Seminarul 2.

Cum şi cu cine comunicăm

1. Care sunt caracteristicile speciale ale procesului comunicării?

2. Ce tipuri de comunicare cunoaşteţi?

1
3. Ce înseamnă comunicarea interpersonală şi care sunt trăsăturile ei?

4. Definiţi comunicarea intrapersonlă.

5. Conform lui Philip Rice care sunt cele patru stiluri de dominare parentală pe care le-a identificat?

2
6. Cum putem comunica eficient cu persoanele aflate în dificultate?

7. Ce putem spune şi ce nu unui adolescent?

8. Cum se desfăşoară comunicarea în grupuri mici?

3
9. Care sunt avantajele grupurilor în concepţia lui Nicki Stanton?

10. Ce este brainstorming-ul şi care sunt regulile lui?

11. Cum se întocmeşte redadctarea în grup?

4
12. Cum se desfăşoară comunicarea specializată:
- cu publicul, electoratul, clienţii, beneficiarii, presa
- în procesul de selecţie a personalului
- în activităţi disciplinare
- în negocieri
- în întruniri ( şedinţe, adunări)
- în coordonări de proiecte, contracte, etc.
- în scrierea procesele verbale

13. Cum ne pregătim pentru vorbirea în public?

14. Ce trebuie să conţină un proces verbal? Redaţi un exemplu de proces verbal de o jumătate de pagină.

5
15. Cum se desfăşoară comunicarea publică?

16. Cum se elaborează un discurs. Vă amintiţi vreun discurs celebru din istorie care v-a marcat în mod special.
Cine este persoana şi în ce cirsumstanţe a fost ţinut?

6
 De reţinut:
Planificarea discursului include găsirea răspunsurilor la aceste opt întrebări:
• Cine formează audienţa mea?
• Care este ţinta mea în această situaţie de redactare?
• Ce constrângeri afectează această situaţie?
• Care sunt acţiunile de bază?
• Care este forma aşteptată?
• Ce reprezintă o schiţă eficientă?
• Ce format şi ajutoare vizuale ar trebui să folosesc?
• Ce ton ar trebui să folosesc?

7
8
 2. Cum şi cu cine comunicăm

Obiective:
• A cunoaşte importanţa cuvintelor
• A nu pierde din vedere cu cine vorbim
• Evitarea vorbirii în gol
• A atinge performanţe în procesul vorbirii

2.1. Comunicarea are caracteristici specifice

E bine să ne amintim că nu există cuvinte în stare pură decât în dicţionar, doar acolo se află sensul lor de
bază. Odată rostite, ele sunt transformate în mesaje. Însoţite de gesturi, de ton, de locul şi momentul ales devin
parte integrantă a personalităţii noastre. Sunt stilul nostru personal. Şi nici cuvintele, oricât de importante, nu sunt
suficiente. Cercetătorii americani au realizat studii experimentale cu ajutorul camerei video. Ei au arătat, în
observaţia directă sau cu cameră video în spatele unei oglinzi fără staniu, că măcar 75% din comunicarea dintre
indivizi este non-verbală.1

Ca proces, comunicarea presupune o serie de caracteristici care o definesc în egală măsură şi care, pentru a
întregi procesul, se cer implicate sau subsumate. Ele se pot regăsi în parte sau în totalitate în cadrul unui tip de
mesaj.

Aceste caracteristici sunt:

Reciprocitate
Nimic nu poate fi mai la antipodul individualismului şi egocentrismului decât comunicarea. De altfel, nu
întâmplător, originea cuvântului ne trimite la un sens mult mai profund, care ţine de viaţa creştină şi care în limba
română, înainte de a fi comunicare a fost cuminecătură, împărtăşire şi împărtăşanie (Constantin Noica a scris un
minunat articol pe această temă2). Comunicarea este un proces bidirecţional atât în raporturile ierarhice cât şi în
raporturile dintre prieteni. În timp ce vorbim, ascultăm şi pregătim replica următoare, ţinând seama şi de ce am
spus şi de ce abia am auzit.
Reciprocitatea este o caracteristică a comunicării pentru că, în general, comunicarea este un proces
bidirecţional, care nu are sens fără parteneriat. Acest adevăr este valabil şi când ne referim la relaţiile ierarhice
(dintre şefi şi subordonaţi) dar şi când avem în vedere viaţa cotidiană. În ambele cazuri comunicarea presupune şi

1
Oger, Stefanink, La communication, c' est come le chinos, cela s'apprend, Paris, Rivages / Les Echos, 1987, pag. 56.
2
C. Noica, Rostirea filozofică românească, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 17.
9
continuitatea şi simultaneitatea transmiterii mesajelor. Continuitate, fiindcă orice cuvânt, sintagmă, propoziţie
sau frază trebuie să aibă o legătură cu sensul sau starea precedentă. Aceasta chiar şi atunci când se sare peste etape
- este nevoie de o logică a mesajului. De pildă, vorbim cu cineva aşezat alături la o masă, iar la un moment dat
discuţia lâncezeşte. Putem spune ceva despre vreme, chiar dacă nu am amintit ceva despre subiect până acum. Dar
Cred că nu va mai ţine mult căldura aceasta toridă, ce credeţi ? înseamnă în subtext : Sunt dispus să vorbim, nu-
mi face plăcere că nu comunicăm mai profund, hai să mai încercăm, nu se poate să nu stabilim o relaţie, aş
regreta să ne despărţim fără să ne cunoaştem cât de cât.

Scop
Orice comunicare are un scop, înţeles atât ca mesaj în sine cât şi ca transmitere şi recepţionare de
informaţie. Fie că este conştientizat fie că nu, scopul nu poate lipsi. Chiar când este lipsit de conţinut, mesajul
transmite ceva: adevărul că nu conţine nimic! Obişnuim să spunem adesea, pentru a ne face înţeleşi sau pentru a ne
arăta altruismul „ eu nu am nici un interes, spun asta doar…” Şi urmează precizarea fugară a scopului: ”ca să - ţi
fac un bine, ca sa nu zici că nu ţi-am spus, ca să vezi că nu am nici un interes etc.” Dar şi aceste explicaţii, mai ales
ele, arată existenţa unui scop. Şi dacă proverbul Scopul scuză mijloacele este sau nu acceptabil în conţinutul său ar
constitui subiectul altui curs, este bine de ştiut că mijloacele pe care ni le alegem în comunicarea scopului sunt
foarte importante. De pildă, am văzut câţi contemporani de-ai noştri au dorit să devină nici mai mult nici mai puţin
decât preşedinţi de stat, ditamai preşedinţi ai României. Nimic mai frumos, dar am observat cu uşurinţă oricare
dintre noi că nu au reuşit să demonstreze, să ne comunice scopul real pentru care doresc acest lucru.
Scopul trebuie înţeles în sens larg, perceput ca un mesaj pe care îl transmitem cu o oarecare intenţie şi de la
care aşteptăm o reacţie. El se poate reduce la o simplă informaţie, dar, din aproape în aproape, se dezvoltă şi
rezultatele întrec orice aşteptare. Cuvântul scop nu trebuie să ne creeze complexe şi să ne ducă cu gândul la un
aspect meschin.
A avea un scop în orice acţiune nu înseamnă decât că suntem conştienţi de cuvintele, de gesturile şi de
finalitatea faptelor noastre. Îmi amintesc o situaţie destul de recentă în care mă aflam: urma să fiu evacuat din
apartamentul pe care îl ocupam ca chiriaş fiindcă apăruseră moştenitorii foştilor proprietari. Nimic mai firesc, doar
că nu aveam unde să mă duc. La un moment dat în galeria de arta pe care o organizasem a venit o persoană şi a
privit cu interes tablourile. După primele cuvinte mi-am dat seama că este pictoriţă. Accentul moldovenesc îi trăda
originea basarabeană. Am fost tentat să nu mă întind la vorbă cu ea – nu era un posibil cumpărător. Dar eşti dator
să vorbeşti, mi-am zis în gând, ceea ce am şi făcut. Curând am aflat că are un copil şi o casă pe care trebuie s-o
repare, fiindcă primăria i-a predat-o aşa cum a avut-o. Din acest moment scopul conversaţiei a fost altul: voiam să
ştiu cum a primit repartiţia de la primărie. Am avut răbdare, am pus întrebări ajutătoare iar în final mi-a făcut
cunoştinţă cu persoanele care au ajutat-o. Rezultatul s-a concretizat într-un apartament care mi-a fost repartizat ca
evacuat. Îmi este clar că dacă nu aş fi plecat de la premisa că merită orice om să stai de vorbă cu el nu aş fi

10
beneficiat de această şansă, aşa cum tot limpede îmi este că într-o discuţie este nevoie să ne stabilim scopul, fie
acesta simpla plăcere a exersării artei conversaţiei. Dar exersarea artei, nu a taifasului.
Ireversibilitate
Folclorul românesc abundă în proverbe care atrag atenţia asupra valorii cuvintele, dar şi a grijii ce trebuie
arătată rostirii. Unul zice: Vorba ce zboară odată nu se mai întoarce. Altul e de-a dreptul ironic: Vorba din gură ţi-
o ieşit, mai bine să fi tuşit. Următorul este şi mai expresiv: Cuvântul e ca vântul, nu se ajunge nici cu armăsarul,
nici cu ogarul. Aceasta vrea să spună că odată transmis mesajul nu poate fi retras. Din păcate, suntem puţin
conştienţi de această trăsătură a mesajului, iar noi, firi latine, greşim adesea necitind mesajul înainte de a-l
transmite. Dacă ne-am da seama de fiecare dată că mesajul este ireversibil, am gândi mai mult înainte de a vorbi,
ne-am citi de câteva ori un e-mail înainte de a apăsa pe send, ne-am planifica şi analiza frazele înainte de a forma
un număr de telefon.
Proverbul românesc „dacă tăceai filozof rămâneai” vrea să spună că exact mesajul transmis pe negândite a
stricat buna impresie pe care o făcusem înainte de a vorbi, de a comunica, fiindcă, iată, în acest caz, tăcere
comunică mai avantajos decât cuvintele. Ireversibilitatea trebuie văzută în strânsă dependenţă cu impactul pe care
mesajul îl poate avea asupra celui care l-a recepţionat.

Aşa cum arată şi cuvântul, odată transmis, mesajul nu poate fi retras. Ireversibilitatea trebuie văzută
în strânsă dependenţă cu impactul pe care mesajul îl poate avea asupra celui care l-a recepţionat. Anton
Pann a notat proverbul care exprimă cel mai bine această situaţie: decât să fi vorbit mai bine să fi tuşit.
Proces simbolic
Comunicarea utilizează simboluri, acestea fiind folosite pentru a transmite idei. Cuvântul simbol vine
în limba noastră prin intermediul limbii franceze, fr. symbole, preluat de franceză din latinescul symbolum.
Grecii aveau cuvântul symbolon, care însemna semn de recunoaştere.
Este vorba de o imagine sau de un semn concret prin care sunt sugerate însuşirile caracteristice ale
unor fenomene sau noţiuni abstracte. Importanţa simbolului în comunicare este atât de mare încât a dat
naştere la un întreg curent literar, simbolismul extinzându-se asupra tuturor artelor şi chiar asupra
activităţii cotidiene. Importanţa simbolului şi manifestarea lui la nivelul cuvintelor sunt analizate chiar de la
începutul secolului XX, odată cu apariţia, în anul 1916, a celebrului curs al lui Ferdinand de Saussure, Cours
de linguistique generale. ”Simbolul, scrie Saussure, are caracteristica de a nu fi niciodată cu totul arbitrar; el
nu e vid; între semnificant şi semnificat există un rudiment de legătură naturală. Simbolul justiţiei, balanţa,
n-ar putea fi înlocuit cu orice altceva, de exemplu, cu un car de luptă”3
Este un procedeu frecvent în viaţa noastră cotidiană. Chiar dacă nu realizăm de fiecare dată procedeul,
comunicarea dintre oameni conţine la tot pasul simboluri, fie în vorbire fie în limbajul nonverbal. Cel mai adesea,
simbolurile sunt folosite atunci când se doreşte transmiterea unor idei, dar nici transmiterea sentimentelor nu se

