Curs EA PDF

Unitatea de studiu nr. 1.
DELIMITĂRI CONCEPTUALE
PRIVIND EDUCAȚIA ANTREPRENORIALĂ
Obiective şi rezultate
Obiectivul principal al acestei unităţi de studiu constă în a oferi suportul informaţional
pentru a înţelege aria și delimitarea conceptuală a educației antreprenoriale. După
parcurgerea textului acestei unităţi de învăţare și a bibliografiei veţi fi capabili să
identificați:
- aria și formele educației antreprenoriale;
- provocările moderne ale educației antreprenoriale;
- obiectivele educației antreprenoriale;
- rezultatele obținute de cursanți după parcugerea disciplinei educație
antreprenorială.
1.1. EDUCAȚIA ȘI FORMELE SALE
Problema educației a fost și rămâne o provocare pentru formarea noilor generații

manifestată încă din cele mai vechi timpuri. Dacă la început educația punea accent pe
acumulare de cunoștințe, în prezent educația nonformală determină utilizarea de cunoștințe și
abilități necesare supraviețuirii în mediul natural. Cu trecerea timpului și a conștientizării
importanței acesteia, educația nonformală a devenit formală și este centrată pe
formarea/acumularea de cunoștințe și abilități care să corespundă cerințelor societății și
dinamicii mediului înconjurător, pentru adaptarea la noile condiții și este condiționată de
obținerea acesteia la costuri relative reduse.
Educația reprezintă un fenomen socio-uman care asigură transmiterea acumulărilor

teoretice și practice, obținute de omenire de-a lungul evoluției social-istorice, tinerei
generații, formându-le personalitatea și profesionalitatea necesară desfășurării de activități
utile în plan social.
Etimologia termenului de educație provine din latinescul ”educo – educere” cu sensul

de a crește, a cultiva, a îngriji, a educa și ”educe – educere” care înseamnă a duce, a conduce,
a scoate. Ambele accepțiuni sunt corecte, dar în practică există multiple dificultăți și
diferențieri în descrierea fenomenului educațional de ordin conceptual, ideologic, aria de
acoperire, scopul sau personalul implicat în realizarea acesteia.
Accepțiunea românescă a termenului de educația provine din Franța, secolul al XVI-

lea – éducation. Conform DEX accepțiunea termenului de educație reprezintă: ansamblu de
2 EDUCAȚIE ANTREPRENORIALĂ
măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării și dezvoltării însușirilor intelectuale,

morale sau fizice ale copiilor, tineretului, oamenilor sau ale societății prin activități
pedagogice având ca rezultat buna creștere, comportare civilizată în societate; fenomen
social fundamental de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii
către generațiile de copii și tineri, abilitării pentru integrarea lor în societate.
Dictionarul LAROUSSE atribuie pentru educație următoarele sensuri: conduita de
formare a copilului sau adultului; instruirea unei persoane într-un anumit domeniu de
activitate – ansamblul de cunoștințele intelectuale, culturale, morale dobândite în acest
domeniu de o persoană sau un grup.
Coombs și Ahmed (1974) au realizat o clasificare a tipurilor de educaţie (nonformală,
informală şi formală), idee care este preluată și susținută mai târziu de diferiţi actori
importanţi cu rol de decizie la nivel internaţional. Clasificarea are ca punct de pornire
varietatea situațiilor de învățare, intenționalitatea acțională, scopul și modul de manifestare în
timp. La sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70 la nivel internaţional o atenție sporită este
direcționată spre educaţia nonformală.
Educația antreprenorială reprezintă intervenția intenționată a educatorilor în viața
studenților/elevilor pentru a inția și forma calitățile și abilitățile antreprenoriale care să le
permită să supraviețuiască în lumea afacerilor (Isaac, Visser, Friedrick și Brijlal, 2007).
Ea poate fi descrisă ca o formă de educație care vizează atragerea persoanelor care
sunt capabile să înceapă o afacere nouă (Timmons, Eisenman & O'Connor, 2015), și este
promovată din ce în ce mai mult ca o premisă pe care economiile lumii pot experimenta
dezvoltarea și durabilitatea la un cost scăzut ca dovadă a interesului manifestat în acest
domeniu. Educația antreprenorială le oferă studenților cunoștințele, atributele și capacitățile
suplimentare necesare pentru a fi aplicate în contextul înființării unei noi întreprinderi sau
afaceri (Cheung și Chan, 2011) și pune accentul pe orientarea vieții și a acțiunilor în vederea
dezvoltării unei afaceri sau a unui plan de afaceri (Ronstadt, 1985). Luthje și Frank (2002),
sunt de acord că există o relație pozitivă între educația antreprenorială și crearea de afaceri.
Ea dezvoltă și stimulează procesul antreprenorial, oferind instrumentele necesare
pentru lansarea de noi întreprinderi (Postigo și Tomborini, 2002; Cheung și Chan, 2011).
Conceptul de educație antreprenorială a cunoscut mai multe etape de dezvoltare (Kourilsky,
1995), fiind predată la nivel mondial atât în țările dezvoltate cât și în țările sărace.
Diferențele între educația antreprenorială și educația pentru afaceri se referă la o
acoperire mai limitată decât antreprenoriatul; educația antreprenorială include în plus
inovarea și asumarea riscului.
Educația antreprenorială este diferită de la o națiune la alta. Timmons, Eisenman & O'Connor
(2015) afirmă că educația antreprenorială ar trebui să difere de la națiune la națiune ca arie și
conținut, această diferență de percepție fiind și între profesori și studenți/cursanți. În timp ce
profesorii par să perceapă și să trateze programele de educație antreprenorială ca fiind bazate
pe cunoaștere, studenții/cursanți se așteaptă ca acestea să fie orientate spre acțiune.
Există o literatură abundentă care raportează că profesorii/instructorii de
antreprenoriat predau diferite lucruri sub aceeași umbrelă a cursurilor de antreprenoriat (Van
der Sluis, Van Praag și Vijverberg, 2008, Weaver, Dickson și Solomon, 2005). În plus,
conținutul adecvat pentru programele de antreprenoriat rămâne o discuție nefinalizată,
constantă și provocatoare asupra acestui domeniu, legat de aria și conținutul acesteia (Gibb,
2002).
Fundația Kauffman în 1994 a sponsorizat un proiect de cercetare care a analizat un
grup de 170 de firme (cu cifra de afaceri între cinci și douăzeci de milioane de dolari) despre
Lect. dr. Nelu FLOREA - Unitatea de studiu nr.1 Delimitări conceptuale 3
necesitățile de învățare ale antreprenorilor care se află în diferite etape ale activității, respectiv
de a cunoaște ce fel de cunoștințe practice au fost utile pentru a conduce o afacere.
Întreprinzătorii au indicat următoarele discipline: a) finanțe, b) resurse umane, c)
managementul creșterii/dezvoltării, d) marketing (Sexton, Upton, Wacholtz și McDougall,
1997).
Un alt studiu privind programele de antreprenoriat realizat pe un eșantion de 94 de
programe antreprenoriale (Finkle, 2006) derulat în SUA, privind conținutul disciplinelor, a
evidențiat că 39% dintre programele antreprenoriale intervievate au oferit un curs numit
”Planul de afaceri pentru dezvoltare”, 33% oferind cursuri de ”Introducere în antreprenoriat”,
22% cursuri de ”Finanțare antreprenorială” și 12% ”Marketing antreprenorial”. În timp ce
”Planul de afaceri” a fost predat la majoritatea programelor de antreprenoriat, există
întrebarea dacă conținutul acestui curs a fost similar la toți instructorii. Un curs de dezvoltare
a unui plan de afaceri este conceput pentru a ajuta studenții să dezvolte un plan scris de
implementare eficient pentru o nouă afacere și se referă, în general, la deciziile și acțiunile
critice pe care trebuie să le întreprindă antreprenorii, atât în planificarea, cât și în realizarea
unei noi aventuri antreprenoriale (Finkle, 2006).
Studiul a avut ca scop înțelegerea perspectivelor instructorilor și obiectivelor acestora
legate de acțiunile de predare a educației antreprenoriale. Rezultatele obținute sugerează că
grupul de profesori/instructori studiați a urmărit două tipuri de obiective de predare profund
diferite: unii dintre ei încearcă să îi învețe cum să înceapă o afacere de succes, în timp ce un
alt grup încearcă să le dezvolte abilitățile antreprenoriale. Aceste obiective didactice au
importanță și implicații asupra studenților cursanți, natura obligatorie sau voluntară a
disciplinelor și tipul de metode didactice utilizate. De exemplu, dacă scopul studenților
selectați pentru curs este de a crea afaceri, de identificare a celor cu idei cu potențial ridicat de
succes, schema programului de studiu ar trebui să fie voluntară, iar planul de afaceri ca
disciplină ar trebui să fie obligatoriu.
Fiet (2000) consideră că un motiv important care stă la baza accentului diferit pus de
instructorii antreprenoriali asupra educației antreprenoriale îl reprezintă caracterul eclectic al
antreprenoriatului ca disciplină. Cu excepția descoperirii/generării de idei, majoritatea
subiectelor incluse în educația antreprenorială provin din literatura de specialitate a altor
discipline (Fiet, 2000). Motivația în depășirea barierelor legate de practica didactică este
determinată și de profesori/instructor icare predau și sunt implicați în aspectele educaționale
ale acestei discipline.
În scopul acestui studiu și al modelului de educație antreprenorială la nivel de școală,
în stadiul actual, cercetătorii fac următoarea propunere: educația și formarea în domeniul
antreprenorial ar trebui să fie acceptate ca elemente ale educației antreprenoriale și ar trebui
predată tuturor studenților indiferent de profil. De asemenea există un acord general cu privire
la faptul că ar trebui să se pună accentul pe educația antreprenorială, comparativ cu educația
în afaceri.
Educația pentru afaceri are o acoperire mai limitată decât educația și formarea
antreprenorială, care include subiecte suplimentare, cum ar fi inovarea și asumarea de riscuri.
Consorțiul pentru educația antreprenorială (2004) evidențiază faptul că educația
antreprenorială este un proces de învățare pe tot parcursul vieții și constă în cinci etape, și
anume: cunoștințe de bază, cunoașterea competențelor, aplicarea creativă, lansarea și
creșterea afacerilor.
Odată cu acumularea de dovezi care susțin rolul antreprenoriatului în dezvoltarea
economică (Acs, 2002; Kuratko, 2005; Reynolds et al., 2005), guvernele au continuat să
încurajeze oamenii să devină antreprenori (Brannback & Carsrud, 2009). În Australia,
guvernul federal a investit 2,9 miliarde de dolari în pentru a promova o cultură a spiritului
antreprenorial și a inovării în sistemul educațional (Jones, 2007). Fundația Kauffman a donat
40 milioane dolari pentru a face educația antreprenorială disponibilă în campusurile

universitare americane (Fundația Kauffman, 2009). În Chile au fost alocate 4 milioane de
dolari pentru finanțarea programelor de educație antreprenorială.
Chiar dacă există voința și resursele dedicate asupra modului în care se predă
antreprenoriatul, educația antreprenorială este încă în fază incipientă, totuși câteva motive pot
explica de ce educația antreprenorială a înregistrat puține progrese în ceea ce privește găsirea
a ceea ce ar trebui să fie ca practică pedagogică. Bechard & Gregoire (2005) au identificat
câteva din aceste motive ale dificultății în predarea educației antreprenoriale.
(a) necesitatea domeniului relevă predarea antreprenoriatului ocupând un loc
secundar;
(b) educația antreprenorială nu generează aceleași recompensă profesională ca și
cercetarea în afaceri;
(c) dificultatea desfășurării cercetărilor interdisciplinare;
(d) predarea se face în cea mai mare parte de către instructorii care nu sunt implicați
direct în afaceri.
Una dintre concluziile privind conținutul diversificat al programelor care oferă
educație antreprenorială și implicarea instructoriilor care predau antreprenoriatul este
determinată de influența proprie, puternică a fluxurilor de preocupări/cercetare atunci când
fundamentează și aleg conținut de studiu al programelor (Fiet, 2000).
Domeniile principale de actualitate au identificat ca fiind comune și incluse în
programele de antreprenoriat următoarele domenii: (a) strategia/analiza competitivă; (b)
gestionarea creșterii; (c) descoperirea / generarea de idei; (d) riscul și raționalitatea; (f)
creativitatea.
Aceste eforturi au încercat să reproducă condițiile în care apare și se inițiează
fenomenul de antreprenoriat, una din condițiile de bază fiind existența aptitudinilor
antreprenoriale în rândul studenților/elevilor și a oamenilor de știință (Phan & Foo, 2004). Pe
lângă interesul guvernelor, creșterea programelor antreprenoriale în universități a fost
alimentată de o cerere fără precedent a studenților pentru o educație care oferă abilitățile
necesare de a reuși într-un mediu de afaceri din ce în ce mai complex (Cooper, Bottomley &
Gordon, 2004).
Ca răspuns la aceste solicitări, instituțiile de învățământ au implementat activități de
învățare asociate antreprenoriatului, cum ar fi prelegeri privind concepte de afaceri,
concursuri de planificare a afacerilor, interacțiuni cu practicienii și evenimente de dezvolare a
rețelelor (Al-Laham, Souitaris, & Zerbinati, 2007). Consecința acestor tendințe s-a concretizat
în creșterea solicitării educației antreprenoriale din învățământului superior; în S.U.A.,
numărul universităților care raportau cursuri de antreprenoriat în 1980 fiind de 300, ajungând
la 1.050 în 1990 (Dickson, Solomon & Weaver, 2008), iar la colegii de la zece în 1970
(Kuratko, 2005) la peste 2.000 în 2008 (Cone, 2008).
Garavan & O'Cinneide, (1994) au susținut că obiectivele didactice pentru educația
antreprenorială ar trebui să anuleze influențele negative, părtinitoare privind riscul utilizării
excesive a tehnicilor analitice, dezvoltarea empatiei pentru aspectul unic al antreprenoriatului,
încurajarea unei atitudini pozitive față de schimbare și stimularea intenției antreprenoriale,
delimitând clar diferențele dintre educația antreprenorială și educația pentru afaceri.
În ceea ce privește educația pentru afaceri, se pot distinge următoarele preocupări
legate de:
a) conștientizarea importanței întreprinderilor mici, care vizează creșterea numărului
de persoane care au cunoștințe suficiente despre întreprinderile mici pentru a le considera o
opțiune la un moment dat al vieții;
b) educație pentru întreprinderi mici, care urmărește să ofere ajutor practic celor care
doresc să facă tranziția către o activitate independentă;
c) continuarea educației pentru întreprinderile mici, care este menită să permită
oamenilor să își consolideze și să își actualizeze abilitățile de a conduce o afacere (Garavan &
O'Cinneide, 1994).
Béchard și Toulouse (1998) au identificat următoarele obiective generale de învățare
pentru educația antreprenorială:
a) conștientizarea antreprenoriatului,
b) crearea de afaceri,
c) dezvoltarea întreprinderilor mici,
d) formarea formatorilor.
Programele care urmăresc conștientizarea importanței antreprenoriatului furnizează
informații generale despre spiritul antreprenorial și solicită publicului să reflecteze asupra
antreprenoriatului ca o carieră. Programele de crearea afacerilor antrenează studenții în
aptitudini tehnice, umane și manageriale pentru a crea o afacere. Programele de dezvoltare a
afacerilor mici sunt create, de obicei, cu scopul a se potrivi nevoilor specifice de învățare ale
proprietarilor de afaceri mici.
Instruirea și perfecționarea formatorilor de programe îi învață pe educatori să
acționeze ca profesori și consultanți în transmiterea cunoștințelor din domeniul educației
antreprenoriale în vederea înființării de firme noi și dezvoltarea afacerilor prin monitorizarea
acestora.
Discuțiile și opiniile cu privire la obiectivele pe care ar trebui să le îndeplinească
educația antreprenorială arată că majoritatea instructorilor raportează activitățile didactice de
specialitate, dar nu precizează ce se realizează efectiv cu grupele de studenți la orele derulate.
Chiar dacă lucrările anterioare în domeniul educației antreprenoriale au evidențiat existența
mai multor scopuri didactice posibile în cursurile de antreprenoriat (Béchard și Toulouse,
1998; Garavan & O'Cinneide, 1994; Hills, 1988), majoritatea articolelor din acest subiect
descriu pur și simplu ce au făcut la ore, fără a se referi la obiectivele care stau la baza
activităților didactice descrise și gradul lor de îndeplinire (Rae & Craswell, 2000, Cope, 2003,
Rae, 2004, Shepherd, 2004).
Educația despre organizație se ocupă de cunoașterea și conștientizarea studenților
despre teorii privind modul în care sunt create și gestionate organizațiile. Educația pentru
organizație se ocupă de evidențierea posibilității de a avea o carieră de întreprinzător și îi
încurajează pe studenți să-și înceapă propria afacere. Participanții sunt învățați să-și dezvolte
abilitățile practice necesare înființării și conducerii firmelor mici, iar cursurile sunt deseori
orientate către pregătirea unui plan de afaceri (Henry, 2005). Educația în organizație "se
ocupă de formarea managerilor pentru noii antreprenori” și se axează pe asigurarea creșterii și
dezvoltării viitoare a afacerii (Henry, 2005).
1.2. PROVOCĂRILE EDUCAȚIEI ANTREPRENORIALE

