obligat
sa nunteasca alaturi de ipostaze degradate ale propriului regn: “Cu maselarita - mireasa / Sa-i tie de
imparateasa”.
In concluzie, desi abordeaza o tema romantica, poezia “Riga Crypto si Lapona Enigel” de
Ion Barbu este o opera moderna prin limbajul bogat in simboluri incifrate si in figuri de stil, imagini
artistice inedite.
“Ion”
de Liviu Rebreanu
-tema si viziune-
Liviu Rebreanu a fost considerat primul romancier obiectiv al vietii satului deoarece ofera o
perspectiva realista asupra problemelor cu care se confrunta taranii la sfarsitul secolului al XIX-lea
si inceputul secolului al XX-lea.
Publicat in anul 1920, in perioada interbelica, romanul “Ion” este o opera monografica,
realista, sociala. Romanul se incadreaza in realism prin valorificarea trasaturilor specifice
curentului: autenticitate, verosimil si obiectivitate. Autenticitatea reiese din oglindirea problemelor
sociale din Transilvania in perioada ocupatiei Austro-Ungare si din valorificarea unor surse de
inspiratie reale (scena sarutarii pamantului, numele personajului principal, povestea de viata a
Anei). Veridicitatea este data de caracterul verosimil al unor fapte si personaje, dar si de limbajul
folosit care este in acord cu universul descris. Autorul apeleaza la tehnica detaliului semnificativ
atat in descrierea personajelor, cat si a mediului in care acestea traiesc. Personajele sunt tipice,
reprezentative pentru o categorie sociala. Tematica operei este, de asemenea, realista.
Tema romanului este viata romanilor din Transilvania la inceputul secolului al XX-lea, dar
pe parcurs se evidentiaza si alte teme precum patima pentru pamant, iubirea, familia, viata
intelectualilor in conditiile dominatiei austro-ungare.
Compozitional, romanul este alcatuit din doua parti cu titluri semnificative: “Glasul
pamantului” si “Glasul iubirii”, avand 6, respectiv 7 capitole fiecare.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a de un narator
omniscient.
Relatiile temporale si spatiale sunt definite, actiunea petrecandu-se in satul ardelenesc
Pripas, la inceputul secolului al XX-lea.
Incipitul romanului descrie drumul care intra in satul Pripas si care are semnificatia
simbolica a destinului uman, dar si a unei rame ce separa lumea reala de cea fictiva.
O prima scena semnificativa este cea a horei care are loc intr-o zi de duminica in curtea
vaduvei lui Maxim Oprea. Scena este un pretext pentru narator de a prezenta traditiile specifice,
personajele si relatiile dintre ele. Fruntasii satului si taranii instariti discuta separat de cei mai saraci
ca Alexandru Pop Glanetasu, care sta “ca un caine la usa bucatariei”, neindraznind sa intre in vorba
cu cei mai bogati. Ion incalca legile nescrise ale comunitatii si o invita la dans pe Ana, fiica lui
Vasile Baciu, un taran instarit. Hotararea lui Ion de-a o lua pe Ana la joc, desi o iubeste pe Florica,
marcheaza inceputul conflictului, intrucat Florica era “mai saraca decat dansul”, pe cand Ana avea
“lotru si case si vite multe”. Gestul sau de a o invita pe Ana la dans, dar si intalnirea cu ea intr-un
loc mai retras starnesc furia lui Baciu, care il caracterizeaza in mod direct, numindu-l “hot”,
“sarantoc”, “pleandura”, “talhar”. Ion resimte dureros umilinta, “schimba fete-fete”, trezindu-se in
el dorinta de razbunare. Confruntarea verbala cu Vasile Baciu marcheaza inceputul conflictului
exterior dintre cei doi, conflict dublat de cel interior, din sufletul personajului principal care
oscileaza intre dragostea fata de Florica, fata cu care fusese pana atunci si pe care o iubea si dorinta
de a avea pamant, care se putea implini prin Ana.
Dorind sa-si schimbe statutul social, Ion renunta la dragostea Floricai si o curteaza pe Ana.
Reuseste sa o seduca si sa o lase insarcinata, determinandu-l astfel pe Vasile Baciu sa i-o dea de
sotie.
O a doua scena este cea a nuntii lui Ion cu Ana deoarece devine prilej pentru narator pentru
a prezenta obiceiurile specifice acestui eveniment in lumea satului (ospatul dureaza 3 zile, starostele
vorbeste in versuri, tinerii chiuie si trag cu pistoalele), dar si de a evidentia, inca o data, conflictul
interior al personajului. Pentru ca Ana are o sarcina inaintata, drusca, Florica, ii tine locul. Ion se
gandeste o clipa sa fuga in lume si sa scape “de uratenia asta”, dar imediat ii revin in minte
pamanturile si adauga in sine cu dispret: “Si sa raman tot calic pentru o muiere?”. Ion danseaza mai
mult cu Florica, imaginandu-si ca ea “era mireasa lui”. Nu se poate abtine si ii marturiseste ca doar
ea ii era draga pe lume, dar este auzit de Ana care “tresari ca muscata de vipera”. Atunci realizeaza
ca toate sperantele ei de fericire se risipesc si incepe sa planga, insa Ion este nepasator fata de
suferinta ei si se intreaba oare cati bani s-or fi strans la nunta.
Odata implinita patima pentru pamant, celalalt glas, al iubirii, pune stapanire pe sufletul lui
Ion. Acest lucru are insa consecinte dramatice deoarece Ion se face vinovat moral de moartea Anei,
care se sinucide din cauza atitudinii lui reci, distante. La scurta vreme moare si copilul, dar nici
acest eveniment nu trezeste in Ion sentimentul vinovatiei. Se gandeste tot mai des la Florica,
maritata intre timp cu George. Pentru ca tulbura linistea acestei familii, dar si intregii comunitati,
Ion este ucis de George cu o unealta a pamantului, sapa.
In concluzie, prin romanul “Ion” de Liviu Rebreanu se realizeaza o adevarata monografie a
societatii transilvanene de la inceputul secolului al XX-lea, intrucat descrie topografia satului,
institutiile (scoala, biserica, judecatoria, notariatul), obiceiurile si traditiile (hora, hramul bisericii,
tocmeala zestrii, inmormantarea), dar urmareste si destinele individuale ale taranilor despre care
George Calinescu a afirmat: “nu sunt indivizi cu viata unica, ci exponenti ai clasei si ai generatiei”.
“Ion”
de Liviu Rebreanu
Prin scrierile lui Liviu Rebreanu, literatura romaneasca dobandeste primul romancier
obiectiv al vietii satului. Publicat in anul 1920, in perioada interbelica, romanul “Ion” ofera o
viziune veridica asupra vietii romanilor din Transilvania de la sfarsitul secolului al XIX-lea si
inceputul secolului al XX-lea.
Pe langa tema rurala, in roman sunt prezente si tema iubirii, a familiei, problematica
pamantului, dar si viata intelectualilor in conditiile dominatiei austro-ungare.
Titlul romanului este chiar numele personajului principal si eponim, un nume reprezentativ
pentru taranul roman, anticipand ca in centrul actiunii sta destinul acestuia.
Romanul este structurat pe doua parti, “Glasul pamantului” si “Glasul iubirii”, ce reprezinta
si cele doua voci interioare intre care oscileaza personajul principal.
Personajul principal, Ion, este portretizat prin caracterizare directa facuta de narator si de
celelalte personaje si prin caracterizare indirecta, reiesind din fapte, actiuni, comportament, relatiile
cu celelalte personaje, ganduri (prin monologul interior).
Personajul eponim al romanului apartine clasei taranilor saraci, “sarantocilor” satului,
resimtind dureros distanta de “bocotanii” care la hora traditionala “se tin mai departe” si discuta
“treburile obstei”, in timp ce Alexandru Glanetasu, tatal lui, trage cu urechea “ca un caine la usa
bucatariei”, sfiindu-se totusi sa intre in vorba cu cei bogati. Ion sufera din cauza saraciei si incearca
initial sa obtina pamantul prin munca cinstita, dar dupa o vara de truda pe la bogati abia strange
cativa zloti. Confruntandu-se cu ierarhizarea valorilor umane pe baza averii, Ion incearca sa-si
