INTRODUCERE

Obiectul si importanta dreptului privat roman

OBIECTUL DREPTULUI PRIVAT ROMAN

1. Dreptul roman
Dreptul roman cuprinde ansamblul normelor juridice instituite sau sancţionate de statul roman şi este un
sistem extrem de vast şi de complex, format din numeroase ramuri şi instituţii juridice.
Sistemul juridic roman a trăit o viaţă milenară, căci îşi are originea în epoca fondării Romei şi s-a aplicat
până la moartea împăratului Justinian, adică din sec. 8 î.Hr. până în secolul 6 d.Hr.
Pentru a înţelege specificul dreptului roman trebuie să reţinem că, la origine, şi romanii ca şi celelalte
popoare ale Antichităţii au confundat dreptul cu religia şi cu morala, dar spre deosebire de celelalte popoare ale
lumii antice, romanii au depăşit această confuzie şi au realizat o distincţie clară între normele dreptului, normele
religioase şi normele de morală, dovadă că încă din epoca veche romanii au desemnat normele dreptului prin
cuvântul ”jus”, iar normele religioase prin cuvântul ” fas”.
Mai mult decât atât, la romani gândirea juridică/ideologia juridică şi-a pus amprenta asupra întregii
ideologii şi, de aceea, se spunea în Antichitate că, aşa cum grecii sunt un popor de filozofi, romanii sunt un
popor de jurişti.
Dacă tânărul cetăţean roman dorea să se afirme în viaţa publică, trebuia să facă dovadă că a fost discipolul
unui mare jurisconsult (jurisconsulţii erau oameni de ştiinţă, cercetători ai dreptului). Prin urmare, la romani
accesul la viaţa publică era condiţionat de cunoaşterea aprofundată a dreptului.
Şi cu toate acestea, în unele texte juridice clasice constatăm că persistă străvechea confuzie dintre drept,
religie şi morală, deşi această confuzie fusese depăşită de mult în practică juridică.
 Justinian
Printr-un text din opera legislativă a împăratului Justinian, ni s-a transmis definiţia jurisprudenţei sau
definiţia ştiinţei dreptului. Potrivit acelui text:”Juris prudentia est divinarum atque humanarum rerum
notitia, iusti atque iniusti scientia”, adică jurisprudenţa este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa
a ceea ce este drept şi nedrept. Constatăm că în această definiţie dreptul se confundă cu religia şi cu morala.
 Ulpian
Printr-un text al marelui jurisconsult clasic Ulpian, ni s-au transmis principiile fundamentale ale dreptului.
Potrivit lui Ulpian ”Juris praecepta sunt haec: honeste vivere alterum non laedere suum cuique tribuere”,
adică principiile dreptului sunt acestea: a trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al
său. În acesta definiția dreptului se confundă cu morala, deoarece primul principiu ține de domeniul moralei,
iar următoarele două sunt de domeniul dreptului.
 Celsus
Printr-un alt text clasic, aparținând marelui jurisconsult clasic Celsus, ne este transmisă o definiţie a
dreptului, potrivit căreia ”Jus est ars boni et aequi”, adică dreptul este arta binelui şi a echitabilului. Şi de
data aceasta, dreptul se confundă cu morala, deoarece conceptul de bine este de domeniul moralei, iar
conceptul de echitate, are la romani două sensuri: un sens moral şi un sens juridic.

1
 Faptul că în unele texte juridice clasice persistă confuzia dintre drept, religie şi morală, deşi ea fusese
depăşită de mult în practică, îşi are explicaţia sa.
În primul rând, romanii au fost un popor profund conservator, un popor care nu a renunţat la valorile
sale tradiţionale, chiar dacă unele dintre acele valori erau depăşite de noile realităţi.
În al doilea rând, romanii au fost profund pragmatici, aveau un ascuţit simţ practic, iar această trăsătură a
psihologiei lor şi-a pus amprentă şi asupra cercetării fenomenului juridic, dovadă că jurisconsulţii romani nu-şi
începeau lecţiile cu introduceri teoretice, ci cu expunerea unor spețe pe care le analizau împreună cu discipolii lor
şi constatau că între acele cazuri există elemente comune pe baza cărora încercau să formuleze anumite principii
juridice. Însă acele principii erau consacrate, adică erau recunoscute ca atare de toţi jurisconsulţii, numai dacă
ofereau soluţii optime tuturor cazurilor practice dintr-un anumit domeniu.
În al treilea rând, romanii nu aveau vocaţia teoriei, dimpotrivă, ei aveau fobia ei, spre deosebire de greci,
care erau maeştri ai teoriei, astfel încât romanii au formulat puţine definiţii şi acelea, împrumutate de la greci
(definițiile nu se confundă cu principiile dreptului, deoarece definițiile sunt creaţii ale teoriei, iar principiile sunt
creaţii ale practicii). Ori grecii nu au făcut distincţie între drept şi morală, dimpotrivă, ei considerau că dreptul
este o componentă a moralei. Practica juridică romană a creat acele concepte, categorii, principii şi instituţii care s-
au dovedit instrumente ideale ale gândirii juridice, astfel încât au fost receptate şi aplicate cu deplin succes atât în
Evul Mediu, cât şi în Epoca Modernă. Această evoluţie a fost posibilă întrucât romaniştii s-au preocupat foarte
serios de reconstituirea valorilor juridice romane încă de la începutul Evului Mediu.
2. Practica juridică romană - Școlile de drept
În secolul 7 d.Hr., în oraşul Ravenna s-a fondat prima şcoală de drept roman, școală care şi-a propus să
reconstituie tezaurul gândirii juridice romane. În secolul 10, în oraşul Pavia s-a fondat o şcoală de drept similară,
însă lucrările elaborate de reprezentanţii acelor şcoli s-au pierdut. De aceea, noi modernii, le cunoaştem exclusiv
din surse indirecte. Cert este ca acele lucrări nu au putut avea un nivel ştiinţific notabil, întrucât, în mod sigur,
profesorii acelor şcoli nu au cunoscut Digestele împăratului Justinian (o culegere de fragmente din lucrările
jurisconsulţilor clasici, lucrări care s-au pierdut, pe când Digestele s-au păstrat, au ajuns până la noi, astfel încât
pe baza Digestelor au putut fi reconstituite lucrările jurisconsulţilor clasici).
În secolul 11, în oraşul Bologna, profesorul Irnerius a fondat şcoala glosatorilor. Glosatorii s-au condus
în cercetările lor după metoda exegetică, în sensul că ei au comentat de aşa maniera textele juridice romane încât
acele texte să poată fi înţelese şi de cei care nu aveau pregătire de specialitate. Acele explicaţii sunt denumite
glose. Însă acele glose nu s-au aplicat în activitate instanţelor judecătoreşti, încât școala glosatorilor nu a avut o
finalitate practică. Cel mai valoros reprezentant al acestei şcoli a fost profesorul Accursius, care a scris Marea
Glosă, care cuprinde peste 96.000 de comentarii.
În secolul 14, tot la Bologna, profesorul Bartolus a fondat şcoala postglosatorilor, care s-a condus după
metoda dogmatică, căci ei nu au cercetat nemijlocit textele juridice romane, ci au cercetat glosele cu scopul de a
extrage din acele glose principii juridice care să fie aplicate în practica instanţelor judecătoreşti. Prin urmare,
școala postglosatorilor a avut o finalitate practică, iar principiile formulate de postglosatori s-au aplicat nu numai
în Italia, ci în întreaga Europă de Apus, mai cu seamă în Germania, pentru că germanii în secolul 15 au renunţat
la dreptul lor naţional, întrucât era primitiv, şi au preluat principiile formulate de postglosatori, le-au adaptat şi le-
au aplicat la realităţile din Germania feudală. Pe această cale, în secolul 16, în Germania s-a format un nou sistem
de drept pe care îl denumim ”Usus modernus pandectarum” sau” Usus hodiernus pandectarum” adică Dreptul
modern al Pandectelor sau Dreptul de astăzi al Pandectelor (grecii desemnau Digestele lui Justinian prin
cuvântul Pandecte).