3
Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, 1998, pag. 87.
11
poate lipsi de apelul la simboluri. Când ne trezim dimineaţa şi spunem mor de foame vorbim metaforic. Cravata pe
care o legăm la gât este un simbol al eleganţei, dar şi când spunem soţiei pa comunicăm nu doar la revedere, ci şi te
sărut, aştept să ne revedem, mă voi întoarce la timp la masă.
Proces real
Tocmai pentru că toţi oamenii sunt într-o relaţie de interdependenţă, au nevoie de comunicare şi o fac zi de
zi, a apărut teama, deloc artificială, că în fond nu am mai putea comunica. În realitate, indivizii, în tot ceea ce fac,
comunică. Prin intermediul acestui proces se formează sistemul de valori, credinţe şi atitudini ale indivizilor.
Comunicăm prin simpla noastră prezenţă, prin cuvinte şi prin tăceri, prin felul în care ne îmbrăcăm, prin
parfumul pe care-l folosim, prin automobilul proprietate personală, prin căţelul pe care îl scoatem la
plimbare. Nimic nu este mai concret în viaţa noastră decât comunicarea. De aici şi grija care-i trebuie
acordată, nu doar din obligaţii academice care impun audierea sau citire acestui curs…Importanţa comunicării
reale în viaţa mea, de pildă, este demonstrată chiar şi prin visele pe care le am, şi mă refer la visele concrete, din
timpul nopţii, când spun cuiva exact ce nu am reuşit să-i spun în timpul zilei sau într-o întâmplare mai de demult.
Ca să nu mai vorbesc de coşmaruri, rare, dar existente, când nenorociri mari sunt gata să se petreacă, iar eu nu pot
să le preîntâmpin fiindcă am gura închisă, sunt incapabil să vorbesc sau să ţip. Ce înseamnă aceste neputinţe e
treaba psihanaliştilor, dar sunt convins că e o neîmplinire comunicativă.
Nimic nu este mai real decât comunicarea, chiar dacă ea se bazează în principal pe cuvinte, pe vorbe
care nu au materialitate. Dar oamenii, în tot ce fac, într-un fel sau altul, comunică, iar prin intermediul
acestui proces se formează sistemele de valori, credinţe şi atitudini ale indivizilor. Pot fi numeroasele motivele
care să ducă la destrămarea unei căsătorii, ca să luăm un exemplu – dar totul se prăbuşeşte în clipa în care
partenerii se conving că nu mai au ce să-şi spună. Comunicarea este singura uşă prin care se pătrunde în inima
cuiva, în gândul cuiva, este transfer de sentimente şi singura certitudine că omul nu este singur. Sunt mulţi
tineri, în special ei, care cred că banii sunt elementul principal al vieţii sau al succesului. Este adevărat doar în
aparenţă. În realitate doar comunicarea asigură atingerea scopului. Să ne referim la o singură situaţie: cred că ne
este limpede tuturor că nu putem cumpăra cu bani dragostea cuiva, chiar dacă putem plăti o masă la un restaurant
de lux, iar respectiva persoană ne-ar putea accepta câteva ore. Mai putem impresiona cu automobilul scump pe care
îl avem şi cu plimbarea la şosea, la munte sau la mare pe care o putem sugera. Şi aşa mai departe, dar nu foarte
departe, nu mai mult decât o satisfacţie trecătoare. În schimb, comunicarea asigură şi obţinerea banilor, poate
convinge pe cel care ne interesează de profunzimea sentimentelor, îl obligă pe alesul inimii să nu poată trăi
fără noi. Comunicarea asigură relaţia de prietenie, oferă rezistenţă în faţa greutăţilor, dă speranţă şi chiar
certitudini.

12
 Proces complex

Există un proces destul de complicat în baza căruia între cel care trimite mesajul şi cei care îl primesc
se produc schimbări. În plan sociologic, scrie Emmanuel Pedler,4 observaţiile cele mai recurente ne permit să
constatăm că înzestrând marea majoritate a oamenilor cu mijloace pe care, cu câteva decenii mai înainte, nu le
posedau decât cei privilegiaţi, tehnicile electronice cele mai performante se află şi la originea unor noi inegalităţi şi
a unor noi forme de inegalitate.” Dar acest adevăr este valabil nu doar când este vorba de tehnică. Aşa cum un
profesor depinde de elevii sau studenţii lui în procesul educaţional, tot astfel emiţătorul (reporterul, preotul,
oratorul, activistul social) depinde de cei cărora li se adresează, până acolo încât va fi nevoit să-şi schimbe mesajul
în raport cu cerinţele sau nevoile lor. Or, în momentul în care cine îşi modifică mesajul începe chiar procesul de
modificare a sistemului său de gândire şi de raportare la realitate. Evident, aceste transformări nu sunt instantanee
şi nu se produc în acelaşi fel la mai multe persoane, ci într-o perioadă relativ lungă, după modalităţi care ţin de
personalitatea fiecărui individ, de emiţătorul care poate fi un caracter foarte puternic sau o fire deosebit de
maleabilă şi acomodabilă.

Cât despre influenţarea destinatarului nu mai este cazul să insistăm acum, întrucât însăși intenţia de
comunicare, ca să nu mai vorbim de comunicarea însăţi, are ca scop primordial informarea, dar şi modificarea
partenerului.

Pe cât am fi tentaţi să credem că nimic nu este mai uşor decât să vorbim, pe atât suntem obligaţi în cele din
urmă, pe măsură ce devenim conştienţi de obligativitatea integrării în societate, să recunoaştem complexitatea
comunicării. De la a vorbi, că doar nu te doare gura până la a vorbi şi a şti ce spui este o distanţă de la sunetul
articulat la aria unei opere. Importanţa comunicării devine şi mai vizibilă atunci când ţinem seama de faptul
că în timpul unei comunicări între cel care trimite mesajul şi cel care îl recepţionează se produc mutaţii
majore. Uneori se produc schimbări cu urmări incalculabile. În măsura în care dăm, în aceeaşi măsură
primim. Este greu să stabileşti cine dă mai mult şi cine primeşte mai mult într-o legătură de iubire (şi chiar de s-ar
şti, la ce ar folosi? Din contră, când încep să apară defalcări, reproşuri că eu am făcut şi tu nu ai făcut, sau da,
ceva-ceva ai încercat, dar nu la timp şi nu cum trebuia, atunci este nevoie de o analiză: a început să se erodeze
iubirea, e nevoie de… comunicare, de discuţii, de oferit mai mult…). Situaţia reciprocă se întâlneşte şi în procesul
pedagogic: un profesor, de pildă, se oferă studenţilor, iar ei la rândul lor dăruiesc partea lor în activitatea instructiv
- formativă. Profesorul aduce maturitate, certitudini, informaţii, experienţă, iar studentul prospeţime, îndoială,
energie, contestaţii. Şi oricât ne-ar place să vorbim şi să glosăm pe marginea conflictului dintre generaţii, între
părinţi şi copii, între tineri şi bătrâni, între profesor şi elev (student) există un schimb continuu, un flux şi un reflux

4
Emmanuel Pedler, Sociologia comunicării, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2001, p. 22.
13
benefice, o simbioză perfectă, dacă ştim să nu ne împiedicăm în amănunte şi putem analiza lucrurile în profunzime,
privindu-le cu seninătate.

2.2. Cu mine, cu tine, cu alţii, cu toţi

În funcţie de poziţia interlocutorilor comunicarea se poate realiza în mod direct, într-o formă interpersonală,
cu adresă precisă şi schimb reciproc de mesaje, sau indirect, fără adresă la persoană, în forma producţiilor mass –
media, a comunicatelor de presă.
În funcţie de numărul participanţilor comunicarea poate avea loc la nivel :
• intrapersonal,
• interpersonal,
• în grupuri mici,
• în cadrul comunicărilor publice.

Comunicarea intrapersonală
Comunicarea interpersonală reprezintă un tip de comunicare ce se petrece în interiorul fiecărui individ
în parte, implicând gânduri, sentimente, modul în care ceilalţi sunt percepuţi. « Deşi nu presupune existenţa
unor comunicatori distincţi, dialogul interior pe care îl purtăm cu noi înşine reprezintă un autentic proces de
comunicare, în care îşi află locul chiar şi falsificarea informaţiei în vederea inducerii în eroare a interlocutorului(ne
referim la situaţia frecvent întâlnită a oamenilor care se mint sau se amăgesc pe ei înşişi).5 Fiind centrat pe sine, în
cazul acestui tip de comunicare, individul este atât emiţător cât şi receptor. Este întâlnirea individului cu sine,
momentele de autoanaliză, convorbirile de seară, din ceasul de taină al fiecăruia. Este comunicarea din faţa
oglinzii minţii, când în jur este linişte şi individul s-a regăsit după o experienţă de excepţie, traumatizantă
sau creatoare de stări de beatitudine. Poate fi şi comunicarea cu sine din timpul rugăciunii, singurătatea din
biserică, momentul de reculegere din faţa unui sicriu, teama de neant dinaintea unui mormânt gol. Este
comunicarea mută cu cerul înstelat, cu tăcere nopţii, cu susurul unei ape descoperite într-o pădure uitată. E
fericirea fără de cuvinte. Comunicarea intrapersonală, susţine dl. Mihai Dinu în volumul citat, nu presupune cu
necesitatea codificarea şi decodificarea mesajelor, deoarece acestea nu sunt nevoite să străbată un spaţiu fizic, ci
doar unul mental. « Cu sine însuşi, omul poate sta de vorbă şi fără cuvinte, ceea ce nu înseamnă că verbalizarea
gândurilor nu e un fenomen foarte frecvent ». Noi credem că nici în cazul comunicării intrapersonale nu se poate
renunţa la cuvinte, iar atunci când omul crede că a stat de vorbă cu sine fără să-şi numească gândurile sau
sentimentele, planurile ori grijile s-a aflat doar într-o stare de precomunicare sau postcomunicare, cel mult într-un
câmp comunicativ, ci nu în prim proces de comunicare. A nu comunica prin cuvinte la întâlnirea cu tine înseamnă

5
Mihai Dinu, Comunicarea, Bucureşti, Ed. Algos, 2000, p. 77.
14
doar a te relaxa, în acest caz comunicarea fiind înlocuită cu odihna sau cu plăcerea, uneori chiar cu iluzia
comunicării.
Chiar dacă este lipsită de martori şi deci nu poate contribui la formarea imaginii noastre, este important să
dăm atenţia cuvenită acestei comunicări în gând, fiindcă de felul în care ne comportăm când suntem nevăzuţi şi
neauziţi depinde şi ce vom face, cum ne vom exprima în prezenţa altora. Aşadar, este necesar să ne obişnui a vorbi
serios cu noi şi în sinea noastră, sau poate tocmai în sinea noastră. Să nu ne dispreţuim, să nu ne adresăm nouă în
gând ca nimănui, să nu credem că dacă refuzăm să numim adevărul, acesta nu există. A termina comunicarea
intrapersonală cu concluzia « mai lasă-mă în pace » sau « văd eu ce-oi face » nu înseamnă comunicare, ci lipsă de
comunicare, chiul de la întâlnirea cu sinele.

Comunicarea interpersonală
Este procesul de comunicare în care fiecare se adresează fiecăruia, de obicei într-o formulă informală şi
nestructurată. Procesul are loc între doi indivizi, dar poate implica şi mai mulţi. Este genul de comunicare dintre
doi îndrăgostiţi, dintre părinţi, dintre părinţi şi copiii familiei, dintre fraţi, dintre cei doi-trei membri din conducerea
operativă a unei întreprinderi sau instituţii. Pentru Habermas o teorie a competenţei comunicative trebuie să explice
prestaţiile pe care vorbitorul sau ascultătorul le asumă în prealabil, atunci când transformă propoziţiile în
exprimări. El ia ca punct de plecare faptul că vorbitorul/ascultătorul folosesc în exprimările lor propoziţii pentru a
se înţelege asupra unor stări de fapte.6 Jurgen Habermas constată că unităţile elementare ale vorbirii au o dublă
structură proprie, în care aceasta se oglindeşte. In general, comunicarea interpersonală (doi sau mai mulţi oameni
care vorbesc împreună) este cea mai eficienta forma de comunicare. Este aşa pentru ca mesajul este susţinut,
completat de gesturi, mimica, intimitate, tonul vocii şi de posibilitatea unui feedback imediat. Dacă ascultătorul
întreabă ceva sau pare nelămurit, cel care vorbeşte are un indiciu imediat şi poate reformula informaţia sau poate
sublinia o idee.