Antreprenoriatul a fost văzut în ultimele trei decenii, ca fiind probabil cea mai
puternică forță economică pe care lumea o văzut-o vreodată. Importanța activității
antreprenoriale pentru creșterea economică a țărilor este acum bine stabilită, literatura
sugerând legături importante între educație, crearea/gestionarea de riscuri și performanța
antreprenorială, dar și între educația antreprenorială și activitatea antreprenorială.
Spiritul și problematica peisajului antreprenorial în Europa reprezintă o chestiune
istorică care își extinde domeniul de aplicare de la afaceri spre societate. Această direcție este
determinată de rădăcinile istorice ale antreprenoriatului în Europa, care provine din ideile
Iluminismului și se bazează pe idealul democrației și al oportunităților egale pentru cetățeni.

Soluția propusă a fost oferirea de sisteme educaționale pentru îmbunătățirea acestor
deziderate, pe când în Asia de exemplu, guvernul chinez a luat o decizie strategică de a
dezvolta o bază de inovare până în 2020 prin integrarea dezvoltării activităților și cercetarea
antreprenoriatului în sistemul educațional, (Wang Xingsun, 2007).
Obiectivul dezvoltării economice cu ajutorul antreprenoriatului și implicit al
programei universitare de afaceri s-a deplasat ca interes pe evidențierea rolului
întreprinzătorului în economie pentru a identifica factorii care promovează antreprenoriatul.
Impactul pozitiv al educației antreprenoriale determină o influență și o provocare asupra
guvernelor în viitor: nevoia crescândă de fonduri financiare pentru a sprijini educația
antreprenorială și alegerea celor mai bune/performante programe educaționale, fiind necesare
realizarea studiilor longitudinale pentru aceasta.
Nivelul de antreprenoriat diferă considerabil între țări și de-a lungul timpului, fiind
atât cauzele, cât și consecințele dezbaterii între oamenii de știință, factorii de decizie politică
și guverne. Literatura de specialitate sugerează ca indicator reprezentativ rata creării de noi
afaceri cel mai potrivit pentru evaluarea rezultatelor educației antreprenoriale. Un nivel ridicat
al activității antreprenoriale stimulează concurența, inovarea, creșterea economică, crearea de
locuri de muncă și bunăstarea cetățenilor.
Atitudinea proactivă și activitățile concurenților europeni impun o mai bună înțelegere
a dinamicii complexe între antreprenoriat, mediu și educație (spiritului antreprenorial) oferind
oportunități pentru revitalizarea rădăcinilor istorice ale antreprenoriatului. Prin includerea
acestor elemente, sperăm că putem să definim forma, dimensiunile și orizontul peisajului
multidisciplinar pentru ca mai multe persoane să învețe și să exploreze aceste oportunități.
Pentru dimensionarea ariei educației antreprenoriale trebuie să înțelegem dinamica
fenomenului, influența extinsă și diversificată a mediului, legătura între antreprenoriat și
educație, viziunea și specificul cultural la nivel global, schimbările și nevoile de dezvoltarea
a organizației în efortul de a contribui la reînnoirea societății.
Dialogul între antreprenoriat și mediu extins la nivel de politici, este unul din factorii
cheie ai strategiei UE privind inovarea, care subliniază importanța creării unei culturi
antreprenoriale prin încurajarea gândirii corecte, dezvoltarea aptitudinilor antreprenoriale și
conștientizarea oportunității de carieră ca parte esențială a competitivității europene (Comisia
Comunitățile Europene, 2006). Pe lângă interacțiunea dintre economie, afaceri, firme și
prosperitatea națională/regională, implicațiile antreprenoriale se bazează pe concepte mai
largi, cum ar fi cetățeni activi/implicați, sisteme educaționale dezvoltate și democrația.
Această complexitate nu a fost primită fără critici deoarece extinderea cercetării
antreprenoriale la atât de multe aspecte, structuri și procese ale societății își poate dizolva
granițele și distruge identitatea.
Potrivit programului Global Entrepreneurship Monitor (GEM-2008) există un acord
larg privind importanța spiritului antreprenorial pentru dezvoltare economică. Antreprenorii
stimulează inovația, accelerează schimbările structurale în economie și forțează organizațiile
mai vârstnice să se adapteze, contribuind astfel indirect la creșterea productivității. O gamă
largă de factori determinanți explică nivelul antreprenoriatului, inclusiv factorii economici și
sociali. Este în general acceptat faptul că măsurile politice pot influența nivelul
antreprenoriatului în diferite moduri: direct, prin măsuri specifice și indirect, prin măsuri
generice. De exemplu, atunci când stipulează politica de concurență, guvernul poate influența
structura pieței și indirect numărul, tipul de produse și oportunități antreprenoriale. Guvernul
poate influența rata antreprenoriatului nu numai prin legislație, ci și prin sistemele de
educație.
Educația este importantă pentru stimularea fenomenului de antreprenoriat din
următoarele motive (Reynolds, 1999; Sánchez, 2010):
– oferă persoanelor fizice un sentiment de autonomie și de autorealizare,

– îi face pe oameni conștienți de opțiunile de carieră alternativă,
– extinde orizonturile indivizilor, făcând astfel oamenii mai dotați pentru a
percepe oportunitățile,
– oferă cunoștințe care pot fi folosite de către persoanele fizice să dezvolte noi
oportunități antreprenoriale.
Hansemark (1998) afirmă că educația tradițională este percepută ca o transferare a
cunoștințelor și abilităților, în timp ce educația antreprenorială este un model de schimbare a
atitudinilor și motivației. Antreprenoriatul și educația antreprenorială, pe lângă avantaje
evidente, cum ar fi promovarea start-up-urilor de afaceri, are, de asemenea, un potențial de
piață mai mare (Holmgren și colab, 2004). Două dintre cele mai importante premise pentru
succes sunt dorința sau capacitatea lor de a face acel lucru. Educația antreprenorială încearcă
să propună oamenilor, în special tinerilor, să fie responsabili, indivizi întreprinzători sau
gânditori care vor contribui la dezvoltarea economică și durabilă a comunităților.
Conform Comisiei Europene (2006) - "Stimularea spiritului antreprenorial prin
educație și educația învățării”, educația antreprenorială poate fi definită astfel:
"Antreprenoriatul se referă la capacitatea unui individ de a transforma ideile în acțiune și
include creativitatea, inovarea și asumarea de riscuri, abilitatea de a planifica și gestiona
proiecte în vederea realizării obiectivelor propuse.
Dialogul între întreprindere și educație
Educația antreprenorială se adresează și sistemelor educaționale, dezvoltarea
programelor, pedagogiei și privește învățarea antreprenorială și pregătirea întreprinzătorului
ca un proces de-a lungul vieții care presupune o cercetare multidisciplinară și expertiza
întregului sistem educațional (Kyrö și Carrier, 2005). Educația este un mediu al societății
pentru adoptarea ideilor despre o viață mai bună și un proces de pregătire pentru viitor al
studenților (Bowen, 1981). Raportul Comisiei Europe din 2002 a recomandat recunoașterea
importanței predării antreprenoriatului la nivel național, în programa școlară pentru fiecare
nivel al sistemului educational, fiind unul dintre indicatorii cheie calitativi pentru educația
antreprenorială (Comisia Europeană, 2002).
Modificarea curriculum-ului este determinată de nevoia a face schimbări în societate,
asupra valorilor, obiectivelor ideologice și politice, fiind astfel un document puternic care
creează baza pentru mișcările educaționale, evaluând astfel ce și cum să învățăm (Flouris și
Pasias, 2003).
O reformă a curriculumului exprimă presiuni sociale, cum ar fi dezvoltarea egalității și
adaptarea educației pentru a satisface nevoile dezvoltării forței de muncă. Diferențele în
dezvoltarea spiritului antreprenorial, prin integrarea acestuia pe parcursul programelor de
învățământ la toate nivelurile de învățământ, arată variații considerabile printre țările
europene.
Dinamica legăturii dintre antreprenoriat și educație continuă discuția privind relațiile
dintre societate și antreprenoriat din perspectiva educației, prin integrarea antreprenoriatului
în sprijinul guvernamental și al sistemelor de învățământ. Antreprenoriatul universitar și
schemele de sprijin guvernamental încep prin poziționarea proceselor spin-off în structuri
naționale/internaționale, ca necesitate de a reforma comercializarea cercetării, atât prin
schimbări în sistemul academic și în instrumentele de finanțare, cât și prin crearea de structuri
separate pentru susținerea acestor activități.
Experții susțin că această complexitate a activității antreprenoriale în mediul academic
determină nevoia de noi instrumente adaptate la agendele naționale. Cu toate acestea, ei susțin
că au fost investigate puține studii privind modul în care aceste sisteme guvernamentale sunt
concepute și implementate, tipul de raționament din spatele schemeler de sprijin, diferențele
dintre aceste țări, modalitățile de structurare ale acestor programe de sprijin la nivel
guvernamental, universitar și de proiecte. Aceste interacțiuni stabilesc scena proceselor care

oferă inovații în sistemele de educație și în îmbunătățirea continuă pentru actualizarea
abilităților și programelor necesare dezvoltării societății.
Educația pentru dezvoltarea organizației în diferite culturi și la diferite niveluri școlare
pleacă de la premisa că educația nu are loc într-un vid antreprenorial al culturii și mediului
dintr-o anumită regiune sau țară, că o anumită școală trebuie luată în considerare la
planificarea programului de educație antreprenorială, deoarece țările europene au culturi
antreprenoriale diferite. Aceste diferențe ar trebui, de asemenea, să fie reflectate în
programele de învățământ pentru organizații și în structura curriculară. În unele țări se pune
accentul în special pe abilitățile de afaceri și uneori se întâmplă se existe o lipsă de programe
într-o etapă anterioară (școli primare/licee).
Alte țări pun accentul pe programe care se concentrează pe conștientizarea,
construirea/identificarea și sprijinirea acestor comportamente antreprenoriale. Punțile între
spiritul antreprenorial și educație (pedagogie) ar trebui să fie mai puternice pentru a face
educația pentru organizații, deoarece dacă se pune accent doar pe dezvoltarea abilităților
potențiale și viitoare ale antreprenorilor, aceste programe vor satisface doar nevoile unui grup
minoritar.
Evaluarea și promovarea inițiativei la nivel civic și antreprenorial are ca punct de
plecare aspectele culturale și educaționale pentru înțelegerea spiritului antreprenorial și poate
fi valorificată prin lansarea de programe naționale privind similarități și diferențe între
antreprenori și potențiali întreprinzători, fiind piloni pentru acțiuni guvernamentale specific
țărilor în curs de dezvoltare și a modernizării sistemelor de educaţie.
Dialogul între firma și organizare
În condițiile actuale multe afaceri se confruntă cu o creștere a intensității
competitivității, o concurență complexă, un mediul schimbător și tulbure, în timp ce
organizațiile depind de structuri puternice, stabile care să ofere perenitatea firmei. Pentru a
supraviețui în aceste condiții, inovația este unul dintre factorii cheie de succes ce poate fi
folosită de manageri/antreprenori ca instrument al asigurării performanței.
Antreprenoriatul corporativ sau intraprenoriatul este o tactică de afaceri adoptată de
aceste companii mari pentru a aduce elemente noi în sistemul organizației fără a crea entropie
(haos) prin încurajarea apariției unor noi activități care să asigure creșterea/dezvoltarea.
Reproducerea atitudinilor și comportamentelor antreprenoriale în cadrul companiilor și
instituțiilor deja existente reprezintă teoretic un antidot eficient față de inerție și lipsa de
inovare în cadrul acestor organizații (Stevenson și Jarillo, 1990).
În practică, dificultățile cu care se confruntă organizațiile care au încercat să dezvolte
aceste comportamente dezvăluie un alt aspect al fenomenului - existența unor contradicții și
paradoxuri cu perspective conflictuale între un comportament birocratic/tradițional față de
unul antreprenorial, deschiderea ”cutiei negre” a organizației fiiind încercată de intraprenori
și influențată de cultura organizației.
Contextualizat izolat putem să vedem antreprenoriatul ca un proces dinamic de
învățare și dezvoltare, indiferent de contextul în care are loc, a modului în care peisajul
firmelor mici s-a schimbat, forțându-le să se adapteze la procesul de globalizare. În plus
competitivitatea firmelor mici depinde de integrarea acestora în lanțul valoric global, oferind
oportunitate de afaceri de nișă și asigurând în viitor un randament satisfăcător.
Contestarea abilităților generației următoare de a genera/dezvolta organizații mari
induce modul în care următoarea generație de responsabil de proprietate ar putea fi
dezvoltată. Acest tip de discuție ideologică este foarte necesară și provoacă cercetări în acest
domeniu. Ne amintește că, la urma urmei, abordarea spiritului antreprenorial ca o dinamică
între mediul înconjurător și educație este imposibilă dacă nu suntem gata să le dezvăluim.
Valorile pe care le considerăm necesare pot ajuta următoarea generație să supraviețuiască și
să consolideze democrația și egalitatea în peisajul global, unde provocările acum sunt mai
complexe decât a fost probabil vreodată.
1.3. Antreprenorul și antreprenoriatul
În pofida diversității definițiilor antreprenoriatului în literatura tradițională de
specialitate, există o distincție între domeniul care se referă la acțiunea întreprinzătorului
(funcția antreprenorială) și domeniul care se referă la rezultatul sau consecința acelei
acțiuni antreprenoriale (întreprindere).
În domeniul larg al antreprenoriatului se pot distinge, prin urmare, două aspecte pentru
analiză:
a) antreprenorul (întreprinzătorul);
b) întreprinderea.
În domeniul antreprenoriatului este posibil să se distingă următoarele modalități de
analiză:
- abordarea "micro", care se concentrează ca zonă de interes la nivel de individ. Teoriile
dezvoltate se referă frecvent la maximizarea profitului proprietarului firmei ca obiectiv
principal (preocupare naturală). Există și alte teorii ce se referă la risc (incertitudine) sau
teorii psihologice care se concentrează pe caracteristicile antreprenoriale și ale optimizării
comportamentului antreprenorului.
- abordarea "meso" are ca zonă de interes principal firma. Ca obiectiv este un domeniu
de cercetare mai larg ce include, față de precedenta abordare, teoriile costurilor tranzacțiilor,
teoria rețelei, procesul de spin-off și în general, activitatea de conducere.
- abordarea "macro" față de cele precedente include ca zonă de interes întregul sistem
economic în care se desfășoară activitatea antreprenorială și poate fi luată în considerare și
relația dintre antreprenoriat și creșterea economică.
Patru teme au fost în atenția numeroșilor cercetători: prima se concentrează pe crearea
de întreprinderi și include contribuțiile acestora asupra economiei, evidențindu-se clar o
relație pozitivă între numărul de întreprinderi din economie și rata de creștere economică.
(Wennekers și Thurik, 1999; Kent, 1982; Dubini, 1989; Storey, 1994; Acs și Armington,
2004).
A doua acordă atenție variabilelor culturale, istorice și instituționale ca factori
determinanți ai antreprenoriatului și ai creșterii economice într-un anumit context, domeniu
de activitate sau teritoriu (McMillan și Woodruff, 2002; Yu, 1998; Baumol, 1990, Grabher,
1993; Courlet și Soulage, 1995; Garofoli, 1994).
A treia influență a antreprenoriatului este analizată din perspectiva numărului de
firme, a creșterii economice și a concurenței (Feldman și Audretsch, 1999, Nickell, 1996,
Wennekers și Thurik, 1999). Se consideră că rivalitatea între întreprinderi crește odată cu
creșterea numărului de firme (Porter, 1985) și întărește procesul de inovare (Molero, 2001).
A patra modalitate este determinată de teoriile lui Schumpeter (1934, 1942) care
evidențiază o relație pozitivă între antreprenoriat, inovare și creșterea economică (Fagerberg,
1988; Vespargen, 1992; Nadiri, 1993; Aghion și Howit, 1992; Grosman și Helpman, 1991).
În plus, teoria creșterii endogene a introdus inovația ca fiind factor esențial de
explicare a creșterii veniturilor (Romer, 1994). Ca rezultat, inovarea a fost considerată ca o
funcție principală a întreprinderilor în domeniul economic (Acs, 1992, Carree și Thurik, 2003,
Audretsch și Thurik, 2004; Grabher, 1993; Holcombe, 1998; Courlet și Soulage, 1995;
Garofoli, 1994).
Evident, relația abordării "macro" cu cele două abordări anterioare este destul de
puternică, dar principala preocupare în acest nivel agregat poate fi reprezentată, de exemplu,
prin următoarea întrebare: Cum ar trebui să fie activitatea antreprenorială pentru a