2
 În secolul 16, în Franţa, profesorul Alciat a fondat şcoala istorică a dreptului roman. Această şcoală a
marcat o înflorire a cercetărilor de drept roman, întrucât reprezentanţii acestei şcoli au valorificat pe lângă textele
juridice române şi informaţii din alte domenii, cum ar fi istoria, filozofia, filologia. Cel mai valoros reprezentant
al acestei şcoli a fost profesorul Jacques Cujas care pentru prima oară a încercat să reconstituie lucrările
jurisconsulţilor clasici pe baza Digestelor.
La începutul secolului 19 (1802), prin prelegerile pe care le-a ţinut la Universitatea din Marburg,
profesorul Savigny a fondat noua şcoală istorică a dreptului roman, şcoală care a marcat o nouă înflorire a
cercetărilor de drept roman pentru că, în concepţia sa, dreptul este eficient numai dacă este exprimat în forma
nescrisă a obiceiului juridic sau în forma tradiţiei juridice. Conform lui, numai tradiţia juridică dă expresie
psihologiei unui popor, numai ea exprimă spiritul naţional, pe când legea nu prezintă acest caracter. Ori tradiţia
juridică germană îşi avea originea în principiile formulate de postglosatori, iar înţelegerea corectă a tradiţiei
juridice germane era condiţionată de cunoaşterea aprofundată a dreptului roman. De aceea, cei mai mari romanişti
sunt germani. Dovadă că în a doua jumătate a secolului 19 s-a remarcat în mod deosebit profesorul Theodor
Mommsen, considerat de toţi autorii cel mai mare romanist. De altfel, el a scris şi cea mai bună istorie a Romei. El
s-a condus în cercetările sale după metoda dialectică, întrucât a analizat instituţiile juridice romane în strânsă
relaţie cu viaţa economică, socială şi politică.
La începutul secolului 20, la Sorbona(Franța) s-a remarcat profesorul Girard, autorul unui tratat celebru.
Totodată, el a publicat o colecţie a tuturor textelor juridice române.
În perioada interbelică, în Italia s-a remarcat profesorul Pietro Bonfante care, între altele, a publicat cea
mai bună ediţie a operei legislative a împăratului Justinian.
În România, cercetarea ştiinţifică în domeniul dreptului roman a început o dată cu Titu Liviu Maiorescu,
pentru că el a fost nu numai fondatorul culturii române moderne, nu numai un mare filozof şi filolog, ci şi un mare
jurist şi celebru avocat, cu studii de drept roman la Sorbona. El a publicat o lucrare intitulata ”În contra școalei
Bărnuțiu”. Prin acea lucrare, Maiorescu a arătat ca instituţiile juridice române pot fi înţelese corect numai dacă
sunt cercetate în evoluţia lor istorică şi în strânsă relaţie cu formele de organizare pe care le-a cunoscut statul
roman.
La începutul secolului 20, la Universitatea din București s-a remarcat profesorul Ștefan Longinescu,
autorul unui tratat deosebit de apreciat.
În perioada interbelică s-a remarcat la Cluj profesorul Ion Cătuneanu, iar la București profesorul
Nicolae Corodeanu, Constantin Stoicescu, Grigore Dimitrescu şi Gheorghe Dumitriu.
După al 2-lea Război Mondial catedrele de drept roman au fost ilustrate în mod strălucit la București de
profesorul Constantin Tomulescu, la Cluj de profesorul Vladimir Hanga, iar la Iași de profesorul Mihai Jacotă.
3. Structura cursului – Dreptul public și Dreptul privat
La cursul nostru nu vom cerceta întregul drept roman, ci numai dreptul privat roman, deoarece acesta este
domeniul în care romanii au dat întreaga măsură a spiritului lor creator. Dreptul privat este domeniul în care
romanii au creat concepte, principii şi procedee juridice care se aplică şi astăzi.
Fireşte, romanii aveau reprezentarea distincției dintre dreptul public şi privat, dar nu au teoretizat-o. Abia
la sfârșitul secolului 2 d.Hr. jurisconsultul Ulpian ne înfăţişează criteriul pe baza căruia putem distinge între
dreptul public şi privat.
Potrivit lui ”Publicum ius est quod ad statum rei romanae spectat privatum quod ad singulorum
utilitatem”, adică dreptul public este acela care se referă la organizarea statului roman, iar dreptul privat este
acela care se referă la interesele fiecăruia.

3
 Aceasta definiţie a lui Ulpian nu este ştiinţifică. Este criticabilă deoarece, în concepţia lui Ulpian, ar exista
anumite norme de drept care exprimă interese generale ale societăţii, alături de alte norme de drept care dau
expresie unor interese individuale. În realitate, toate normele dreptului, fără excepţie, exprimă interese generale
ale societăţii. Prin urmare, nu există norme de drept care să exprime interese individuale, de aceea criteriul de
distincţie între dreptul public şi dreptul privat este altul, şi anume criteriul sferei de reglementare juridică,
întrucât normele dreptului public reglementează anumite categorii de relaţii sociale, iar normele dreptului privat
reglementează alte categorii de relaţii sociale.
 normele dreptului public reglementează:
 relaţiile sociale care se formează în legătură cu organizarea
statului
 relaţiile dintre stat şi cetăţeni
 normele dreptului privat reglementează:
 statutul juridic al persoanelor
 relaţiile dintre ele cu conţinut patrimonial
 relaţiile care iau naştere între persoane cu ocazia judecării
proceselor private (se numesc private acele procese care au un
obiect patrimonial)
Prin urmare, dreptul privat roman cuprinde ansamblul normelor juridice instituite sau sancţionate de
statul roman, norme care reglementează statutul juridic al persoanelor, relaţiile dintre persoane cu conţinut
patrimonial, precum şi relaţiile care iau naştere între persoane cu ocazia soluţionării proceselor private.

Structura cursului
Cursul de drept privat roman cuprinde o introducere urmată de 3 părţi:
 Izvoarele dreptului privat roman
 Procedura civilă romană
 Dreptul civil roman
La izvoare vom studia formele de exprimare a normelor dreptului privat roman, care sunt în număr de 6:
1. Obiceiuri
2. Legea
3. Edictele magistraţilor
4. Jurisprudenţa
5. Senatusconsultele
6. Constituţiunile imperiale
Vom pune accentul pe edictele magistraţilor şi pe jurisprudenţă, întrucât dreptul civil roman a evoluat sub
influenţa mijloacelor procedurale create de magistraţii judiciari, precum şi sub influenţa cercetării ştiinţifice a
jurisconsulţilor.

La procedură vom analiza acele norme de drept care reglementează desfăşurarea proceselor private, în
cadrul celor 3 sisteme procedurale create de romani:
1. Procedura legisacțiunilor (aplicată în Epoca veche)
2. Procedura formulară (Epoca clasică)
3. Procedura extraordinară (Epoca postclasică)

4
 Dreptul civil ocupa locul central în economia materiei şi cuprinde 4 părţi:
1. Persoane
2. Bunuri
3. Succesiuni
4. Obligaţiuni
La materia persoanelor vom studia statutul juridic al diverselor categorii de persoane, organizarea
familiei romane şi procedeele juridice prin care romanii au asigurat protecţia incapabililor de fapt.
La materia bunurilor vom analiza fizionomia celor 3 titluri juridice prin care persoanele exercită
stăpânirea asupra lucrurilor: posesiunea, detenţiunea şi proprietatea.
La materia succesiunilor vom cerceta normele juridice care reglementează transmiterea patrimoniului de
la defunct către moştenitorii săi în cadrul celor 3 sisteme succesorale: succesiunea legală, testamentară, deferită
contra testamentului.
Materia obligaţiunilor prezintă o importanţă specială. În primul rând, obligaţiile sunt oglinda juridică a
economiei de schimb, iar economia de schimb romană a cunoscut o dezvoltare fără precedent. În al doilea rând,
procedeele, principiile şi instituţiile pe care romanii le-au creat în materia obligaţiilor au fost preluate în dreptul
modern fără adaptări.
La rândul ei, materia obligaţiilor cuprinde 2 părţi: partea generală (teoria generală a obligaţiilor) şi partea
specială (izvoarele obligaţiilor).
La partea generală vom studia acele reguli care sunt comune pentru toate izvoarele de obligaţii, iar la
partea specială vom studia fiecare izvor de obligaţii în parte.

IMPORTANȚA DREPTULUI PRIVAT ROMAN

1. Problema importanței
Problema importanţei dreptului privat roman s-a pus încă din Epoca Renaşterii, deoarece dreptul acesta a
supravieţuit societăţii care l-a creat şi s-a aplicat atât în societatea feudală, cât şi în cea modernă, spre deosebire
de celelalte sisteme de drept ale Antichităţii care au rămas simple documente arheologice, în sensul că ele nu au
fost preluate ulterior şi nu prezintă o importanţă istorică, ci numai una culturală.
Acest fenomen de vitalitate a fost explicat de cercetători, fie prin factori de natura obiectivă, fie prin factori
de natura subiectivă. Fapt este că dreptul privat roman s-a dovedit a fi expresia juridică generală şi abstractă a
relaţiilor dintr-o societate care se întemeiază pe proprietatea privată şi pe economia de schimb, astfel încât orice
societate care cunoaşte cele două caracteristici găseşte gata elaborate în dreptul privat roman toate procedeele
juridice necesare în vederea reglementarii acelor relaţii.
Dreptul privat roman este un imens teren de verificare a teoriilor cu privire la apariţia şi evoluţia
fenomenului juridic, întrucât societatea nu este o masă amorfă, ci un sistem format din numeroase componente,
printre care şi componenta juridică. Toate aceste componente se află într-o relaţie de influenţare reciprocă, de
intercondiţionare, iar studiul dreptului privat roman ne oferă prilejul de a urmări dialectica relaţiilor dintre
componenta juridică şi celelalte.

5
 Romanii sunt aceia care pentru prima oară în istoria lumii au creat un sistem de concepte rezervat
exprimării ideilor juridice. Toate aceste concepte sunt denumite alfabetul dreptului, limbajul dreptului,
terminologia juridică. Prin aceste concepte pot fi exprimate cele mai diverse şi cele mai abstracte idei juridice,
căci romanii au creat un criteriu de ordin formal pe baza căruia putem distinge între ceea ce este juridic şi ceea
ce este nejuridic, pe când celelalte popoare ale Antichităţii nu au fost în măsură să creeze un asemenea limbaj, iar
consecinţa a fost ca acele popoare nu au putut realiza distincţia între normele dreptului şi celelalte.
2. Pentru români
Pentru români, dreptul privat roman prezintă o importanţă aparte, deoarece dreptul românesc s-a format şi
a evoluat sub influenţa dreptului privat roman.

În cadrul acestei evoluţii se disting 3 momente definitorii:

1. Momentul formării Legii Ţării pe fondul juridic daco-roman
2. Momentul elaborării dreptului feudal românesc scris
3. Momentul elaborării operei legislative a lui Al. I. Cuza
În legătură cu primul moment reţinem că în Dacia romană s-a produs o împletire până la contopire între
dreptul geto-dac şi dreptul privat roman. Prin această sinteză a apărut un nou sistem de drept, unul original, în
fizionomia căruia valorile juridice romane au dobândit noi funcţii şi finalităţi. Acest sistem de drept este denumit
sistemul daco-roman.

