Un prim principiu fundamental care fundamentează conceptul de standard, este

faptul că profesorul este un bun cunoscător al domeniului şi al didacticii disciplinei care

o predă.Al doilea principiu presupune ca profesorul să îşi cunoască elevul şi să îl
asiste în procesul propriei dezvoltării. Astfel cadrul didactic foloseşte instrumente
eficiente de cunoaştere a personalităţii elevilor precum şi a influenţelor mediului şcolar,
familial şi social al dezvoltării sale. El va fi nevoit aşadar să îşi adapteze şi selecteze
cunoştinţele disciplinei de predat în funcţie de capacităţile de învăţare, nevoiie şi
aspiraţiile elevilor. Trebuie să dezvolte elevilor capacitatea de a fi autonomi, de a
deveni subiecţi ai propriilor dezvoltări.
Un alt principiu presupune ca profesorul să fie membru activ al comunităţii. Trebuie
să colaboreze cu membrii comunităţii şcolare,el trebuie să folosească modalităţi
eficiente de implicare a familiei în viaţa şcolii şi în dezvoltarea elevilor. Alături de toate
acestea el trebuie să se implice în rezolvarea problemelor comunităţii promovând valori
morale şi civice.
Vorbind despre competenţele necesare, standarde, se impune şi valorizarea lor. Cel
mai bun indicator al eficienţei şi competenţei unui profesor sunt rezultatele sale, elevii.
Astfel bogăţia de cunoştinţe, deprinderi, capacităţi şi credinţe care îl caracterizează pe
un profesor se vor transmite şi însuşi elevilor acestuia. Din acest motiv un profesor
trebuie să fie devotat elevilor şi învăţării acestora. Un profesor trebuie să plece de la
ideea că toţi elevii pot cu adevărat învăţa. Mai mult decât atât, ei chiar trebuie să pună
în practică acest principiu. Profesorului desăvârşit îi place să lucreze cu tinerii şi se
pricepe să înpărtăşească cunoştinţele lui tuturor elevilor, chiar dacă aceştia sunt foarte
diferiţi prin trăsăturile şi talentele lor. Succesul este garantat de încrederea
profesorului în demnitatea şi valoarea oricărei fiinţe umane şi în potenţialul care există în
fiecare. Având în vedere că nu lucrează doar cu un singur elev, ei trebuie să ia în
considerare faptul că elevii sunt diferiţi, iar diferenţele dintre ei influenţează învăţarea.
Pentru a lua în seamă particularităţile individuale, profesorii trebuie să îşi cunoască
foarte bine elevii. Tipul acesta de înţelegere nu este lipsit de importanţă, deoarece
profesorul trebuie să îl folosească constant pentru a-şi modela metodele de predare.
 Un profesor bun învaţă din experienţă. învaţă atunci când îi ascultă pe elevi, când
îi observă lucrând. Lucrurile pe care le află depre elevi în timpul procesului de educaţie
devine automat parte a competenţelor lui didactice.
Pentru a servi mai bine interesele elevilor, un bun profesor este foarte atent ca toţi
elevii să beneficieze de aceaşi grijă din partea lui şi să nu lase ca presupusele sau
realurile lor handicapuri sau incapacităţi, diferenţele individuale, contextele culturale
sau sociale diferite din care provin aceştia, să influenţeze relaţiile dintre el şi elev.
Profesorii trebuie să fie atenţi şi interesaţi şi despre ce cred elevii despre ei
înşişi, de motivaţiile lor, de efectele învăţării asupra relaţiilor lor cu grupul de prieteni,
dar şi de dezvoltarea caraterului lor, de aspiraţiile şi calităţile lor.
Toate aceste competenţe necesare unui profesor vor influenţa performanţele
elevilor, modul lor de raportare la procesul de învăţare, precum şi dragostea sau
averiunea lor faţă de şcoală. Dacă vom examina o clasă de elevi vom constata că unii
învaţă mai mult decât este de aşteptat de la nivelul lor şcolar şi de la abilităţile de care
dispun, în timp ce alţii învaţă la nivelul aşteptat sau mai slab. încercând să identifice
raţiunile acestor diferenţe, cercetătorii au înregistrat video şi au analizat mii de
episoade de învăţare, studiind conduita profesorului în clasa cu performanţe înalte şi în
clasa cu performanţe scăzute.
Dar important pentru procesul educativ, cât şi pentru modul de percepere a
profesorului de către elevi, este obţinerea succesului din partea elevilor, care rezidă în
faptul că învăţarea şi dezvolzarea depind de ceea ce elevii ştiu deja şi de structurile
mentale care deja există. Succesul indică o potrivire între cunoştinţele existente la
elevi si ceea ce ei învaţă imediat. Lipsa succesului arată că prăpastia dintre noua şi
vechea învăţare este atât de mare încât face asimilarea imposibilă. Ca şi în cazul
multor aspecte ale educaţiei, nu se poate specifica un nivel precis al succesului şi se
cere o judecată şi decizie atentă a profesorului. Copiii mici, cei cu achiziţii scăzute şi
cei din medii dezavantajate au nevoie de mai mult sucees decât copii mari, cu achiziţii
înalte şi provenind din medii mai avantajate.
Sucesul obiţnut de tineri în şcoală, achiziţiile dobândite în această perioadă vor
pune amprenta în dezvoltarea lor profesională, tocmai de aceea rolul profesorului este
foarte important. Experienţa îndelungată a şcolii arată că elevii învaţă şi se formează aşa