schimbe statutul social prin obtinerea pamantului, singurul mod prin care dobandea respect si
demnitate in comunitate.
Din punct de vedere moral, Ion este tipul taranului insetat de pamant, ilustrand conditia
tragica a taranului ardelean din primele decenii ale secolului XX. Naratorul il ca-racterizeaza in
mod direct, evidentiindu-i calitatile: “era iute si harnic”, “unde punea el mana, punea si Dumnezeu
mila”. Muncitor fiind, “nici o brazda de mosie nu s-a mai instrainat de cand s-a facut dansul stalpul
casei”. Dar Ion intelege ca toate calita-tile sale nu sunt suficiente pentru a-si schimba statutul. De
aceea, este nevoit sa-si ignore sentimentele si sa incalce si normele moralei pentru a-si atinge
scopul. Folosindu-se de casatorie ca mijloc de a parveni, Ion se apropie de tipologia arivistului.
Personaj arivist, Ion are si o psihologie bine individualizata, ce reiese mai ales din
monologul sau interior si din urmarirea conflictului interior dintre iubirea fata de Florica si dorinta
de a avea pamant, care se putea implini prin Ana. Conflictul este evidentiat inca de la inceputul
romanului, in scena horei, prin caracterizare directa facuta de narator. Ion o urmareste pe Ana cu
“ceva straniu in privire” si cu “un viclesug neprefacut”, in timp ce Florica i se pare “mai frumoasa
ca oricand”.
Trasatura dominanta a personajului este iubirea pamantului, in care Ion vede si posibilitatea
de a-si schimba statutul social. Aceasta trasatura este evidentiata de narator prin caracterizare
directa, precizand ca “iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil” si ca “de pe atunci pamantul i-a
fost mai drag ca o mama”.
O prima scena semnificativa in individualizarea personajului este cea a horei, cand Ion
incalca regulile nescrise ale satului si o invita la dans pe Ana a lui Vasile Baciu, unul dintre taranii
instariti. Naratorul ii surprinde reactiile prin caracterizare directa, observand ca Ion urmareste pe
Ana cu “ceva straniu in privire” si cu “un viclesug neprefacut”. Tot atunci o zareste si pe Florica,
fata care ii fusese iubita si care i se pare “mai frumoasa ca oricand”. Se evidentiaza astfel conflictul
interior al personajului, care decide sa renunte la dragostea Floricai pentru ca “era mai saraca decat
dansul” si sa o curteze pe Ana a lui Vasile care “avea locuri si case si vite multe”. Gestul sau
trezeste furia lui Baciu, care il umileste in fata intregului sat, numindu-l “hot”, “sarantoc”, “talhar”.
Ion resimte dureros batjocura, “schimba fete-fete” si se trezeste in el dorinta de a-si depasi conditia.
Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in sat, hotarat si perseverent, Ion isi urmareste cu
meticulozitate planul seducerii Anei. Dupa ce reuseste sa o lase insarcinata si il determina pe Vasile
sa i-o dea de sotie, primeste si pamanturile mult dorite.
O a doua scena semnificativa devine cea in care naratorul prezinta reactia lui Ion atunci cand
acesta devine stapan al tuturor pamanturilor. Imbracat “in straie de sarbatoare”, intr-o zi de luni, Ion
merge sa isi vada pamantul si “sufletul ii era patruns de fericire”. I se pare ca pamantul se inchina in
fata lui si, cuprins de patima, ingenun-cheaza si saruta cu voluptate pamanturile. Se ridica apoi
“rusinat” si se uita in jur sa nu-l fi vazut cineva, fata insa ii zambea de o fericire nesfarsita. Se
simtea acum “mare si puternic ca un urias din basme care a biruit […] o ceata de balauri
ingrozitori”.
Odata implinita patima pentru pamant, celalalt glas, al iubirii, pune stapanire pe sufletul
personajului. Acest lucru are insa consecinte dramatice deoarece Ion se face vinovat moral de
moartea Anei, care se sinucide din cauza atitudinii lui reci, distante si chiar agresive. La scurta
vreme moare si copilul, dar nici acest eveniment nu trezeste in Ion sentimentul vinovatiei sau
remuscarilor. Se gandeste tot mai des la Florica, maritata intre timp cu George. Pentru ca tulbura
linistea acestei familii, dar si intregii comunitati, Ion este ucis de George cu o unealta a pamantului,
sapa.
In concluzie, Ion este unul dintre cele mai complexe personaje din literatura romana atat
prin individualizarea, cat si prin reactiile contradictorii pe care le starneste cititorilor. Pe de o parte
este apreciat pentru calitatile sale si pentru dorinta de a iesi din sa-racia in care se zbatea, dar pe de
alta parte este condamnat pentru mijloacele la care apeleaza in atingerea scopului propus. Patima
pentru pamant il dezumanizeaza, personajul facandu-se vinovat de propriul sau destin.
“Ion”
de Liviu Rebreanu
Publicat in anul 1920, in perioada interbelica, romanul “Ion” de Liviu Rebreanu este
considerat primul roman obiectiv realist al vietii satului din perioada antebelica.
Pe langa tema rurala, in roman sunt prezente si tema iubirii, a familiei, problematica
pamantului, dar si viata intelectualilor in conditiile dominatiei austro-ungare.
Titlul romanului este semnificativ deoarece reprezinta numele personajului principal si
eponim, un nume reprezentativ pentru taranul roman.
Compozitional, romanul este structurat pe doua parti, “Glasul pamantului” si “Glasul
iubirii”, ce reprezinta si cele doua voci interioare intre care oscileaza personajul principal.
Cele doua personaje, Ion si Ana, sunt caracterizate in mod direct de catre narator si celelalte
personaje si in mod indirect prin vorbe, fapte, comportament, relatiile cu celelalte personaje.
Din punct de vedere social cei doi reprezinta clase diferite, intrucat Ion este fiul lui
Alexandru Pop Glanetasu, unul dintre cei mai saraci tarani din sat, in timp ce Ana e fiica lui Vasile
Baciu, un taran instarit. Tatal lui Ion vanduse pamantul bucata cu bucata, in timp ce Vasile Baciu
muncise si isi sporise averea. Ion sufera cumplit din cauza saraciei, incercand initial sa obtina
pamant prin munca cinstita, dar dupa o vara de truda la bogati abia strange cativa zloti. De aceea, ii
incolteste in minte ideea seducerii Anei pentru a obtine pamant, singurul mod in care obtinea
respect si demnitate in comunitate.
Intrucat se foloseste de casatorie pentru a parveni, se apropie de tipologia morala a
arivistului. Calitatile sale sunt evidentiate de narator prin caracterizare directa: “era harnic si iute”,
“unde punea el mana, punea si Dumnezeu mila”. Muncitor fiind, nicio bucata de mosie nu se mai
instrainase de cand devenise el stalpul casei. Este, de asemenea, si inteligent deoarece fusese elevul
preferat al profesorului Herdelea. Dar Ion intelege ca toate calitatile sale nu sunt suficiente pentru a
fi respectat si, de aceea, este nevoit sa incalce legile moralei pentru a-si schimba statutul.
Ana este caracterizata in mod direct de catre narator, care afirma ca este “o fire tacuta si
oropsita, menita parca sa cunoasca numai suferinta in viata”. Pentru ca mama ii murise de mica, iar
tatal ei era deseori agresiv cu ea, crescuse “lipsita de o dragoste parinteasca mangaietoare”.
De aceea, din punct de vedere psihologic Ana este o fire introvertita, melancolica, sensibila,
vulnerabila, care gaseste in Ion “tot ceea ce-i dorea inima”.
Ion este bine individualizat prin monologul interior si caracterizarea directa facuta de
narator, care ii observa atent reactiile. Astfel, se evidentiaza inca de la inceput conflictul sau
interior: dragostea fata de Florica, fata pe care o iubise pana atunci, si do-rinta de a avea pamant,
care se putea implini prin Ana.
O prima scena semnificativa in evolutia relatiei celor doi este cea a horei cand Ion incalca
legile nescrise ale satului si o invita la dans pe Ana a lui Vasile Baciu, unul dintre taranii instariti.