Mai târziu, în epoca feudalismului timpuriu (secolele X-XIV), pe acest fond juridic s-a format Legea Ţării
(dreptul feudal românesc nescris, obiceiul pământului). Cercetătorii dreptului au constatat că între instituţiile Legii
Țării şi cele ale dreptului privat roman există elemente comune, fenomen care se explică prin receptarea valorilor
juridice ale dreptului privat roman prin intermediul dreptului daco-roman, care se află la temelia Legii Țării.
Începând din secolul XV s-au elaborat legiuirile noastre feudale (pravile). Toate aceste pravile s-au
inspirat din dreptul bizantin, iar dreptul bizantin nu este altceva decât dreptul roman din vremea împăratului
Justinian adaptat la realităţile din societatea feudală bizantină. De aceea, se afirmă că dreptul feudal românesc
scris a receptat valorile juridice romane, nu direct, ci prin filieră bizantină.

În vremea lui Al. I. Cuza s-a elaborat o uriaşă opera legislativă prin care s-au pus bazele sistemului de
drept românesc modern. În centrul acestei opere legislative se afla Codul civil care a fost elaborat prin receptarea
procedeelor, principiilor şi instituţiilor juridice romane din materia obligaţiilor în formă pură.

6
DIVIZIUNILE DREPTULUI PRIVAT ROMAN
Aşa cum dreptul roman în ansamblul său se divide în drept public şi drept privat, la rândul lui dreptul
privat roman se divide în 3 ramuri distincte:
1. Dreptul civil (jus civile)
2. Dreptul ginților (ius gentium)
3. Dreptul natural (ius naturae)
1. Dreptul civil(ius civile)
Conceptul de drept civil este utilizat în textele juridice române cu 3 sensuri:
 În primul sens şi cel mai vechi, drept civil cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile
dintre cetăţenii romani.
Întrucât cetăţenii romani erau denumiţi quiriți, dreptul civil mai este denumit şi dreptul quiriților. Actele
juridice ale dreptului civil presupuneau respectarea unor condiţii de formă extrem de complicate, iar
formalismul rigid al actelor de drept civil se explică, în primul rând, prin faptul că la origini romanii nu aveau
încă experienţa vieţii juridice, iar condiţiile de formă aveau menirea de a le atrage atenţia asupra gravităţii
consecinţelor acelor acte juridice. Romanii au condiţionat încheierea actelor de drept civil de respectarea unor
forme solemne pentru ca acele acte să nu fie accesibile şi străinilor. De altfel, în Epoca foarte veche nici nu se
punea problema unor relaţii juridice între cetăţenii romani şi străini, întrucât la acea epocă funcţiona principiul
conform căruia orice străin venit la Roma cădea automat în sclavie. Cu timpul, odată cu dezvoltarea
economiei de schimb, romanii au început să îi tolereze pe străini, fie în calitate de oaspeţi, fie clienţi, iar
începând din secolul III î.Hr. străinii care aparţineau unor cetăţi cu care romanii aveau tratate de alianţă, puteau
veni la Roma fără a cădea în sclavie şi erau denumiţi peregrini. Însă relaţiile juridice dintre cetăţeni şi
peregrini nu erau reglementate prin normele drept civil, astfel încât relaţiile dintre cetăţeni şi peregrini erau
reglementate de dreptul ginţilor.

 În al doilea sens (mai recent), dreptul civil se confundă cu activitatea de cercetare ştiinţifică a
jurisconsulţilor pe care o denumim jurisprudenţă.

 În al treilea sens, dreptul civil cuprinde întregul drept privat roman, cu excepţia dreptului pretorian, creat de
magistraţii judiciari (pretori) prin utilizarea unor mijloace procedurale.
2. Dreptul ginților(ius gentium)
Conceptul de drept al ginţilor este utilizat cu 3 sensuri:
 În primul sens, dreptul ginţilor cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile dintre
cetăţenii romani şi peregrini.
Faţă de faptul că dreptul ginţilor s-a format în legătură cu dezvoltarea comerţului, actele sale nu presupun
respectarea unor condiţii de formă, căci de regulă ele se încheiau prin simpla manifestare de voinţă a părţilor,
şi de aceea jurisconsulţii clasici spuneau că apariţia dreptului ginţilor a marcat momentul maximei
abstractizări a gândirii juridice romane.
Faţă de avantajele pe care le prezintă, cu timpul, dreptul ginţilor a preluat funcţiile dreptului civil, în
sensul că cele mai multe operaţiuni juridice se realizau prin acte de drept al ginţilor.
În vremea împăratului Justinian, dreptul ginţilor a devenit un drept general, confundându-se cu întregul
drept privat roman.

7
 În doilea sens, întâlnit la Titus Livius, dreptul ginţilor cuprinde acele norme de drept care reglementează
relaţiile dintre statele cetăţi ale Antichităţii, ceea ce astăzi ar corespunde dreptului internaţional public.

 În al treilea sens, dreptul ginţilor se confundă cu dreptul natural, căci în concepţia unor jurisconsulţi clasici,
există reguli şi principii de drept privat care se aplică la toate popoarele, din toate timpurile şi care sunt valori
juridice universale.
3. Dreptul natural(ius naturae)
Dreptul natural este definit de către jurisconsulţii clasici romani ca fiind un sistem de norme de drept care
se aplică tuturor popoarelor în toate timpurile. Ba mai mult, spune Ulpian, se aplică tuturor vieţuitoarelor.
Această concepţie este considerată de romanişti ca fantezistă şi falsă. Fantezistă, pentru că romanii nu cunoşteau
sistemele de drept ale tuturor popoarelor, deoarece nu au venit în contact cu toate popoarele şi falsă, pentru că
dreptul nu este un element izolat de contextul social. Dreptul exprimă cerinţe sociale specifice. El dobândeşte o
identitate proprie, pe care i-o dă specificul relaţiilor sociale şi politice din fiecare societate.
Astfel că, în realitate, conceptul de “drept natural” are doar o valoare teoretică şi filosofică. De aceea, se
consideră că dreptul natural nu are un corespondent nemijlocit în norme juridice, ci el reprezintă acele aspecte care
sunt constante în drept, pe când dreptul pozitiv reprezintă aspectul dinamic, schimbător. Potrivit acestei concepţii,
dreptul natural nu are un corespondent în viaţa juridică, în sensul că nici un jurisconsult nu a putut indica o normă
de drept natural, aceasta întrucât dreptul natural este o abstracţie.
Constatăm, totuşi, că în măsura în care se confundă cu echitatea, dreptul natural dobândeşte un conţinut
concret. Aşa cum am văzut în tema anterioară, unii jurisconsulţi clasici – Celsus – confundă dreptul natural cu
echitatea. Or echitatea are un conţinut juridic determinabil, întrucât ori de câte ori au adaptat vechile norme la
noile realităţi, jurisconsulţii şi magistraţii judiciari au afirmat că vin în întâmpinarea cerinţelor principiului
echităţii. În acest fel, echitatea a asigurat permanenta adaptare a vechiului drept civil la noile situaţii de viaţă.
Potrivit lui Ulpian “toţi oamenii sunt egali”.
Aceste principii de drept natural au jucat un rol uriaş în istoria lumii, ideologii revoluţiilor burgheze
întemeindu-şi susţinerile pe aceste principii.

8
 ISTORIA SOCIALA SI POLITICA A ROMEI

Istoria milenară a Romei poate fi periodizată în 2 mari epoci: epoca prestatală şi epoca statală.
 Epoca prestatală a durat de la jumătatea secolului VIII î.Hr. până la jumătatea secolului VI î.Hr.
 Epoca statală a durat de la jumătatea secolului VI î.Hr. până la moartea împăratului Justinian (565 d. Hr.).

I. EPOCA PRESTATALĂ
Însă, în legătură cu istoria foarte veche a Romei trebuie să reţinem că istoriografia romană, istoria scrisă a
Romei, a început în sec. III î.Hr., astfel încât toate informaţiile pe care le deţinem în legătură cu evenimentele
anterioare sec. III ne-au parvenit fie prin izvoare indirecte (greceşti), fie prin tradiţie şi prin legendă. De aceea,
toate aceste informaţii sunt îndoielnice.
Oraşul Roma ar fi fost fondat în 753 î.Hr. de 3 triburi fondatoare: sabini, latini şi etrusci.
Pe lângă patricieni, în Roma prestatala trăiau şi plebeii, provenind din rândurile autohtonilor, însă
conducerea societății romane prestatale era exercitată numai de patricieni prin 3 organisme de conducere
socială fără caracter statal:
1. Comitia curiata era organizată în 3 triburi fondatoare, 30 curii şi 300 ginţi. Întrucât fiecare dintre
curii avea un vot, adunarea patricienilor a fost denumită Comitia curiata. Ea adopta cele mai
importante hotărâri cu privire la viaţa cetăţii.
2. Regele era ales de Comitia curiata şi exercita atribuţiuni de ordin militar şi religios.
3. Senatul era un Sfat al bătrânilor format din şefi ai ginţilor, având 300 membri si exercita acele
atributiuni care revin Sfatului Batranilor din orice societate gentilica. !!!
Faţă de faptul că plebeii participau la viaţa economică a cetăţii, dar nu aveau acces la conducerea ei, în
mod firesc, între patricieni şi plebei s-a declanşat un conflict, care s-a adâncit tot mai mult şi s-a finalizat cu
fondarea statului roman. i
9
 Pe la jumătatea sec. VI î.Hr., din dorinţa de a soluționa acest conflict, regele Servius Tullius a inițiat 2
reforme prin care a pus bazele statului roman:
REFORMA SOCIALĂ
Servius Tullius a împărţit întreaga populaţie a Romei în 5 categorii sociale, pe criteriul stării materiale. La
rândul lor, cele 5 categorii sociale au fost împărţite în centurii - erau în acelaşi timp şi unităţi militare şi unităţi de
vot, fiecare centurie dispunea de un vot. !!
Însă centuriile nu aveau un număr egal de membri, astfel centuriile din prima categorie socială numărau
câteva zeci de membri (30-40), pe când centurile din următoarele categorii sociale numărau sute de membri (600).
Aşa a fost posibil ca prima categorie socială, deşi minoritară, să deţină majoritatea centuriilor (98 din 193)
și majoritatea voturilor. De aceea, istoricii afirmă că în momentul fondării sale, statul roman s-a întemeiat pe un
regim politic de aristocraţie sclavagistă.
Această adunare a centuriilor a fost denumită Comitia Centuriata.
REFORMA ADMINISTRATIVĂ
Servus Tullius a împărțit teritoriul Romei în unităţi administrativ-teritoriale, triburi/cartiere. În total, el a
creat 4 triburi urbane, 17 triburi rurale.