Aceasta este valabil, de asemenea, şi pentru întâlnirile în grupuri mici dar barierele unei comunicări
eficiente tind să se amplifice pe măsură ce se trece la grupuri mari, şi, în cele din urmă, la mass-media. Cu alte
cuvinte, mass-media poate beneficia de o audienţă largă dar distanţa fizică şi psihică dintre emiţător şi receptor este
considerabil mărită. Aceasta determină o comunicare mai puţin eficientă deoarece publicul nu mai este intim legat
de vorbitor. Nu este posibil un feedback imediat şi mesajul poate să conţină distorsiuni nedetectate de responsabilii
media.”7

Un act de vorbire este constituit în consecinţă dintr-o propoziţie performativă şi din conţinutul propoziţional
al unei propoziţii care depinde de aceasta. Propoziţia dominantă conţine un pronume personal la persoana întâi, ca

6
Jurgen Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Bucureşti, Editura Politică, 1983, p.192.
7
Dennis Wilcox, Public relations. Strategies and tactics, Ed. Harper-Collins, 1992, p. 188.
15
expresie subiect, un pronume personal la persoana a doua, ca expresie obiect şi un predicat , care se formează cu
ajutorul unei expresii performative în forma prezentului ( „Eu îţi promit că…”). Propoziţia dependentă conţine un
nume sau o caracterizare ca expresie subiect, care desemnează un obiect, şi o expresie predicat pentru determinarea
generală care este atribuită sau refuzată obiectului.8
Comunicarea interpersonală are un tipic al ei. Ea începe interpersonal. Dacă cineva vrea să exprime un
sentiment sau o idee şi doreşte să transmită un mesaj care le conţine, trebuie ca mai întâi să le transpună în coduri
verbale şi non-verbale care pot fi înţelese. Codurile selectate pentru transmiterea a ceea ce doreşte – cuvintele,
gesturile şi tonalitatea vocii – vor fi determinate de scopul urmărit de vorbitor, de situaţia dată şi de relaţia cu
interlocutorul, precum şi de alţi factori, cum ar fi vârsta, mediul cultural şi starea sa emoţională. Procesul de
transpunere a ideilor şi sentimentelor în mesaje se numeşte codificare.9
Comunicarea interpersonală are unele trăsături definitorii:

Întâlnire faţă în faţă: comunicarea interpersonală implică întâlnirea faţă în faţă între doi participanţi, fapt
pentru care în mod deliberat, este exclus orice tip de comunicare care poate fi intitulată “mediată”, precum
conversaţia telefonică, unde anumite medii artificiale realizează conversaţia între participanţi. Aceasta pentru că
orice mediu are caracteristici cu urmări sigure pentru comunicare, chiar dacă, în viaţa de zi cu zi, nu suntem
conştienţi de aceste caracteristici sau nu le luăm în consideraţie. Tocmai această lipsa de conştientizare poate duce
la neînţelegeri. Motiv pentru care suntem datori să apelăm în mod curent la comunicarea intrapersonală, cu alte
cuvinte să stăm de vorbă cu noi şi să realizăm unde ne situăm în procesul comunicării, cum vorbim, cui vorbim,
pentru ce vorbim şi care sunt urmările imediate sau în timp ale comunicării noastre. Este atât de importantă această
comunicare şi rezultatele ei atât de eficiente, încât cu greu se poate imagina o situaţie pe care două persoane
normale, care-şi iau în serios existenţa, stând de vorbă să nu poată ajunge la o concluzie. Chiar în condiţiile de
confruntări crâncene, la sfârşitul unor lupte îngrozitoare, tot se ajunge la la un armistiţiu, la o pace, la semnarea
unui tratat. Aceasta în condiţiile în care pe câmpul de luptă zac cadavre, în aer mai pluteşte mirosul prafului de
puşcă, iar unul dintre parteneri va trebui să semneze renunţarea la teritorii, la bogăţii, poate la regat. Cu atât mai
plauzibil este rezultatul benefic al înţelegerii între două persoane, când miza este, de cele mai multe ori, doar
renunţarea la o prejudecată sau uitarea unei jigniri, a unui cuvânt rostit necugetat sau amintirea unei priviri piezişă.
Particularizarea rolului participanţilor: comunicarea interpersonală implică două persoane cu roluri
variabile şi în relaţie una cu cealaltă - indivizii trebuie să comunice unii cu alţii în scopul dezvoltării relaţiilor
personale de următorul tip:
• acolo unde există un grad ridicat de încredere
• atunci când fiecare persoană este pregătită să discute deschis despre propriile sentimente şi trăiri
• unde există preocupare şi legătură mutuală între participanţi.

8
Jurgen Habermas, Op. cit., p. 182.
9
Allan Pease, Alan Garner, Limbajul vorbirii. Arta conversaţiei, Bucureşti, Ed. Polimark, 1999, pag. 60.
16
 În acest sens comunicare non-interpersonală este activitatea oamenilor care comunică pur şi simplu pentru că
trebuie. Dublu sens: De fiecare dată comunicarea interpersonală se produce în ambele sensuri, în situaţiile
interpersonale existând întotdeauna un flux bidirecţional al comunicării. Comunicarea interpersonală nu presupune
însă doar schimbul de mesaje, în esenţă acesta implică crearea unor simboluri, schimbul de semnificaţii şi
preocuparea pentru un anumit mesaj. Aceasta înseamnă că semnalele transmise, indiferent de forma lor, trebuie să
fie clare şi lipsite de ambiguitate, dacă este vorba de comunicarea cotidiană, fiindcă dacă este vorba de
comunicarea artistică, de care ne vom ocupa într-un capitol aparte, atunci ambiguitatea nu este doar admisă, ci
obligatorie. Comunicare cere, de asemenea, ca afirmaţiilor făcute de către emiţător să poată fi verificate, într-un fel
sau altul, şi de ceilalţi participanţi la discuţie. Mai exact : să fie verificabile. Şi – mai aproape de ceea ce vrem să
atragem atenţia – să fie verosimile, să nu trezească suspiciuni de îndată ce au fost emise.
În realitate, eliminarea ambiguităţii este foarte dificilă, dacă nu chiar imposibil de realizat. Chiar în
condiţiile în care s-ar putea exprima ideea de ambiguitate a comportamentului uman, în acelaşi timp, aproape orice
afirmaţie pe care cineva ar putea să o facă la un moment poate fi interpretată în mai multe moduri. De aceea pentru
a înţelege procesul comunicării trebuie analizat modul în care indivizii dau sens situaţiilor în care se află.

Ajunşi aici trebuie să facem o afirmaţie care se acceptă destul de anevoie : comunicarea interpersonală este
parţial sau chiar în întregime intenţională. Aceasta pentru că noi nu comunicăm adevăruri absolute şi nici nu ne
exprimăm în realităţi, ci în cuvinte care, la rândul lor sunt nişte simboluri. Dacă doreşte cineva să ne găsească nod
în papură, o poate face uşor, demonstrându-ne, în timp ce vorbim, că suntem anapoda. Să ne amintim de o poezie a
lui Eminescu inspirată dintr-un poem al lui Fr. Schiller, Mănuşa. Dar să mai zăbovim o clipă la realitatea noastră.
Un tânăr, de exemplu, îi spune unei fete că o iubeşte. Ea întreabă : vorbeşti serios ? El răspunde, fireşte, da. Ea mai
are o curiozitate : eşti creştin ? El, mai mult sau mai puţin întâmplător, este creştin. Este în regulă, zice ea, ar trebui
să te sinucizi pentru că mă iubeşti, iar un creştin îşi dă viaţa pentru fiinţa iubită… Este limpede că am intrat în plin
absurd, luând sensul care ne-a convenit nouă dintr-un întreg proces de comunicare cu multiple valenţe semantice.

Comunicarea interpersonală este mai degrabă un proces continuu, şi mai puţin un eveniment sau o serie de
evenimente. De obicei, fiecare dintre noi, când ne gândim la un eveniment, avem în vedere ceva foarte clar, o
întâmplare, o acţiune, un fapt care au un moment clar de început şi un moment la fel de limpede de încheiere.
Privind însă lucrurile din alt unghi de vedere, importanţa înţelegerii comunicării interpersonale apare mai mult ca
un proces continuu, o activitate în derulare, care nu poate fi încadrată între anumite ore şi nici nu ar putea fi rodul
unei hotărâri ce ar ţine de un grafic.

Comunicarea interpersonală se cumulează în timp. Chiar dacă o persoană a făcut o afirmaţie la un moment
dat, aceasta va fi interpretată în baza a ceea ce a mai spus în trecut şi a ceea ce se aşteaptă a mai spune în viitor.
Dacă vrem să înţelegem relaţia dintre două persoane care au comunicat anterior, atunci trebuie luată în calcul
istoria relaţiei lor, precum şi modul în care fiecare interpretează remarcile celuilalt, fiindcă ele nu vor mai fi

17
percepute în stare pură, ci afectate de trecut sau de perspectiva viitorului. Fiecare a auzit persoane apropiate care
mărturisesc că nu au crezut nimic din ce le-a spus cutare cunoştinţă fiindcă în urmă cu trei patru ani, să zicem,
aceasta a zis şi a făcut, iar apoi..., aşa că nu pune nici o bază pe cuvintele ei. După Profesorul Golu « cea mai
importantă componentă psihică a atitudinii este cea motivaţional – emoţională, care semnifică valenţa atitudinii:
pozitivă, negativă, indiferentă sau ambivalentă. « Când un om intră in comunicare cu un alt om, cu atât mai mult
partenerii, ambii se centrează pe particularităţile aspectului extern, îşi “citesc “stările trăite, fiecare se percepe şi
tratează într-un fel anumit conduita celuilalt, descifrează într-un fel sau altul scopurile şi motivele conduitei.»10
Acestea provoacă de fiecare dată la cel care comunică o anumită atitudine diferenţiată în funcţie de latura din om
care a provocat-o. « Sunt situaţii psihologice când o anumită latură a atitudinii domină mai mult sau mai puţin
asupra celorlalţi. De exemplu, cuiva poate să-i placă înfăţişarea externă, altuia maniera de a se purta cu oamenii,
optimismul său indestructibil, dar în acelaşi timp să-i provoace indignare vederile politice al partenerului. Uneori
acest aspect dominant poate atinge o asemenea intensitate încât celelalte laturi ale atitudinii sunt neutralizate sau
înhibate».11

Un sector aparte al comunicării interpersonale îl are comunicarea dintre părinţi şi copii, mai ales când aceştia din
urmă au intrat în adolescenţă, cea mai tulbure şi mai puţin cunoscută perioadă din viaţa indivizilor.
S-a constatat că adolescenţii doresc dialogul, „dar nu orice tip de dialog, ci unul care să fie deschis, sincer şi
eliberat de presiuni. Acest dialog ar răspunde căutărilor specifice vârstei, nevoii de a se raporta la alţii, nevoii de
afectivitate, de sinceritate “.12 Aşa cum este de aşteptat, în calea dialogului intervin şi piedici, care-şi au cauza în
sentimentul pe care îl încearcă mulţi tineri, şi anume, că nu sunt înţeleşi de adulţi. „La lipsa de comunicare dintre
adolescenţi şi părinţii lor contribuie ipoteza categorică din partea majorităţii tinerilor că părinţii nu-i vor putea
înţelege niciodată, pe ei şi interesele lor, sau prin ceea ce trec. Ştiu, la nivel intelectual, că şi părinţii lor trebuie să
fi fost adolescenţi cândva, dar le este imposibil să creadă că problemele adolescenţei cu care s-au confruntat
părinţii au vreo relevanţă pentru situaţia pe care o trăiesc ei acum”13. Ei nu doresc şi nu acceptă lecţiile
moralizatoare pe care se străduiesc să le ţină adulţii. Dimpotrivă, preferă confruntări sincere de opinii, oricât de
tăioase, soluţii variate şi chiar variante ale acestor soluţii, doresc valabilitatea punctelor de vedere exprimate să fie
demonstrată.14 De aici, rezerva faţă de confesarea în prezenţa adulţilor sau lipsa de apetit în a le cere sfatul;
„tânărul sau tânăra tind să vadă în părinţi „personajul negativ” datorită îndrumărilor lor şi de aceea preferă să se
izoleze. Uneori părinţii îşi impun anumite reguli sau puncte de vedere care-i fac pe adolescenţi şi mai
necomunicativi. Ei cred că părinţii nu-i vor putea înţelege niciodată.”15. Adolescenţii devin astfel atraşi de cei de