2
 cum sunt ei căţăuziţi de profesor. Ei absorb atitudinea profesorului, îi împărtăşesc
convingerile, îi imită conduita, îi citează afirmaţiile. Probleme cum sunt motivaţia,
disciplina, conduita socială, succseie şcolare, setea continuă de cunoştinţe, toate sunt
organizate în jurul personalităţii profesorului, care induce elevilor săi starea de a fi
gata pentru a îndeplini orice sarcini şi interdicţii.
Procesul instrucţiei, care este oglinda competenţelor şi aptitudinilor profesorului,
este un mod de relaţionare informaţională cu elevul, bazat pe tehnologia cuvântului.
Ea reprezintă, după cum arată J. Bruner, conducerea celui ce învaţă printr-o succesiune
de enunţuri şi reenunţuri ale unui corp de cunoştinţe,
altă caracteristică a procesului de instruire ca formă de manifestare competenţelor
didactice,este faptul că ea se exercită ca acţiune formatoare asupra sferei motivaţionale
a celui care învaţă. Cuvântul educatorului este un vehiculator de cunoştinţe, dar nu
numai atât. El conferă semnificaţii, dă greutate acţiunii de sfătuire, consiliere,
îndrumare a elevului. El are puteri energetice: inhibă sau stimulează, încurajează sau
blochează iniţiativa elevui. Este un instrument de apreciere, aprobare, evidenţiere a
elevului, sau unul de critică, dezaprobare, blamare a acestuia. Strategia de a explora
aceste resurse este principalul indicator al abilităţiolr psihosociale ale profesorului de
a comunica cu profunzimile personalităţii elevului şi de al atrage la cooperarea
interpersonală.
De aceea, convorbirea aprofundată cu elevul, purtată în termeni sinceri,
deschişi pe tema grijilor,temerilor, dificultăţilor, eşecurilor lui, îndepărtează starea
anxioasă, fiind un stimul cultural, de sorginte socială,dotat cu proprietatea de a intra în
corelaţie cu toate nivelurile funcţionale ale psihismului.
Importanţa existenţei şi dezvoltării competenţelor didactice şi a tuturor caracteristicilor
acesteia este o condiţie esenţială în derularea cu succes a procesului educativ precum şi
pentru formarea spiritului întreprinzător, iniţiativei şi performanţelor elevilor.

Concluzii

Profesorul trebuie să acorde o atenţie sporită configurării ethosului comunicativ, date

fiind influenţele acestui subsistem asupra tuturor componentelor activităţii educative.
Profesorul trebuie să se asigure o instrumentializare şi o initiere a elevilor în strategiile de
discurs, astfel încât aceştia să fie în stare să sesizeze, să înteleagă, să ierarhizeze, să-si

3
 formeze o competenţă informaţională – premisă a învaţării eficiente.
Un profesor bun trebuie să aiba raspuns la orice întrebare ( legata de lecţie).
Profesorul trebuie să-i arate elevului că absolut tot în lume poate fi pus în discutie.
Profesorul trebuie să fie un model pentru toţi elevii şi să respecte intimitatea şi
confidenţialitatea unor informaţii cu privire la viaţa personală a elevului.
Profesorul trebuie să le facă elevilor cunoscute diferitele obiective ce urmează a fi
întinse în activitatea lor.
Profesorul trebuie să formeze pe elev pentru societatea în care s-a nascut şi în care se
dezvoltă, deoarece valorile spirituale nu se creează decât în societate şi pentru societate.
Profesorul trebuie să înveţe elevul cum să înveţe, trebuie să-l facă să aibă încredere în el,
în opţiunile lui să poată să se exprime liber fără inhibiţii.
Un profesor ideal este acela care stie să şi formuleze ideile, poate să se facă
înteles.
Orice profesor îsi va prefigura mental conţinutul şi forma discursului.

A trăi înseamnă astăzi a evolua, a deveni fără a îti abandona matca propriei personalităţi. Pentru
aceasta este necesar să se realizeze corelarea între educaţia pentru schimbare ca pregătire anticipativă
şi ca asimilare a ritmurilor alerte cu formarea încrederii în propriile resurse, în propria persoană.