Naratorul ii surprinde reactiile prin caracterizare directa, observand ca Ion urmareste pe Ana “cu
ceva straniu in privire” si “un viclesug neprefacut”. Tot atunci o zareste pe Florica, fata care ii
fusese iubita si care i se pare “mai frumoa-sa ca oricand”. Se evidentiaza astfel conflictul interior al
personajului, care decide sa renunte la dragostea Floricai pentru ca “era mai saraca decat dansul” si
sa o curteze pe Ana a lui Vasile Baciu, care “avea locuri si case si vite multe”. Gestul sau trezeste
furia lui Baciu, care il umileste in fata intregului sat, numindu-l “hot”, “sarantoc”, “talhar”. Ion
resimte dureror batjocura, “schimba fete-fete” si se trezeste in el dorinta de a-si depasi conditia.
Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in sat, hotarat si perseverent, Ion isi urma-reste cu
meticulozitate planul seducerii Anei. Dupa ce reuseste sa o lase insarcinata si il determina pe Vasile
Baciu sa i-o dea de sotie, primeste si pamanturile mult dorite.
Dupa casatorie, atitudinea lui Ion fata de Ana devine rece, distanta si chiar agresiva atunci
cand constata ca Vasile Baciu nu mai voia sa-i dea restul de pamanturi promi-se. Nici nasterea
copilului Petrisor nu-i schimba atitudinea, iar Ana este din ce in ce mai disperata, gandul mortii
incepand sa i se para ademenitor.
O ultima scena semnificativa pentru relatia lor este cea de la nunta Floricai si a lui George la
care amandoi sunt invitati. Ana observa ca “Ion nu-si lua ochii de la mireasa” si intelege ca tot pe
ea o mai iubea. Daca altadata “ea s-ar fi prapadit de durere”, acum numai o rusine crancena ii ardea
sufletul: ca toti oaspetii o vad batjocorita. La plecarea de la nunta ea il avertizeaza pe Ion: “am sa
ma omor”, dar el ii raspunde nepasator: “ca poate asa am sa scap de tine”.
Ana isi duce la capat amenintarea, spanzurandu-se, iar la scurta vreme moare si copilul.
Evenimentele nu trezesc lui Ion sentimente de vinovatie sau remuscari, el gandindu-se cum s-o
recucereasca pe Florica. Aceasta il duce insa la destinul sau tragic deoarece este ucis de George,
care il surprinde venind noaptea la sotia sa.
In concluzie, relatia dintre Ion si Ana este reprezentativa pentru lumea satului traditional, in
care casatoriile se faceau in functie de zestre si dupa voia parintilor. Relatia celor doua personaje se
degradeaza deoarece nu se bazeaza pe o dragoste reciproca, Ion vazand in Ana doar posibilitatea de
a-si schimba statutul social. Patima pentru pamant il dezumanizeaza, facandu-se vinovat moral de
moartea Anei si a copilului sau si, de aceea, este, la randul sau, aspru sanctionat.
“Aci sosi pe vremuri”
de Ion Pillat
Traditionalismul este un curent literar care este sustinut in perioada interbelica prin
activitatea revistei “Gandirea”, aparuta la Cluj in 1921, sub conducerea lui Cezar Petrescu. Un an
mai tarziu revista se muta la Bucuresti, iar la conducerea sa vine cel care este considerat ideologul
gandiristilor, Nechifor Crainic. Temele preferate de scriitorii traditionalisti sunt folclorul, istoria
nationala, natura patriei, la care se adauga religia ortodoxa, componenta spirituala a sufletului
romanesc.
Publicata in volumul “Pe Arges in sus”, aparut in anul 1923, poezia “Aci sosi pe vremuri”
de Ion Pillat este o opera de factura traditionalista. Poezia se incadreaza in acest curent, in primul
rand, prin tematica, idilizarea trecutului si evocarea unui cadru rural. Influenta estetica se observa si
la nivel lexical prin folosirea cuvintelor cu tenta arhaica si port popular: “haiduc”, “potera”,
“aievea”, “pridvor”. La nivel morfosintactic, alternanta timpurilor verbale are rolul de a sugera
trecerea de la planul trecut la cel prezent.
Tema rurala, preferata de traditionalisti, se impleteste la Ion Pillat cu doua teme de circulatie
universala: iubirea si timpul. Poezia este o meditatie nostalgica asupra trecerii ireversibile a
timpului, asociata cu ideea ciclicitatii vietii.
Titlul fixeaza cadrul spatio-temporal al iubirii, un cadru mitic. Indicii de spatiu (adverbul de
loc “aci”), de timp (locutiunea adverbiala “pe vremuri”) si verbul la perfect simplu “sosi” sugereaza
ideea centrala a poeziei, apropierea trecutului de prezent.
Compozitional, poezia este alcatuita din 19 distihuri si un vers independent, iar rima este
imperecheata, masura de 13-14 silabe si ritmul iambic. Distihurile sunt organiza-te in 5 secvente
lirice: incipitul, evocarea iubirii “de ieri” a bunicilor, meditatia asupra efemeritatii conditiei umane,
iubirea “de acum” si epilogul poetului.
Incipitul poeziei, alcatuit din primele doua distihuri, contureaza prin intermediul unei
metafore spatiul rememorarii nostalgice a trecutului, casa amintirii. Detaliile descri-erii sugereaza
imaginea unei case traditionale “cu-obloane si pridvor”, aflate insa in stare de degradare, de
parasire. Ideea este sugerata de panza de paianjen si de hornul care nu mai functioneaza. Referirea
la “poteri si haiduc” evoca un trecut de legenda care pare acum inlocuit de incremenire.
A doua secventa lirica descrie scenariul iubirii trecute. In acord cu fiinta umana, si natura
este afectata de trecerea timpului: “In drumul lor spre zare imbatranira plopii”. Urmatorul vers reia
titlul, fiind evocata imaginea de tinerete a bunicii, Calyopi. Numele ei are rezonante mitologice,
Caliope fiind muza elocventei si a poeziei epice.
Intalnirea bunicilor, indragostitii de alta data, respecta un ceremonial: bunicul asteapta
sosirea berlinei din care coboara o tanara imbracata dupa moda timpurilor: “larga crinolina”.
Tanarul indragostit ii recita poezii romantice: “Le lac” de Lamartine si “Sburatorul” de Ion Heliade
Radulescu. Trimiterile livresti au rolul de a asocia viata cu literatura si, in acelasi timp, de a indica
epoca, respectiv preferintele literare din acele vremuri. Comparatia: “Si totul ce romantic, ca-n
basme, se urzea” accentueaza ideea cadrului idilic, romantic al manifestarii iubirii.
Sunetul clopotului, lait motiv al poeziei, sugereaza trecerea ireversibila a timpului. Chiar
daca isi imagineaza ca prin iubire capata dreptul la vesnicie (“Dar ei, in clipa asta simteau ca-o sa
ramana…”), indragostitii devin si ei victime a trecerii timpului: “De mult e mort bunicul, bunica e
batrana…”.
Secventa urmatoare, alcatuita din doua distihuri, este o meditatie asupra trecerii ireversibile
a timpului, introdusa prin exclamatia retorica: “Ce straniu lucru: vremea!”. Portretele sunt singurele
care mai pastreaza imaginile de odinioara ale stramosilor: “Deodata pe perete / Te vezi aievea
numai in stersele portrete”.
Prin intermediul comparatiei: “Ca ieri sosi bunica…si vii acuma tu” se realizeaza o paralela
intre prezent si trecut. Ca un ritual, nepotii repeta gesturile bunicilor, dife-rentele tin de moda
vremii: “Iubita coboara din trasura” si de schimbarea gustului estetic: indragostitul ii recita poezii
simboliste - “Balada lunii” de Horia Furtuna si poeme de Francis Jammes. Desi personajele cuplului
s-au schimbat, emotiile par a fi aceleasi. Un alt element comun celor doua secvente este barza,
pasare de bun augur, simbol al fidelitatii si al devotamentului.
Finalul poeziei reia motivul clopotului care accentueaza tristetea eului liric cauzata de
neputinta umana in fata trecerii timpului si a mortii.
In concluzie, poezia “Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat este o creatie reprezentativa pentru
traditionalismul romanesc prin idilizarea trecutului, a cadrului rural si prin expresivitatea limbajului
poetic.
“Leoaica tanara, iubirea”
de Nichita Stanescu
Neomodernismul este un curent literar care se manifesta in perioada 1960-1980, o perioada