Din acel moment, în cazul Romei sunt întrunite cele 2 criterii pe baza cărora putem face distincţia între
societatea prestatală şi societatea statală/societatea organizată în stat.
Este vorba despre criteriul stratificării sociale introdus prin reforma socială a lui Servus Tullius şi despre
criteriul teritorial introdus prin reforma administrativă.

În îndelungata sa evoluţie istorică statul roman a cunoscut 3 forme de organizare:

 Regalitatea – sec. VI – 509 î.Hr.
 Republica – 509-27 î.Hr., când s-a votat imperiul
 Imperiul –a evoluat în 2 faze: principatul (27 î.Hr.-284 d.Hr.) şi dominatul (284 - 565)

II. EPOCA REGALITĂȚII

Pe plan social, a continuat să se manifeste conflictul dintre patricieni şi plebei, datorită discriminărilor la
care erau supuşi plebeii pe plan politic, juridic şi economic.
Inegalitatea pe plan politic decurgea din faptul că, deşi plebeii au dobândit accesul la Comitia centuriata,
ei nu aveau acces şi la Comitia curiata care a rămas şi pe mai departe rezervată patricienilor.
În plan juridic, inegalitatea decurgea din faptul ca la acea epocă normele de drept erau exprimate numai în
formă nescrisă a obiceiurilor juridice care nu erau cunoscute de popor, ci erau ţinute în secret de pontifi -
>(preotii cultului pagan roman si care pretindeau ca detin acele obiceiuri de la Divinitate) erau aleşi numai dintre
patricieni, iar dacă se declanşa un litigiu între un patrician şi un plebeu, părţile se adresau pontifilor pentru a afla
care este reglementarea juridică în acea materie, iar pontifii erau suspectați, dădeau răspunsuri părtinitoare,
favorabile patricienilor.
În plan economic, pământurile cucerite de romani de la dusmani treceau în proprietatea statului cu titlul de
ager publicus, iar statul repartiza acele terenuri spre folosinţă numai patricienilor.
10
 Tot pe plan social a apărut în această epocă şi sclavia, dar în formă domestică (patriarhala): puţini la
număr şi erau trataţi ca membri inferiori ai familiei romane.
Pe plan politic în epoca regalității, statul roman era condus de Adunările poporului, Rege și Senat:
 Adunările poporului
 Comitia Curiata – moștenită din epoca prestatală
 Comitia Centuriata - creată de Servius Tullius
Cele mai importante atribuţii administrative şi judiciare erau exercitate de Comitia Centuriata. Comitia
Curiata exercita atributii mai putin importante in domeniul religios si in domeniul privat.
 Rege - a devenit un veritabil şef de stat şi exercită atribuţiuni militare, administrative şi judiciare.
 Senat - a devenit un organism al statului, dar hotărârile sale nu erau obligatorii pentru rege, ci
aveau un caracter consultativ.
III. REPUBLICA
În 509î.Hr. s-a proclamat republica. În momentul fondării republicii, statul roman era o cetate oarecare,
iar la sfârşitul republicii, după 5 secole, Roma s-a aflat în fruntea celui mai puternic stat al Antichităţii. Această
evoluţie s-a datorat spiritului expansionist al romanilor şi capacităţii lor organizatorice.
Statul roman a fost organizat conform principiului: divide et impera =organizează şi stăpâneşte.
Pe plan social, conflictul dintre patricieni şi plebei a continuat, dar față de protestele sistematice ale
plebeilor şi faţă de concesiile succesive ale patricienilor, prin sec. III cele 2 categorii sociale s-au nivelat, în sensul
că nu mai dispune de criterii pentru a distinge între patricieni şi plebei, cu atât mai mult cu cât între timp
străvechile ginţi în care erau organizaţi patricienii s-au dizolvat, însă pe frontul dezvoltării economiei de schimb,
în condiţiile revoluţiei economice au apărut noi categorii sociale: nobilii şi cavalerii.
Nobilii sunt înalții magistraţi ai statului, precum şi urmaşii lor. Nobilimea romană a militat pentru
consolidarea instituţiilor de tip republican, pe când cavalerii erau denumiţi oameni noi, oameni de afaceri care
militau pentru instaurarea unui stat centralizat autoritar, singurul în măsură să asigure ordina atâta de necesară
înfloririi comerţului, de aceea între cavaleri şi nobili s-a declanşat un conflict care a degenerat războaiele civile
la sfârşitul cărora, prin victoria cavalerilor, s-a instaurat imperiul roman sub forma principatului.
O altă categorie socială era formată din proletari – proles =copii. Această etimologie se explică prin faptul
că proletarii erau oameni săraci şi nu aveau altă avere decât copii. Neavând mijloace de subzistenţă, aceşti
proletari veneau la Roma pentru a trăi pe seama statului, căci statul roman făcea distribuiri periodice de
îmbrăcăminte, hrana. Însă proletarii erau cetăţeni romani, ei aveau drept de vot, iar voturile lor puteau fi
cumpărate. De aceea, Caius Iulius Caesar spunea că, datorită masei parazitare a proletarilor, republica romană
devenise o formă goală de conţinut.
Tot pe plan social, sclavia a devenit clasică -> viaţa economică se întemeia pe munca sclavilor.
Pe plan politic, republica romană a fost condusă de Adunările poporului, Senat şi magistraţi.
 Adunările poporului au fost în număr de 4:
 Comitia Curiata
 Comitia Centuriata
Acestea au fost moştenite din epoca regalităţii, alături de ele au apărut:
 Concilium Plebis
 Comitia Tributa

11
 Concilium Plebis, Adunarea plebeilor – inițial această adunare a adoptat hotărâri obligatorii numai
pentru plebei= plebiscite, cu timpul acele hotărâri au devenit obligatorii şi pentru patricieni. Din acel moment,
patricienii au început să participe şi ei la lucrările Adunării Plebeilor şi astfel Concilium Plebis s-a transformat în
Comitia Tributa -> o adunare la lucrările căreia participau toţi cetăţenii romani organizaţi pe cartiere/triburi,
fiecare trib având un vot, întrucât numărul cartierelor a crescut până la 35, în această adunare se exprimau 35
voturi.
 Senatul a devenit în epoca republicii principalul factor de echilibru în stat, căci Senatul a
administrat provinciile, tezaurul public, coordona politica externă a statului, supraveghea
respectarea tradiţiilor şi moravurilor poporului roman. În epoca republicii, hotărârile Senatului
nu aveau putere de lege, totuşi, Senatul influența procesul de legiferare întrucât legile votate de
popor intrau în vigoare numai dacă erau ratificate de Senat.
 Magistraţii erau înalți demnitari ai statului şi exercitau atribuţiuni militare, administrative şi
judiciare. Ei erau aleşi de popor, de regulă, pe termen de 1 an.
Magistraturile erau onorifice, căci magistraţii nu erau remuneraţi/plătiţi pentru activitatea lor. Totodată,
ele erau colegiale, întrucât aceleaşi atribuţii erau exercitate de cel puţin 2 magistraţi. Magistraturile nu erau
subordonate ierarhic, dimpotrivă, prin atribuţiile lor, magistraţii se cenzurau/supravegheau reciproc. Cu toate
acestea, unii magistraţi se bucurau de imperium = drept de comandă (desemnează posibilitatea magistraţilor de a
comanda legiunile romane şi de a convoca poporul prin adunări, consuli, pretori şi dictatori), iar alţii aveau
potestas = desemnează dreptul de a administra (tribunii plebei, cenzorii, cvestorii, edilii)
Magistraturile romane nu au apărut concomitent, ci într-o anumită ordine, astfel, după alungarea ultimului
rege, poporul roman a ales 2 consuli care au preluat toate atribuţiunile laice ale foştilor regi, încât, aparent, ei
aveau puteri nelimitate, dar în realitate, după expirarea magistraturii - 1 an, consulii deveneau simpli particulari,
persoane private şi puteau fi judecaţi de popor pentru eventualele abuzuri. Mai mult, ei puteai fi condamnaţi şi la
moarte.
În 494, la cererea plebeilor, aceştia au dobândit dreptul de a-şi alege 5 tribuni ai plebei care aveau dreptul
de veto = jus intercesionis, în virtutea căruia puteau anula orice act juridic de natură să aducă vreo atingere
intereselor plebeilor.
În 493, au apărut cenzorii – iniţial organizau recensământ persoanelor şi bunurilor, în vederea stabilirii
impozitelor şi supravegheau împreună cu Senatul respectarea tradiţiilor şi moravurilor poporului roman, mai
târziu, cenzorii au dobândit şi dreptul de a-i numi şi revocă pe senatori.
În 367, au părut pretorii – exercitau cele mai importante atribuțiuni judiciare, căci ei organizau
judecarea proceselor private. Iniţial, pretorii organizau numai judecarea proceselor dintre cetăţenii romani şi erau
denumiţi pretori urbani, iar după 242 au apărut pretorii peregrini, care organizau judecarea proceselor între
cetăţeni şi peregrini.
Cvestorii organizau strângerea impozitelor statului şi administrau arhivele statului.
Edilii asigurau ordine publică, aprovizionarea Romei şi organizau judecare proceselor declanşate în
legătură cu actele juridice încheiate în târguri.
Dictatura este magistratura cu caracter excepţional, deoarece în momente de mare primejdie (războaie)
romanii suspendau toate magistraturile şi alegeau un dictator pe termen de 6 luni care exercita întreaga putere a
statului. Dacă pericolul nu era îndepărtat, dictatorul putea fi reales.
Spre sfârşitul republicii, în condiţiile războaielor civile, Caius Iulius Caesar a încercat să restaureze fățiş
despoţia de tip oriental, dar tentativa sa a eşuat, a fost asasinat. De aceea, nepotul său Octavian a iniţiat o serie de
reforme prin care a lăsat impresia că vechile magistraturi republicane continua să funcţioneze, dar în realitate a
concentrat în mâinile sale întreaga putere.