În acest context, şcolii şi implicit profesorului, ca principal agent educativ, îi revine rolul de a
înarma tinerii cu simţ critic , cu capacitatea de a înţelege şi răspunde adecvat diverselor provocări din
partea societăţii şi de a deveni tot mai mult agenţi ai propriei formări. De-a lungul procesului de
formare a personalitătii elevului , profesorul trebuie să îl înveţe pe acesta să descopere singur, să îşi
structureze propria cunoaştere, să se organizeze, formându-i astfel judecata şi responsabilitatea
viitoare. (Raportul Comisiei Internaţionale a Educaţiei pentru secolul XXI către UNESCO).

Arta educatorului constă în capacitatea lui de a se folosi de ştiinţă în mod creator, adecvând şi
nuanţând principiile pedagogiei, metodele şi mijloacele de educaţie la situaţia particulară a grupului
educat sau a fiecărui individ. Această capacitate a profesorului, cunoscută sub denumirea de aptitudine
sau vocaţie pedagogică, este cea care influenţează în mod direct formarea personalităţii elevului.
Educatorii de talent, de vocaţie sunt puţini, majoritatea cadrelor didactice având nevoie de o pregătire
psihopedagogică, metodică pentru a fi eficienţi.
Majoritatea psihopedagogilor admit că principalii factori ai dezvoltării şi formării fiinţei umane
sunt zestrea sa ereditară, mediul în care trăieşte şi educaţia pe care o primeşte. În ceea ce priveşte
educaţia, prin intermediul acesteia, se poate influenţa , cu ajutorul mijloacelor educative, formarea

4
personalităţii fiecărui individ, în limitele psihogenetice existente şi a particularităţilor înnăscute, care
conferă fiecăruira individualitatea sa genetică.

Profesorul îndeplineşte un rol foarte important în viaţa elevilor săi. Atât abilităţile sale profesorale
cît şi însuşirile de personalitate, pe care le posedă, intervin în formarea discipolilor săi, influenţând în
mod benefic, sau nu, procesul de creare al personalităţii fiecăruia. Prin felul său de a fi, prin
comportamente şi atitudini, cadrul didactic apropie ori îndepărtează elevii: motivează, pedepseşte,
povăţuieşte, blamează, încurajează etc.

Studiile de specialitate susţin că elevului "îi place" sau "nu-i place" o disciplină în funcţie de
personalitatea profesorului. În ceea ce priveşte randamentul şcolar, responsabilitatea cadrului didactic
este foarte importantă: pe de o parte, contează competenţa sa profesională, iar pe de altă parte, este la
fel de importantă şi personalitatea acestuia.

Conlcuzionând, profesorul, fie el de vocaţie sau nu, reprezintă unul dintre factorii ce duc la
formarea personalităţii elevului. Pentru a putea interveni în mod benefic , în procesul de formare,
cadrul didactic trebuie să ia în considerare obiectivele educaţiei pe de o parte, şi psihologia tineretului
contemporan , pe de altă parte, actul instructiv –educativ fiind un proces în continuă dezvoltare.

Pentru optimizarea relaţiei elev-profesor, au fost elaborate şi desfăşurate, la nivelul instituţiilor de

învăţământ, diferite proiecte. Parte din aceste proiecte au fost realizate sub forma unor parteneriate
educaţionale , ce aveau drept scop constituirea unui grup care să promoveze valori comune la nivelul
părţilor implicate, în acest caz elevi şi profesori. Printre obiectivele acestor parteneriate se numără
următoarele: promovarea dialogului deschis între elevi şi profesori, desfăşurarea de activităţi
comune,conştientizarea elevilor de importanţa afectivităţii de grup ca suport al prieteniei,stimularea
capacităţii creatoare a elevilor prin organizarea de expoziţii cu materiale realizate în comun,stimularea
dorinţei de afirmare a elevilor în interioriul şi în afara instituţiei de învăţământ, optimizarea gradului
de colaborare dintre elevi şi profesori.

5
 Bibliografie

1) Mihai , DIACONU; Ioan JINGA – Pedagogie , Editura A.S.E, Bucureşti, 2004

2 ) Ioan , Jinga-Managementul învăţământului , Editura A.S.E, Bucureşti , 2003

3 ) Olga , Ciobanu Didactica disciplinelor economice , Editura ASE, Bucureşti, 2004

4) Maria-Elena, Drută, coord. - Psihologia educaţiei : portofoliul

seminariilor ,Editura ASE, Bucureşti , 2005

5) Mihaela , Cozarescu - Psihologia educatiei : teorie si aplicatii ,Editura ASE,

Bucureşti, 2004

6) Corina ,Cace- Psihologia educatiei: teorie, metodologie si practica , Editura ASE,

Bucureşti, 2007