ce se constituie intr-o replica la poezia proletcultista, o revigorare a poeziei autentice si o etapa de
formare a unui limbaj poetic actual. Trasaturile curentului sunt ambiguitatea, reflectia filosofica
rafinata, ineditul mijloacelor artistice si intelectualizarea limbajului poetic.
Nichita Stanescu este considerat cel mai de seama reprezentant al neomodernismului
romanesc alaturi de Marin Sorescu.
Poezia “Leoaica tanara, iubirea” face parte din volumul “O viziune a sentimentelor” aparut
in 1964 si este o arta poetica erotica deoarece exprima atat viziunea eului liric asupra iubirii, cat si
impactul pe care acest sentiment il are asupra sa si asupra universului exterior. Se evidentiaza astfel
o prima trasatura neomodernista: ambiguitatea planurilor poetice.
Caracterul neomodernist se evidentiaza si prin expresivitatea textului poetic. Astfel, se
remarca imagini artistice inedite (“Si privirea-n sus tasni”) si metafore subtile (“coltii albi mi i-a
infipt in fata”). La nivel formal se remarca strofele si versurile inegale, precum si tehnica
ingambamentului in acord cu libertatea de exprimare a sentimentelor.
Tema operei este iubirea vazuta ca actul gnosteologic fundamental, capabil sa produca o
metamorfoza totala a fiintei.
Titlul poeziei este semnificativ pentru tema operei intrucat este alcatuit dintr-o metafora:
“leoaica tanara” si o apozitie: “iubirea”, sugerand viziunea eului liric asupra acestui sentiment
imaginat ca un animal de prada agresiv care poate ataca pe neasteptate si poate rani.
Compozitional, poezia este alcatuita din trei strofe corespunzatoare celor trei secvente lirice:
prima descrie momentul indragostirii, a doua surprinde efectul pe care iubirea il are asupra
universului exterior, iar a treia reflecta modul in care se transforma universul interior.
Incipitul poeziei reia titlul, iubirea fiind imaginata ca o tanara leoaica agresiva ce apare pe
neasteptate: “mi-a sarit in fata”. Pronumele la persoana I sugereaza prezenta lirismului subiectiv,
eul liric exprimandu-si in mod direct sentimentele, gandurile. Versurile urmatoare: “Ma pandise-n
incordare / mai demult” sugereaza ideea ca eul liric era constient de posibilitatea aparitiei
sentimentului de dragoste, dar nu se astepta sa fie atat de puternic: “Coltii albi mi i-a infipt in fata, /
m-a muscat leoaica, azi, de fata”. Metafora din aceste versuri, precum si repetitia substantivului
“fata” releva ideea ca impactul este perceput aproape dureros fizic.
Strofa a doua accentueaza efectul pe care intalnirea acestui sentiment il are asupra eului
liric: “Si deodata-n jurul meu, natura / se facu un cerc, de-a dura”. Perceptia asupra universului
exterior capata o aura idilica, sugerata de simbolul perfectiunii, cercul. Jocul cercurilor concentrice:
“cand mai larg, cand mai aproape / ca o strangere de ape” accentueaza ideea ca forta iubirii poate
reordona lumea dupa legile ei. Privirea si auzul sunt simboluri ale umanului, ce releva ideea ca
iubirea este perceputa, mai ales, prin aceste simturi, iar directia ascensionala accentueaza starea de
beatitudine a eului liric. Simbolul curcubeului, fenomen rar si fascinant, ca si simbolul ciocarliei,
pasarea care zboara foarte sus si are un cantec aparte, releva aspiratia spre absolut si potenteaza
perceptia ideala a universului liric.
Strofa a treia releva impactul pe care iubirea il are asupra universului interior. Eul liric nu se
mai recunoaste pe sine, simtindu-se confuz si bulversat de trairea acestui sentiment puternic: “Mi-
am dus mana la spranceana, / la tampla si la barbie, / dar mana nu le mai stie”. Metafora “desert in
stralucire” defineste sufletul care este pustiu in absenta iubirii, dar capata stralucire dupa aparitia
sentimentului. Epitetele “alene”, “miscari viclene” releva modul in care sentimentul se strecoara in
suflet. Metafora “leoaica aramie” intra in relatie de opozitie cu incipitul, evidentiind ideea ca iubirea
nu mai este un sentiment fragil, ci a capatat profunzime si maturitate. Repetitia din finalul operei:
“inc-o vreme / inc-o vreme…” urmata de punctele de suspensie accentueaza continuitatea in timp a
sentimentelor.
Poezia “Leoaica tanara, iubirea” este o opera reprezentativa pentru neomodernismul
romanesc si pentru opera lui Nichita Stanescu, prin viziunea poetica originala asupra iubirii, prin
ambiguitatea planurilor poetice si prin limbajul inedit.
“Morometii”
de Marin Preda
-tema si viziune-
Realismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul secolului al XIX-lea in Franta
ca o reactie impotriva romantismului, propunand in operele literare o viziune asupra vietii cat mai
aproape de real.
Considerand ca prozatorul trebuie sa tina cont in crearea operei sale de trei coordonate -
istorie, adevar, realitate, Marin Preda marcheaza prin romanul “Morometii” un moment esential in
vederea evolutiei literaturii romane. Publicat in perioada postbelica, romanul este alcatuit din doua
volume, primul aparut in 1955, iar al doilea 12 ani mai tarziu, in 1967.
Opera se incadreaza in realism prin valorificarea trasaturilor specifice curentului: au-
tenticitatea (inspiratia din contextul social al satului romanesc de dinainte de al II-lea Razboi
Mondial, dar si din timpul perioadei comuniste), veridicitatea (sustinuta de caracterul verosimil al
faptelor si al personajelor), obiectivitatea (viziunea detasata asupra universului descris). De
asemenea, caracterul realist este sustinut de tematica sociala, prin crearea unor personaje tipice,
reprezentative pentru anumite categorii sociale si prin valorificarea tehnicii detaliului semnificativ
atat in descrierea personajelor, cat si a mediului in care acestea traiesc.
Tema romanului este viata satului si a taranului din Campia Dunarii, reflectand una dintre
problemele cele mai importante ale vietii romanesti din a doua jumatate a se-colului al XX-lea:
disparitia taranimii traditionale. De asemenea, sunt valorificate si tema familiei, in centrul actiunii
stand viata familiei Moromete, tema timpului si tema initierii, fiind urmarita pe parcursul romanului
evolutia lui Niculae, opera fiind un bildungsroman.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a de catre un
narator omniscient si este completata de viziunea personajelor reflectoare: Ilie Moromete - in
primul volum si Niculae - in cel de-al II-lea.
Relatiile spatio-temporale sunt determinate, actiunea petrecandu-se in satul Silistea-Gumesti
din Campia Dunarii, aproape de Bucuresti. Primul volum urmareste evenimentele care se petrec pe
parcursul unei veri inaintea inceperii celui de-al II-lea Razboi Mondial, in timp ce al doilea volum
urmareste evenimentele care se petrec inca din primul an de razboi pana la sfarsitul deceniului al
saselea.
Vazut ca roman al unei familii, element esential al lumii taranesti, in centrul actiunii se afla
familia taranului Ilie Moromete, o familie numeroasa. Ilie Moromete, tatal, are din prima casatorie
trei baieti: Paraschiv, Nila si Achim, iar Catrina, cea de-a doua sotie a lui Moromete, are si ea dintr-
o prima casatorie o fiica, Marita, care nu locuia, insa, cu ei. Impreuna, Moromete si Catrina mai
facusera trei copii: Tita, Ilinca si Ni-culae.
O prima scena semnificativa pentru tema operei este scena cinei, care evidentiaza imaginea
unei familii traditionale, inca unita, intrucat toti stau in jurul aceleiasi mese. Moromete “sta parca