12
 Astfel, Octavian a determinat Senatul să-l aleagă consul şi tribun pe viaţă, pe când, aparent, el era un
magistrat alături de ceilalţi, dar în fapt, putea conduce ca un autocrat. Totodată el a fost proclamat princeps, primul
dintre gali, precum şi Imperator Caesar Augustus.
Imperator = comandant glorios al legiunilor romane
Caesar = urmaş demn al lui Gaius Iulius Caesar
Augustus = sfânt, demn de a fi venerat
IV. PRINCIPATUL
Această organizare a statului a fost denumită principat şi a durata până la 284 d.Hr.
În epoca principatului, pe plan social s-a adâncit şi mai mult prăpastia dintre cei bogaţi şi cei săraci, în
documentele vremii cei bogaţi – honestiores = cei mai onorabili, iar săracii – humiliores = cei mai umili.
Totodată, au început să se manifeste primele indicii ale crizei sistemului sclavagist. În primul rând, pentru
că munca sclavilor devenea nerentabilă, mai ales în agricultură.
În aceste condiţii a apărut o nouă categorie socială formată din coloni. Iniţial, colonii erau oameni liberi
care luau în arendă anumite terenuri de la marii proprietari funciar în schimbul unor sume de bani sau al unei părţi
din recoltă şi întrucât obligaţiile acestor arendaşi erau stabilite prin contractul de locaţiune ->coloni voluntari. În
sec. 2 d.Hr., unii prizonieri de război erau transformaţi în coloni şi întrucât deveneau coloni fără voia lor au apărut
şi colonii siliţi. În sec. 3 au apărut colonii servi care erau legaţi de pământ şi puteau fi vânduţi o dată cu pământul
de care erau legaţi. Ei sunt strămoşii iobagilor de mai târziu.
Pe plan politic, în epoca principatului statul roman a fost condus de Principe, Senat şi magistraţi.
 Principele era în sens formal un magistrat, alături de ceilalţi, dar în fapt deţinea întreaga putere.
 Senatul și-a sporit atribuţiile, întrucât hotărârile sale au dobândit putere de lege deşi în realitate
era o simplă anexă a politicii imperiale.
 Vechile magistraturi republicane s-au păstrat, nu au fost desfiinţate, dar cu timpul atribuţiile lor au
fost restrânse tot mai mult şi, în paralel, au apărut noi magistrați subordonaţi nemijlocit faţă de
principe.

V. DOMINATUL
După anul 284 s-a instaurat dominatul.
În epoca dominatului asistăm la o decădere generală a societăţii romane. În noile condiţii, marii
proprietari funciari denumiţi potentiores - cei mai puternici - exercitau pe domeniile lor o parte din funcţiile
statului, în sensul că aveau armate proprii, judecau procese şi aveau o administraţie proprie.
Pe plan social, au apărut castele, formate din categorii sociale închise şi ereditare organizate pe criterii
profesionale, etnice sau religioase.
Sclavia a ajuns în ultimul stadiu al decăderii, iar locul sclavilor în viaţa economică a fost luat de colonii
servi.
Pe plan politic, împăratul a fost proclamat dominus et deus - stăpân şi zeu, iar după edictul de la Milano,
stăpân şi dumnezeu.
În fapt, statul era condus de un consiliu restrâns format din 5-6 persoane, denumit consitorum principus
în subordinea căruia se afla un uriaş aparat de stat militarizat şi birocratizat.
13
 Senatul Romei a decăzut la nivelul senatelor municipale, iar vechile magistraturi au devenit simple
funcţii decorative.
Pe planul structurii de stat, după anul 395 statul roman a fost împărţit definitiv în Imperiul roman de
apus şi Imperiul roman de răsărit.
Imperiul roman de apus a supravieţuit până la 476.
Imperiul roman de răsărit a supraviețuit până la 565, când s-a transformat în Imperiul bizantin.

Paralel cu istoria statului roman s-a desfăşurat şi istoria dreptului roman, istorie pe care o periodizam
în 3 epoci:
 Epoca veche - a durat de la fondarea statului roman până la fondarea principatului (27î.Hr.).
 Epoca clasica - a durat de la 27î.Hr. până la 284 d.Hr.
 Epoca postclasică – a durat din 284 până în 565.
Însă, această periodizare este artificială, are caracter didactic, deoarece instituţiile juridice romane nu pot fi
integrate mecanic în una din cele 3 epoci, căci în realitate instituţiile juridice au apărut în epoca veche, au ajuns
la apogeu în epoca clasică şi au decăzut în epoca postclasică. De aceea, vom pune accentual în expunerea
materiei asupra fizionomiei instituţiilor juridice în epoca clasică.

IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

EVOLUTIA FORMELOR DE EXPRIMARE A DREPTULUI PRIVAT ROMAN

IZVOARELE DREPTULUI ÎN SENS FORMAL

1. Noțiunea de izvor al dreptului
În literatura de specialitate conceptual de izvor al dreptului este utilizat cu 3 sensuri:
1. În primul sens, izvoarele dreptului desemnează totalitatea condiţiilor materiale de existență care
determină un anumit tip de reglementare juridică. Toate aceste condiţii sunt denumite izvoare de drept în sens
material. (ex: disparitia raporturilor sclavagiste si aparitia colonilor).
2. În al doilea sens, izvoarele dreptului desemnează documentele pe baza cărora putem reconstitui
fizionomia unor instituţii juridice. Toate aceste documente sunt denumite surse de cunoaştere sau izvoare de
cunoaștere a dreptului.
3. În al treilea sens, izvoarele dreptului desemnează totalitatea procedeelor prin intermediul cărora
normele sociale dobândesc valoare juridică şi se transforma în norme de drept. Toate aceste procedee sunt
denumite izvoarele formale de drept sau forme de exprimare a dreptului.
2. În societatea romană
În epoca veche, izvoarele formale ale dreptului privat roman au fost:
 Obiceiul
14
  Legea
 Edictele magistraților
 Jurisprudenţa
În epoca clasică, la aceste izvoare care au supravieţuit se adaugă:
 Senatusconsultele
 Constituțiunile imperiale
În epoca postclasică, formele dreptului privat roman au fost exprimate prin:
 Obiceiuri
 Constituţiunile imperiale

OBICEIUL
1. Obiceiul juridic
Cel mai vechi izvor al dreptului privat roman este obiceiul, care în textele juridice romane este denumit
mos maiorum sau jus non scriptum, adică obiceiul moștenit din bătrâni sau dreptul nescris.
Obiceiurile se formează prin repetarea unor comportări, iar profesorul Gusti atrăgea atenţia asupra
faptului că o societate are obiceiurile membrilor săi.
În epoca prestatală, obiceiul a fost nejuridic, în sensul că obiceiurile nu erau obligatorii, întrucât nu exista
statul care să le impună prin forţa sa de constrângere. Pe de altă parte, în epoca prestatală nu exista stratificare
socială, astfel încât obiceiurile exprimau interesele tuturor şi, de aceea, erau respectate de bunăvoie, dar odată cu
trecerea la societatea statală anumite obiceiuri, acelea care erau convenabile şi utile celor ce deţineau puterea
politică, au fost sancţionate de stat şi s-au transformat în obiceiuri juridice sau în norme de drept nescrise.
Totodată, s-au format noi obiceiuri impuse de noile realităţi care, la rândul lor, au fost sancţionate de stat.
Multă vreme obiceiul a fost unicul izvor de drept la romani, dar până în anul 451 î.Hr., aceste obiceiuri
nu erau cunoscute de popor, ci ţinute în secret de pontifi.
2. La sfârșitul epocii vechi
Cu timpul, în condiţiile revoluţiei economice de la sfârşitul epocii vechi, obiceiul şi-a pierdut din
importanţă, iar funcţiile sale au fost preluate de alte izvoare mult mai evoluate cum ar fi legea, edictele
magistraţilor sau jurisprudenţă.
Cu toate acestea, obiceiul juridic a continuat să fie izvor de drept şi în epoca clasică, dovadă că, potrivit
lui Salvius Iulianus un mare jurisconsult din vremea lui Hadrian, obiceiul exprima voinţa întregului popor
roman şi îndeplineşte o funcţie abrogatoare.