maximiza creșterea economiei într-un unumit teritoriu?
Această abordare este încadrată de ceea ce ar putea fi numită calitatea structurii
antreprenoriale.
Perspectiva calității structurii antreprenoriale

În domeniul antreprenoriatului o atenție și importanță scăzută a fost acordată relației
dintre caracteristicile organizațiilor/întreprinderilor și creșterea economică. Unele contribuții
interesante referitoare la această problemă se concentrează asupra caracteristicilor din
întreprinderi, dar rareori le conectează la creșterea economică, ca în următoarea clasificare
(Cotec, 1996):
● parohia IMM-urilor - orientate spre piața locală;
● IMM-uri individualiste și globale - concurează pe piața internațională dar nu sunt
asociate cu alte firme;
● componentele pe care le fabrică IMM-urile – de obicei realizează produse standard;
● IMM-urile de înaltă tehnologie;
● IMM-uri în grupuri de producție.
Această clasificare, care prezintă caracteristici diferite ale firmelor și care probabil
afectează creșterea economică în moduri diferite, ridică mai multe întrebări, de exemplu:
Este posibilă cuantificarea contribuției fiecărui tip de întreprindere la PIB?
De ce diferă tipologiile acestora între teritorii?
Care este rolul antreprenoriatului în formarea tipologiilor?
Lipsa cunoștințelor de bază privind abordarea "macro" asupra spiritului antreprenorial
nu este surprinzător. Teoriile tradiționale privind creșterea economică (Solow, 1956), inclusiv
cele mai avansate modele endogene (Romer, 1994), nu iau în considerare, în mod specific,
antreprenoriatul în relație cu variabilele care explică procesul de creștere economică.
În ciuda utilizării modelelor endogene moderne, luând în considerare ideile generale
ale lui Schumpeter privind inovația antreprenorială, care încorporează procesul tehnologic și
progresul cunoașterii, rolul antreprenorilor nu este specificat în utilizarea noilor tehnologii din
producție. Implicit, se presupune că orice inovație creată într-un centru de cercetare este
încorporată automat în procesul de producție.
Cu toate acestea, este necesar să se ia în considerare, pentru ca acest proces să aibă
loc, că trebuie să existe o întreprindere care să încorporeze inovațiile și că această
circumstanță nu se produce întotdeauna, în special în țările sau regiunile subdezvoltate.
Mai mult, alte contribuții la nivel microeconomic, dar și macroeconomic încearcă să
stabilească importanța capacității de inovare a întreprinderilor pentru IMM – uri și creșterea
economică a teritoriului, dar există încă multe aspecte necunoscute privind inovarea, ca de
exemplu cum ar trebui să fie măsurată capacitatea de inovare a unei organizații.
Ideile schumpeteriene și modelele economice care iau în considerare inovarea într-un
anumit teritoriu oferă o contribuție interesantă pentru analiza legăturii dintre structura
antreprenorială și creșterea economică.
Astfel, pentru a clasifica calitatea structurii antreprenoriale pornind de la rolul
întreprinzătorului Schumpeterian, în funcție de intensitatea inovației antreprenoriale, putem
identifica (O'Kean, 1991):
1. structura antreprenorială excelentă - are un grad înalt de inovare proprie, exercită o
mare influență asupra pieței și, prin urmare, va duce la un nivel ridicat de creștere economică
2. structura de imitație;
3. structura de rutină;
4. structura goală (inexistentă).
În mod logic, pe lângă o structură antreprenorială "excelentă" de inovare, există și alte

caracteristici care influențează creșterea economică (Guzmán și Santos, 2001).
Amintim ca variabile de creștere economică următoarele: dependența de cumpărare a
factorilor de producție, dependența de vânzari a produselor, dimensiunea firmei și numărul
de angajați, gradul de ocupare a forței de muncă, creșterea vânzărilor, acorduri oficiale sau
informale de cooperare cu alte organizații, activitatea de cercetare și dezvoltare, gradul de
inovare, obținerea/posesia certificatelor de calitate, acțiuni de creștere a calității, utilizarea
planificării anuale, ponderea profesorilor universitari ca manageri din totalul managerilor,
ponderea angajaților cu studii universitare din totalul lucrătorilor organizației.
Acestea sunt variabile foarte simple și ușor de observat, dar s-ar putea să existe și
altele care ar putea contribui la explicarea punctelor forte sau slabe ale structurii
antreprenoriale aparținând unui teritoriu economic la nivel local, provincial, regional sau
național. În mod specific, ne vom concentra pe două variabile mai puțin vizibile:
1. dependența productivă;
2. dependența funcțională.
Dependența productivă se referă la nivelul de concentrare a firmelor raportat la

numărul de furnizori, pe de o parte, și la numărul de clienți, pe de altă parte. Un indice de
dependență productivă ridicat în ceea ce privește achizițiile, înseamnă că o mare parte a
intrărilor provine de la număr mic de furnizori. Este o caracteristică importantă de luat în
considerare de organizații pentru că aceasta arată vulnerabilitatea firmelor, iar din
perspectiva "macro", ar putea fi un factor care afectează dezvoltarea durabilă a economiilor.
O valoare de 100% la achiziții înseamnă că aceasta este concentrată pe un singur furnizor, iar
la vânzări înseamnă că organizația depinde de un singur client.
La nivel macro, evident că, dacă există un număr mare de întreprinderi cu un nivel
ridicat al gradului de dependență productivă într-o economie, acest fenomen induce efecte
negative în domeniul antreprenoriatului și al profilului calitativ a structurii antreprenoriale.
Dependența funcțională se referă la nivelul de concentrare a achizițiilor și vânzărilor
cu privire la originea și destinația lor teritorială, concept nou, cunoscut sub numele de "Noua
Geografie Economică" (Krugman, 1991). Termenii folosiți anteriori pentru dependența
funcțională au fost - "lanțul valoric" (Porter, 1985; Gereffi, 1994), "fluxul de valori"
(Womack și Jones, 1996) sau conceptul de "filieră” n tradiția franceză.
Dependența funcțională încearcă să evalueze relația dintre intrările de pe o piață
externă și rezultatele destinate pieței interne. O valoare de 100% înseamnă că achizițiile sale
provin în totalitate de pe piața externă, iar vânzările merg în totalitate pe piața locală. În
contrast, o valoare minimă înseamnă că firma achiziționează 100% din intrările sale de pe
piața locală, în timp ce vînzările de 100% arată că produsele se îndreaptă numai către piața
internațională.
Dependența funcțională evidențiază, dar nu încearcă să valorifice relațiile de
guvernare dintre firme sau legăturile de producție dintre acestea, ci oferă posibilitatea de
cuantificare a relației dintre originea teritorială a intrărilor în raport cu posibilitatea destinației
teritoriale a ieșirilor. Cu toate acestea ea ne arată comportamentul pe care il pot adopta IMM-
urile în regiunile subdezvoltate: fie să se specializeze în funcția de distribuție pentru economii
avansate sau de căutare de noi piețe - "producătorul de piețe" pentru firmele producătoare din
sectorul de producție (Guzmán și Santos, 2006).
Gradul de dependență productivă și funcțională poate să influențeze
favorabil/nefavorabil procesul de creștere economică, într-un mod structural și permanent.
Este posibil să se realizeze o analiză comparativă între regiuni, în scopul de a se identifica
profilul acelor grupuri antreprenoriale care contribuie la creșterea economică în mai mare sau
mai mică măsură.
O altă provocare este încercarea de analiză și măsurare a relației dintre dependența

productivă, funcțională și fenomenul de creştere economică, dar și poziționarea firmei în
analiza lanțului valorii globale, a rolului IMM-urilor pentru diferite activități și sectoare ca
provocare a antreprenoriatului și localizarea acestuia. Din perspectiva politicii economice,
aceste noi concepte pot reprezenta un factor discriminatoriu pentru îmbunătățirea sprijinului
institutional/public acordat IMM-urilor în cadrul dezvoltării sustenabile a economiei
regionale.
Din perspectiva politicii economice, aceste noi concepte pot fi utilizate pentru
îmbunătățirea sprijinului public acordat IMM-urilor pentru dezvoltarea economiei sustenabile
locale sau regionale.
1.4. PROVOCĂRILE EDUCAȚIEI ANTREPRENORIALE
Antreprenoriatul a fost văzut în ultimele trei decenii, ca fiind, probabil, cea mai
puternică forță economică pe care lumea o văzut-o vreodată. Importanța activității
antreprenoriale pentru creșterea economică a țărilor este acum bine stabilită, literatura
relevantă sugerând legături importante între educație, crearea de riscuri și performanță
antreprenorială, precum și între educația antreprenorială și activitatea antreprenorială.
Obiectivul dezvoltării economice s-a mutat mai mult spre fenomenul de
antreprenoriat; acest interes crescând a evidențiat rolul întreprinzătorului în economie și a
condus la un număr tot mai mare de încercări de a identifica factorii care promovează
antreprenoriatul.
Aplicarea educației antreprenoriale a fost propusă de profesorul Shigeru Fujii din
Universitatea din Kobe, Japonia în 1938 (Vesper, 1985). La sfârșitul anilor 1960,
antreprenoriatul a crescut cu o viteză foarte mare, iar în anii 1980 și 1990 a apărut o creștere
neașteptată a cererii pentru educația antreprenorială. Gourmont (1997) a susținut că educația
este un element de bază pentru începerea unei afaceri, transferul de cunoștințe și dezvoltarea
aptitudinilor antreprenoriale pot duce la creșterea eficienței și a eficacității. Dershuis a
declarat că antreprenorii au caracteristici diferite, cum ar fi: asumarea riscurilor, obținerea de
averi, experiențe diferite pe piață, situație economică, inteligență în afaceri provenită din
mediul familial. El consideră că educația este unul dintre cei mai importanți determinanți în
crearea spiritului antreprenorial (Dershuis, Van.Justion, 2003). Lazer (2003) consideră, de
asemenea, că persoanele echilibrate și familiarizate cu diferite domenii, cel mai probabil, pot
să devină antreprenori. În studiile sale antreprenorii sunt în mare parte persoanele mai în
vârstă care au participat la cursuri de antreprenoriat (Lazer, Edvard, 2003), ce vor îmbina
cunoștințe, pricepere și atitudine. În cele din urmă, pentru a evalua eficiența cursurilor de
antreprenoriat, rezultatele planificate a fi obținute în urma parcurgerii disciplinei educaţie
antreprenorială se referă la:
- maximizarea productivității resurselor umane, educația antreprenorială și
dezvoltarea resurselor umane poate provoca maximizarea productivității pentru a atinge
obiectivele și scopurile organizaționale, astfel încât indivizii să încerce să-și atingă
obiectivele individuale.
- dezvoltarea (îmbunătățirea) resurselor umane, educația antreprenorială și
dezvoltarea face posibilă furnizarea unei extensii a oportunității sau a unei structuri pentru
dezvoltare de abilități comportamentale și tehnice în rândul populației, care ajută organizațiile
în atingerea unui anumit nivel de creștere.
- dezvoltarea abilităților funcționale, educația antreprenoriață și dezvoltarea