deasupra tuturor”, in pragul celei de-a doua odai, stapanindu-i pe toti cu privirea. Se evidentiaza
astfel pozitia sa autoritara in familie, in timp ce Catrina evidentiaza statutul traditional al femeii,
acela de-a avea grija de gospodarie si de copii, intrucat “era jumatate intoarsa” catre oalele cu
mancare de pe foc. Alaturi de ea erau copiii facuti cu Moromete, iar in pozitie opusa stau fiii lui
Moromete din prima casatorie. Acestia isi urasc mama vitrega, dar si surorile care toata ziua isi
faceau “toale” si erau “vesele si vioaie”, in timp ce ei muncesc la camp “parca erau bolnavi”.
Discutia membrilor familiei evidentiaza conflictele care pornesc. Moromete are datorii la “fonciire”
si la banca, iar Achim ii aminteste ca ar putea pleca la Bucu-resti cu oile, ca, pana toamna, sa poata
plati datoria la banca, dar Moromete se teme ca nu va avea cu ce sa-si hraneasca familia. Furios ca
toti incearca sa-si exprime nemultumirile, Moromete intervine autoritar si “pana la sfarsitul mesei
nimeni nu mai vorbi”.
Pe cat e Moromete de distant in relatia cu familia, pe atat e de sociabil in relatia cu satenii.
O scena semnificativa pentru tematica operei este si cea din poiana fierariei lui Iocan,
intrucat evidentiaza un moment semnificativ din viata satului, dar si din viata perso-najului
principal. Taranii vin aici, gatiti ca de sarbatoare, sa discute politica, dar mai ales pentru a-l asculta
pe Moromete, sufletul acestor adunari, citind si comentand evenimentele din ziar. Acesta se bucura
in sat de respect si de autoritate, fapt sugerat prin mici detalii: avea un loc al sau pe o buturuga in
centrul adunarii, era, de obicei, asteptat, cand vorbeste nu este intrerupt, iar artistul popular al
satului ii facuse chiar un chip de lut care se gasea pe polita fierariei lui Iocan. De aceea, sosirea lui
Moro-mete in poiana constituie un ceremonial ce tine de arta lui teatrala. Stiindu-se in centrul
atentiei, Moromete intarzie in mod voit, ocolind, salutand fiecare om de la poarta, intra apoi sa se
rada pentru ca in final sa ajunga, pozand mirarea: “Ce, ma? Ce v-ati adunat aici?”. Discutia care
urmeaza evidentiaza calitatile lui fundamentale: inteli-genta, spontaneitatea, sociabilitatea, ironia,
umorul, darul de a vedea dincolo de lucruri.
Nimic din aceasta impresie de ceremonial nu mai ramane in volumul al II-lea, intrucat
comunismul inlocuieste intr-o maniera brutala obiceiurile satului traditional romanesc. Problema
strangerii cotelor si predarea lor de catre stat, infiintarea formule-lor colective de munca aduc la
suprafata necunoscuti care nu-si meritau si nu-si recu-nosteau numele de tara.
In concluzie, Marin Preda realizeaza in acest roman una dintre cele mai verosimile si
complexe imagini literare ale satului romanesc ante si postbelic.
“Morometii”
de Marin Preda
evolutia lui Nicolae, opera fiind un bildungsroman.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a de catre un
narator omniscient si este completata de viziunea personajelor reflectoare: Ilie Moromete - in
primul volum si Niculae - in cel de-al II-lea.
Tematica operei si perspectiva narativa sunt elemente de structura semnificative pentru
individualizarea personajului principal deoarece el reprezinta conditia taranului din perioada
surprinsa in roman, iar familia lui pe cea a familiei traditionale, lumea fiind descrisa prin ochii sai in
primul volum.
Personajul principal al operei, Ilie Moromete, este individualizat prin caracterizare directa
facuta de narator, de celelalte personaje si prin autocaracterizare, dar mai ales prin caracterizare
indirecta ce reiese din vorbe, fapte, actiuni, relatia cu celelalte personaje.
Statutul social al personajului se evidentiaza inca de la inceputul romanului prin ca-
racterizare indirecta, prin prezentarea familiei. Ilie Moromete este un taran din Silistea-Gumesti,
casatorit cu Catrina, care era cu zece ani mai tanara. Moromete are dintr-o casatorie anterioara trei
baieti: Paraschiv, Nila si Achim, iar Catrina are o fata care nu locuia, insa, cu ei. Impreuna mai
facusera trei copii: Tita, Ilinca si Niculae. Moromete are suficient pamant cat sa-si intretina familia,
dar nu e instarit, avand datorii la banca si la “fonciire”. In sat se bucura de respect si autoritate,
avand un statut privilegiat.
Din punct de vedere psihologic, este individualizat prin monologul interior adresat,
autoanaliza, introspectie. I se evidentiaza astfel complexitatea, firea contemplativa, meditativa,
analitica. S-a afirmat despre el ca este un taran filosof, avand darul ciudat de a vedea lucruri care
celorlalti le scapau. Aceasta capacitate tine de o intuitie si o inteligenta native, dar este si rodul
filosofiei de viata dupa care Moromete se condu-cea: viata este un miracol, iar lumea ofera un
spectacol ce merita contemplat. Omul nu trebuie sa se lase cu totul absorbit de munca si de dorinta
de inavutire, ci trebuie sa-si faca timp sa stea cu oamenii pentru a-i cunoaste si a intelege viata.
Trasaturile sale morale sunt: inteligenta, ironia, umorul, sociabilitatea, spontaneitatea.
O scena semnificativa pentru individualizarea personajului principal este cea de la inceputul
romanului, scena cinei, pentru ca evidentiaza prin caracterizare indirecta pozitia lui Moromete in
familie, dar si comportamentul rece, ironic, intrasigent, ce provine din faptul ca Moromete traieste
cu iluzia ca familia il intelege si ca nu are nevoie sa isi exprime faptele sau sentimentele in mod
direct, dar pentru Catrina el este “sucit”. Desi isi iubeste copiii si le vrea binele, isi cenzureaza
sentimentele, iar acesta este unul dintre motivele conflictelor cu baietii mai mari.
Din caracterizare directa pe care i-o face naratorul, care precizeaza ca la cina “Moromete sta
parca deasupra tuturor”, pe pragul celei de-a doua odai, de unde “stapanea pe fiecare”, se
evidentiaza pozitia sa autoritara in familie. Pe de alta parte, Catrina e-videntiaza statutul traditional
al femeii, acela de-a avea grija de gospodarie si de copii, intrucat “era jumatate intoarsa” catre
oalele cu mancare de pe foc. Alaturi de ea erau copiii facuti cu Moromete, iar in pozitie opusa stau
fiii lui Moromete din prima casatorie. Acestia isi urasc mama vitrega, dar si surorile care toata ziua
isi faceau “toale” si erau “vesele si vioaie”, in timp ce ei muncesc la camp “parca erau bolnavi”.
Discutia membrilor familiei evidentiaza conflictele care pornesc. Moromete are datorii la “fonciire”
si la banca, iar Achim ii aminteste ca ar putea pleca la Bucuresti cu oile, ca, pana toamna, sa poata
plati datoria la banca, dar Moromete se teme ca nu va avea cu ce sa-si hraneasca familia. Furios ca
toti incearca sa-si exprime nemultumirile, Moromete intervine autoritar si “pana la sfarsitul mesei
nimeni nu mai vorbi”.
Pe cat e Moromete de distant in relatia cu familia, pe atat e de sociabil in raport cu satenii,
semnificativa in acest sens fiind scena din poiana fierariei lui Iocan. Taranii vin aici, gatiti ca de
sarbatoare, sa discute politica, dar mai ales pentru a-l asculta pe Moromete, sufletul acestor adunari,
citind si comentand evenimentele din ziar. Acesta se bucura in sat de respect si de autoritate, fapt
sugerat prin mici detalii: avea un loc al sau pe o buturuga in centrul adunarii, era, de obicei, asteptat,
cand vorbeste nu este intrerupt, iar artistul popular al satului ii facuse chiar un chip de lut care se
gasea pe polita fierariei lui Iocan. De aceea, sosirea lui Moromete in poiana constituie un