10
P. Golu, op. cit., p. 167.
11
Ibidem.
12
Ion Dumitrescu, Adolescenţii - lumea lor spirituală şi activitatea educativă, Craiova, Scrisul Românesc, 1980, p.96.
13
Lawrence Bauman, Robert Richie, Op. Cit, p.114.
14
Iuliana Burada, Rolul grupurilor în viaţa adolescenţilor şi semnificaţia adeziunii la un grup pentru relaţiile cu adulţii, lucrare de
licenţă, Facultatea de Sociologie şi asistenţă socială, Bucureşti, 2003.
15
Costin Nemţeanu, Comunicare sau înstrăinare, Bucureşti, Ed. Gnosis, 1997, p.177.
18
aceeaşi vârstă, de afirmarea în cadrul grupului lor. „Foarte caracteristic acestei perioade de dezvoltare este
scăderea comunicării cu membrii familiei şi crearea de relaţii în medii extrafamiliale, de obicei între colegi sau
chiar în afara şcolii. Copilul se desparte psihologic ( rareori se rupe psihologic) de familie şi îşi stabileşte propria
identitate, preferând compania colegilor şi prietenilor în locul familiei. Părinţii se obişnuiesc greu cu noul tip de
relaţii ale copilului lor şi au o senzaţie de frustrare.”16.
Oricât nu le-ar conveni, adulţii trebuie să înţeleagă preferinţa adolescenţilor faţă de cei de aceeaşi vârstă,
precum şi motivele, explicite sau nu, pentru această alegere; cu tact şi cu răbdare, ei sunt chemaţi să tolereze şi să
stimuleze chiar, în cadrul dialogului, şi expunerea unor puncte de vedere care, ulterior, vor fi înţelese şi de către
tinerii ca greşite. Deocamdată, în afara comunicării, nu putem să ne dăm seama cum gândesc ei, iar fără cunoaştere
nu putem acţiona. Scuzele nu mă înţeleg cu el, nu mă ascultă, nu ştiu ce are în minte, nu pot fi soluţii pentru
corectarea lipsei de dialog. Refuzul de a comunica cu adultul pare paradoxal în condiţiile în care adolescentul are
nevoie de afectivitate. Părinţii „acuză pe adolescenţi că le refuză dragostea şi protecţia, iar adolescenţii acuză
părinţii că le refuză independenţa.“17 Dragostea părinţilor în această perioadă este necesară, nu încape nici o
îndoială, chiar dacă adolescentul declară răspicat că nu are nevoie de nimic, s-a săturat să fie ocrotit, s-a săturat de
aşa dragoste părintească, nu vrea decât să fie lăsat în pace. Iubirea părinţilor, ca să producă efecte pozitive, trebuie
să fie constantă şi dezinteresată, lipsită de reproşuri şi de declaraţii grave, gen m-am sacrificat pentru tine, dacă
ştiam că asta mă aşteaptă renunţam la sarcină, etc. Trebuie evitate declaraţiile definitive: e ultima dată când spun,
dacă nu-ţi place acasă du-te unde vezi cu ochii. ” Dragostea părintească este foarte importantă, dar ea nu trebuie să
sufoce viaţa adolescentului în formare. Unii părinţi exagerează în purtarea de grijă faţă de “băieţel” sau “fetiţă”,
determinându-i fie să ajungă dependenţi de părinţi în aşa măsură încât să nu se descurce în cele mai mărunte
probleme, fie să dorească să scape de “părinţii iubitori”, ca să poată deveni ei înşişi.”18. Fundamentul unei relaţii
puternice cu copilul, cu adolescentul constă în iubirea necondiţionată, dar trebuie găsite modalităţi de comunicare,
de transmitere a iubirii.
Adolescentul consideră că nu există nimic cert în materie de adevăruri transmise, că singurele adevăruri
sunt cele pe care le află singur. Odată ajuns la această concluzie, conştient sau inconştient, copilul încetează să mai
fie aşa transparent pentru părinte. „Există adolescenţi care apreciază drept “strâmt” pentru personalitatea lor,
cadrul familial, considerând că părinţii sunt depăşiţi de generaţie, chiar şi pe planul dezvoltării morale, şi deci,
nu-i mai pot ajuta în rezolvarea problemelor puse de viaţă “19. De aici până la apariţia conflictelor nu mai e decât
un pas. Cauza constă în diferenţele dintre aceste lumi; majoritatea adolescenţilor consideră că fac parte dintr-o
lume deosebită de cea a adulţilor, că s-au dus vremurile când era bunica fată, să fie lăsaţi în pace cu amintiri din
timpul lui Pazvante Chiorul!, ei au concepţii de viaţă “mai avansate”. De-ar şti mai multe proverbe şi de nu le-ar

16
Carmen Ciofu, Interacţiunea părinţi- copii, Bucureşti, Editura Medicală Amaltea, 1998, p. 113.
17
Ion Dumitrescu, Op. Cit, p..237
18
idem, p.182.
19
idem, p.132
19
dispreţui (deocamdată), ne-ar aminti : Fosta-i lele cât ai fost !; Moşul cântă, baba joacă ; Mai bine ar coborî
Dumnezeu să mai ia cu grebla nişte bătrâni. Şi alte drăgălăşenii. Ei se consideră moderni, iar părinţii, deşi unii au
sub patruzeci de ani, de exemplu, sunt consideraţi bătrâni, depăşiţi, cu un picior în groapă, sclerozaţi şi aşa mai
departe, mai bine nu mai continuăm !
Ideile, sentimentele, modul lor de a gândi sunt altele decât ale adulţilor, mult mai orientate spre viitor. Cum
este firesc, tinerii au idealuri, diferite de cele ale părinţilor lor. În timp ce părinţii şi-au format deja idealurile (sau
au renunţat la ele), cele ale adolescenţilor sunt în plin proces de formare. Dar întrucât părinţii au fost şi ei tineri
(căci altfel de unde atâţia moşi şi atâtea babe !) este firesc să cunoască şi să înţeleagă frământările copiilor. În
literatura de specialitate apare ideea că părinţii nu cunosc decât vag şi empiric, pe baza propriilor experienţe,
problemele copiilor lor adolescenţi şi deci se impune “necesitatea cunoaşterii de către părinţi a principalelor
aspecte psihologice şi sociologice pe care le pune vârsta adolescenţei şi - pe această bază - de formarea unei
concepţii ştiinţifice moderne despre principalele probleme ale vârstei.”20. Acesta este un aspect care ţine mai mult
de teorie. Practic, datorită faptului că fiecare adolescent îşi are personalitatea sa, pe lângă probleme legate de
afectivitate, dialog, echilibru între autoritate şi libertate, “părinţii să nu uite de o cerinţă fundamentală în
raporturile cu adolescenţii: tratarea individuală, cât mai diferenţiat posibil.”21. Adolescenţii, au de asemenea nevoie
de ajutor în rezolvarea unor probleme specifice vârstei. Pentru a rezolva conflictele între părinţi şi adolescenţi,
primul pas îl constituie definirea clară a problemei şi efortul de a se înţelege reciproc. Pentru îndeplinirea acestui
deziderat este însă nevoie de comunicare .
In relaţiile adolescent - adult, inabilităţile de a comunica ale fiecărei părţi pot duce la distorsiuni grave sau
la blocarea comunicării. Între părinţi şi adolescenţi există diferite stiluri de comunicare, fiecare cu efecte specifice
ce determină tipul de dominare parentală. Philip Rice a identificat patru stiluri de dominare parentală 22 :
Stilul autoritar - urmăreşte obţinerea unei supuneri stricte. Comunicarea este unilaterală, luarea deciziilor
este făcută exclusiv de părinte, deoarece sugestiile adolescentului nu sunt luate în considerare. Efecte: adolescentul
nu învaţă cum să ia decizii şi să-şi asume responsabilităţi, îi lipseşte încrederea şi respectul de sine şi, în consecinţă,
va fi dependent de ceilalţi.
Stilul permisiv - adolescentul nu este direcţionat, nu primeşte restricţii, este lăsat să decidă singur în toate
problemele. Poate deveni foarte uşor răsfăţat şi egoist şi poate dezvolta relaţii conflictuale cu cei care nu-l lasă să
facă ce vrea. Deoarece nu cunoaşte limitele propriului comportament se poate simţi uneori nesigur, dezorientat şi
îi poate acuza pe părinţi pentru acest lucru.
Stilul inconsecvent - alternează disciplina cu permisivitatea. Părintele ameninţă cu pedeapsa şi apoi
cedează. Adolescentul îşi exercită controlul asupra părintelui. Efecte: adolescentul îi va manipula pe ceilalţi şi va fi

20
idem, p.133.
21
idem, p.134.
22
F. Philip Rice,, The Adolescent: Development, Relationships and Culture, USA, Allyn and Bacon, Inc.,1975, p. 247

20
permanent în conflict cu cei în poziţii de autoritate. Nu va învăţa să ia decizii judecând raţional, ci în virtutea
impulsurilor de moment.
Stilul democrat - are ca scop ajutarea adolescentului să devină încrezător şi să folosească raţionamentul.
Comunicarea este biunivocă, părintele îşi asumă împreună cu copilul preferinţele referitoare la consecinţele
deciziilor. Efecte: adolescentul învaţă să ia decizii, îşi asumă riscuri şi dobândeşte “cheia comunicării”, prin
dezvoltarea abilităţilor de a vorbi şi a asculta. Bine este atunci când părinţii şi copii se descoperă şi se înţeleg
reciproc şi evită relaţiile apăsătoare ce s-ar putea ivi. Este vorba de o dragoste protectoare, care creează pentru
adolescent o atmosferă de securitate, ce armonizează cele două tendinţe naturale, disciplina şi libertatea.
Ce am putea spune unui adolescent:
- Este bine să-i rostim numele mic, oricât de des. El nu mai este un copil, ci se doreşte individualitate:
Răzvan, Ionuţ, Dragoş.
- Să-i subliniem trăsăturile care-l diferenţiază faţă de cei din jur, în primul rând faţă de părinţi.
- Să-l consultăm, creându-i impresia (care poate deveni fapt) că el hotărăşte ce liceu alege, ce facultate va
urma, cărei cariere se va dedica.
- Să subliniem modul firesc în care se integrează în realităţile contemporane.
- Să apreciem gustul pentru îmbrăcăminte, chiar dacă nu corespunde vederilor noastre.
- Să încercăm să-i înţelegem preferinţele pentru muzica aleasă.
- Să-i cerem sfatul când facem schimbări în apartament.
- Să-l lăsăm să-şi aranjeze cum vrea camera.
- Să-i sugerăm că este pregătit pentru un destin de excepţie.
- Să comparăm gesturile lui frumoase cu altele de aceeaşi factură care sunt legate de eroi din cărţi sau de
autorii cunoscuţi.
- Să subliniem în treacăt ce planuri aveau marile personalităţi în tinereţe.
- Să-i recomandăm biografii romanţate. Cărţile lui Andre Maurois sunt o lectură agreabilă şi instructivă.
Ce nu este bine să-i spunem:
- Să nu-i atragem atenţia asupra sacrificiilor pe care le-am făcut pentru el.
- Să nu scoatem în evidenţă viaţa grea pe care am dus-o în raport cu marele lui noroc de-a ne avea pe noi ca
părinţi! Va veni vremea când ne va aprecia din proprie iniţiativă.
- Să nu-i dăm exemple din vecini, sau din alte familii, de copii care nu fac probleme părinţilor.
- Să observăm spre cine se îndreaptă admiraţia lui, iar dacă opţiunea este corectă s-o încurajăm.
- Să nu-i dăm ultimatum: dacă nu faci aşa, urmează represaliile.
- Să nu-i povestim episoade în care ne-a dezamăgit.

21
 - Să-i oferim certitudinea că orice ar face va găsi un adăpost acasă. Aici este bine să recitim, oricât de des,
parabola fiului risipitor din Biblie şi să observăm că tatăl nu face nici un reproş fiului care şi-a tocat
averea.
- Să-i amintim succesele care l-au încântat.
- Să-i apreciem memoria sau spiritul de observaţie, consecvenţa sau maleabilitatea – de la caz la caz.
- Să-i vorbim despre momentele în care a fost inconfundabil printr-un cuvânt sau gest.
2.2. Comunicarea în grupuri mici
Esenţa vieţii de grup, după Homans, este ,,o interrelaţie dinamică între câteva elemente : activităţi,
sentimente, norme interacţiuni şi comunicare. Sentimentele de ataşament între membrii grupului se nasc din
contact şi cooperare ; interacţiunea şi intercomunicarea duc la însuşirea unor norme comune şi la un ataşament de
tipul solidarităţii faţă de grup. ; formele de comunicare ce apar reflectă şi susţin o structură cu diferenţe de status în
interiorul grupului şi o anumită distribuţie a sentimentului de ataşament al membrilor unii faţă de alţii’’4.
Se desfăşoară când un grup de oameni se întâlneşte pentru a rezolva o problemă, a lua o decizie, sau a
face propuneri legate de o activitate care-i interesează în egală măsură sau îi motivează diferit, dar nu
contradictoriu. Grupul trebuie să fie suficient de mic pentru ca fiecare membru al lui să aibă posibilitatea de a
interacţiona cu ceilalţi participanţi la discuţie, componenţi ai grupului. Dacă grupul nu este suficient de mic şi nu
asigură comunicarea între membri, atunci se divide de la sine în grupuleţe, formând ceea ce ne este atât de
caracteristic nouă celor din Balcani, bisericuţe sau găşti…
Tipul acesta de comunicare este caracteristic şedinţelor de bord, de consiliu, de comitet de conducere,
birourilor executive sau conducerilor operative. În armată, această comunicare este specifică conducerilor
operative. În aceste şedinţe se urmăreşte ca într-un timp relativ scurt să apară cât mai multe idei şi sugestii, chiar
dacă pentru moment ele nu par (toate) utile; mai târziu însă ele pot fi analizate în linişte, selectate şi fructificate.
„Concepută de prof. Alexander Osborn de la Buffalo University, metoda constă în reunirea într-o încăpere special
amenajată pentru a crea o atmosferă destinsă, decontractată, a unui grup format din 3-10 persoane, cărora li se
propune să rezolve o problemă cu privire la care nu fuseseră informaţi în prealabil. În varianta clasică, timpul
acordat participanţilor variază între o jumătate de oră şi o oră şi jumătate, dar există şi versiuni mult mai restrictive
(metoda Philips 66 limitează durata totală a discuţiilor la numai 6 (!) minute pentru un grup standard de 6
persoane). Trăsăturile care deosebesc branstorming –ul de comunicarea din cadrul grupurilor de lucru sunt:
a) accentul pe cantitate (cu cât mai multe idei, cu atât mai bine!);
b) interzicerea strictă a emiterii oricărei opinii critice la adresa ideii unui alt participant;
c) înregistrarea şi reţinerea, în mod egal, democratic, a tuturor ideilor formulate, indiferent dacă ele par
judicioase, raţionale, realiste sau total trăsnite;