contribuie la îmbunătățirea cunoștințelor și abilităților funcționale ale indivizilor la orice
nivel, și conduce la extinderea personalității și orizonturilor de gândire.
- creșterea nivelului de productivitate, educația antreprenorială și dezvoltare ajută la
creșterea nivelului de productivitate al indivizilor, ceea ce conduce la realizarea în cadrul
organizației a mai multor obiective pe termen lung.
- spiritul de echipă, educația și dezvoltarea antreprenoritului contribuie la crearea
spiritului de echipă, conduce la creșterea cooperării în cadrul organizației, determinând o
învățare mai profundă în rândul angajaților.
- cultura organizațională, educația și dezvoltarea antreprenorială contribuie la crearea
și îmbunătățirea culturii organizaționale să denină mai eficientă și provoacă o cultură a
învățării în cadrul organizației.
- climatul organizational, ajută la înțelegerea modului de a fi/simți în cadrul
organizației, doarece personalul primește/transmite aceste sentimente de la conducătorii,
subordonații și colegii lor.
- conștientizarea calității, în domeniul antreprenoriatului contribuie la îmbunătățirea
profitabilității organizației, valorificarea superioară a resurselor materiale, ameliorarea
performanței vieții profesionale a angajaților.
- mediu de lucru sănătos, educația și dezvoltarea antreprenorială ajută la crearea unui
mediu de lucru armonios pentru noi activități, creează lucrători mai buni pentru organizație,
aliniază obiectivele individuale al personalului la obiectivele generale ale organizației.
- conștientizarea siguranței și a sănătății la locul de muncă, educând angajații asupra
evitării riscurilor de la locul de muncă și de a proteja organizația împotriva pericolelor.
- conștiinciozitate importanței educației și dezvoltarea spiritului antreprenorial în
rândul angajaților.
- prestigiu/reputație în domeniul antreprenoriatului contribuind la crearea unei
imagini pozitive pentru organizație.
- eficiența educației și dezvoltarea spiritului antreprenorial ajută la îmbunătățirea
profitabilității, gândure pozitivă mai mare despre organizație.
- dezvoltarea organizației prin educație le ajută la fundamentarea mai bună a
deciziilor, eficiență și eficacitate în utilizarea resurselor disponibile.
-dezvoltarea abilităților de comunicare prin educație ajută la
îmbunătățirea/perfecționarea abilităților de leadership, motivare, loialitate, gândire pozitivă și
aspecte pe care pot să le aplice cu succes.
Bibliografie:
Alain Fayolle, Paula Kyrö, The Dynamics between Entrepreneurship, Environment and Education, Edward
Elgar Publishing, 2008, pp. 5 – 40,
Alain Fayolle, Heinz Klandt, International Entrepreneurship Education, Edward Elgar Publishing, 2006, pp. 21-
53,
Allik, J. and Realo, A., 2004. Individualism-collectivism and social capital. Journal of Cross-Cultural
Psychology, 35(1), pp.29-49.
Amit, R. and Muller, E., 1995. “Push” and “pull” entrepreneurship. Journal of Small Business &
Entrepreneurship, 12(4), pp.64-80.
Bernd Ebersberger, Christine Pirhofer, Desiree Wieser, Teaching Toolkit for Entrepreneurship Education, La
Troble University, 2018, pp. 6 – 48,
Carl J. Schramm, Report the Kauffman Foundation -Entrepreneurship in American Higher Education, Rockhill
Road, 2006, pp. 8 – 16,
Carter, N.M., Gartner, W.B., Shaver, K.G. and Gatewood, E.J., 2003. The career reasons of nascent
entrepreneurs. Journal of Business Venturing, 18(1), pp.13-39.
Casson, M., 1990. Entrepreneurship. Aldershot: Edward Elgar Publishing.
Collins, L., Hannon, P.D. and Smith, A., 2004. Enacting entrepreneurial intent: the gaps between student needs
and higher education capability. Education+Training, 46(8/9), pp.454-463.
Cramer, J.S., Hartog, J., Jonker, N. and Van Praag, C.M., 2002. Low risk aversion encourages the choice for
entrepreneurship: an empirical test of a truism. Journal of economic behavior & organization, 48(1), pp.29-36.
Chung-Gyu Byun, Chang Soo Sung, Joo Y. Park, Dae Soo Choi, A Study on the Effectiveness of
Entrepreneurship Education Programs in Higher Education Institutions: A Case Study of Korean Graduate
Programs, Journal of Open Innovation, 2018, pp. 2-14.
De Vries, M., 1977. The entrepreneurial personality: a person at the crossroads. Journal of management studies,
14(1), pp.34-57.
Dohmen, T., Falk, A., Huffman, D., Sunde, U., Schupp, J. and Wagner, G.G., 2011. Individual risk attitudes:
measurement, determinants, and behavioral consequences, Journal of the European Economic Association, 9(3),
pp.522-550.
Drucker, P., 1970. Entrepreneurship in business enterprise. Journal of Business Policy, 1(1), pp.3-12.
Drucker, P., 1985. Innovation and Entrepreneurship. New York: Harper & Row.
Evans, D.S. and Leighton, L.S., 1990. Small business formation by unemployed and employed workers. Small
Business Economics, 2(4), pp.319-330.
European Commission, Entrepreneurship Education: A Guide for Educators, Brussels, 2013, pp. 14 – 48,
European Commission, Entrepreneurship in Europe, Eurydice Report, Luxembourg, 2016, pp. 65- 93.
Hannah Orwa Bula, Evolution and Theories of Entrepreneurship: A Critical Review on the Kenyan Perspective,
International Journal of Business and Commerce, pp. 81 – 96 U
Janney, J.J. and Dess, G.G., 2006. When entrepreneurs bundle resources: toward an integration of
entrepreneurial-orientation and the resource-based view of the firm. In: M. Afzalur Rahum, Current Topics in
Management, Transaction Publishers, New Brunswick, USA, 11, pp. 157-173.
José Machado, Filomena Soares, Germano Veiga, Innovation, Engineering and Entrepreneurship, Springer,
2019, pp. 863- 870,
Knight, F.H., 1933. Risk, uncertainty and profit: with an additional introductory essay hitherto unpublished.
London school of economics and political science.
Kolvereid, L., 1996. Prediction of employment status choice intentions. Entrepreneurship Theory & Practice,
21(1), pp.47-57.
Marilyn L. Kourilsky, Entrepreneurship Education: opportunity in search of curriculum, Kauffman Center for
Entrepreneurial Leadership, 1995, pp. 2- 18
McClelland, D.C., 1961. The achieving society. Princeton, NJ: Van Nostrand, pp.301-335
Martin Lackéus, Entrepreneurship in Education – What, Why, When, How, OECD, 2015, pp 7- 22,
Michael Frese, Michael Gielnik, The Psychology of Entrepreneurship, Annual Review of Organizational
Psychology and Organizational Behavior, 2014, pp. 413-438,
Norman Scarborough, Jeffrey Cornwall, Essential of Entrepreneurship and Small Business Management,
Pearson, 2016, pp. 17 – 58.
Patrick Edewor, Oluremi Abimbola, Mofoluwake Ajayi, An Exploration of Some Sociological Approaches to
Entrepreneurship, European Journal of Business and Management, 2014, pp. 18- 24
Patricia Thornton, The sociology of entrepreneurship, Annual Review of Sociology, 1999, pp.19 - 45,
Robert Baron, Psychological Perspectives on Entrepreneurship: Cognitive and Social Factors in Entrepreneurs’
Success, Blackwell Publishers Inc, 2000, pp. 15 – 18. VOL
Van Praag, C.M., 1999. Some classic views on entrepreneurship. De Economist, 147(3), pp.311-335.
Van Praag, C.M. and Versloot, P.H., 2007. What is the value of entrepreneurship? A review of recent research.
Small Business Economics, 29(4), pp.351-382.0
Lect. dr.Nelu Florea - Unitatea de studiu nr. 2. Antreprenorul și fenomenul de antreprenoriat 15

ANTREPRENORUL ȘI FENOMENUL DE
ANTREPRENORIAT
Obiectivul principal al acestei unităţi de studiu constă în a oferi suportul
informaţional pentru a înţelege conceptul și fenomenul de antreprenoriat. După
parcurgerea textului acestei unităţi de învăţare și a bibliografiei veţi fi capabili să:
- definiți și să caracterizați antreprenorul ca subiect și comportament;
- cunoașteți evoluția istorică a conceptului de antreprenoriat;
- identificați trasăturile fundamentale care definesc antreprenorul;
- delimitați conceptual formele de antreprenoriat clasice și moderne.
2.1. ANTREPRENORUL ȘI ANTREPRENORIATUL

Transformarea unei idei în acțiune a fost realizată din cele mai vechi timpuri, fiind la
baza dezvoltării civilizației umane, schimbând cu adevărat lumea. Educația pentru
dezvoltarea spiritul antreprenorial are mandatul de a transmite tinerilor cunoștințe funcționale,
care să le consolideze/construiască caracterul, atitudinea și viziunea specifică de antreprenor.
Educația a fost și rămâne axa transformării sociale, economice și politice în toate
societățile. Acționează ca o forță integrativă în societate, dând valori care promovează
excelența individuală, coeziunea socială și dezvoltarea națională.
Antreprenoriatul este un fenomen multilateral, cuvântul „antreprenor” provine din
limba franceză, „entrepreneur”. Cuvântul este compus din „entre” (cuvântul englez „inter”)
și „prendre” („a lua”). Astfel, prima parte a cuvântului se referă la faptul că indivizii care
manifestă comportament antreprenorial se plasează între resurse și implementarea lor, între
potențialitate și realitate (Chia, 1995, Bjerke, 2007)
Verbul francez „entreprendre” era deja în folosință în secolul al XII-lea, având
semnificația de „a face ceva” (Hoselitz, 1951; 1960, Wennekers, 2006), ideea de acțiune și
implicare activă existând și astăzi la antreprenori. Cuvântul „antreprenor”, „entrepreneur” în
limba engleză și franceză, poate fi împărțit în trei rădăcini latine:
 „entre” care înseamnă „a intra”,
 „pre” care înseamnă „înainte”
 „neur” care înseamnă „centru nervos”.
Astfel, termenul se referă la indivizii care intră într-o afacere la timp pentru a forma
sau a schimba centrul nervos al acesteia (Shafsky, 1994 apud. Hill, 2003), antreprenoriatul
însemnând regândirea vechilor paradigme și debarasarea de metodele tradiționale de a face
anumite lucruri (Banfe, 1991, Hill, 2003).
Substantivul „antreprenor” provine de la englezescul „entrepreneur”, în sensul de
„persoană activă care face diferite lucrurile” și a luat naștere în secolul al XV-lea, forma lui
mai veche, englezescul „entreprendeur”, existând din secolul al XIV-lea (Wennekers, 2006).
Termenul de antreprenor este folosit încă din secolul al XVI-lea; în Evul Mediu
termenul "antreprenor" se referea la o persoană care gestiona proiecte mari, care nu își asuma
riscuri, ci gestiona proiectele folosind resursele furnizate (Lakeus, 2014). Mai mult, termenul
a fost extins în secolul al XVII-lea și pentru arhitecți și contractori angajați în activități, cum
ar fi construcția, fortificarea și munca publică. La începutul secolului al XVI-lea cuvântul
„antreprenor” era asociat cu francezii care conduceau expediții militare. În anii 1700 termenul
îi includea și pe cei care, pe baza unor contracte, construiau în scopuri militare: drumuri,
poduri, porturi, fortificații etc. În aceeași perioadă economiștii francezi utilizau termenul
pentru a descrie indivizii care riscau și inovau. În anul 1885 Oxford University Dictionary
definea antreprenorul drept „directorul sau managerul unei instituții muzicale publice, o
persoană care oferă distracții, un contractor/intermediar între capital și forța de muncă”
(Cunningham & Lischeron, 1991).
Robert și Albert (1986) au afirmat că termenul a fost folosit "numai la începutul
secolului al XVIII-lea pentru a se referi la aspectele economice. Alți economiștii spun că
termenul a fost derivat din cuvântul german "unternehmen" care literalmente înseamnă "a
lua", "operațiune" sau "a efectua" indicând caracteristicile minime ale unui antreprenor.
Economistul francez Richard Cantillion este, în general, acreditat ca fiind primul care a
formulat fraza monedă a contextului a ceea ce vedem astăzi ca "antreprenoriat" în jurul anului
1730 (Ahmad & Seymour, 2006). Mai mult, ei au subliniat că în secolele XIX și XX mulți
economiști și oamenii de știință eminenți, printre care Adam Smith, Alfred Marshall și Frank,
etc. plecând de la modelul cantillion au adăugat leadership și recunoașterea antreprenoriatului
prin organizare, dar principiile cheie de asumare a riscului și profit au fost întotdeauna
reținute ca trăsături importante ale antreprenoriatului.
Antreprenoriatul este în prezent un termen și un proces complex - astfel, studiile
psihologice s-au focalizat pe identificarea motivelor care stau la baza deciziilor de a deveni
antreprenor și asupra trăsăturilor de personalitate ale antreprenorilor; studiile sociologice au
căutat să identifice background-ul colectiv al antreprenorilor, iar studiile economice și-au
orientat/îndreptat atenția în direcția impactului antreprenoriatului asupra climatului economic.
Antreprenorii au o viziune de a face lucrurile într-un mod mai bun, gândind
dincolo de constrângerile regulilor și resurselor actuale. De aceea, ei pot fi priviți ca
agenții procesului antreprenorial și definiți din mai multe puncte de vedere. Pentru economiști
antreprenorii sunt indivizii care introduc schimbări, inovații și noi procese de producție,
datorită faptului că ei combină resurse materiale, forță de muncă și alte resurse pentru a le
spori valoarea. Pentru unii politicieni antreprenorii sunt indivizi îndărătnici și greu de
controlat, iar pentru alții ei sunt indivizi care găsesc metode eficiente de a face lucrurile.
Pentru oamenii de afaceri antreprenorii sunt aliați, surse de aprovizionare, clienți sau indivizi
în care trebuie investit. Pentru filosofii comuniști antreprenorii pot fi prădători, persoane care
acaparează resursele și exploatează munca altora. Pentru filosofii capitaliști antreprenorii sunt
niște persoane care creează bunăstare pentru ei și ceilalți, găsesc modalități de a utiliza mai
eficient resursele și de a reduce pierderile, creează locuri de muncă.
De aceea abordarea care privește antreprenoriatul în sens mai larg se referă un grup
de calități și competențe care permit persoanelor, organizațiilor, comunităților, societăților și
culturilor să fie flexibile, creative și adaptabile față de schimbările sociale și economice
rapide ale societății. Abordarea antreprenorială la nivel de individ se referă la faptul că un
antreprenor este persoana care are capacitatea de a transforma ideile în acțiune, este
creativ, inovează, își asumă riscuri, planifică și gestionează proiecte pentru a-și atinge
obiectivele, respectiv procesul de aplicarea profesională a cunoștințelor, atitudinii, abilităților
și competențelor pentru un anumit domeniu de activitate.
Cursuri în managementul micilor afaceri au început să apară din anii 1940, iar în
1947 - Myles Mace a introdus primul curs de antreprenoriat în SUA la Harvard Business
School și abia după o jumătate de secol mai târziu acest fenomen dobândește o recunoaștere
generală (Alberti, 2004).
Din perspectivă educațională, cunoștințele antreprenoriale au fost pe larg discutate în
ceea ce privește dezvoltarea competențelor antreprenoriale, recunoscute ca fiind importante
pentru mediul educațional (Gibb, 2002; Johannisson, 1991). În încercarea de a distinge în
continuare între diferitele tipuri de competențe, Johannisson (1991) a realizat o