ceremonial ce tine de arta lui teatrala. Stiindu-se in centrul atentiei, Moromete intarzie in mod voit,
ocolind, salutand fiecare om de la poarta, intra apoi sa se rada pentru ca in final sa ajunga, pozand
mirarea: “Ce, ma? Ce v-ati adunat aici?”. Discutia care urmeaza evidentiaza calitatile lui
fundamentale: inteli-genta, spontaneitatea, sociabilitatea, ironia, umorul, darul de a vedea dincolo
de lucruri.
In finalul romanului, personajul nu traieste doar teama dezmembrarii familiei si a lumii
satului traditional, ci si drama batranetii. La aproape 80 ani, Moromete cade la pat, exprimand prin
vorbele adresate medicului crezul vietii sale in care a ramas neclintit: “Domnule, […] intotdeauna
am dus o viata independenta”.
In concluzie, Ilie Moromete este un tip de taran unic in literatura romana prin autenticitatea
comportamentului si filosofia de viata. Nicolae Manolescu il considera “cel din urma taran” intrucat
destinul sau exprima moartea unei lumi, cea a satului traditional.
“Morometii”
de Marin Preda
evolutia lui Nicolae, opera fiind un bildungsroman.
Cele doua personaje, Ilie Moromete si Catrina, sunt individualizate prin caracterizare directa
facuta de narator si de celelalte personaje, dar si prin caracterizare indirecta ce reiese din vorbe,
fapte, comportament, relatia cu celelalte personaje.
Prin urmare, mijloacele de caracterizare si tematica romanului devin elemente de structura a
operei semnificative pentru individualizarea celor doua personaje intrucat prin intermediul lor sunt
prezentate aspecte importante ale satului si familiei traditio-nale ante si postbelice.
Statutul social al personajelor se evidentiaza inca de la inceputul romanului, prin prezentarea
familiei. Ilie Moromete este un taran din Silistea-Gumesti, casatorit cu Catrina, care era cu zece ani
mai tanara. Moromete are dintr-o casatorie anterioara trei baieti: Paraschiv, Nila si Achim, iar
Catrina are o fata care nu locuia, insa, cu ei. Impreuna mai facusera trei copii: Tita, Ilinca si
Niculae. Moromete are suficient pamant cat sa-si intretina familia, dar nu e instarit, avand datorii la
banca si la “fonciire”. Catrina primise drept despagubire dupa moartea primului sot opt pogoane de
pamant, din care Moromete o convinsese sa vanda o parte in timpul foametei de dupa razboi,
promitandu-i in schimb ca o va trece in actele casei. Acesta nu se mai tine de cuvant, iar acest lucru
devine o sursa de conflict permanenta dintre cei doi soti, Catrina simtindu-se nesigura de statutul ei
in familie.
Din punct de vedere moral, Ilie Moromete este considerat taranul filosof pentru calitatile
sale fundamentale: inteligenta, umorul, ironia, sociabilitatea, spontaneitatea, dar mai ales datorita
filosofiei de viata dupa care se conducea. El credea ca lumea ofera un spectacol care merita
contemplat, iar omul nu ar trebui sa se lase absorbit de do-rinta de inavutire, ci ar trebui sa isi faca
timp sa stea de vorba cu oamenii, sa inteleaga ceea ce traieste.
Catrina este o mama devotata, care-i crescuse “cu truda” si pe baietii cei mari ai lui
Moromete. Acestia, insa, o urasc, iar Catrina se simte nedreptatita si neinteleasa in familie. Fire
stapanita, isi permite rare momente de duiosie fata de copii.
Psihologic, Moromete este mai bine individualizat prin monologul interior adresat,
autoanaliza, introspectie, evidentiindu-i-se complexitatea, firea contemplativa, meditativa, analitica.
In ceea ce o priveste pe Catrina, naratorul precizeaza ca femeia traia “doua vieti” si cea mai
nelinistitoare era cea din timpul noptii, intrucat era foarte influentata de puterea semnelor si a
viselor care devin premonitii. Cea de-a doua lume in care se refugiaza este cea a bisericii, fiind
credincioasa, motiv pentru care este deseori tinta ironiilor lui Moromete.
O prima scena semnificativa pentru relatia dintre cele doua personaje este cea de la
inceputul romanului, scena cinei, care evidentiaza imaginea unei familii traditionale, inca unita,
intrucat toti stau in jurul aceleiasi mese. Moromete “sta parca deasupra tuturor”, in pragul celei de-a
doua odai, stapanindu-i pe toti cu privirea. Se evidentiaza astfel pozitia sa autoritara in familie, in
timp ce Catrina evidentiaza statutul traditional al femeii, acela de-a avea grija de gospodarie si de
copii, intrucat “era jumatate intoarsa” catre oalele cu mancare de pe foc. Alaturi de ea erau copiii
facuti cu Moromete, iar in pozitie opusa stau fiii lui Moromete din prima casatorie. Acestia isi urasc
mama vitrega, dar si surorile care toata ziua isi faceau “toale” si erau “vesele si vioaie”, in timp ce
ei muncesc la camp “parca erau bolnavi”. Discutia membrilor familiei evidentiaza conflictele care
pornesc.
Relatia dintre cei doi soti se degradeaza treptat deoarece Moromete nu o consulta pe Catrina
in deciziile pe care le ia si pe care ea le afla abia dupa ce faptele sunt consumate. Moromete traieste
cu iluzia ca familia ar fi trebuit sa il inteleaga fara sa fie nevoit sa se exprime in cuvinte, insa nici
Catrina nu il intelege, considerandu-l “sucit”.
In al doilea volum se adauga noi motive de conflict intre cei doi soti. Moromete nu-l mai
lasa pe Niculae sa mearga la scoala, iar Catrina il considera vinovat pentru ca acesta nu a putut sa
aiba meseria care ii placea, cea de invatator. Devine si mai furioa-sa atunci cand realizeaza ca
motivul fusese acela ca Moromete sa stranga suficienti bani pentru a-i convinge pe baietii mai mari
sa revina acasa. Dezamagita, il paraseste pe Moromete, plecand la fiica ei din prima casatorie, dar
revine acasa pentru nunta Ilincai.
Aceasta scena marcheaza punctul culminant al degradarii relatiei lor. Moromete cazuse la
pat dupa plecarea Catrinei si nimeni nu stia daca sufera de vreo boala sau din cauza despartirii.
Cand Catrina revine acasa pentru nunta Ilincai, ii spune cu rautate ca nu pentru el a venit, ci ca a
intrat in “anul mortii” din cauza pacatelor lui. Atunci Moromete se infurie si se da jos din pat cu
miscarile unui om “pe deplin sanatos si sigur pe sine” cu pumnii inclestati, pregatit sa loveasca.
Catrina tasneste pe usa afara, iar Moromete o urmeaza, apucand acelasi par cu care ii batuse si pe
baieti inainte de a fugi de acasa. Incepe sa o alerge pe Catrina in jurul casei, amenintand-o cu
ciomagul: “Stai pe loc ca te omor”. In acest timp, lumea iesise pe la porti, iar unii erau uimiti ca si
in aceasta familie se intampla astfel de lucruri.
Catrina il paraseste definitiv pe Moromete si nu se intoarce nici atunci cand Moro-mete vine
impreuna cu Niculae, incercand sa o impace. Nemultumirea si furia o orbesc, iar Catrina are parte
de o batranete trista si insingurata, neputand sa-l ierte pe Moromete pana la moartea acestuia in
jurul varstei de 80 ani.
In concluzie, relatia dintre Ilie Moromete si sotia sa, Catrina, evolueaza de la familia unita
de la inceput la conflicte ce nu mai pot fi solutionate. Gestul Catrinei de a-si parasi sotul poate fi
interpretat si ca refuz al femeii de a mai accepta comportamentul ironic si agresiv al sotului,
sugerandu-se astfel o dorinta de emancipare a femeii in familia si comunitatea traditionala.
Degradarea relatiei dintre cei doi soti sugereaza ca familia si satul traditional isi pierd echilibrul,
demnitatea si maretia, fiind demitizate.
Iona
de Marin Sorescu
-tema si viziune-
Neomodernismul este un curent ce se manifesta in perioada 1960-1980, constituind o