3. În epoca postclasică
În epoca postclasică, pe fondul decăderii generale a societăţii romane, obiceiul şi-a redobândit
importanța de odinioară, îmbogăţindu-se cu elemente ale obiceiurilor din provincii, întrucât romanii tolerau
obiceiurile popoarelor din provincie dacă nu veneau în conflict cu principiile fundamentale ale dreptului roman.

15
LEGEA
1. Legea-izvor de drept
În epoca veche, normele dreptului privat roman au fost exprimate şi prin lege. Cuvântul lex - legis
înseamnă convenţie.
 Atunci când convenţia se încheia între două persoane fizice cuvântul lex era utilizat cu înţelesul de
contract.
 Atunci când convenţia se încheia între magistrate şi popor cuvântul lex era utilizat cu înţelesul de
lege ca izvor formal de drept.
Procedura e adoptare a legii romane presupunea încheierea unei convenţii între magistrat şi popor. În
acest scop, magistratul prezenta poporului proiectul de lege. După ce poporul lua cunoștință de textul proiectului
de lege, acel text era dezbătut timp de 24 de zile în adunări ad-hoc. După expirarea acestui termen, poporul era
convocat din nou pentru a se pronunţa asupra proiectului de lege cu precizarea ca poporul nu putea aduce
amendamente la proiectul de lege (nu putea fi modificat), fie vota legea integral, fie o respingea în loc. Dacă
poporul era de acord cu proiectul de lege pronunţa cuvintele uti rogas, iar dacă nu era de acord poporul pronunţa
cuvântul antiquo. Dacă poporul era de acord cu textul proiectului, legea era trimisă în fata Senatului în vederea
ratificării, iar dacă era ratificat de Senat legea intra în vigoare.
2. Structura legii
Legile romane aveau o structură formată din 3 părţi:
 Praescriptio - se menţiona numele magistraților care au propus legile, apoi Adunarea poporului
care a votat legea, locul în care s-a votat legea, precum şi ordinea în care unitățile de vot şi-au
exprimat voinţa.
 Rogatio - era cuprins textul legii, reglementările juridice, iar dacă erau mai multe dispoziţii şi, de
regulă, erau acele dispoziţii erau sistematizate pe capitole şi pe paragrafe.
 Sanctio - se preciza ce consecinţe vor decurge în ipoteza încălcării dispoziţiilor din Rogatio.
În funcţie de sancţiunea lor, legile se clasificau în 3 categorii:

 Leges perfectae - se prevedea faptul că orice act juridic încheiat prin încălcarea dispoziţiilor din
rogatio este nul, nu produce efecte .
 Leges minus quam perfectae - se prevedea că statul juridic încheiat prin încălcarea dispoziţiilor
din rogatio este valabil, dar autorii acelui act sunt pedepsiţi cu plata unei amenzi.
 Leges imperfectae - nu este permisă încălcarea dispoziţiilor din rogatio, fără a se preciza ce
consecinţe vor decurge în cazul unei asemenea.

3. Legea celor XII Table

Cea mai veche şi totodată cea mai importantă lege romană este Legea celor 12 table sau Leges
Duodecim Tabularum.
Această lege a fost adoptată pe fondul conflictului dintre patricieni şi plebei, căci aşa cum spuneam la
origine obiceiurile juridice erau ţinute în secret de pontif, încât plebeii au cerut în mod repetat şi insistent ca
obiceiurile să fie sistematizate şi afişate în forum pentru ca toţi cetățenii să cunoască dispoziţiile normelor de
drept.
Faţă de aceste proteste, în anul 451 î.Hr., patricienii au format o comisie din 10 bărbaţi care să scrie
dreptul, adică decemvirii legibus scribundis. Comisia a sistematizat obiceiurile şi le-a afişat în acelaşi an în forum
pe 10 table de lemn, dar plebeii au afirmat că acea sistematizare nu este completă încât, după 2 ani, în 449 î.Hr.,

16
s-a format o nouă comisie din care făceau parte şi 5 plebei, comisie care a elaborat o sistematizare completă a
obiceiurilor şi le-a publicat pe 12 table de bronz.
Legea celor 12 table mai este denumită în texte şi codul decemvirilor sau codul decemviral, pentru că
legea cuprindea întregul drept public şi privat de la acea epocă şi, prin urmare, era un adevărat cod.
În domeniul privat cele mai importante dispoziţii se referă la organizarea familiei romane, la proprietate
şi la succesiuni.
Multă vreme s-a afirmat în mod greşit ca această lege nu ar fi originală, și că ar fi fost preluată într-o
formă gata elaborată de la greci. Această afirmaţie se întemeiază pe un text din Titus Livius potrivit căruia,
înainte de adoptarea legii, o comisie formată din 5 bărbaţi s-ar fi deplasat în Grecia mare (sudul Italiei) pentru a
studia dreptul grec.
În realitate, Legea celor 12 table este profund originală. În primul rând pentru că ea oglindeşte în mod
fidel modul de viaţă al romanilor din sec 5. î.Hr. În al doilea rând, s-au făcut studii comparative între Legea
celor 12 table şi legile lui Solon şi s-a constatat că există numai 3 elemente comune, ceea ce este cu totul
nesemnificativ.
Cele 12 table de bronz nu s-au păstrat, nu au ajuns până la noi, au fost distruse de Gali cu ocazia
incendierii Romei, probabil la 389, iar după alungarea galilor romanii nu au republicat textul legii şi nici nu era
necesar, întrucât acel text se fixase definitiv şi în conştiinţa şi în memoria poporului roman. În acest sens Cicero,
cel mai mare avocat al Antichităţii, mărturiseşte că pe vremea copilăriei sale elevii erau obligaţi să înveţe pe de
rost textul celor 12 table, iar învăţarea pe de rost a textului legii era carmen necessarium – lecție obligatorie. De
aceea, în epoca modernă s-a pus problema reconstituirii textului legii, care s-a făcut în principal pe baza
fragmentelor din lucrările jurisconsulţilor care au comentat Legea celor 12 table, fragmente ce au ajuns până la
noi prin Digestele Împăratului Justinian.
În sens formal, legea a fost în vigoare 11 secole, de vreme ce nu a fost abrogată niciodată, totuşi spre
sfârşitul republicii economice, textele legii au devenit inaplicabile. De aceea, Cicero spune că, pe vremea sa, în
sec. 1 î.Hr., în practica instanţelor judecătoreşti, locul Legii celor 12 table fusese luat de Edictul pretorului. 
EDICTELE MAGISTRAȚILOR
1. Magistrații romani
Întrucât magistraţii romani se bucurau de ius edicendi sau dreptul de a publica la intrarea în funcţie un
edict prin care precizau cum înţeleg să-şi exercite atribuţiunile şi ce procedee juridice vor utiliza, unele edicte ale
magistraţilor erau valabile pe termen de 1 an şi erau denumite edicta perpetua, iar alte edicte erau ocazionale,
erau valabile pe câteva zile şi erau denumite edicta repentina.
Dintre edictele magistraţilor cele mai importante sunt edictele pretorului, deoarece pretorul era acela care
organiza judecarea proceselor private.
În felul acesta, romanii au reuşit să extindă sfera de reglementare juridică pe cale procedurală, de vreme
ce o pretenţie care este valorificată pe cale judiciară devine drept subiectiv. Prin urmare, romanii au creat drepturi
subiective şi prin legi, şi prin mijloace procedurale cu ocazia judecării proceselor. Totodată, pretorul a reuşit să
creeze noi instituţii juridice, care spre sfârşitul republicii s-au constituit în dreptul pretorian.
În sens formal, edictul pretorului era valabil pe termen de 1 an, atât cât dura şi magistratura, dar în fapt
anumite dispoziţii, acelea care se dovedeau utile, erau preluate şi de pretorii următori, iar prin preluări succesive
acele dispoziţii se fixau definitiv în corpul edictului.
De aceea, Cicero spunea că pe vremea sa edictul pretorului era format din 2 părţi: edictum vetus şi
edictum novum.

17
  În edictum vetus erau cuprinse acele dispoziţii care treceau de la un pretor la altul.
 În edictum novum erau cuprinse noile dispoziţii introduse de fiecare pretor în parte.

2. Sistematizarea edictului pretorului

Activitatea creatoare a pretorului a ajuns la apogeu în vremea lui Cicero, mai târziu însă împăratul
Hadrian i-a ordonat lui Salvius Iulianus să codifice edictul pretorului şi să-i dea o formă definitivă, formă de la
care viitorii pretori nu se mai puteau abate. Din acel moment, activitatea creatoare a pretorului a încetat, iar edictul
codificat de Salvius Iulianus este denumit edictum perpetuum, ca şi edictul valabil pe termen de 1 an.
Edictum perpetuum a lui Iulian nu s-a păstrat nici el, fiind distrus de barbari. De aceea, în epoca modernă
s-a pus problema reconstituirii sale, reconstituire care s-a făcut pe baza fragmentelor din lucrările
jurisconsulților care au comentat edictum perpetuum, fragmente ce au ajuns la noi prin Digestele împăratului
Justinian. Cea mai bună reconstituire a fost făcută de profesorul german Otto Lenel prin lucrarea intitulată tot
Edictum Perpetuum.
Potrivit acestei reconstituiri, Edictum Perpetuum era împărţită în 4 părţi:
 Despre organizarea proceselor
 Mijloace procedurale de drept civil
 Mijloace procedurale de drept pretorian
 Despre executarea sentinţei