clasificare a diferitelor forme de cunoaștere cuprinzând:
 atitudini, valori și motive (know-why),
 abilități (know-how),
 abilități sociale, rețele (know-who),
 cunoștințe, experiență și intuiție (know-when),
 cunoaștere enciclopedică (know-what).
Abilitățile antreprenoriale, ca și alte competențe, sunt distribuite inegal, și unii
contribuie fără îndoială mai mult ca angajați decât ar putea să o facă ca liberi profesioniști.
Aceasta ridică întrebarea - Cine și câți ar trebui să fie încurajați (sau descurajați) să devină
antreprenori?
„Antreprenoriatul ca și domeniu de cercetare caută să înțeleagă cum sunt descoperite,
create și exploatate oportunitățile de a da naștere unor bunuri și servicii ”viitoare”, de către
cine și cu ce consecințe” (Venkataraman, 1997, Lester & Mullane, 2010).
Altfel spus, antreprenoriatul implică un proces de descoperire, a cauzelor/surselor care
constituie obiectul descoperirii, de evaluare și exploatare a oportunităților, dar cuprinde și
indivizii care descoperă, evaluează și exploatează aceste oportunități identificate.
Antreprenoriatul se ocupă cu descoperirea și exploatarea oportunităților profitabile și
intermediază o legătură între două fenomene: prezența unor oportunități profitabile și
prezența unor indivizi cu spirit antreprenorial.
Oportunitățile antreprenoriale sunt acele situații în care noi bunuri, servicii, materii
prime, metode organizaționale pot fi introduse pe piață și vândute la un preț mai mare decât
costul producției (Casson, 1982, Shane & Venkataraman, 2000). Unii autori încă susțin că
nu este posibilă predarea antreprenoriatului, deoarece pentru ei, antreprenoriatul este o
chestiune de personalitate și de caracteristici psihologice iar unul dintre argumentele
folosite a fost că talentul și temperamentul nu pot fi predate (Fayolle et al, 2008; Fayolle,
2007; Thompson, 2004). În viitor, inovarea și spiritul antreprenorial trebuie încurajate
la nivel social, guvernamental și managerial.
Indivizii cu spirit antreprenorial sunt cei care identifică oportunitățile antreprenoriale
și le valorifică, având multe trăsături de personalitate. Timmons (1989) a oferit o definiție
cuprinzătoare a antreprenoriatului: „Antreprenoriatul este abilitatea de a face ceva din
absolut nimic. Este inițierea și construirea unei întreprinderi, mai degrabă decât privirea și
admirarea uneia. Este abilitatea de a identifica oportunități unde alții văd haos, contradicții
și confuzii. Este abilitatea de a construi o echipă care să completeze propriile abilități și
propriul talent. Este bagajul de cunoștințe necesar găsirii, gestionării și controlării
resurselor. Și nu în ultimul rând, este dorința de a-ți asuma riscuri” (Timmons, 1989;
Cromie, 2000).
Antreprenoriatul implică faptul că antreprenorii sunt direct responsabili de cariera lor,
abilitățile personale sunt transferabile dintr-un mediu de muncă în altul, succesul nu se referă
numai la salariu și poziție socială ci și la satisfacția personală, dezvoltarea personală,
echilibru muncă - viață personală și autonomie. Utilizând terminologia lui Derr (1986) pentru
a măsura succesul antreprenorial, acesta poate să însemne:
 „progres” (dezvoltarea unei afaceri, creșterea veniturilor),
 „echilibru” (îmbinarea elementelor din mai multe sfere ale vieții, ca de exemplu
conducerea unei afaceri de acasă pentru a petrece mai mult timp cu familia),
 „autonomie” (fiind propriul angajator există posibilitatea de a decide față de
aspectele legate de muncă),
 „provocare” (antreprenoriatul oferă oportunități nenumărate de învățare)
 „siguranță” (antreprenorii își iau soarta în mâini și astfel crește nivelul percepției
siguranței) (Van Gelderen, 2008).
În literatura de specialitate au fost identificate mai multe roluri ale antreprenorilor (Hébert &
Link, 1989; Van Dijk & Thurik, 1995; Van Praag, 1996 apud. Wennekers & Thurik, 1999):
1) persoana care își asumă riscul asociat cu incertitudinea,
2) furnizorul capitalului financiar,
3) inovatorul,
4) persoana care ia decizii,
5) liderul industrial,
6) managerul sau conducătorul,
7) organizatorul și coordonatorul resurselor economice,
8) proprietarul unei antreprize,
9) utilizatorul unor factori de producție,
10) persoana care contractează,
11) comerciantul,
12) persoana care organizează utilizarea resurselor,
13) persoana care înființează o nouă firmă .
2.2 ANTREPRENORIATUL – SCURTĂ INCURSIUNE ÎN ISTORIE
Fiind un concept multidisciplinar, studierea antreprenoriatului contemporan necesită

cunoaşterea diversităţii teoriilor referitoare la acesta. Dreptul roman cunoştea noţiunea de
„antreprenor”, desemnând o acţiune comercială. Antreprenor era considerat arendaşul,
precum şi persoana care gestiona construcţia proprie.
În Evul Mediu noţiunea de „antreprenor” avea mai multe înţelesuri şi anume
persoanele care se ocupau cu comerţul, organizatorii de parade și spectacole. Aceştia nu îşi
asumau niciun risc, ei doar conduceau toate activităţile, utilizând resursele financiare,
materiale şi comerciale primite. Noţiunea „antreprenoriat de risc” apare în sec. al XVII-lea,
atunci când antreprenor era numită persoana care a încheiat cu statul un contract de
îndeplinire a anumitor lucrări sau de desfacere a anumitor produse. Deoarece valoarea
contractului era stabilită, producţia sau pierderile erau determinate de antreprenori.
În literatura economică noţiunea de „antreprenor” a apărut pentru prima dată în
Dicţionarul Universal de Comerţ, editat la Paris în anul 1723, definind antreprenorul ca fiind
„persoana care îşi asumă obligaţii în vederea construcţiei unui obiect”. Ca termen ştiinţific,
ca subiect de discuţie şi analiză, noţiunea de „antreprenor” datează încă din sec. al XVIII-lea,
când economistul Richard Cantillon a asociat riscurile cu antreprenoriatul, elaborând teorii cu
privire la antreprenoriat. În Anglia, Revoluţia Industrială era în plină desfăşurare, iar
antreprenorii jucau un rol important în transformarea resurselor.
Jean-Baptiste Say (1803) în lucrarea ”A Treatise on Political Economy or the
Poduction, Distribution and Consumption of Wealth” privește antreprenorii ca niște
coordonatori, având rol atât în producție cât și în distribuție. Producția oferă materialelor
existente o utilitate pe care ele nu o aveau anterior, crearea utilității fiind denumită de Say
producția bunăstării. Există trei tipuri de industrii care pot crea valoare:
1) industria agricolă,
2) industria manufacturieră,
3) industria comercială.
În interiorul firmei ei sunt coordonatori, lideri și manageri, Say fiind primul care scoate în
evidență rolul managerial al antreprenorilor. Funcția antreprenorilor în sectorul distribuției
este aceea de a aduna banii de la produsele vândute și de a-i gestiona astfel încât să
fie acoperite cheltuielile de producție: salarii, dobânzi, chirii.
Adam Smith (1776) – în lucrarea „Avuţia Naţiunilor” menţionează clar că nu
bunăvoinţa brutarului, ci propriul interes l-a determinat pe acesta să producă pâine. Din
punctul de vedere al acestuia, antreprenorii sunt agenţii economici care transformă cererea
într-o sursă de profituri. După condiţiile de înfiinţare a firmei, A. Smith deosebește două
tipuri de întreprinzători si anume:
 întreprinzătorul artizan este de regulă mai tânăr, îşi creează afacerea fără a avea o
experienţă suficientă, are competenţe tehnice şi se lansează în activităţi slab inovative;
 întreprinzătorul speculativ și oportunist, care este mai în vârstă decât primul şi mai
experimentat îndeosebi în materie de gestiune, iniţiază şi își dezvoltă afacerea pe baza
unei inovaţii, folosind atât capitalul propriu, cât şi un sprijin din exterior.
Richard Cantillon (1680 - 1734) a fost primul care a identificat faptul că există o
funcție antreprenorială în sistemul economic, și primul care a introdus conceptul de
„antreprenor”. În lucrarea ”Essai sur la Nature du Commerce en Général” din 1755,
antreprenorii au apărut în teoria economică drept indivizi care contribuie la valoarea
economică a societății, afirmînd despre antreprenori că sunt intermediari între proprietarii de
pământuri și cei care lucrează pământurile. Proprietarii de pământuri, oameni înstăriți,
stabilesc șabloane de consum pe baza preferințelor individuale, și, ulterior, externalizează
producția către antreprenori, aceștia înfruntând riscurile pieței cu privire la producție și
distribuție. Alt rol identificat de Cantillon era acela de indivizi care speculează, care mută
produsele dintr-o zonă în care au o valoare scăzută într-o zonă în care acestea au o valoare
ridicată.
Atât timp cât pot acoperi costurile de transport, antreprenorii cumpără din zonele
rurale și vând în capitala franceză la un preț mai mare, având activitate mai mult pe partea de
furnizare (Hébert & Link, 2006). Piața este o rețea cu reguli proprii, caracterizată prin
schimburi reciproce, iar în acest sistem antreprenorii au un rol esențial deoarece ei sunt
responsabili cu schimburile și circulația în economie, creând un echilibru între cerere și
ofertă. Antreprenorii sunt comercianți care cumpără la un preț precis și vând la un preț
nedefinit, fiind ”purtători” al incertitudinii comerțul presupunând incertitudine (Stevenson
& Jarillo, 1990). Richard Cantillon identifică în sistemul său economic trei tipuri de agenți:
1) proprietari de pământ (capitaliști),
2) antreprenori (comercianți),
3) angajați (salariați).
John Stuart Mill (1848) - defineşte antreprenoriatul ca fiind crearea de noi
întreprinderi private şi încorporează indivizii care îşi asumă riscul, care iau decizii, precum şi
pe cei care doresc să se îmbogăţească din resursele de care dispun, prin crearea unei noi
afaceri.
Frank Knight (1921) - Antreprenorii încearcă să prezică și să acționeze asupra
schimbării în cadrul pieței. Knight subliniază rolul antreprenorului în asumarea incertitudinii,
cauzată de dinamica pieței. Antreprenorii trebuie să îndeplinească funcții manageriale
fundamentale, cum sunt conducerea și controlul.
Joseph Schumpeter (1934) - defineşte antreprenoriatul punând accent pe inovare şi
combinarea resurselor. Astfel, antreprenorul este inovatorul care aduce schimbarea în cadrul
pieţei, prin realizarea unor noi combinaţii. Aceste combinaţii noi pot îmbrăca următoarele
forme: un nou produs, serviciu sau standard de calitate; noi metode de a produce; intrarea
pe noi pieţe; alte surse de materii prime; înfiinţarea de noi afaceri în industrie. El menţiona
că „în antreprenoriat există o înţelegere pe care o facem în legătură cu un anumit tip de
comportament, care include: inițiative și acceptarea riscului şi a eşecului”.
Activitatea de antreprenoriat este o activitate independentă, desfăşurată pe propriul

risc şi este îndreptată spre obţinerea profitabilității ca urmare a utilizării bunurilor, vinderii
mărfurilor, executării lucrărilor sau prestării serviciilor de către persoanele înregistrate în
această calitate, în modul stabilit de lege. Activităţile de antreprenoriat pot fi desfăşurate atât
de persoanele juridice, cât şi de persoanele fizice.
Pentru Schumpeter antreprenorii sunt inovatori, inovația fiind privită ca un proces
endogen, iar lumea fără antreprenori ar fi statică, fără incertitudini sau schimbări, fiecare zi
fiind repetiția zilei precedente, totul având o mișcare circulară. Viața economică s-ar derula ca
o rutină, pe baza experienței anterioare, într-o anumită perioadă de timp se consumă numai
ceea ce a fost produs anterior și se produce numai ceea ce va fi consumat ulterior. El
introduce conceptul de „distrugere creativă”, acesta explicând faptul că noile tehnologii
revoluționează structurile economice din interior, fenomen care este susținut în economia
bazată pe cunoștințe de dezvoltarea rapidă a tehnologiei informațiilor și comunicațiilor,
perturbarea mișcării circulare a economiei aplicându-se la viața comercială și industrială, nu
la consum.
Noile combinații antreprenoriale distrug echilibrul din economie prin mișcarea
circulară, dar ulterior creează un nou echilibru. În accepțiunea lui, toată lumea este un
antreprenor atunci când înfăptuiește noi combinații, și fiecare pierde acest statut de îndată ce
afacerea este construită și condusă la fel cum alții le conduc pe ale lor, deoarece se instalează
din nou circularitatea, echilibrul. Antreprenoriatul este o condiție temporară pentru orice
persoană dacă aceasta nu inovează constant, dacă nu distruge creativ echilibrul existent și
nu creează altul nou.
Schumpeter a definit inovația prin prisma funcției de producție, aceasta descriind
modul în care cantitatea produsului variază simultan cu cea a cantității factorilor de producție.
Dacă în locul cantității factorilor de producție modificăm forma funcției, avem o inovație.
În opinia lui Joseph Schumpeter inovațiile de succes implică un act de voință, nu unul
intelectual (Hébert & Link, 2006, p.595).
J. Penrose (1963) - Activitatea antreprenorială implică identificarea oportunităților
din cadrul sistemului economic. Capacitățile manageriale sunt diferite de cele antreprenoriale.
Harvey Leibenstein (1968) - Antreprenorul completează deficiențele pieței.
Antreprenoriatul implică activități necesare înființării sau dezvoltării unei întreprinderi,
pentru care nu toate piețele sunt bine definite sau în care nu sunt cunoscute părți relevante ale
producției.
Israel Kirzner (1979) - Antreprenorul recunoaște și acționează conform
oportunităților pieței. El este în primul rând un arbitru. Spre deosebire de Schumpeter,
Kirzner consideră că antreprenorul aduce echilibrul pe piață. În lucrarea ”Competition and
Entrepreneurship” (1973) autorul a dat antreprenorilor o poziție centrală pe piață, susținând
faptul că aceștia sunt în alertă pentru a descoperi și a exploata oportunități profitabile.
Antreprenorii manifestă vigilență în valorificarea oportunităților anterior neexploatate
(Freytag & Thurik, 2007).
Ei sunt implicați într-un proces de învățare și descoperire al cărui rezultat este
reconstruirea echilibrului economic (Grilo & Thurik, 2005). Pentru Kirzner antreprenorii sunt
oportuniști, persoane care caută în sistemele economice dezechilibre care pot fi exploatate
pentru a gestiona resursele mai eficient decât anterior (Bjerke, 2007, p.71). Noţiunea de
”oportunitate” înseamnă de fapt posibilitatea de a crea valoare. Antreprenorii au capacitatea
de a vedea, în primul rând, posibilităţile şi nu problemele cauzate de schimbare.
Peter Drucker (1985) - Antreprenoriatul reprezintă crearea unei noi firme, fără a ţine
cont de abilitatea organizaţiei de a se susţine singură. Astfel, ar fi suficient ca un individ să
înfiinţeze o nouă afacere pentru ca să poată fi catalogat drept întreprinzător. Această
caracteristică diferenţiază antreprenoriatul de sarcinile managementului ce