revigorare a poeziei autentice, prin asimilarea creatoare a unor modele, dar distantandu-se de ele
prin noutate si prin diversitate tematica.
Marin Sorescu a fost, alaturi de Nichita Stanescu, unul dintre reprezentantii de seama ai
neomodernismului romanesc.
Piesa “Iona” a fost publicata in trilogia “Setea muntelui de sare” in anul 1968 si este o
meditatie parabola asupra destinului tragic al omului in univers.
Pe de o parte, opera se inscrie in neomodernism prin limbajul ambiguu, aluziv. Se remarca
valorificarea simbolurilor si a metaforelor: marea, ce reprezinta universul, pestele cel mare - idealul,
geamanul - dorinta de a nu fi singur, acvariul - un spatiu limitat, burtile de peste - orizontul ostil.
Pe de alta parte, se pot recunoaste in piesa trasaturi ale teatrului absurd care neaga caracterul
rational al vietii. Tehnicile de realizare sunt moderne: solilocviul (vorbirea personajului cu sine ca si
cand ar avea un interlocutor fictiv), galimatiasul (comunicarea ideilor fara o inlantuire logica),
flashback-ul (amintirile lui Iona despre familia sa), intertextualitatea (trimiterea la mitul biblic al lui
Iona), ludicul (ideea de a cons-trui o banca in mijlocul marii), ironia (la adresa pestilor) si
autoironia.
Piesa “Iona” este o drama existentiala intrucat prezinta transformarile constiintei si conditia
umana.
Drama este o specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, in care actiunea se
concentreaza asupra unui conflict puternic, iar personajele traiesc o permanenta stare dramatica si
au un destin nefericit.
Tema piesei este singuratatea fiintei umane, framantarea omului in incercarea de a-si gasi
libertatea si din dorinta de a se gasi pe sine. In acest sens, Marin Sorescu martu-risea: “Stiu ca am
vrut sa scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”. Autorul propune o posibila
reinterpretare a titlului “Io, io in vreo limba veche inseamna eu”.
Titlul operei trimite, totodata, si la numele personajului biblic, proorocul Iona, din cartea cu
acelasi nume din Vechiul Testament. Spre deosebire de mitul biblic, pesca-rul lui Marin Sorescu se
afla de la inceput in gura pestelui, fara posibilitatea de eva-dare. Titlul devine un element de
structura semnificativ deoarece evidentiaza atat ideea singuratatii, cat si ideea cautarii de sine.
Compozitional, piesa este alcatuita din patru tablouri si este structurata sub forma unui
solilocviu. Autorul intervine in mod direct in didascalii, oferind informatii des-pre decor, dar mai
ales despre gesturile, mimica, atitudinea si comportamentul personajului.
Un alt element de structura semnificativ pentru tema si viziune este reprezentat de relatiile
spatio-temporale. Actiunea se petrece intr-un cadru imaginar, burtile de peste, iar perspectiva
temporala este discontinua, urmarind psihologia personajului.
Personajul principal al piesei, Iona, este casatorit, are doi copii si este un pescar ghi-nionist.
De la inceputul piesei se afla in gura unui peste urias, dar nu constientizeaza acest lucru. Dupa ce
devine prizonier in burta chitului incearca sa evadeze, folosindu-se de cutitul de pescar, dar constata
ca ajunge in burta altui peste si apoi a altuia.
O scena semnificativa pentru tematica operei este cea in care Iona decide sa ii scrie mamei
sale o scrisoare in care sa-i ceara sa-l mai nasca o data. Isi taie o bucata de piele din palma stanga,
scrie pe ea cu sange si o pune intr-o basica de peste, imaginandu-si cum oamenii vor sari in ajutorul
sau. Dar, din neatentie, calca pe basica, iar aceasta se sparge cu un zgomot teribil. Iona este naucit
si, observand scrisoarea pe jos, crede ca este a unui naufragiat care “vrea sa induioseze lumea cu
soarta lui neno-rocita”. Realizeaza ca, de fapt, nimeni nu va sari in ajutorul lui pentru ca in cele mai
fericite sau mai dramatice momente ale vietii sale, omul este singur. Prin urmare, renunta la ideea
de-a ii mai scrie o scrisoare mamei sale.
O ultima secventa semnificativa este cea din finalul operei, cand Iona are senzatia ca s-a
eliberat, dar realizeaza destul de repede ca totul este o iluzie. Privind la orizont, constata ca nu vede
“nimic, decat un sir nesfarsit de burti” si intelege atunci drama umana care se desfasoara intr-un
spatiu limitat: “Toate lucrurile sunt pesti. Traim si noi cum putem inauntru”.
Amintirile se estompeaza, iar Iona nu-si mai poate identifica bunicii, parintii, scoala, propria
viata. Ajunge sa nu se mai recunoasca nici pe sine: “Cum ma numesc eu?”, insa in final se
regaseste: “Eu sunt Iona”. Constata ca trebuia sa o ia “in partea cealalta”, vazand ca nu poate evada
din burtile pestilor, Iona gaseste o alta modalitate de a se elibera din captivitate, sperand ca se va
renaste intr-un mediu liber. Astfel, se sinucide cu ajutorul cutitului de pescar, gestul sau sugerand
constientizarea la care a ajuns, gasirea libertatii: “razbim noi cumva la lumina”.
In concluzie, prin complexitate si profunzime, piesa lui Marin Sorescu poate avea multiple
variante de interpretare. Finalul ramane deschis, accentuand ideea ca niciodata nu este prea tarziu
pentru trezirea constiintei si ca uneori iesirea dintr-o situatie limita se afla in propria persoana si nu
undeva in exterior.
“Iona”
de Marin Sorescu