4 Denis Mcquail, Comunicarea, Bucureşti, Institutul European, 1999, p.120.

22
 d) dreptul participanţilor de a asocia liber, în orice fel, ideile enunţate de colegii lor, cu condiţia respectării
regulii b.”23
Există convingerea că modalităţile de structurare a raporturilor dintre persoane antrenează moduri
particulare de lucru,24 de schimburi, de exersare şi de producţie: în funcţie de repartiţia funcţiilor între indivizi sau
între subgrupuri în raport cu:
- eventualele distincţii sau nediferenţieri de roluri încredinţate indivizilor,
- în virtutea instrucţiunilor privind durata ţi obiectivele,
- prin reducerea sau nu la diferite mijloace scrise, orale, audiovizuale, informatice (în general, tehnologice).
Chiar când este vorba de o analiza individuala a unei probleme, aceasta poate fi mai eficienta daca ar
întreprinde-o. Nicki Stanton e de părere că uneori, după o discuţie în grup, este uşor să recunoaştem că unul sau doi
oameni ar fi putut ajunge la aceeaşi concluzie fără ajutorul celorlalţi şi că este dificil să determinăm care din
membrii grupului pot fi capabili să rezolve singuri problema sau care vor fi principalii participanţi la discuţie.
Totuşi, „studiile de cercetare au arătat ca oamenii sunt mult mai angajaţi pentru a lua o decizie ( aceasta se
datorează faptului ca ei sunt mai înclinaţi către decizii decât să încerce să rezolve problema) când ei participă la
procesul de luare al deciziilor. Aceasta poate fi explicata prin doi factori :
• implicarea unui grup în procesul elaborării unei politici sau decizii, asigură faptul că ei sunt familiarizaţi
cu natura, fondul şi necesităţile acestei politici. Astfel, ei sunt mai pregătiţi să înţeleagă de ce politica este
necesară;
• atitudinile tind să fie mai favorabile datorită faptului că membrii grupului se implică în luarea deciziilor.25

Avantajele grupurilor în concepţia lui Stanton

O situaţie este analizată mai eficient dacă se face un grup. Uneori, după o discuţie în grup, este uşor să ne dăm
seama că unul sau doi oameni ar fi putut ajunge la aceeaşi concluzie fără ajutorul celorlalţi. Dar este dificil să
decidem dinainte care din membrii grupului poate fi capabil să rezolve singur problema sau care vor fi principalii
participanţi la discuţie. Studiile de specialitate au arătat că oamenii sunt mult mai angajaţi în a lua o decizie
(aceasta se datorează faptului că ei sunt mai înclinaţi către decizii decât să încerce să rezolve problema) când
participă la procesul de luare a deciziilor. Această situaţie poate fi explicată prin doi factori :
• implicarea unui grup în procesul elaborării unei politici sau a unei decizii oferă siguranţa că participanţii
sunt familiarizaţi cu natura, fondul şi necesităţile acestei politici. În acest fel, ei sunt mai pregătiţi să
înţeleagă de ce este necesară o abordare specială;
• atitudinile tind să fie mai favorabile datorită faptului că membrii grupului se implică în luarea deciziilor.26

23
Apud Mihai Dinu, Op. cit., p. 84.
24
Andre de Peretti, Jean-Andre Legrand, Jean Boniface, Tehnici de comunicare, Iaşi, Editura Polirom, 2001, p. 26.
25
Nicki Stanton, Comunicarea, Bucureşti, Ştiinţă şi tehnică, 1995, p. 70.
23
 Elevii şi studenţii, toţi colaboratorii trebuie convinşi, cu argumente, că, în general vorbind, grupurile iau
decizii mai bune decât cele individuale. Este adevărat că uneori, din motive obiective sau subiective, ideile
interesante, strălucitoare ale unui individ pot fi înăbuşite de o majoritate conservatore. În istoria culturii române se
găsesc suficiente exemple de acest fel. G. Călinescu, de pildă, a publicat în anul 1941 cunoscuta Istorie a literaturii
române de la origini până în prezent. În afară de Al. Rosetti, directorul editurii Fundaţiile Regale Carol II, care a
riscat publicând volumul şi a şi pierdut postul de îndată, cartea n-a mulţumit pe nimeni. Unii l-au atacat că nu e
prea român, alţii că este prea roman! Unii că îl laudă prea mult pe Eminescu, alţii că nu-l apreciază suficient.
Naţionaliştii s-au supărat că apreciază scriitorii de origine evreiască, aceştia că nu sunt trataţi cu suficient respect.
În sfârşit, războiul a schimbat regimul, iar partidul unic a hotărât că este nevoie de o istorie oficială a literaturii
române. S-au format comisii şi comitete, cu academicieni şi neacademicieni, cu tineri şi vârstnici, cu bărbaţi şi
femei. Ca la carte ! Nici până astăzi nu s-a dus până la capăt acţiunea. Dar sunt şi excepţii. Profesorul Mircea Zaciu
împreună cu Aurel Sasu şi Marian Papahagi, doi studenţi de-ai săi, deveniţi critici şi istorici literari de prestigiu, au
conceput, în condiţii vitrege, un excelent Dicţionar al scriitorilor români. A apărut abia după Revoluţie, este
adevărat, dar noi discutam acum despre faptul că grupul poate împlini o activitate şi cu rezultate excelente şi
mediocre, depinde de grup.
Sunt mai multe motive pentru care grupurile pot lua decizii mai bune, Stanton găsind patru:
Există mai multă informaţie disponibilă
În încercarea de a rezolva o problema, un individ are acces, în mod normal, la propria lui experienţă, la
observaţii şi la rapoarte scrise de alţii. Într-un grup, acel individ poate fi supus experienţei, observaţiilor,
investigărilor celorlalţi membrii ai grupului.
Această informaţie îmbogăţită poate face mai uşoară găsirea soluţiei corecte şi permite membrilor să aleagă
dintr-un număr mare de alternative. Numărul ideilor diferite tinde să crească odată cu mărimea grupului, dar
practica arată că în cele din urmă se stabilizează la 5 sau 6 participanţi.
Exista posibilitatea de a creşte artificial cantitatea de informaţie produsă într-un grup, în mod special
informaţia nouă, imaginativă şi creativă prin metodele tehnicii cunoscută sub numele de “brainstorming”. Vom
insista asupra acestui subiect, preluând din experienţa altora, tocmai fiindcă socotim că avem multe de învăţat când
este vorba de colaborare. Autorul acestor rânduri îşi declară deschis incapacitatea de a avea rezultate de excepţie
când este vorba de a muncii în grup, în timp ce, lucrând de unul singur, a reuşit câte o poezioară cu un vers
memorabil pe care l-a reţinut o vreme...
Iată, aşadar, regulile brainstorming-ului:
• subiectul sau problema trebuie să fie clar şi simplu delimitate;
• nu sunt permise criticile adverse şi trebuie evitată autocritica mentală. Este o regula esenţială. Dacă ne
gândim la o idee, dar ştim ca există cineva gata să o dezaprobe sau să o critice, suntem tentaţi să o ţinem

26
Idem, 1995, p. 71.
24
 pentru noi. Astfel că, într-o sesiune de brainstorming, evaluarea ideilor este suspendată până ce s-a
încheiat sesiunea;
• toate ideile trebuie notate. Fiecare idee este înregistrată de o secretară sau cu ajutorul unui casetofon, în
ordinea în care sunt spuse, cât se poate de rapid. Există şi varianta ca sugestiile să fie scrise pe o tablă,
astfel încât toată lumea să le poată vedea;
• este încurajată asocierea liberă a ideilor.
• trebuie să fie cât mai multe propuneri. Membrii grupului trebuie să fie încurajaţi să genereze idei în
număr mare, deoarece în această etapă cantitatea este mai importantă decât calitatea;
• combinarea şi construirea ideilor trebuie încurajată. O idee poate atrage şi alte idei, o idee poate fi o
combinaţie a altora sau o dezvoltare a unei idei precedente.
La începutul unei sesiuni de breistorming, conducătorul ar trebui să reamintească grupului regulile. Se începe
cu o sesiune de încălzire pe tema unui subiect puţin cunoscut.
Aceasta sesiune de încălzire are rolul de a elimina inhibiţia iniţială şi de a proteja atitudinile negativiste care
ar putea exista.
De obicei, după aproximativ 10 până la 30 de minute - depinde de subiect - ideile încep să dispară, iar
evaluare etapei poate fi începută, deşi este o procedură mai bună să efectuam evaluare sesiunii o zi sau două mai
târziu.
Rezultatele metodei brainstorming arată că folosind aceasta cale, grupurile produc mai multe idei decât ar
face-o altfel, iar pentru unele probleme se oferă sugestii de o înaltă calitate. Nu numai că metoda încurajează
gândirea originală a participanţilor, dar îi şi învaţă totodată să aibă o mai mare toleranţă fata de ideile celorlalţi.
Astfel, se poate dezvolta un climat propice grupului prin stimularea interacţiunii, fiecare simţind că are o
contribuţie specială.
Grupurile, caracterizate printr-un climat bun de comunicare, vor oferii soluţii in număr mai mare şi de înaltă
calitate decât cele obţinute ca rezultat al muncii individuale. Este adevărat ca unele sarcini nu sunt cel mai bine
rezolvate de către grupuri, dar sunt altele pentru care grupul este absolut necesar şi anume:
• acelea care necesită o diviziune a muncii (a elaborării);
• acelea care impun mai multă pricepere manuală decât intelectuală;
• acelea pentru care creativitatea este o necesitate;
• acelea unde memoria sau reamintirea informaţiilor este importantă;
• acelea unde judecata prezintă ambiguităţi.
Sarcinile care impun diviziunea muncii sau îndemânarea sunt, de obicei, mai bine rezolvate de către grup.
Grupurile sunt mai eficiente pentru sarcinile care cer chibzuinţă, creativitate şi memorie - mai multe capete pot face
de obicei judecăţi mai bune şi pot fi mai creative ca urmare a explorării mai multor posibilităţi şi al memorării mai
multor informaţii.
25
 Grupurile, de asemenea, învaţă mai repede decât individul, de vreme ce sunt mai puţine şanse să fie
întreruptă învăţarea. Percepţia personală a experienţelor şi a punctelor de vedere a celorlalţi poate produce un punct
de vedere individualizat. O altă diferenţă interesantă între gândirea şi comunicarea de grup şi cea individuală este
aceea că oamenii sunt mai doritori să accepte o decizie mai riscantă luată în grup decât ar face-o singuri. Teoriile
care explică acest fenomen sunt:
• fiecare dintre noi preferă să împartă responsabilitatea deciziilor şi cu alţii din grup decât să o poarte singur
povara;
• grupurile investesc un risc cu o anumită valoare. Acesta poate fi privit ca un act curajos şi, în plus, nimeni
nu prea doreşte să fie considerat conservator şi refractar la noutăţi.
Oamenii agreează grupurile din varii motive, dar oricare ar fi acestea, lucrând alături de alţii, se stimulează
creşterea productivităţii. Membrii grupului lucrează adesea pentru a câştiga aprobarea socială.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că dezvoltarea muncii în grup ar trebui să fie una din principalele priorităţi
ale educaţiei în şcoli şi facultăţi. Şi nu numai. La locul de muncă, fie acesta o mică societate comercială cu
răspundere limitată, fie o puternică şi mare companie transnaţională, important este să ne integrăm şi să ştim a
munci cu ceilalţi, după vorba veche românească cot la cot. Oricât s-a încercat cândva să se demonstreze că avem
vechime în domeniul colectivităţii, cu trimiteri spre munca în devălmăşie, realitatea arată că românul a obţinut
performanţe muncind de unul singur, dar realitatea ultimei sute de ani impune cooperarea. Cooperare în familie, în
bloc, în instituţii, în cadrul proiectelor de orice gen, o diviziune a responsabilităţilor şi conştientizarea faptului că
nu trebuie, fiindcă nu este posibil, să fii bun la toate, ci specializat atât de bine într-un domeniu încât să fii
indispensabil.
Redactarea în grup
După ce am participat la definirea subiectului şi i-am stabilit aria de interes, se pune problema finalizării
muncii. De obicei, orice activitate de acest gen ar trebui să se termine cu un material, un document, altfel a fost o
simplă discuţie, ca şi când ne-am întâlnit ca să avem de unde pleca! Etapele finalizării, care dovedeşte utilitatea
grupului, sunt următoarele:
1. Etapa preredactării în grup: organizarea
2. Planificarea activităţii grupului