privesc alocarea resurselor într-o organizaţie deja dezvoltată (implicand riscul şi
incertitudinea).
William Gartner (1988) - Antreprenoriatul reprezintă crearea de noi organizații și
obținerea unui rezultat.
Centrul Antreprenorial de la Universitatea Miami din Ohio - Antreprenoriatul este
procesul de identificare, dezvoltare și de aducere a unei viziuni la viață. Viziunea poate fi
reprezentată de o idee inovatoare, o oportunitate, sau pur și simplu de o cale mai bună de
realizare a lucrurilor.
Jean Marie Toulouse - “antreprenorul este o persoană care crează o nouă
întreprindere”. Din analiza acestei definiţii se desprind caracteristicile de bază ale acestui
personaj: întreprinzătorul este un realizator de lucruri noi, un creator de activităţi, în opoziţie
cu managerul clasic, care se ocupă de dirijarea şi funcţionarea întreprinderilor existente.
Howard Stevenson, guru al fenomenului intreprenorial de la Harvard, spune că
antreprenorul este un “asumator de riscuri, fondator de organizaţii sau activităţi, capitalist
şi flexibil moral şi comportamental”. Caracteristicile antreprenorilor de succes sunt în
principal: tenacitatea, atenţia majoră acordată detaliilor, înţelegerea riscului asumat,
încrederea în sine şi în scopul urmărit, înţelegerea motivaţiilor celorlalte persoane.
O abordare sensibil diferită, dar foarte semnificativă, a caracteristicilor
întreprinzătorului de succes aparţine chiar unui întreprinzător: acesta trebuie să aibă puterea
să schimbe ceea ce se poate schimba și, deasemenea, să posede răbdarea să suporte ceea ce nu
se poate schimba. În ultimul rând să aibă suficientă înţelepciune pentru a şti când să schimbe
şi când să aibă răbdare.
Definiţia operaţională a antreprenoriatului dată de Wennekers şi Thurik (1999)-
”Capacitatea şi voinţa indivizilor, pe cont propriu sau în echipe, din interiorul şi din afara
organizaţiilor existente, de a crea noi oportunităţi economice (produse, noi metode de
producţie, noi scheme de organizare şi noi combinaţii de produs/piaţă) şi de a introduce
ideile lor pe piaţă, în ciuda incertitudinii şi a altor obstacole, prin luarea deciziilor cu
privire la amplasarea, forma şi utilizarea resurselor şi instituţiilor.”
Antreprenoriatul stă la baza nevoii omului de a-şi exploata o competenţă fie ea
meşteşugărească, artistică sau intelectuală pentru a satisface nevoile de supravieţuire sau a
recunoaşterii sociale. În antichitate, succesul antreprenoriatului depindea de depăşirea
riscurilor asumate şi a constrângerilor instituţionale.
Activitatea de antreprenoriat este determinată de persoana care reuşeşte să
implementeze o idee într-o afacere, este o activitate independentă, desfăşurată pe propriul
risc şi orientată spre obţinerea sistematică a profitului ca urmare a folosirii bunurilor, vinderii
mărfurilor, executării lucrărilor sau prestărilor de servicii de către persoanele înregistrate în
această calitate, în modul stabilit de lege.
Antreprenori sunt cei ce experimentează noi tehnici sau cei care fac o carieră din
preocupările lor din timpul liber. Există multe poveşti de antreprenoriat de succes, singurele
limite ale unui întreprinzător sunt creativitatea şi resursele la care are acces. Antreprenorii
trebuie deasemenea să aibă abilitatea de a înţelege oamenii şi de a lucra cu aceştia, de a fi
toleranți, de a anticipa şi evalua reacţiile umane, de a câştiga încredere şi respect, să
instruiască echipa, să convingă şi să motiveze oamenii.
2.3 FORME DE ANTREPRENORIAT
Antreprenoriatul public conceptualizează o activitate care aparține în principal

societății și nu se limitează la sfera economică. Termenul "public" subliniază spațiul public,
adică se referă la toți cetățenii și nu este nici privat, nici oficial. În cercetarea lor, Hjorth și
Bjerke (2006) utilizează înțelesul originar latin al cuvântului "publicus", ce înseamnă ceva
care se referă la toți cetățenii și nimeni poate renunța la responsabilitate, cum ar problema
șomajului, rezidența, mediu înconjurator și educația.
Prin urmare, antreprenoriatul public generează cunoștințe și învățare care sunt utile
pentru întreaga lume, ce pot ajuta oamenii să utilizează resursele și competențele care nu sunt
valorificate/utilizate în prezent, ce cunoștințe noi sunt necesare și cum ar contribui la
schimbările sociale pe termen lung, la (re)vitalizare de activități, regiuni și societăți, prin
identificarea și eliminarea obstacolelor sau valorificarea oportunităților de dezvoltare în
viitor. P. Drucker și Stevenson au avut și ei o contribuție la dimensionarea sensului de
"antreprenoriat social". În accepțiunea lui Dees(1998) aceștia sunt indivizii care:
1. acționează ca agenți de schimbare în sectorul social;
2. adoptă în misiunea lor crearea și susținerea valorii sociale;
3. recunoasc și urmăreasc continuu noi oportunități;
4. se implică într-un proces de inovare, adaptare și învățare continuă;
5. acționeză cu îndrăzneală fără a fi limitați/descurajați de resursele
disponibile aflate în prezent;
6. manifestă un sentiment sporit de responsabilitate față de rezultate.
Antreprenoriatul public este un concept nou care reflectă societatea de astăzi și
societatea de mâine, dar nu este încă studiat îndeaproape de cercetători.
În primul rând, termenul "public" are un înțeles mai clar decât termenul
"social". Mai mult sau mai puțin totul în știința socială are legătură cu societatea și relațiile
într-un fel sau altul, deci sunt sociale, dar nu toate lucrurile în societate sunt publice, adică
îngrijorează pe toți cetățeni.
În al doilea rând, discursul social al guvernării antreprenoriale este clar influențat de
antreprenoriatul în afaceri (McLeod, 1997; Drayton, 2002; Sullivan Mort și colab., 2003).
Această influență puternică face mai greu de înțeles forțele motrice care determină
comportamentul pentru a crea o valoare socială pe care o consideră că există cercetătorii
(Dees, 1998; Sullivan Mort et al., 2003; Bjerke și Dalhammar, 2006).
În această situație putem obține foarte multe cunoștințe din compararea cazurilor
sociale pentru a înțelege întâmplări și diferențe. Experiențele de învățare din astfel de studii
ne pot ajuta să navigăm prin provocările cu care ne confruntăm în prezent și să le anticipăm
pe cele cu care ne vom întâlni în viitor.
Bibliografie:
Allik, J. and Realo, A., 2004. Individualism-collectivism and social capital. Journal of Cross-Cultural
Psychology, 35(1), pp.29-49.
Amit, R. and Muller, E., 1995. “Push” and “pull” entrepreneurship. Journal of Small Business &
Entrepreneurship, 12(4), pp.64-80.
Carter, N.M., Gartner, W.B., Shaver, K.G. and Gatewood, E.J., 2003. The career reasons of nascent
entrepreneurs. Journal of Business Venturing, 18(1), pp.13-39.
Casson, M., 1990. Entrepreneurship. Aldershot: Edward Elgar Publishing.
Collins, L., Hannon, P.D. and Smith, A., 2004. Enacting entrepreneurial intent: the gaps between
student needs and higher education capability. Education+Training, 46(8/9), pp. 454-463.
Cramer, J.S., Hartog, J., Jonker, N. and Van Praag, C.M., 2002. Low risk aversion
encourages the choice for entrepreneurship: an empirical test of a truism. Journal of
economic behavior & organization, 48(1), pp.29-36.
De Vries, M., 1977. The entrepreneurial personality: a person at the crossroads. Journal of
management studies, 14(1), pp.34-57.
Dohmen, T., Falk, A., Huffman, D., Sunde, U., Schupp, J. and Wagner, G.G., 2011. Individual risk
attitudes: measurement, determinants, and behavioral consequences. Journal of the European
Economic Association, 9(3), pp.522-550.
Drucker, P., 1970. Entrepreneurship in business enterprise. Journal of Business Policy, 1(1), pp.3-12.
Drucker, P., 1985. Innovation and Entrepreneurship. New York: Harper & Row.
Evans, D.S. and Leighton, L.S., 1990. Small business formation by unemployed and employed
workers. Small Business Economics, 2(4), pp.319-330.
Gatewood, E.J., Shaver, K.G. and Gartner, W.B., 1995. A longitudinal study of cognitive factors
influencing start-up behaviors and success at venture creation. Journal of Business Venturing, 10(5),
pp.371-391.
Hornaday, J.A. and Aboud, J., 1971. Characteristics of successful entrepreneurs. Personnel
Psychology, pp.141-153.
Janney, J.J. and Dess, G.G., 2006. When entrepreneurs bundle resources: toward an integration of
entrepreneurial-orientation and the resource-based view of the firm. In: M. Afzalur Rahum, Current
Topics in Management, Transaction Publishers, New Brunswick, USA, 11, pp. 157-173.
Kirkman, B.L. and Shapiro, D.L., 2001. The impact of cultural values on job satisfaction and
organizational commitment in self-managing work teams: the mediating role of employee resistance.
Academy of Management Journal, 44(3), pp.557-569.
Knight, F.H., 1933. Risk, uncertainty and profit: with an additional introductory essay hitherto
unpublished. London school of economics and political science.
Kolvereid, L., 1996. Prediction of employment status choice intentions. Entrepreneurship Theory &
Practice, 21(1), pp.47-57.
McClelland, D.C., 1961. The achieving society. Princeton, NJ: Van Nostrand, pp.301-335.
Moore, C.S. and Mueller, R.E., 2002. The transition from paid to self-employment in Canada: the
importance of push factors. Applied Economics, 34(6), pp.791-801.
Nicholson, L. and Anderson, A.R., 2005. News and Nuances of the Entrepreneurial Myth and
Metaphor: Linguistic Games in Entrepreneurial Sense-Making and Sense-Giving. Entrepreneurship
Theory and Practice, 29(2), pp.153-172.
Scheinberg, S. and MacMillan, I.C., 1988. An 11 country study of motivations to start a business.
Frontiers of Entrepreneurship Research. Wellesley, MA: Babson College.
Simon, M., Houghton, S.M. and Aquino, K., 2000. Cognitive biases, risk perception, and venture
formation: how individuals decide to start companies. Journal of Business Venturing, 15(2), pp.113-
134.
Tiessen, J.H., 1997. Individualism, collectivism, and entrepreneurship: a framework for international
comparative research. Journal of Business Venturing, 12(5), pp.367-384.
Tyszka, T., Cieślik, J., Domurat, A. and Macko, A., 2011. Motivation, self-efficacy, and risk attitudes
among entrepreneurs during transition to a market economy. The Journal of Socio-Economics, 40(2),
pp.124-131.
Van Praag, C.M., 1999. Some classic views on entrepreneurship. De Economist, 147(3), pp.311-335.
Van Praag, C.M. and Versloot, P.H., 2007. What is the value of entrepreneurship? A review of recent
research. Small Business Economics, 29(4), pp.351-382.
Wagner, J.A., 1995. Studies of individualism-collectivism: effects on cooperation in groups. Academy
of Management Journal, 38(1), pp.152-173.
Wagner, J.A. and Moch, M.K., 1986. Individualism-collectivism: concept and measure. Group and
Organization Management, 11(3), pp.280-304.
Walker, E.A. and Webster, B.J., 2007. Gender, age and self-employment: some things change, some
stay the same. Women in Management Review, 22(2), pp.122-135.

PERSPECTIVA SOCIOLOGICĂ ȘI
PSIHOLOGICĂ A ANTREPRENORIATULUI
Obiectivul principal al acestei unităţi de studiu constă în a oferi suportul informaţional
pentru a înţelege perspectiva sociologică și psihologică a conceptului de antreprenoriat. După
parcurgerea textului acestei unităţi de învăţare și a bibliografiei, veţi fi capabili să:
- identificați caracteristicile de personalitate ale antreprenorului din perspectiva
sociologică;
- identificați caracteristicile de personalitate ale antreprenorului din perspectiva
psihologică;
- delimitați conceptual antreprenorul de necesitate și antreprenorul de oportunitate;
- analizați factorii de atractivitate și respingere ai antreprenoriatului.
3.1 PERSPECTIVA SOCIOLOGICĂA ANTREPRENORIATULUI