3. Raportul dintre dreptul civil și dreptul pretorian

Faţă de faptul că dreptul pretorian s-a constituit în opoziţie cu dreptul civil s-a pus problema definirii
raportului dintre dreptul civil şi dreptul pretorian. În vederea definirii acestui raport s-au avut în vedere două
principii:
 Potrivit primului principiu, pretorul nu poate crea drept.
 Potrivit celui de-al doilea principiu, dreptul pretorian este vocea vie a dreptului civil.
În aparenţă, cele două principii se contrazic, dar în realitate ele se completează reciproc, deoarece
afirmaţia că pretorul nu poate crea drept trebuie înţeleasă în sensul că pretorul nu poate crea drept civil, întrucât
acesta este creat numai de către popor în forma legii, însă pretorul poate influenţa linia de evoluţie a dreptului
civil, aşa cum rezultă din definiţia dreptului pretorian conform căreia: Ius praetorium est quod praetores
introduxerunt adiuvandi vel supplendi vel corrigendi iuris civilis gratia propter utilitatem publicam (,
Dreptul pretorian este cel creat de pretori pentru a veni în sprijinul dreptului civil, pentru a-l completa şi pentru a-l
corecta, în conformitate cu binele public”).
Din această definiţie rezultă că pretorul influenţează evoluţia dreptului civil pe trei căi pe care le
denumim adiuvandi iuris civilis gratia supplendi iuris civilis gratia corrigendi iuris civilis gratia.
 În primul caz, pretorul interpretează de aşa manieră dispozițiile dreptului civil, încât să extindă
sfera lor de aplicare.
 În al doilea caz, pretorul completează dispoziţiile dreptului civil cu noi dispoziţii, astfel încât să
poată fi soluţionate şi noile cazuri ivite în practică juridică.
 În al treilea caz, atunci când constată că anumite dispoziţii ale dreptului civil sunt depăşite
pretorul le desfiinţează.
În epoca postclasică, distincţia dintre dreptul civil şi dreptul pretorian s-a menţinut, dar în vremea lui
Justinian cele două rânduieli juridice s-au contopit, în sensul că nu mai dispunem de criterii pentru a distinge
între instituţiile dreptului civil şi instituţiile dreptului pretorian.

18
JURISPRUDENȚA
1. Jurisprudența
În epoca veche, normele dreptului privat roman au fost exprimate şi prin jurisprudenţă.
Jurisprudența este ştiinţa dreptului roman, creată de jurisconsulți prin interpretarea textelor din vechile
legi.
Jurisconsulții romani erau oameni de ştiinţă, cercetători în domeniul dreptului, dar nu erau funcţionari
publici, nu practicau şi nu erau remuneraţi. Ei desfăşurau activitatea de cercetare juridică din proprie iniţiativă
şi pe cont propriu. Această activitate era atât de apreciată încât Cicero spunea: domus iuris consulti totius
oraculum civitatis - Casa jurisconsultului este oracolul întregii cetăţi.
2. Jurisprudența sacrală
Până în anul 201 î.Hr., jurisprudenţa a avut un caracter religios, deoarece atunci când s-a adoptat Legea
celor 12 table nu au fost publicate toate dispoziţiile de drept procesual sau de procedură civilă, adică nu au fost
publicate zilele faste şi formulele solemne ale proceselor, având în vedere faptul că la romani procesele puteau fi
judecate numai în anumite zile denumite zile faste, iar procesele presupuneau pronunţarea unor formule solemne
şi greşeala unui singur cuvânt atrăgea pierderea procesului. Întrucât atât zilele faste, cât şi formulele solemne
ale proceselor au rămas şi pe mai departe un monopol al pontifilor, numai aceştia se puteau dedica cercetării
ştiinţifice în domeniul dreptului. În anul 301 un libret, un dezrobit a lui Apius Claudius Cehus pe nume Gneus
Flavius a divulgat şi zilele faste, şi formulele solemne ale proceselor, avansându-le în forum.
3. Jurisprudența laică în epoca veche
Din acel moment, jurisprudenţa a devenit laică, în sensul că orice persoană se putea dedica cercetării
ştiinţifice în domeniul dreptului. Totuşi, până în sec. 1 î.Hr., jurisprudenţa laică a avut un caracter empiric de
speţă, întrucât jurisconsulţii se mărgineau să ofere consultaţii în legătură cu textele din legi care se aplică la
anumite cazuri, precum şi în legătură cu formulele solemne pe care părțile trebuie să le pronunţe cu ocazia
judecării proceselor.
Începând din sec. I, jurisprudenţa dobândeşte un caracter ştiinţific, de vreme ce jurisconsulţii se preocupau
de formularea unor principii juridice şi sistematizau întreaga materie supusă cercetării pe baza acelor principii.
Cu toate că jurisconsulţii nu erau practicieni, totuşi activitatea lor de cercetare avea implicaţii practice,
implicaţii care îşi găseau expresia în cuvintele: respondere, cavere şi agere.
 Respondere desemnează consultaţiile pe care le ofereau jurisconsulţii în cele mai diverse
probleme de drept.
 Cavere desemnează consultaţiile oferite în legătură cu forma actelor juridice.
 Agere desemnează consultaţiile oferite judecătorilor în legătură cu judecarea unor procese.
4. Jurisprudența în epoca clasică
În epoca clasică, jurisprudenţa a ajuns la apogeu, căci în această epocă au trăit şi s-au afirmat cei mai
mari jurisconsulți, şi au fost elaborate cele mai valoroase lucrări. Totodată, jurisconsulţii clasici au creat
terminologia juridică, au formulat principiile dreptului şi au creat acele instituţii juridice care se aplică şi în
zilele noastre.
De altfel, încă din epoca lui Octavianus Augustus s-au fondat 2 şcoli de drept:
1. Școala sabiniană - a fost fondată de Caius Ateius Capito
2. Școala proculiană - a fost fondată de Marcus Antistius Labio