3. Redactarea într-un grup

4. Clarificarea sarcinilor şi limitelor

5. Post-redactarea într-un grup

6. Alegerea unei metode de redactare

7. Catalog pentru redactarea în grup

26
 8. Sumarul

S-a observat că mulţi absolvenţi de colegiu sau de facultatea au surpriza de a constata că, odată intraţi într-
un serviciu, fie ceva legat de afaceri, fie de industrie, trebuie să coopereze la scrierea unor documente. Adesea un
comitet sau o echipă ce realizează un proiect – cu trei sau mai mulţi oameni – trebuie să realizeze un raport final al
activităţilor desfăşurate.27 Fără ca membrii echipei să-şi coordoneze activităţile, procedeul do ut des (adă şi ia) al
revizuirii grupului poate cauza simţăminte neplăcute, frustrări şi, în final, un raport inferior. Cea mai bună cale de a
redacta un document eficient este să urmezi un proces clar de scriere. Pentru fiecare dintre etapele de scriere, nu
trebuie doar să planifici redactarea documentului, ci, de asemenea, să facilitezi activităţile grupului.
Etapa preredactării în grup: organizarea
În faza de preredactare, pe lângă planificarea subiectului, trebuie să organizezi grupul într-o unitate cu un lider
şi un plan.
Alege un lider care nu trebuie să fie neapărat cel mai bun redactor sau persoana cea mai informată în legătură
cu subiectul. Probabil cel mai bun lider este cel mai bună om - şef, acela care poate netezi uşor orice ciocnire
inevitabilă de personalitate, sau cel mai bun manager, acela care poate să conceptualizeze cel mai bine etapele
proiectului.
Planificarea activităţii grupului

Trebuie, de asemenea, să gândeşti prin prisma activităţilor grupului şi să dezvolţi un plan cuprinzător care să
rezolve diferenţele şi să administreze activităţile. Rezolvarea diferenţelor este o parte inevitabilă a activităţii de
grup. Grupul tău trebuie să abordeze o metodă rezonabilă de rezolvare a diferenţelor care apar şi să le clarifice.
Metodele uzuale sunt votarea, ajungerea la un consens sau acceptarea opiniei specialistului. Votarea este un
procedeu rapid, dar potenţial divergentă. Oamenii care pierd votul, adesea pierd şi interesul pentru proiect.
Ajungerea la un consens este o operaţiune înceată dar afirmativă. Dacă puteţi lămuri diferenţele fără a vă înstrăina
unul de altul, vă veţi menţine interesul şi energia pentru realizarea proiectului. Acceptarea opiniei specialistului
este, de obicei, dar nu întotdeauna, o cale uşoară de a rezolva diferenţele. Dacă un membru, care a studiat
îndeaproape metode de citare, spune că grupul trebuie să folosească un anumit format, acea decizie este uşor de
acceptat. Din nefericire, un alt membru al grupului nu va fi de acord. În acest caz, grupul vostru va fi nevoit să
folosească una din celelalte metode, pentru a stabili armonia.

Pentru a-şi administra activităţile, grupul trebuie să-şi facă un plan de lucru. Trebuie să clarifice sarcinile şi
limitele fiecărei persoane în cadrul planului. Membrii să folosească un calendar pentru a determina data ultimă
fixată şi să discute cadrele de timp rezonabile pentru fiecare etapă a procesului. La întâlniri membrii vor lua decizii
– ca de exemplu, stilul de scriere pentru capitole şi formatul pentru citate. Notează aceste hotărâri şi distribuie-le

27
Steven E. Pauley, Daniel G. Riordan, Technical Report Writing Today, Boston, Houghton Miflin Company, 1990, p. 32 şi urm.
27
tuturor membrilor. Realizează – şi insistă asupra – rapoartelor de progres. Ajutaţi-vă unul pe celălalt în diferite
probleme. Spune celorlalţi membri ai grupului cum şi când te pot găsi.

Atenţie la formarea grupului, tratarea activităţilor lui ca la un program care, în definitiv, va spori şansele de a
termina cu succes un proiect – în timp ce vă veţi strânge tot mai mult unul în compania celuilalt.
Redactarea într-un grup

Înainte de a începe elaborarea unui proiect, grupul trebuie să aibă o întâlnire de “pre-redactare”. Cu această
ocazie grupul are două sarcini cheie: să clarifice atribuţiile şi limitele şi să aleagă o metodă de elaborare.

Clarificarea sarcinilor şi limitelor.

Pentru a clarifica atribuţiile şi limitele, răspunde la următoarele întrebări:

- Care este succesiunea secţiunilor?

- Trebuie cumva ca unele secţiuni să fie completate înainte ca altele să poată fi începute?

- Care este sarcina de scriere a fiecărei persoane?

- Care este limita pentru fiecare secţiune?

Dă o atenţie deosebită limitelor. Lucrează înapoi de la limita finală. Dacă este fixat vreun raport pe 1 mai, şi
tu ai nevoie de o săptămână pentru tipărire, apoi de două pentru revedere şi revizuire, atunci limita pentru elaborare
este 9 aprilie, trei săptămâni înainte de 1 mai !

Selectează o metodă de elaborare Grupurile pot elabora un document în două căi: fiecare persoană scrie o
secţiune sau o singură persoană scrie întreaga elaborare.

În general, fiecare persoană scrie o secţiune dacă documentul este lung sau dacă secţiunile sunt prea
specializate. La un proiect de ofertă, de exemplu, o singură persoană poate realiza descrierea tehnică în timp ce
altcineva doar va plasa bugetul. Dacă fiecare persoană scrie o secţiune, munca este distribuită în mod egal. Oricum,
această metodă nu poate fi destul de eficientă din cauza posibilelor conflicte de stil, format sau ton.

Pentru a realiza un document consistent, adesea trebuie să scrie o singură persoană, în special dacă proiectul
este scurt. O problemă care apare la această metodă este acea că autorul îşi poate lăsa amprenta eului, simţindu-se
uşor “şifonat” în special dacă un membru al grupului sugerează revizuiri majore. Grupul trebuie să decidă ce
metodă să folosească, luând în considerare punctele tari şi cele slabe ale membrilor grupului.

Post-redactarea într-un grup

Terminarea unui document implică două activităţi: redactarea şi producerea formei finale a documentului.

Alegerea unei metode de redactare

28
 Grupurile pot redacta în multe feluri. Pot redacta în grup sau pot desemna un redactor. Dacă ei redactează în
grup, pot trece secţiunile de la unul la altul pentru a fi comentate, sau se pot întâlni pentru a discuta împreună
secţiunile. Pe scurt, această metodă este stânjenitoare. Adesea grupurile vor “despica firul în patru”, mergând până
la cele mai amănunţite aspecte ale materialului (cum ar fi dacă să foloseşti majusculele pentru toate literele din
titlu, după model occidental, aşezarea în pagină, etc) şi vor scăpa din vedere aspectele mai importante. Dacă grupul
desemnează un redactor, acea persoană poate, de regulă, produce un document consistent. Redactorul trebuie să
aducă documentul redactat înapoi la grup pentru revizuire. Întrebările de bază, în dreptul cărora grupul trebuie să
decidă referitor la redactare, includ :

- Cine va sugera schimbările în elaborare? O persoană? Un redactor? Grupul?

- Membrii se vor întâlni ca grup pentru a redacta?

- Cine va decide dacă se vor accepta sau nu schimbările?

În această fază mecanismul conflict-rezolvare este critic. Acceptând schimbările sugerate, de pildă, este
dificil pentru unii oameni, mai ales dacă sunt nesiguri în legătură cu scrierea lor.

- Selectează o metodă finală de producţie Grupul trebuie să desemneze un membru pentru a supraveghea
elaborarea finală. Cineva trebuie să colecteze elaborările, să angajeze un dactilograf şi să citească pentru a depista
erorile. Apoi, cineva trebuie să scrie introducerea şi să se îngrijească de unele probleme cum ar fi pregătirea tablei
de materii, bibliografia şi ajutoarele vizuale. Aceste sarcini necesită timp şi cer o atenţie sporită pentru detaliu, în
special dacă documentul este lung. Iată mai jos câteva din întrebările adresate grupului pentru a lua în consideraţie
acest stadiu:

- Cine va scrie introducerea?

- Cine va aranja tabla de materii?

- Cine va redacta toate citatele şi bibliografia?

- Cine va pregăti versiunea finală şi ajutoarele vizuale?

- Cine va supraveghea producerea documentului final?

În concluzie, procesul scrierii în grup va provoca abilităţile tale de scriitor şi persoană. Poate fi o experienţă
plăcută sau dimpotrivă, una amară. Buna planificare va spori şansele pentru realizarea unui raport de succes şi o
plăcută experienţă. Când lucrezi în grup, adu-ţi aminte că simţămintele oamenilor sunt uşor rănite atunci când
scrierea lor este criticată. Fii finuţ. Sau, cum spunea un student, “Fă-ţi rost de puţin tact.” Catalogul de mai jos
trece în revistă tiparele speciale ale scrierii în grup.

Catalog pentru redactarea în grup

Răspunzând la următoarele întrebări, vei fi ajutat în sensul netezirii proiectului de redactare în grup
29
 Etapa planificării

a) Cine va fi liderul?

b) Cum îşi va administra grupul activităţile?

- Selectează o metodă de rezolvare a diferenţelor.
- Clarifică limitele şi sarcinile.
- Întâlniţi-vă regulat.
- Să aveţi mereu rapoarte (procese-verbale) ale întâlnirilor.
- Întocmiţi rapoarte de progres.

Etapa scrierii

a) Întreabă şi răspunde la întrebările de planificare.

- Care este succesiunea secţiunilor?
- Trebuie completate nişte secţiuni mai înainte ca altele să fie începute?
- Care este sarcina fiecărei persoane în procesul scrierii?
- Înţelege fiecare stilul de scriere folosit?
- Care este limita pentru fiecare secţiune?
b) Selectează o metodă de elaborare.
- Va scrie fiecare câte o secţiune?
- Va scrie o singură persoană întreaga elaborare?

Etapa postscrierii

a) Selectează o metodă de redactare.

- Cine va sugera schimbările în elaborare?
- Se vor întâlni membrii ca grup pentru redactare?
- Cine decide dacă se acceptă sau nu schimbările?
b) Supravegherea procesului de producţie.
- Cine va scrie introducerea?
- Cine va aranja tabla de materii?
- Cine va redacta citatele şi bibliografia?
- Cine va pregăti versiunile finale şi ajutoarele vizuale?
- Cine va conduce producerea documentului final?
Sumar

Acest capitol explică procesul redactării profesioniste şi modelele speciale ale procesului scrierii în grup. În
procesul redactării profesioniste, redactorii planifică, elaborează şi dau o formă finală documentelor lor.
30
 Planificarea include găsirea răspunsurilor la aceste opt întrebări:

1. Cine formează audienţa mea?

2. Care este ţinta mea în această situaţie de redactare?
3. Ce constrângeri afectează această situaţie?
4. Care sunt acţiunile de bază?
5. Care este forma aşteptată?
6. Ce reprezintă o schiţă eficientă?
7. Ce format şi ajutoare vizuale ar trebui să folosesc?
8. Ce ton ar trebui să folosesc?
Elaborarea constă din scrierea şi rescrierea unui document cu scopul de a-l face mai accesibil cititorului.
Redactorii urmează o schiţă preliminară, dar trebuie, de asemenea, să dezvolte strategii eficiente în selectarea
cuvintelor şi dezvoltarea propoziţiilor şi paragrafelor. Ei trebuie să folosească nişte mijloace precum
“brainstorming”-ul şi ramificarea care să-i ajute în procesul fixării.
Etapa de sfârşit este punerea documentului în forma lui finală. Redactorii aduc textul într-o formă îngrijită,
precisă, prin verificarea ortografiei, gramaticii, şi o consistenţă şi logică a tuturor elementelor similare din
document.
Procesul redactării în grup solicită activităţi speciale la fiecare etapă a procesului obişnuit de scriere. În faza de
început, grupurile trebui să-şi aleagă un lider şi să pună la cale un plan pentru completarea documentului. De
asemenea, trebuie să aleagă metode de eliminare a divergenţelor şi să clarifice atribuţiile şi limitele. În timp ce
lucrarea progresează, membrii trebuie să se întâlnească regulat pentru a face un raport al activităţilor, să adopte
decizii în legătură cu stilul, şi să împărtăşească informaţia. În final, ei trebuie să selecteze o metodă pentru
elaborare, redactare şi desăvârşirea documentului, acordând mare atenţie sarcinilor, limitelor şi conflictului.