Abilitatea de a identifica și de a se angaja în noi oportunități a fost privită ca o
trăsătură esențială de antreprenoriat al indivizilor (Casson, 1982, Kirzner 1973,
Stevenson 1983). Firmele antreprenoriale își bazează strategiile exclusiv pe oportunitățile
care există în mediul înconjurător, folosindu-le ca punct de plecare pentru elaborarea
strategiilor. Antreprenorii tind să urmărească noi oportunități fără a ține seama de
resursele controlate în prezent, identificând resursele necesare pentru a exploata o
oportunitate după ce au evaluat o nouă strategie. Firmele orientate spre administrare tind să
privească mai mult resursele pe care le controlează atunci când elaborează strategii.
Administratorii pot fi conștienți de oportunitățile din mediul înconjurător, dar au
tendința de a se gândi la modul de utilizare și exploatare cât mai eficientă a resurselor pe care
le controlează pentru a exploata noi oportunități.
Bird (1989) postulează că există beneficii psihologice derivate din relațiile dintre
membrii echipei, spre deosebire de un antreprenor care acționează individual și suportă
deciziile individuale și rezultatele obținute, fără a avea posibilitatea de a da vina pe
altcineva, pe când în echipă există posibilitatea de a transmmite responsabilitatea în
rândul indivizilor și de a găsi un vinovat în caz de eșec.
Asocierea cu alte persoane dă dreptul de a apăra deciziile altor persoane, iar deținerea
unui pachet de acțiuni în cadrul asociației poate face pe membrii echipei mai încrezători în
deciziile lor. Francis și Sandberg (2000) au remarcat că prieteniile formate "pot organiza
echipe și stimulează eforturi eroice în momente dificile".
Perspectiva biologică a spiritului antreprenorial implică o satisfacție psihologică
și diferențe în comportamentele față de alte activități și a eforturile lor de reușită.
Antreprenoriatul este un contract psihologic care implică activități de
"relaționare" și o relație de tipul "lucrul în echipă", care implică două sau mai multe
persoane care înființează împreună o afacere în care au un interes financiar.
Organizațiile antreprenoriale sunt în mod clar entități sociale încă de la început,
deoarece înființarea întreprinderilor individuale implică posibilitatea de a nu împărți
proprietatea cu ceilalți în procesul de înființare sau pot fi formate ca rezultat al echipelor.
Se pot distinge următoarele principii care stau la baza formării de echipe (Ruef,
2001):
Lect. dr. Nelu Florea - Unitatea de studiu nr. 3. Perspectiva sociologică și psihologică a antreprenoriatului 25
 alegerea pe bază de homofilie,

 alegerea intenționată,
 alegerea constrânsă de context/oportunități.
Principiu homofiliei se referă la tendința oamenilor de a se asocia cu alte persoane
asemănătoare, cum ar fi de gen sau etnie.
Alegerea intenționată reflectă tendințele oamenilor de a alege persoane care posedă
aptitudini valoroase, cum ar fi educația sau experiența.
Alegerea pe bază de structuri de oportunități stabilesc un context în care
funcționează primele două principii. Fondatorii firmei nu pot alege persoane pe care nu i-au
întâlnit, lucrează într-o altă organizație sau locuieșc într-un alt oraș (Ruef, 2002).
Aceste persoane sunt prezente încă din timpul fazei de înființare a firmei, înainte
de a începe efectiv să pună la dispoziție pe piață bunurile sau serviciile realizate. De
aceea persoanele trebuie să fie implicate încă de la început și să aibă o participare la
capitalul afacerii pentru a fi considerate membre ale echipei.
Managementul de vârf poate crea sau nu acțiuni antreprenoriale cu privire la
aspecte ale firmei (Brown & Eisenhardt, 1998; Eisenhardt & Martin, 2000). Acestea pot să
varieze de-a lungul unui spectru de la firme antreprenoriale la cele administrate.
Un "promotor" caracterizează partea antreprenorială a spectrului, pe când un
"mandatar" caracterizează partea administrativă (Stevenson, 1983; Stevenson și Gumpert,
1985; Stevenson și Jarillo, 1986).
Singura intenție a promotorului este să urmărească și să exploateze oportunitățile
indiferent de resursele deținute/controlate la momentul apariției oportunității, în timp ce
mandatarul își propune să utilizeze eficient resursele deținute/controlate în prezent.
Stevenson descrie managementul antreprenorial ca având următoarele dimensiuni:
 orientarea strategică,
 angajamentul față de oportunitate,
 angajamentul față de resurse,
 controlul resurselor,
 structura managementului,
 filosofia recompensei.
Recombinarea inovativă a resurselor a fost sugerată a fi rezultatul unei vigilențe
înalte față de noi oportunități (Zahra & Wiklund, 2000). Abilitatea de a identifica și de a se
angaja în noi oportunități a fost privită ca o trăsătură esențială de antreprenoriat
indivizilor (Casson, 1982, Kirzner 1973, Knight, 1942, Schumpeter, 1934).
Stevenson (1983) sugerează că firmele antreprenoriale își bazează strategiile
exclusiv pe oportunitățile care există în mediul înconjurător, folosind oportunitățile ca
punct de plecare pentru elaborarea strategiilor. Antreprenorii tind să urmărească noi
oportunități fără a ține seama de resursele controlate în prezent, identificând resursele
necesare pentru a exploata o oportunitate după ce au evaluat o nouă strategie.
Firmele administrate, pe de altă parte, tind să privească mai mult resursele pe care
le controlează deja, atunci când elaborează strategii. Managerii (administratorii) pot fi
conștienți de oportunitățile din mediul înconjurător, dar au tendința de a gândi în ceea ce
privește modul de utilizare și exploatare cât mai eficientă a resurselor pe care le
controlează. Teoriile recente ale antreprenoriatului (Shane, Venkataraman, 2000) afirmă că
"antreprenoriatul implică legătura dintre două fenomene: prezența oportunităților
lucrative și prezența indivizilor întreprinzători".
Teoria este inspirată de procesul de descoperire antreprenorială "Kirzneriană", și
subliniază că sunt necesare informații prealabile pentru a completa noile informații în
descoperirea oportunităților de afaceri. În acest sens se susține importanța capitalului

uman ca factor determinant al capacității antreprenoriale.
Casson (2003) încearcă să cuprindă atât definițiile schumpeteriene cât și cele
knightiniene, argumentând că antreprenorii sunt persoane care se specializează în luarea
deciziilor. Întreprinzătorul shumpeterian direcționează și aplică informații despre invenții,
pentru a crea noi combinații și este, în cele din urmă, cel care decide dacă noile combinații
sunt profitabile.
Modelele economice bazate pe ideile knightiniene ale riscurilor, susțin că indivizii
sunt influențați de factori eterogeni în ceea ce privește aversiunea față de risc (Kanbur,
1979). Alți autori presupun că indivizii au abilități identice, dar diferă în percepție asupra
riscurilor implicate în deținerea unei afaceri, de aceea numai persoanele prea optimiste
pot devini antreprenori (Meza și Southey, 1996).
Abilitățile antreprenoriale sunt un capital uman care poate fi dobândit prin practici
precum educația, prin depășirea limitelor de proprietate a afacerii sau contribuția funcției de
producție, modelele endogene ale teoriei creșterii susțin modelul schumpeterian prin
stimularea inovațiilor și asumarea de riscuri în vederea obținerii de profit (Aghion și
Howitt, 1997).
Deși mulți economiști acceptă ideea că antreprenorii sunt inovatori, poate fi dificil
să se aplice această teorie țărilor mai puțin dezvoltate. De obicei antreprenorii din aceste
țări nu sunt inovatori în sensul tradițional al cuvântului; produc rareori servicii/produse noi
și cel mai adesea imită produsele și procesele de producție care au fost inventate în țările
dezvoltate.
Acest proces, este întâlnit și în țările dezvoltate și este numit "imitație creativă"
(Drucker, 1985). Imitația creativă are loc atunci când imitatorii înțeleg mai bine modul în
care o inovație poate fi aplicată, folosită sau vândută în nișa lor de piață specială (propriile
țări) decât persoanele care au creat sau descoperit inovația original.
De aceea procesul de inovare în țările mai puțin dezvoltate este adesea de a imita și
adapta, în loc de noțiunea tradițională de descoperire și dezvoltare de produse/procese noi
(Hak Choi, 2008).
Teoria antreprenoriatului și cea economică a firmei au multe de învățat una de la
cealaltă. O bună cunoaștere a teoriei spiritului antreprenorial ar trebui să explice condițiile în
care are loc antreprenoriatul, legătura între antreprenoriat, proprietatea asupra activelor
și organizarea economică.
În mod similar, teoria economică a firmei poate fi îmbunătățită substanțial prin
luarea în considerare a eterogenității bunurilor de capital și a necesității ulterioare de
experimentare antreprenorială.
În general, antreprenorii sunt purtătorii de risc, coordonatori și organizatori, factori de
influență, lideri, inovatori sau imitatori creativi. Deși această listă de caracteristici nu este
pe deplin completă, ea poate explica de ce unii oameni devin antreprenori, în timp ce alții
nu.
Teoriile antreprenoriatului încearcă să coreleze antreprenoriatul cu profitul și să
explice legăturile dintre acestea. Specialiștii în inovației susțin că un experiment poate eșua,
dar trebuie să continuăm să încercăm până când se va obține succesul ca și caracteristică
a inventatorilor, pe când antreprenoriatul este legat de angajament, răbdare și asumarea
de riscuri. Cercetătorii au arătat ca importanță și cultura inovării ca o condiție prealabilă
pentru derularea activității de antreprenoriat, iar inovarea face parte din asumarea de riscuri
antreprenoriale. Persoanele cu o atracție ridicată față de risc nu pot fi niciodată antreprenori,
pe când optimiștii ca purtatori de risc pot să devină inovatori, acest lucru nefiind explicat de
teoriile lui Schumpeter.
Antreprenoriatul lui Knight și Kirzner poate fi aplicat după înființarea unei

afaceri, dar ceea ce se întâmplă înainte de începerea activității nu este menționat, pe când
teoria lui Say poate fi aplicată înainte și după start-upul în afaceri, fie din postura
antreprenor sau manager. Antreprenorul knightinian este un agent care acționează ca un
asigurator ce echilibrează atunci când există un șoc economic prin furnizarea de bunuri
și servicii necesare. Kirzner transferă economiei un echilibru inexistent, deoarece acestea
nu sunt statice și, prin urmare, punctul de echilibru nu poate fi atins niciodată.
Utilizarea planificării are efecte asupra performanței ce variază ca importanță
acordată de antreprenori. Cultura poate fi importantă în ceea ce privește acesti factori,
având în vedere diferențele de antreprenoriat între țări (Freytag, Thurik 2007, Stephan,
Uhlaner 2010). Cercetarea acestora poate explica comportamentul pur reactiv sau
adaptiv al antreprenorilor legat de perseverență, inovație și performanță.
Caracteristicile și planificarea acțiunii reprezintă un punct central al fazelor
antreprenoriatului, care nu au aceeași importanță și diferențiere, deoarece la inițierea
unei afaceri luarea de măsuri este importantă pentru identificarea și dezvoltarea unei
oportunități de afaceri (Dimov 2007). Întreprinzătorii care vin cu o idee de afaceri trebuie să
adune feed-back și să caute informații suplimentare pentru a modifica, modela și reconfigura
astfel încât să devină un concept care să fie viabil și ușor de utilizat (Dimov 2007).
În această etapă produsul sau serviciul trebuie să fie construit în mod activ, simultan
cu înființarea întreprinderii, antreprenorul facilitează crearea unor structuri de afaceri și
proceduri operaționale (Gartner, 1985). Activitățile de bază includ existanța resurselor și
echipamentelor necesare, îndeplinirea cerințelor legale și inițierea strategiilor de marketing și
vânzări; în plus, trebuie să testeze dacă produsul/serviciul poate atrage cumpărători
(Reynolds 2007). Întreprinzătorii care sunt mai activi în această etapă, prin desfășurarea
de mai multe activități de pornire și planificare a activităților în timp, pot avea mai multe
șanse să înceapă cu succes noua afacere (Carter, 1996, Lichtenstein, 2007).
Următoarele etape presupun ca antreprenorii să ia măsurile necesare pentru a
gestiona supraviețuirea și creșterea noii companii, ceea ce implică acțiuni de gestionare a
conflictelor, negocierea contractelor, formarea de alianțe, dezvoltarea de noi strategii de
afaceri (Baron 2007).
Structurile marchează caracterul îndeplinirii caracteristicilor, dar nu și locul acțiuni,
de aceea orice acțiune este însoțită sau urmată de feed-back.
Percepția asupra modului în care feedback-ului este procesat și dezvoltat este diferită,
unii antreprenori dezvoltă un număr redus de sisteme de culegere a feedback-ului de la
clienți, alți antreprenori încurajează clienții activi să fie critici și să ofere feedback negativ
pentru a învăța să-și îmbunătățească produsele/serviciile.
Aceste acțiuni determină eficiența feedback-ului în dezvoltarea viitoare și utilizarea
modului reactiv de acțiune al antreprenorului în obținerea succesului (Ashford & Tsui 1991).
Utilizarea acestor tehnici este foarte probabil să facă aceste acțiuni să fie eficiente,
dar nu trebuie evitate inițiativele personale, mediul proactivit și posibilitate de a depăși
bariere/obstacole pot face diferența între succes și eșec.
Frese (2009) arata că anumite caracteristici pot fi mai mult sau mai puțin active față
de rețelele sociale legate de succesul antreprenorial (Zhao, 2010) și formele active de
învățare în sensul practicii deliberate (Unger, 2009).
3.2 PERSPECTIVA PSIHOLOGICĂ A ANTREPRENORIATULUI

Amit şi Eitan (1995) au delimitat factorii care motivează la împingerea (push) şi

atragerea (pull) spre fenomenul de antreprenoriat, arătând că mulţi dintre proprietarii de
afaceri se află în zona antreprenoriatului, întrucât nu au găsit alte oportunităţi de venit.
Majoritatea autorilor evidențiază ca predictori individuali ai antreprenoriatului
variabilele de gen şi vârstă, fiind observat că bărbaţii au o probabilitate mai mare de a fi
antreprenori decât femeile (Georgellis şi Wall, 2005; Walker şi Webster, 2007). Această
situație poate fi explicată cu ajutorul mecanismelor de reproducere a modelelor culturale şi
transmiterea rolurilor sociale care îi favorizează pe bărbaţi. Vârsta are şi ea efect pozitiv
asupra deţinerii unei afaceri (Walker şi Webster, 2007) deoarece dacă antreprenoriatul este
inițiat la o vârstă mai tânără, modificările în statutul profesional apar mai frecvent (Evans şi
Leighton, 1989). Persoanele în vârstă care inițiază antreprenoriatul au deja o situaţie
economică prosperă, astfel nu ar fi motivaţi pentru a începe o afacere din dorinţa de a câştiga
un venit mai mare, motivația fiind data de valorificarea cunoștințelor și de independență.
Individualismul este măsura în care o persoană consideră interesele sale personale
mai importante decât interesele unui grup de care aceasta aparţine (Wagner, Moch, 1986).
Lipsa educației poate fi un efect negativ prezis de teoria factorilor de împingere,
atribuind, celor mai puţin educaţi, o poziţie mai fragilă pe piaţa forţei de muncă (Moore,
Mueller, 2002). Cu toate acestea, în unele cazuri educaţia avansată poate fi, de asemenea,
predictor al antreprenoriatului – oamenii educaţi tind să înceapă afaceri cu valoare adăugată
crescută, de aceea ne putem aştepta la o relaţie neliniară între educaţie şi probabilitatea de a
deţine o afacere.
Locul de reşedinţă este un alt factor de împingere spre antreprenoriat (push) deoarece
cu cât este mai mare localitatea de reşedinţă, cu atât sunt mai mari oportunităţile economice
şi, de asemenea, şansele de a găsi un loc de muncă bine plătit. În localităţile mai mici
oportunităţile de muncă sunt mai rare, iar indivizii sunt împinşi spre activităţi independente
sau de auto-angajare (Hatos, 2012).
Înțelegerea factorilor de tip atracţie/respingere, determină de fapt esenţa
antreprenoriatului de oportunitate, respectiv de necesitate. Factorii de tip push pentru
intrarea în activitate independentă se bazează pe existența beneficiilor subiective –
satisfacţia unei autonomii mai mare pentru cei care deţin o afacere, compensează lipsa de
rezultate economice şi sociale ale auto-angajaţilor.
Variabile atitudinale şi motivaţionale abordate în literatura de specialitate cu privire la
antreprenoriat, se concentrează pe două caracteristici, care par să aibă o importanţă crucială
în contextul unei economii cu resurse reduse, dar cu factori stimulatori puternici şi lipsită de
o puternică tradiţie antreprenorială, şi anume: aversiunea faţă de risc şi valorificarea liberei
iniţiative în economie.
Nevoia de independenţă, de auto-realizare, de succes financiar şi de recunoaștere
socială ca motivaţie trebuie să fie suficient de puternice astfel încât să genereze o eficacitate
superioară şi să domine temerile legate de siguranţa locului de muncă, incertitudinea
deciziilor şi consumul suplimentar nervos şi de timp (comparativ cu poziţia de salariat).
Antreprenorii trebuie să se obişnuiască cu incertitudinea, să accepte că nu există
certitudini privind succesul. Astfel, încrederea în sine face diferenţa dintre antreprenori şi
persoanele obişnuite (Van Praag, 1999; Van Praag, Versloot, 2007). În plus, încrederea în
sine este strâns legată de eficienţă, de valorificarea experienţelor anterioare şi recuperarea
după eşecuri (Chen, 1998).
Tyszka 2011) a arătat că, doar antreprenorii orientaţi spre oportunităţi şi nu cei
deveniţi antreprenori din necesitate se caracterizează prin niveluri ridicate ale încrederii în
sine, comparativ cu celelalte persoane. Antreprenorii nu se dovedesc întotdeauna a fi
persoane marcate de o predispoziţie deosebită spre risc; ei sunt nevoiţi (nevoiţi, mai degrabă
decât predispuşi) să se implice în mai multe activităţi investiţionale curente