Marin Sorescu a fost, alaturi de Nichita Stanescu, unul dintre reprezentantii de seama ai
neomodernismului romanesc.
Piesa “Iona” a fost publicata in trilogia “Setea muntelui de sare” in anul 1968 si este o
meditatie parabola asupra destinului tragic al omului in univers.
Tema piesei este singuratatea fiintei umane, framantarea omului in incercarea de a-si gasi
libertatea si din dorinta de a se gasi pe sine. In acest sens, Marin Sorescu martu-risea: “Stiu ca am
vrut sa scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”. Autorul propune o posibila
reinterpretare a titlului “Io, io in vreo limba veche inseamna eu”.
Titlul operei trimite, totodata, si la numele personajului biblic, proorocul Iona, din cartea cu
acelasi nume din Vechiul Testament. Spre deosebire de mitul biblic, pesca-rul lui Marin Sorescu se
afla de la inceput in gura pestelui, fara posibilitatea de eva-dare.
Prin urmare, tema si titlul sunt element de structura semnificative pentru individua-lizarea
personajului, intrucat titlul este chiar numele personajului principal si eponim, iar tema se
contureaza prin urmarirea destinului sau.
Iona este caracterizat in mod direct de autor in didascalii si in mod indirect prin fapte, vorbe,
gesturi, comportament.
Statutul social al personajului se contureaza inca din primul tablou, prin caracterizare
indirecta, ce reiese din vorbele sale. Iona este casatorit, are doi copii si este un pescar ghinionist, dar
nu se stie de unde vine si cine este cu adevarat.
Psihologic, nu este foarte bine individualizat pentru ca, desi actiunile sale sunt urma-rite
atent de autor in didascalii, nu se poate sti cu adevarat ce se intampla in sufletul sau. In teatrul
modern nu intereseaza nici portretul fizic, nici trairile personajului, cat mai ales relatia lui cu lumea,
imposibilitatea unei comunicari reale.
Din punct de vedere moral, Iona reprezinta tipul omului solitar, care incearca sa gaseasca
raspunsuri la intrebari existentiale. Este insa si un personaj alegoric ce aspira spre cunoastere si
libertate. Trasaturile sale morale ce se evidentiaza pe parcursul piesei sunt solitudinea, locvacitatea,
spiritul ludic, ironia, firea reflexiva, meditativa.
Trasatura sa dominanta este solitudinea, care se dovedeste mai degraba o stare. Aceasta
trasatura este evidentiata de la inceputul piesei, prin caracterizare directa, facuta de autor in
didascalii: “Ca orice om foarte singur, Iona vorbeste tare cu sine insusi, isi pune intrebari si
raspunde, se comporta tot timpul ca si cand ar fi doua perso-naje.”. Trasatura se evidentiaza si la
inceputul secventei in care Iona striga si reali-zeaza ca nu-i mai raspunde nici ecoul, fiind inconjurat
de pustietate: “Gata si cu ecoul meu…”.
O alta trasatura a personajului este locvacitatea, pentru Iona vorbirea fiind o forma de
libertate: “Fac ce vreau. Vorbesc.”, dar si o modalitate de a elimina starea de singura-tate: “Sa
vedem daca pot sa si tac. Sa-mi tin gura. Nu, mi-e frica.”. Totodata, vorbirea este o expresie de a
comunica, de a restabili o legatura cu lumea, cu semenii.
O secventa semnificativa ce evidentiaza prin caracterizare indirecta atat solitudinea, cat si
dorinta de comunicare este cea in care Iona decide sa ii scrie o scrisoare mamei sale in care sa-i
ceara sa-l mai nasca inca o data. Isi taie o bucata de piele din palma stanga, scrie pe ea cu sange si o
pune intr-o basica de peste, imaginandu-si cum oamenii vor sari in ajutorul sau. Dar, din neatentie,
calca pe basica, iar aceasta se sparge cu un zgomot teribil. Iona este naucit si, observand scrisoarea
pe jos, crede ca este a unui naufragiat care “vrea sa induioseze lumea cu soarta lui nenorocita”.
Realizeaza ca, de fapt, nimeni nu va sari in ajutorul lui pentru ca in cele mai fericite sau mai
dramatice momente ale vietii sale, omul este singur. Prin urmare, renunta la ideea de-a ii mai scrie o
scrisoare mamei sale.
In concluzie, prin complexitate si profunzime, piesa lui Marin Sorescu poate avea multiple
variante de interpretare. Finalul ramane deschis, accentuand ideea ca niciodata nu este prea tarziu
pentru trezirea constiintei si ca uneori iesirea dintr-o situatie limita se afla in propria persoana si nu
undeva in exterior.

Eseuri - Teme, Relatii Și Caracterizari

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Eseuri - Teme, Relatii Și Caracterizari

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

“Plumb”

Simbolismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul secolului al XIX-lea in

“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi”

“Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”

“Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”

Realismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul secolului al XIX-lea ca o

Romantismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul secolului al XVIII-lea si

Dramaturg si prozator, I.L.Caragiale este un scriitor realist si moralizator, un observator

Dramaturg si prozator, I.L.Caragiale este un scriitor realist si moralizator, un observator

Neomodernismul este un curent literar care se manifesta in perioada 1960-1980, o perioada

Neomodernismul este un curent ce se manifesta in perioada 1960-1980, constituind o

S-ar putea să vă placă și