Exerciţii

1. Analizează un document profesional din domeniul tău (un articol, o scrisoare de afaceri, un capitol dintr-o carte
pe care o ai în studiu) pentru a vedea cum a răspuns autorul la întrebările de planificare. Apoi, cosideră-te un
redactor la o instituţie care publică astfel de documente. Foloseşte analiza ta pentru a scrie o scrisoare unui
probabil autor explicându-i cum să pregătească un asemenea document pentru firma ta.

2. Revizuieşte următorul paragraf. Noul paragraf să conţină secţiuni cu raţionamente despre scriere şi format.
Revizuieşte în acelaşi timp şi propoziţiile.

Atribuţii în procesul de redactare

31
 Intervievează trei oameni care folosesc scrisul ca parte a lucrării lor academice sau profesionale, pentru a
descoperi ce proces de scriere folosesc:

- Un cursant din departamentul tău

- Un cadru didactic din catedră

- Un profesionist din câmpul tău de lucru

Pregăteşte întrebările pentru fiecare fază a procesului lor de redactare. Arată-le modelul procesului şi
întreabă-i dacă reflectă procesul pe care ei îl parcurg. Apoi, pregăteşte un memoriu de una-două pagini pentru
colegii tăi de clasă, făcând un sumar al rezultatelor interviurilor.

1. Fă o descriere a unei maşini sau o schiţă care poate fi folosită în domeniul tău sau pe care o utilizezi adesea.
Înainte de a face descrierea, treci prin următoarele operaţiuni:

a) Răspunde la toate întrebările de planificare pentru documentul tău într-un memoriu pe care să-l înaintezi
instructorului.

b) Fă un programator de timp pentru fiecare etapă a procesului.

c) Să ai la îndemână catalogul, programul şi răspunsurile pe hârtie.

2. Scrie una sau două pagini în care să descrii procesul pe care l-ai utilizat în ultimul document. Include şi o
diagramă de “proces-model”.

3. Instructorul vostru vă va aşeza în grupe de trei sau patru, în funcţie de interesul profesional. Ca grup,
încercaţi să ţineţi cont de sarcinile de la nr. 1, de mai sus. Fiecare persoană din grup va trebui să intervieveze
oameni diferiţi. Scopul vostru ca grup este să produceţi un memoriu de una-două pagini în care să sintetizaţi
rezultatele interviurilor. Urmaţi paşii prezentaţi în secţiunea “Redactarea în grup” a acestui capitol. Pe lângă
memoriu, profesorul vă poate cere să aveţi şi un jurnal al activităţilor voastre.
- comunicarea specializată

Această comunicare este acţiunea prin care individul ţine legătura cu următoarele grupuri şi procese ale
activităţii:

cu publicul, electoratul, clienţii, beneficiarii, presa

Aceasta este comunicarea unei persoane care primeşte o responsabilitate din partea şefului, într-o instituţie
importantă care are nevoie de aşa ceva – este solicitată să-şi spună părerea, are prestigiu, iar poziţia ei este demnă
de reţinut. Persoana care a primit o asemenea răspundere are nevoie de o pregătire specială, cel puţin aşa este de
dorit. În asemenea cazuri economia de cuvinte este extrem de importantă: trebuie vorbit puţin şi la obiect, doar

32
două-trei cuvinte în plus şi întregul mesaj devine altceva decât s-a dorit, produce necazuri celui care l-a emis.
Uneori un singur cuvânt poate avea urmări catastrofale, căci nu există totdeauna posibilitatea dezminţirii, iar când
există, distanţa de la emisie şi până la dezminţire este destul de mare şi a existat suficient timp pentru a produce
necazuri, unele incalculabile prin urmări.

în procesul de selecţie a personalului

O instituţie cu mulţi angajaţi şi în plin proces de dezvoltare, dar şi când se reorganizează este obligată să
comunice, să analizeze capacităţile personalului angajat, să decidă pe cine păstrează, pe cine promovează şi la cine
renunţă. Această acţiune este deosebit de importantă, fiindcă de felul în care sunt făcute operaţiile depinde viitorul
firmei. Acesta este un motiv cât se poate de serios ca procesul să nu se desfăşoare empiric, ci în urma unor discuţii
cu fiecare angajat. Discuţiile nu pot fi formale, pentru că rezultatul ar fi lăsat astfel pe seama hazardului. Pentru a
decide soarta unui om şi soarta unei firme, este de la sine înţeles că este nevoie de o cunoaştere a oamenilor asupra
cărora se iau decizii importante. Discuţiile respective nu se pot duce de cât de oameni pregătiţi anume, capabili să-
şi comunice intenţiile, dar şi să sondeze calităţile şi defectele interlocutorilor.

în activităţi disciplinare

În procesul muncii, nu de puţine ori apar situaţii delicate în care salariaţii nu şi-au îndeplinit corect îndatoririle
de serviciu. Nu are importanţă acum dacă nu şi-au făcut treaba fiindcă nu au vrut sau au fost incapabili s-o facă.
Pentru ei şi pentru colegii lor este absolută nevoie să se ia o măsură disciplinară, altfel greşeala s-ar putea repeta cu
urmări incalculabile, de dimensiunile catastrofei. Nu se recomandă, fireşte, chemarea celui în cauză în biroul
şefului, insultarea lui şi apoi comunicarea deciziei: nu mai pui piciorul în fabrica mea din clipa asta, pleacă şi să nu
te mai văd. Acest lucru nu este acceptabil din mai multe motive:

• din cauze umanitare

• nu este civilizat să i se acorde un asemenea tratament
• trebuie convins că a greşit şi că greşeala a fost gravă
• trebuie să înţeleagă că soluţia continuării este imposibilă
• trebuie evitată situaţia în care el poate deveni un duşman înrăit al firmei
• din precauţie: ar putea face un gest necugetat împotriva lui, a familiei, a conducătorilor firmei sau împotriva
utilajelor firmei, clădirii, angajaţilor etc.
în negocieri

O instituţie sau o firmă sunt într-un continuu şir de contacte cu partenerii. Colaborarea este intensă şi aduce
zilnic elemente noi, aşa cum îi stă bine unei societăţi moderne, fie ea de producţie, comercială sau de intermediere.
Se primesc comenzi şi se livrează marfă, fie aceasta de natură industrială, bancară sau consultanţă. Nimic nu se
poate face fără a negocia. Se negociază preţul, termenele, condiţiile de livrare, clauze contractuale. Aceasta implică

33
din plin comunicarea verbală. Tot un fel de negociere este şi situaţia în care se află un realizator de emisiuni de
radio sau de televiziune: el va fi mereu cu faţa spre ascultător - privitor, încercând să stabilească adevărata cale de
mijloc, să vorbească dar şi să primească, să fie calm, dar şi nervos, viu. Nu alta este situaţia lucrătorului social:
comunicarea lui este o continuă negociere, legată de cât spune ţi cât află, cât doreşte să exprime intenţiile şi cât
doreşte să-şi cunoască interlocutorul, cu reacţiile lui sincere şi nu cele determinate de intenţia obţinerii unor
avantaje. Spunem aceasta fiindcă interlocutorii stau şi ei la pândă, negociază şi ei, adică vor să ştie ce câştigă în
funcţie de un răspuns ţi ce pierd dacă dau un alt răspuns, ce avantaje le oferă o informaţie şi ce avantaje altă
informaţie.

în întruniri ( şedinţe, adunări)

În afara comunicării zilnice cu salariaţii sau cu partenerii, există o comunicare organizată, când oamenii sunt
adunaţi într-un loc cu un scop anume. Aceste adunări sunt anunţate din timp sau, dacă nu a existat posibilitatea
programării, atunci când a intervenit un caz de forţă majoră. Este preferabil ca oamenii să cunoască din timp ceea
ce s-ar putea numi ordinea de zi, dar sunt destule cazuri când factorii de decizie nu lasă să le scape secretul
întâlnirii, mizând pe elementul surpriză şi în acest fel îşi ating mai bine obiectivul. Dar dacă nu sunt anunţaţi
invitaţii sau salariaţii şi se doreşte să fie luaţi pe nepregătite de subiectul care se va pune în discuţie, în nici un caz
nu se pune problema ca organizatorii să vină la întrunire fără a şti clar ce vor comunica şi cum vor comunica.

Întrunirile de acest fel sunt prezidate de preşedinte sau de conducătorul grupului. După Nicki Stanton, el trebuie
să ţină seama în permanenţă de două lucruri: sarcina de realizat şi tipul de grup pe care-l conduce. Delimitarea
scopului este absolut necesară. „Acest lucru se realizează prin stabilirea întâlnirilor la timp şi furnizarea temelor de
referinţă pentru întâlnire – cu alte cuvinte, sublinierea ordinii de lucru şi planul de lucru. Obiectivele trebuie să
ofere conducătorului o bază de control şi pentru grup, o direcţie de lucru. Obiectivele bine definite, concepute
printr-o pregătire atentă şi clar exprimate într-o agendă, vor furniza o bază de plecare pentru echipa de lucru”.28

în coordonări de proiecte, contracte, etc.

Este activitatea cea mai concretă a unei firme. Ea nu are loc zilnic, pentru că proiectele nu se execută zilnic, ele
constituie obiective de lungă durată. Discutarea lor necesită însă mult timp, iar forma finală ia înfăţişarea unor
decizii, cu termene, responsabilităţi. Pentru cine coordonează o asemenea activitate este de neconceput o activitate
de acest gen care să poată lua fiinţă şi să dureze în afara discuţiilor, a comunicării, a schimbului de informaţii şi de
opinii. Iată, spre exemplu, cum a luat fiinţă compact diskul player Sony, conform relatării lui Stephen R. Covey:
Managerul Kozo Ohsone s-a dus într-o zi la serviciu şi a tăiat o bucată de lemn cam de dimensiunea unui compact
disc şi a aşezat-o în faţa inginerilor lui. Şefilor nu le-a spus de ce a făcut asta, iar inginerilor le-a comunicat faptul
că el doreşte ca viitorul disc să aibă acea dimensiune. I-a chemat şi pe cercetătorii din domeniul designului şi le-a
spus acelaşi lucru. Aproape toţi au bombănit, dar s-au apucat de treabă. Când noua versiune Sony a ajuns pe piaţă

28
Nicki Stanton, Comunicarea, Bucureşti , Societatea Ştiinţă şi Tehnică, SA., [1995], pag. 85.
34
era de douăzeci de ori mai mică decât tot ce se lucrase până atunci, de trei ori mai ieftină şi, evident, acceptabilă
pentru orice cumpărător din cauza dimensiunii ei.29

în scrierea procesele verbale

Orice întâlnire de lucru trebuie să se încheie cu un proces verbal, altfel a fost o simplă discuţie mai mult sau
mai puţin prietenească, mai mult sau mai puţin întâmplătoare. Decizia trebuie înregistrată, înscrisă într-un registru
special (caiet, opis) pentru a putea servi ca bază pentru acţiunile următoare care decurg din această întâlnire sau vor
avea legătură cu ea. Aceste procese verbale, oricât ar părea de inutile la o privire superficială, vor oferi elemente
importante privind evoluţia problemei, originea şi piedecile apărute în calea ei, persoanele implicate, evitând orice
confuzie ulterioară şi înlăturând subiectivismul sau discuţiile inutile create de falsa memorie. Pentru a avea
siguranţa scrierii unui proces verbal, sarcina aceasta trebuie dată unei persoane, de regulă secretarul comisiei – dar
orice participant la o şedinţă trebuie să fie pregătit dacă I se cere o asemenea prestaţie. Lasă o impresie proastă
persoana care încearcă să se sustragă sau se scuză că nu prea se pricepe, n-a mai făcut aşa ceva, nu e domeniul în
care se simte cel mai bine pregătit.

Un Proces-verbal trebuie să cuprindă:

- Titlul

- Data

- Prilejul

- Cine a participat

- Care a fost scopul

- Ce s-a dezbătut

- Cine a luat cuvântul

- Ce a afirmat

- Ce propuneri s-au făcut

- Cum s-a argumentat

- Ce s-a hotărât.

- Semnătura celui împuternicit să o facă.