riscante, comparativ cu salariaţii.
Aversiunea scăzută faţă de risc încurajează intrarea în antreprenoriat, ceea ce este
considerat un truism în studiile despre antreprenoriat (Cramer, 2002; Kan şi Tsai, 2006).
Individualismul este de asemenea asociat cu o probabilitate mai mare de intrare în
antreprenoriat (McGrath, 1992; Tiessen, 1997).
Pentru Casson (1990), riscul (antreprenorial) este un rezultat al imposibilităţii
determinării certe a succesului intrării pe piaţă sau dacă o inovaţie poate avea şi un rezultat
nedorit. Antreprenorii caută să reducă reacţiile negative (teamă, epuizare sau frustrare)
care rezultă din posibilitatea unui eşec în faţa materializării riscurilor.
Simon (2000) au evidențiat că prejudecăţile cognitive ale antreprenorilor determină o
percepţie a riscului mai scăzută decât la restul persoanelor (Antonites şi Wordsworth, 2009).
Cele mai întâlnite distorsiuni cognitive ar fi: supraîncrederea (ignorarea propriilor limite),
iluzia şi încrederea în ”legea numerelor mici” (există un număr limitat de informaţii care
contează în luarea unei decizii).
Janney şi Dess (2006) susţin că există diferenţe însemnate între momentele asumării
acestor riscuri pe parcursul vieţii antreprenoriale, cele mai importante survin la momentul
înfiinţării şi lansării unei noi firme.
Antreprenorii, ca grup, au fost de obicei caracterizaţi ca individualişti prin natura lor
(McGrath, 1992; Nicholson şi Anderson, 2005), deşi Longenecker (1988) a remarcat că nu
toţi antreprenorii se potrivesc acestei descrieri.
Unele cercetări indică faptul că persoanele individualiste prezintă un nivel mai redus
de cooperare în cadrul unui grup (Wagner, 1995), că există o disponibilitate mai scăzută
pentru munca în echipă (Kirkman şi Shapiro, 2001) sau că este puţin probabil ca aceste
persoane să iniţieze acţiuni care să îmbunătăţească performanţa de ansamblu a grupului
(Moorman şi Blakely, 1995). Individualismul poate avea o relaţie pozitivă în raport cu
capitalul social; persoanele individualiste consideră munca în colectiv că poate fi
interesantă şi profitabilă dacă le va aduce beneficii personale care nu ar fi putut fi obţinute
dacă ar fi lucrat singure (Wagner, 1995; Allik şi Realo, 2004; Ascigil şi Magner, 2013).
Antreprenorii dețin încredere și optimism în exces, deși, lucrează adesea în situații
care prin definiție sunt noi, imprevizibile, complexe și sub rezerva presiunilor de timp.
Antreprenoriatul este definit ca identificarea și exploatarea oportunităților de afaceri
din cadrul organizației (Shane&Venkataraman, 2000). Antreprenoriatul este important
pentru crearea de locuri de muncă, dezvoltarea economică și societală a națiunilor, respective
pentru inovații (Van Praag & Versoot, 2007).
Antreprenoriatul este considerat a fi un proces cu (cel puțin) trei faze (Baron, 2007)
de:
a) identificare a oportunităților, în care antreprenorul identifică o afacere viabilă și
fezabilă,
b) lansare sau dezvoltare/execuție, în care antreprenorul asamblează resursele
necesare pentru a începe o afacere,
c) post-lansare, în care antreprenorul gestionează noua afacere într-un mod în care ea
crește și supraviețuiește.
În mod similar, personalitatea, motivația, educația și factorii cognitivi nu afectează
succesul direct al antreprenorului ci numai indirect prin acțiunile întreprinse.
Atenția antreprenorială a fost definită de Kirzner (1979) ca abilitatea de a observa
afacerea fără a o căuta, deoarece piețele se află într-un dezechilibru constant cu
discrepanțe locale în prețuri. Aceste discrepanțe reprezintă oportunități de afaceri pentru
realizarea profiturilor antreprenoriale, antreprenorii fiind atenți la aceste discrepanțe;
cumpără produse atunci când prețurile sunt scăzute și le vând atunci când prețurile sunt
ridicate.
Persoanele care au identificat o oportunitate de afaceri trebuie să fi arătat vigilență
antreprenorială prin concentrarea mai mult pe aspectele comportamentale și cognitive care
ajută vigilența. Oamenii nu își planifică activitățile în prealabil, dar generează idei despre ce
să facă și cum să facă lucrurile la fața locului.
Baker (2003) arată că, improvizând, antreprenorii încep de obicei cu o idee
brută/nefinisată, iar conceptul de afaceri final se dezvoltă și se desfășoară în timp prin
interacțiunile cu clienții, furnizorii, sau alte părți interesate. Improvizînd în loc de a
planifica, antreprenorii încep să acționeze și să-și proiecteze acțiunile de-a lungul
procesului de creare a proiectului.
Antreprenoriatul se caracterizează prin autonomie, inovație, asumarea de riscuri,
agresivitate competitivă și proactivitate (Lumpkin & Dess 1996). Firmele cu orientare
antreprenorială ridicată depășesc celelalte firme, deoarece autonomia, inovația, asumarea
riscurilor, proactivitate și competitivitatea agresivă ajută firmele să caute și să exploateze noi
oportunități de creștere, fiind corelate cu performanța ridicată/fermă.
Antreprenoriatul este asociat la începutul activității cu o incertitudine ridicată și
datorită complexității cererilor de sarcini (Markman 2007, McMullen & Shepherd, 2006).
Antreprenorii trebuie să joace rolul și acționează ca inventator, contabil, facilitator,
specialiști în schimbare organizațională, lider, tehnolog, specialist în marketing/vânzări, ceea
ce face să acționeze pe baza unor cunoștințe insuficiente. Șansele de succes sunt adesea
supraestimate, pentru că dacă se conștientizează lipsa de cunoștințe și abilități necesare ar
opri/înhiba antreprenorii de a mai înființa organizații și a iniția procesul de antreprenoriat.
A fi proactiv implică o orientare pe termen lung, care îi ajută pe antreprenori să
anticipeze și să se pregătească pentru posibile oportunități și amenințări. Dacă apar astfel de
oportunități/amenințări, antreprenorii proactivi sunt mai bine pregătiți și mai puțin probabil
să rateze oportunități promițătoare. Orientarea proactivă este cheia antreprenoriatului,
deoarece întreprinzătorii trebuie să identifice și să exploateze noi oportunități de afaceri
(Shane& Venkataraman, 2000). În plus, anticiparea și pregătirea pentru potențialele
amenințări în procesul de dezvoltare, lansare și gestionare a unei noi întreprinderi, permite
antreprenorului de a avea planuri de urgență (rezervă) ce pot avea efecte pozitive asupra
performanței (Boyd 1991).
În cele din urmă, perseverența este rezistența în depășirea barierelor care apar în
realizarea obiectivelor urmărite. Ei nu renunță la dificultăți, ci mai degrabă își rezolvă
problemele prin cătarea (găsirea) de căi alternative pentru a-și atinge obiectivele.
Întrucât antreprenoriatul are loc într-un mediu incert, este nevoie de perseveranță
pentru a depăși obstacolele și a corecta greșeli în dezvoltarea unui produs, serviciu sau
organizație (Markman, 2005).
Bibliografie:
Amit, R. and Muller, E., “Push” and “pull” entrepreneurship. Journal of Small Business &
Entrepreneurship, 12(4), 1995, pp. 64-80,
Bandura, A., Social Foundations of Thought and Action: A Social Cognitive Theory, Prentice-Hall,
New Jersey, 1986, pp. 45-86,
Bardi, A, & Schwartz, H.S., Values and behavior: strength and structure of relations, Personality and
Social Psychology Bulletin, Vol. 29, No.10, 2003, pp.1207-1220,
Baum, J. R., Frese, M., & Baron, R. A., The Psychology of Entrepreneurship, Lawrence Erlbaum
Associates, New Jersey, 2007, pp.115 -145,
Baron, R. A., Cognitive mechanisms in entrepreneurship: why and when entrepreneurs

think differently than other people. Journal of Business Venturing, Vol.13, 1998, pp. 275-
294,
Baron, R. A., Psychological perspectives on entrepreneurship: cognitive and social factors in
entrepreneurs success. Current Directions in Psychological Science, Vol.9, No.1, 2000, pp.15-18,
Bell-Gredler, M.E., Learning and Instruction. Theory into Practice, Macmillan Publishing Company,
New York, 1986, pp. 40-62,
Bhandari, N, C., Intention for entrepreneurship among students in India. Journal of Entrepreneurship,
2006, pp. 169-179,
Bird, B.M., Towards a theory of entrepreneurial competency, In: Advances In Entrepreneurship, Firm
Emergence and Growth, Eds. Jerome A. Katz, Robert H. Brockhaus, 1995, pp. 51-72,
Casson, M., Entrepreneurship. Aldershot: Edward Elgar Publishing, 1990, pp. 36-65,
Cramer, J.S., Hartog, J., Jonker, N. and Van Praag, C.M., Low risk aversion encourages the
choice for entrepreneurship: an empirical test of a truism. Journal of economic behavior &
organization, 48(1), 2002, pp. 29-36.
Dees, G., Emerson, J. & Economy, P., Enterprising Nonprofit: A Toolkit for Social Entrepreneurs.
John Wiley ve Sons, New York, 2001, pp. 75 -125,
Drucker, P., Entrepreneurship in business enterprise. Journal of Business Policy, 1(1), 1970, pp. 3-12.
Drucker, P., Innovation and Entrepreneurship. New York: Harper & Row, 1980, pp. 115-190,
Kolvereid, L., 1996. Prediction of employment status choice intentions. Entrepreneurship
Theory & Practice, 21(1), 1996, pp. 47-57,
Hatos, A., Hatos R., SUNT ATITUDINILE FAŢĂ DE RISC ŞI INDIVIDUALISMUL PREDICTORI
AI ANTREPRENORIATULUI DIN ROMÂNIA?, Amfiteatru Economic, 17(38), 2014, pp. 151-162,
Patrick A. E, Oluremi H. A., Mofoluwake P. A., An Exploration of Some Sociological Approaches to
Entrepreneurship, European Journal of Business and Management , Vol. 6, No. 5, 2014 , pp. 18 – 24,
Michael Frese, Michael Gielnik, The Psychology of Entrepreneurship, Annual Review of
Organizational Psychology and Organizational Behavior, 2014, pp. 413-438,
Melek, K. and Canani, K., The Psychology of Entrepreneurship, www.intwchopen.com, pp. 1-25,
Moore, C.S., Mueller, R.E., The transition from paid to self-employment in Canada: the
importance of push factors. Applied Economics, 34(6), 2002, pp.791-801,
Simon, M., Houghton, S.M., Aquino, K., Cognitive biases, risk perception, and venture
formation: how individuals decide to start companies. Journal of Business Venturing, 15(2),
2000, pp.113-134,
Tyszka, T., Cieślik, J., Domurat, A. and Macko, A., Motivation, self-efficacy, and risk
attitudes among entrepreneurs during transition to a market economy. The Journal of Socio-
Economics, 40(2), 2011, pp.124-131,
Van Praag, C.M., Some classic views on entrepreneurship. De Economist, 147(3), 1999, pp. 311-335,
Van Praag, C.M. and Versloot, P.H., What is the value of entrepreneurship? A review of recent
research. Small Business Economics, 29(4), 2007, pp. 351-382.

Curs EA PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs EA PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Unitatea de studiu nr. 1.

1.1. EDUCAȚIA ȘI FORMELE SALE

Problema educației a fost și rămâne o provocare pentru formarea noilor generații

Educația reprezintă un fenomen socio-uman care asigură transmiterea acumulărilor

Etimologia termenului de educație provine din latinescul ”educo – educere” cu sensul

Accepțiunea românescă a termenului de educația provine din Franța, secolul al XVI-

măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării și dezvoltării însușirilor intelectuale,

40 milioane dolari pentru a face educația antreprenorială disponibilă în campusurile

1.2. PROVOCĂRILE EDUCAȚIEI ANTREPRENORIALE

Iluminismului și se bazează pe idealul democrației și al oportunităților egale pentru cetățeni.

– oferă persoanelor fizice un sentiment de autonomie și de autorealizare,

guvernamental, universitar și de proiecte. Aceste interacțiuni stabilesc scena proceselor care

prin următoarea întrebare: Cum ar trebui să fie activitatea antreprenorială pentru a

Perspectiva calității structurii antreprenoriale

În mod logic, pe lângă o structură antreprenorială "excelentă" de inovare, există și alte

Dependența productivă se referă la nivelul de concentrare a firmelor raportat la

O altă provocare este încercarea de analiză și măsurare a relației dintre dependența

1.4. PROVOCĂRILE EDUCAȚIEI ANTREPRENORIALE

- dezvoltarea abilităților funcționale, educația antreprenoriață și dezvoltarea

Unitatea de studiu nr. 2.

2.1. ANTREPRENORUL ȘI ANTREPRENORIATUL

continuare între diferitele tipuri de competențe, Johannisson (1991) a realizat o

2.2 ANTREPRENORIATUL – SCURTĂ INCURSIUNE ÎN ISTORIE

Fiind un concept multidisciplinar, studierea antreprenoriatului contemporan necesită

Activitatea de antreprenoriat este o activitate independentă, desfăşurată pe propriul

caracteristică diferenţiază antreprenoriatul de sarcinile managementului ce

2.3 FORME DE ANTREPRENORIAT

Antreprenoriatul public conceptualizează o activitate care aparține în principal

Unitatea de studiu nr. 3.

3.1 PERSPECTIVA SOCIOLOGICĂA ANTREPRENORIATULUI

 alegerea pe bază de homofilie,

descoperirea oportunităților de afaceri. În acest sens se susține importanța capitalului

Antreprenoriatul lui Knight și Kirzner poate fi aplicat după înființarea unei

3.2 PERSPECTIVA PSIHOLOGICĂ A ANTREPRENORIATULUI

Amit şi Eitan (1995) au delimitat factorii care motivează la împingerea (push) şi

decât predispuşi) să se implice în mai multe activităţi investiţionale curente

Baron, R. A., Cognitive mechanisms in entrepreneurship: why and when entrepreneurs

S-ar putea să vă placă și