29
Stephey R. Covey, Etica liderului eficient sau conducerea bazată pe principii, Bucureşti, Editura Alfa, 2000, pag. 255.
35
 2.3.Comunicarea publică
În cadrul acestui tip de comunicare vorbitorul (şi emiţătorul) transmite un mesaj unei audienţe. Audienţa fiind
mare, mesajul trebuie să fie puternic structurat, canalele sunt amplificate, vorbitorul putând utiliza în sprijinul
transmiterii cât mai corecte şi complete a informaţiilor şi canale vizuale adiţionale. Acest gen de comunicare este
specific conferinţelor, lecţiilor publice, discursurilor parlamentare, predicilor, mitingurilor. Caracteristica
principală a acestui mod de comunicare constă în existenţa unui singur emiţător şi a mai multor receptori, fie
aceştia din urmă ascultători dintr-o sală de conferinţe, participanţi la un miting, fie conectaţi la o reţea de radio sau
de televiziune. Comunicarea în masă, definită în special prin caracterul său public, este, după opinia lui Stappers,
un proces de comunicare în cadrul căruia emiţătorul nu exclude pe nimeni de la decodarea mesajului, comunicarea
fiind publică şi, din această cauză îşi propune să fie general accesibilă. Lui Stappers i se pare mai convenabilă
definirea comunicării în masă drept emiterea de mesaje prin care emiţătorul se adresează fără deosebire oricui, prin
intermediul unui canal la care fiecare instanţă receptoare are acces necondiţionat, cel puţin în măsura în care
accesul depinde de emiţător. Judecând însă lucrurile în esenţa lor în masă este orice comunicare pe care receptorul
o doreşte difuzată cu scopul de a ajunge la câţi mai mulţi oameni pentru a-şi face publice ideile, sentimentele,
opiniile ori evenimentele cu care a intrat în relaţie directă.
Secolul XX şi cel în care am intrat s-au remarcat în mod special prin amploarea pe care a luat-o comunicarea
publică, mass-media cunoscând o dezvoltare nu doar fără precedent, dar detaşată mult de alte forme de comunicare
prin posibilităţile de informare de care dispune, dar şi prin modalităţile de manipulare la care poate apela la tot
pasul. În mod uzual, în procesul comunicării zilnice dintre indivizi, cea mai mare pondere o are, în mod natural,
comunicarea interpersonală.
2.3. Profesionalismul : discursul
Nicki Staton recunoaşte că nici una din tehnicile de citire şi învăţare prezentate în cărţi nu va forma un vorbitor
competent şi de încredere. Înregistrările radio sau de televiziune, anumite cărţi, de exemplu, conţin carierele lungi
ale unor renumiţi oratori iar ele releva că aceşti oameni au practica ani de zile şi că s-au perfectat în această artă.
Discursurile lui Lloyd George,30 un mare orator cu putere de convingere, arată că intervenţiile lui nu aveau atâta
forţă la început, dar el s-a perfecţionat continuu. Titu Maiorescu, vorbitor de excepţie, nu doar mare om de cultură,
ca să dăm un exemplu şi de la noi, nu se jena, dimpotrivă, să-şi pregătească minuţios cursurile sau pledoariile
pentru procese, ba chiar şi le rostea urmărindu-se în oglindă. Nimic de valoare nu se obţine plecând de la principiul
„mă descurc eu, văd eu ce spun acolo”!
Fie că vrem sau nu să devenim politicieni, viaţa ne pune de multe ori în situaţia de a ne exprima în faţa unei
mulţimi, ceea ce, desigur, este dificil, dar putem învăţa. Şi nu trebuie uitat că nu doar discursul politic are datoria să
capteze auditoriu. O lecţie la o clasă de elevi, luarea unei poziţii la o şedinţă cu mulţi participanţi, un curs

30
David Lloyd-George, conte de Dwyfor (1863-1945), om politic britanic, prim ministru între 1916-1922, a jucat un rol la Conferinţa de
pace de la Paris (1919) şi la Tratatul de la Versailles (1919-1920).
36
universitar trebuie să se desfăşoare, pentru a fi eficiente, după reguli exacte, verificate de o îndelungă practică.
Straton oferă câteva sugestii, pe care le vom sintetiza, subliniind etapele:
Pregătirea discursului
Ca si alte moduri de comunicare discursul ascunde întrebările : De ce? Cine? Ce? Când? Unde si Cum?
Sunt întrebările de bază ale oricărei informaţii, preluate din literatura clasică greco-latină şi reactualizate de studiile
de presă, concentrate sub numele de Teoria W., de la faptul că interogaţiile din limba engleză încep cu W. Dacă va
trebui să vorbim primul, ni se recomandă să ne informăm când va avea loc întâlnirea şi să decidem care este timpul
necesar pentru pregătire – atât pentru materialul scris cat si pentru mijloacele vizuale.31 Nu trebuie uitat că nimic
nu este mai convingător decât un discurs scurt şi că oricât de importante ar fi spusele noastre, auditoriul oboseşte
uşor. Se citează adesea spusa unui orator: “Daca trebuie să vorbesc cinci minute, am nevoie să mă pregătesc de
doua săptămâni, daca trebuie să vorbesc o oră, am nevoie de o săptămâna de pregătire, dar dacă nu are importantă
cât vorbesc, atunci pot să o fac şi în momentul de faţă.”
Este necesar, de asemenea, să ştim unde vom vorbi (pentru a ne putea organiza spaţiu şi a apela eficient la
materialele ajutătoare: planşe, videoproiector, afişe), cine va fi prezent şi, pe cât posibil, să ştim, chiar în amănunt
tipul participanţilor (bărbaţi, femei, nivelul intelectual, cunoştinţele generale despre temă, motivele lor de-a
participa şi atitudinile, cu posibilele obiecţii). În funcţie de aceste elemente, ne vom pregăti, acomoda şi ne vom
alege limbajul.
Adaptarea la circumstanţe
Dacă aveţi responsabilitatea organizării unei întâlniri (conferinţă, şedinţă, recepţie etc.) este nevoie să vă
asiguraţi din timp, să luaţi măsuri, cum se zice, că toate problemele ce ţin de locul întâlnirii sunt rezolvate (sala este
liberă în mod cert, sunt scaune suficiente, există un pupitru, o tablă de scris sau altceva care îi poate ţine locul etc.).
De asemenea, trebuie evitată apariţia unui conflict între situaţia dorită şi realitatea oferită de respectivul spaţiu. În
cazul în care a apărut, totuşi, ceva neprevăzut, pe loc treceţi la schimbările care se impun şi în nici un caz nu vă
consumaţi energia ca să demonstraţi că nu aveţi nici o vină şi că alţii cei care trebuie traşi la răspundere. Lăsaţi
rolul de procuror sau de avocat pentru mai târziu, acum dovediţi-vă un autentic căpitan de navă: trasaţi sarcini,
puneţi mâna pe obiectele care vă încurcă şi nu ameninţaţi cu ele, dimpotrivă, ascundeţi-le! Zâmbiţi cu detaşare,
calmaţi pe cei nervoşi, daţi dreptate celor care protestează, cereţi îngăduinţă pentru rezolvarea în câteva minute a
incidentului. Când începeţi, puteţi chiar să faceţi o glumă, povestiţi că unul dintre şefii dv., când era la începutul
carierei, a convocat întâlnirea într-un alt oraş. Pentru gafa făcută a fost dat afară, dar la noua slujbă s-a descurcat
mult mai bine, a confundat-o pe vecina lui cu fiica patronului, iar acum el este moştenitorul trustului şi se pare că e
milionar, evident, în dolari, iar fiica patronului îi este soţie.
- Cu cât mai scurt cu atât mai bine. Caragiale ne-a lăsat şi în acest sens o vorbă de duh: ce se taie nu se
fluieră. Voia să spună că o replică dintr-o piesă, dacă nu are efect, nu trebuie explicată, ci mai bine eliminată,

31
Nick Straton, op. cit, p. 101 şi urm.
37
fiindcă vorbăria atrage fluierăturile sălii. Discursul nu ar trebui să fie mai lung de 5-7 minute. E drept, pentru a fi
eficiente, aceste minute se cer pline de esenţă, să conţină substanţă pentru gândurile şi acţiunile de mai târziu,
auditoriul să poată spune despre ele, iar ele chiar aşa să fie: două, dar vorbe, după o altă replică celebră a aceluiaşi
I.L. Caragiale, de data aceasta prin spusa unui personaj. Acest sfat este valabil şi pentru politicienii aflaţi în
campania electorală şi pentru educatorul de la grădiniţă. Nu a apărut încă subiectul care să nu poată fi expus în
cinci minute. Dacă vreţi să verificaţi acest adevăr, deschideţi orice enciclopedie şi veţi vedea câte informaţii sunt
cuprinse într-o coloană.
- Evitaţi divagaţiile. Acestea lasă impresia de alunecare, că nu aţi şti ce să spuneţi, că tocmai atunci vă
căutaţi subiectul.
- Evitaţi personalizările şi amintirile nesemnificative, de genul, când tocmai veneam spre dv., m-am întâlnit
cu un prieten cu care am lucrat împreună la un proiect, fusesem colegi de şcoală, dar o vreme nu ne-am mai
întâlnit, şi, iată, întâmplarea fericită mi l-a scos în cale. El mi-a spus, după ce m-a întrebat ce mai fac şi unde
lucrează soţia mea, fiindcă o cunoaşte şi pe dânsa, care a copilărit cu o soră de-a lui, o doamnă foarte distinsă, au
un apartament frumos în Cotroceni şi şi-au făcut şi o vilă la Breaza, nu chiar lângă cea a domnului ministru X...Şi
aşa mai departe, fără nici un efect în afara plictisirii auditoriului.
- Respectaţi regulile clasice, care şi-au dovedit eficienţa de-a lungul mileniilor: introducere,
cuprins(conţinut), cuprins, concluzie. Primele două fraze ar fi bine să surprindă. Pot fi cam aşa:
- vă vorbesc despre un subiect care nu m-a interesat niciodată, dar în ultima vreme mi-a luat trei
săptămâni de studiu.
- Am nevoie de ajutorul dv., ca să înţelegem împreună ce înseamnă următorul lucru...
- Trei evenimente mi-au marcat viaţa: 1, 2, 3. Cu o frază scurtă despre fiecare.
- Nu sunt de acord cu spusa lui Voltaire care zice...
- Cred că Michelangelo a glumit când a spus că...
- Dacă Freud are dreptate când afirmă că, atunci noi...
- Îmi displac întâlnirile publice, dar în cazul de faţă, dumneavoastră care...
- Nu-mi plac copiii care..., însă voi sunteţi...
- Cred că s-ar putea să vă supăr afirmând că..., însă...
- După ce rostiţi : în concluzie, trebuie să simţiţi că pupitru sau catedra la care vă aflaţi urmează să
ia foc, şi în consecinţă, cel mult peste un minut trebuie să părăsiţi locul. Altfel cei care v-au ascultat se vor
mira ce mai căutaţi acolo...

- Fără actorie! Nu uitaţi că nu vă aflaţi în faţa publicului, a grupului, a clasei etc. pentru a spune o poezie.
Aceasta vrea să însemne că nu veţi lăsa impresia că aţi venit cu o lecţie învăţată acasă pe de rost. Faceţi pauze,
descoperiţi adevărul odată cu auditoriul. Întrebaţi-vă dacă pe faţa dv. Se poate citi că în acel moment gândiţi cele
spuse, căutaţi în memorie informaţii, apelaţi la logică pentru a expune demonstraţia.

38
 - Fără lectură! Chiar dacă aveţi o hârtie în faţă, pentru a vă asigura certitudinea că nu veţi rămâne fără
subiect, nu citiţi discursul. Asta trebuia făcut cu mult înainte şi nu de puţine ori.
- Nu intraţi în panică dacă cineva părăseşte sala.
- Nu intraţi în polemică, indiferent de reacţia cuiva.
- Nu vă enervaţi, chiar dacă toţi şi-au pierdut calmul.
- Nu spuneţi că niciodată nu veţi mai vorbi în public.
- Nu căutaţi vinovaţi.

Întrebări
• Care sunt caracteristicile speciale ale procesului comunicării?
• Ce înseamnă comunicarea interpersonală şi care sunt trăsăturile ei?
• Cum putem comunica eficient cu persoanele aflate în dificultate?
• Ce putem spune şi ce nu unui adolescent?
• Cum ne pregătim pentru vorbirea în public?

Bibliografie

• Anghel, Petre, Anghel, Petre, Stiluri şi metode de comunicare, Bucureşti, Ed. Aramis
• Burada, Iuliana , Rolul grupurilor în viaţa adolescenţilor şi semnificaţia adeziunii la un grup pentru
relaţiile cu adulţii, lucrare de licenţă, Facultatea de Sociologie şi asistenţă socială, Bucureşti, 2003.
• Covey, Stephey R, Etica liderului eficient sau conducerea bazată pe principii, Bucureşti, Editura Alfa,
2000
• Dinu, Mihai, Comunicarea, Ed. Algos, Bucureşti 2000
• Habermas, Jurgen , Cunoaştere şi comunicare, Bucureşti, Editura Politică, 1983
• Mcquail, Denis , Comunicarea, Bucureşti, Institutul European, 1999
• Peretti, Andre de, Jean-Andre Legrand, Jean Boniface, Tehnici de comunicare, Iaşi, Editura Polirom, 2001.
• Rice, F. Philip The Adolescent: Development, Relationships and Culture, USA, Allyn and Bacon, Inc.,1975
• Stanton, Nicki, Comunicarea, Bucureşti , Societatea Ştiinţă şi Tehnică, SA., [1995]
• Stefanink, Oger, La communication, c' est come le chinos, cela s'apprend, Paris, Rivages / Les Echos, 1987
• Steven E. Pauley, Daniel G. Riordan, Technical Report Writing Today, Boston, Houghton Miflin Company,
1990

39