19
 În linii generale, școala sabiniană avea orientare conservatoare, căci promova soluţiile legilor celor 12
table, iar școala proculiană avea orientare novatoare, progresistă, întrucât ea urma linia de gândire a edictului
pretorului.
Denumirile celor două şcoli provin de la numele celor mai valoroşi discipoli ai fondatorilor: Sabinus şi
Proculus. Massurius Sabinus a scris un tratat celebru de drept civil pe care l-au comentat toţi jurisconsulţii
clasici, comentarii denumite libri ad Sabinum. Îl menţionam de asemenea pe Caius Cassius Longinus, care era
atât de apreciat încât la un moment dat școala sabiniană era denumită şi şcoala casiană. Deosebit de valoros a fost
şi Salvius Iulianus care a codificat edictul pretorului şi a scris o lucrare enciclopedică denumită Digesta (ceea
ce cuprinde totul).
În vremea lui Antonin Piul s-a remarcat jurisconsultul Pomponius care a scris o istorie a jurisprudenţei
romane. Lucrarea s-a pierdut, dar un lung fragment din această lucrare a ajuns până la noi în Digestele lui
Justinian.
O enigmă a dreptului roman este jurisconsultul Gaius, deoarece bănuim că ar fi trăit la jumătatea sec. II,
dar nici un contemporan nu îl menţionează. Pentru a constata că în sec. VI lucrările sale se bucurau de o mare
faimă. S-a afirmat de anumiţi autori că ar fi fost un sclav grec dezrobit sau că ar fi de origine dacă. Cert este ca în
legătură cu Gaius s-au scris cele mai multe lucrări în toate universităţile din lume şi nu pentru că Gaius ar fi fost
deosebit de original, ci pentru că una din lucrările sale denumită Institutiones a ajuns până la noi pe cale directă
sub forma unui manuscris palimpsest. Palimpsestul este un papirus de pe care s-a şters textul iniţial, iar în locul
acestuia s-a scris un alt text. În cazul nostru, prin sec. VI, un călugăr a şters textul institutelor lui Gaius şi în
locul lui a scris un imn religios. Peste sute de ani, cercetând biblioteca episcopală de la Verona prof. Niebuhr a
descoperit la 1816 acest papirus. Profesorul Niebuhr şi-a dat seama imediat că este vorba despre un palimpsest, şi-
a aplicat anumiţi reactivi chimici pentru a descifra textul iniţial, constatând că a descoperit institutele lui Gaius. La
vremea aceea, reactivi chimici erau primitivi, încât papirusul s-a carbonizat, iar unele cuvinte, mai ales în partea
finală, nu au putut fi citite, astfel încât manuscrisul de la Verona este lacunar. Întâmplarea a făcut ca la 1933 în
Egipt să se descopere un nou papirus care cuprinde chiar partea finală a institutelor lui Gaius, astfel încât lacunele
manuscrisului de la Verona au putut fi completate. Papirusul descoperit în Egipt este denumit Noul Gaius sau
Gaius din Egipt.
Institutele lui Gaius sunt un manual de şcoală adresat studenţilor în drept, astfel încât materia este tratată
sistematic pe baza unor principii şi oferă posibilitatea reconstituirii fizionomiei instituţiilor juridice romane din
epoca veche și de la începutul epocii clasice, însă cei mai mari jurisconsulţi ai Romei au trăit la sfârşitul sec. II și
la începutul sec. III. Este vorba despre Papinian, Paul şi Ulpian.
Aemilius Papinianus a fost considerat cel mai mare jurisconsult al Romei şi de contemporani, şi de
posteritate. De altfel, el era denumit primus omnium. A oferit soluţii optime tuturor cazurilor reale sau imaginare.
Paul şi Ulpian au fost discipolii săi.
Iulius Paulus a fost extrem de original şi foarte productiv, dar avea un stil ermetic, pe când
contemporanul şi rivalul său, Ulpius Domitius, nu a fost atât de original, dar era foarte accesibil. De aceea, o
treime din Digestele Împăratului Justinian este formată din fragmente care au fost extrase din lucrările lui Ulpian.
Ultimul jurisconsult clasic care a desfăşurat o activitate creatoare este Modestin sau Herenius Modestinus.
Datorită rolului său excepţional în evoluţia ideilor şi instituţiilor juridice, în dreptul clasic jurisprudenţa este
confirmată în mod oficial ca izvor al dreptului roman.
5. Lucrările jurisconsulților clasici
6. Jurisprudența în epoca postclasică
În epoca postclasică, pe fondul decăderii generale a societăţii romane, a decăzut şi jurisprudenţa, încât
jurisconsulţii postclasici nu au mai desfăşurat o activitate creatoare, ci s-au mărginit să rezume sau să comenteze
lucrările jurisconsulţilor clasici, lucrări care au fost elaborate cu secole în urmă şi erau atât de numeroase încât nu
puteau fi cunoscute integral de o singură persoană.
20
 Profitând de această situaţie, unii avocaţi sau chiar părţile aflate în proces au început să falsifice textele
jurisconsulţilor clasici, punând pe seama acelor jurisconsulţi afirmaţii pe care nu le făcuseră cu scopul de a câştiga
procesele.
7. Ius publice respondendi
Aşa cum am precizat, jurisconsulţii puteau oferi consultaţii juridice judecătorilor încă din epoca veche, dar
acele consultaţii nu erau obligatorii pentru judecători, însă împăratul Octavian Augustus a creat un drept special
denumit jus publice respondendi est autoritatae principis/dreptul de a oferi consultaţiuni cu caracter oficial
întărite cu autoritatea principelui.
Acest drept special nu era acordat tuturor jurisconsulţilor, ci numai unora, care erau mai valoroşi şi erau în
graţiile împăratului, iar consultaţiile oferite de acei jurisconsulţi (care se bucurau de jus publice respondendi) erau
obligatorii pentru judecători, dar numai în cazul respectiv, nu şi în cazurile similare, iar împăratul Hadrian a
făcut un pas mai departe şi a decis că toate consultaţiile oferite de jurisconsulţii investiţi cu jus publice
respondendi să fie obligatorii nu numai pentru cazul respectiv, ci şi pentru toate cazurile similare. Din acel
moment, jurisprudenţa a dobândit putere de lege şi a devenit izvor formal de drept.
8. Legea citațiunilor
Pentru a se pune capăt acestei practici(Profitând de această situaţie unii avocaţi sau chiar părţile aflate în
proces au început să falsifice textele jurisconsulţilor clasici, punând pe seama acelor jurisconsulţi afirmaţii pe
care nu le făcuseră cu scopul de a câştiga procesele.) în anul 426 s-a dat o constituţiune imperială denumită legea
citaţiunilor, prin care s-a prevăzut că în fața judecătorilor pot fi citaţi numai 5 jurisconsulţi clasici, care erau
celebri, lucrările lor erau cunoscute şi nu puteau fi falsificate fără ca judecătorul să depisteze falsul. Este vorba
despre Papinian, Paul, Ulpian, Gaius şi Modestin. De regulă, cei cinci jurisconsulţi aveau aceleaşi opinii în
diverse probleme de drept, dar uneori părerile lor erau controversate (diferite). În asemenea cazuri, legea spune
că se va urma părerea majorităţii. Uneori apărea şi paritatea. În acest caz, când doi jurisconsulţi aveau o părere,
doi o altă părere, iar al cincilea nu se pronunţa în acea problemă de drept, judecătorul trebuia să urmeze părerea
lui Papinian şi dacă tocmai Papilian era acela care nu se pronunţa, judecătorul trebuia să opteze, să aleagă între
cele două soluţii.
La sfârşitul acestei legi s-a republicat o constituţiune imperială data de împăratul Constantin cel Mare în
anul 321 prin care împăratul Constantin desfiinţase toate notele critice pe care Paul şi Ulpian le făcuseră la
adresa operei lui Papilian, deoarece, în concepţia împăratului Constantin, Papilian era în afara criticii.
SENATUSCONSULTE
1. Până la împăratul Hadrian
În epoca veche, Senatul nu avea atribuţiuni nemijlocite de legiferare, dar putea influenţa procesul
legiferării astfel:
 În primul rând, prin faptul că legile votate de popor intrau în vigoare numai dacă erau ratificate
de Senat.
 În al doilea rând, Senatul influența procesul de legiferare prin sugestii făcute pretorului care, la
recomandarea Senatului, introducea în edictul său anumite dispoziţii, care pe această cale deveneau
obligatorii, dar începând din vremea lui Hadrian, senatusconsultele au devenit izvoare formale de
drept şi s-a creat impresia că puterile Senatului au sporit, deşi în fapt, Senatul era un simplu
instrument în mâinile împăratului, dovadă că principele citea proiectul de senatusconsult după care
părăsea incinta Senatului, de aceea, în documentele vremii senatusconsultele erau denumite
orationes, adică simple discursuri imperiale.
2. Prin reforma lui Hadrian
În epoca clasică au dobândit putere de lege şi hotărârile senatului, căci împăratul Hadrian a decis ca
senatusconsultele să fie obligatorii.
21
CONSTITUȚIUNILE IMPERIALE
1. La începutul epocii principatului
Hotărârile împăratului aveau natura juridică a edictelor magistraţilor, în sensul că erau valabile numai pe
durata magistraturii imperiale.
2. Constituțiunile imperiale-edicte, mandate, decrete, rescripte
Tot în vremea lui Hadrian, au devenit izvoare de drept şi hotărârile principelui denumite constituţiuni
imperiale care erau de 4 feluri: edicta, mandata, decreta, rescripta.
 Edictele imperiale cuprindeau dispoziţii de maximă generalitate atât în domeniul public, cât şi în
cel privat.
 Mandatele cuprindeau, de regulă, instrucţiuni cu caracter administrativ adresate înalţilor
funcţionari imperiali, mai cu seamă guvernatorilor de provincie.
 Decretele erau hotărâri judecătoreşti pronunţate de împărat, deoarece împăratul putea fi ales şi el
judecător, iar cu ocazia pronunţării sentinţei, uneori, împăratul formula o nouă regulă de drept
precizând că pe viitor toate cazurile similare trebuie să fie soluţionate în conformitate cu acea
regulă. Astfel, s-a născut în istoria dreptului, ideea de precedent judiciar.
 Rescriptele sunt consultaţii juridice oferite de unii împăraţi, fiindcă unii împăraţi aveau pregătire
juridică şi erau consultaţi în diverse probleme de drept, iar consultaţiile lor aveau putere de lege.

OPERA LEGISLATIVA A LUI IUSTINIAN

IMPORTANȚA OPEREI LEGISLATIVE A LUI JUSTINIAN

Tot la materia izvoarelor trebuie să vorbim şi despre opera legislativă a împăratului Justinian, căci acesta,
un om de vastă cultura, evlavios, un spirit puternic, era conştient de faptul că societatea sclavagistă romană se
afla în ultimul stadiu al descompunerii. De aceea, a ordonat unor comisii formate din profesori şi avocaţi să
sistematizeze textele dreptului clasic şi să le repună în vigoare în speranţa că prin repunerea în vigoare a textelor
clasice, sistemul sclavagist roman va fi revitalizat, ceea ce nu s-a întâmplat, întrucât legile istoriei nu pot fi
influenţate de voinţa umană.
Cu toate acestea, opera legislativă elaborată din ordinul împăratului Justinian prezintă o uriaşă importanţă
istorică. Este, de departe, cel mai important document din istoria lumii, însă această importanță decurge dintr-un
factor conjunctural şi anume din întâmplarea că textele juridice clasice au fost distruse de barbari, pe când opera
legislativă a împăratului Justinian, tot din întâmplare, s-a păstrat, a ajuns până la noi, astfel încât, pe baza operei
legislative a împăratului Justinian noi, modernii, am putut reconstitui şi valorifica tezaurul gândirii juridice
romane, iar dacă împăratul Justinian nu ar fi avut inspiraţia genială de a ordona elaborarea acestei opere, omenirea
ar fi evoluat în cu totul altă direcţie.
Această operă legislativă cuprinde 4 lucrări:
 Codul (codex)
 Digestele (digesta)
 Institutele (institutiones)
 Novelele (novellae constitutiones)
CODIFICĂRILE REALIZATE ÎN EPOCA PREJUSTINIANĂ

22
LEGISLAȚIA LUI JUSTINIAN
1. Codul(Codex)
Codul lui Justinian a fost publicat în 2 ediţii. Prima ediţie a apărut la 529, iar cea de a doua la 534. Prima
ediţie s-a pierdut, pe când ediţia a doua a ajuns până la noi şi este denumită Codex Repetitae Praelectionis.
Această lucrare a fost elaborată de o comisie formată din 10 profesori şi avocaţi, în frunte cu Tribonian,
cel mai mare jurist al acelei vremi şi cuprinde constituţiunile imperiale care au fost date în vremea lui Hadrian
până la 534.
Codul a fost structurat în 12 cărţi, cărţile au fost împărţite în titluri, titlurile în constituţiuni, iar unele
constituţiuni, acelea care cuprindeau mai multe dispoziţii, au fost împărţite şi în paragrafe.
În Cod sunt cuprinse atât dispoziţii de drept public, cât şi dispoziţii de drept privat, iar în 2 cărţi au fost
introduse şi dispoziţii de drept canonic, dar întrucât codul urma să fie aplicat în practică instanţelor judecătoreşti,
o serie de texte au fost adaptate de membrii comisiei ca să poate fi aplicate la noile realităţi.
2. Digestele(Digesta)
În anul 533, s-au publicat Digestele împăratului Justinian care sunt o culegere de fragmente extrase din
lucrările jurisconsulţilor clasici. Lucrarea a fost elaborată de o comisie formată din 15 profesori şi avocaţi de la
Constantinopole şi Beirut, în frunte cu acelaşi Tribonian. Metoda de lucru a comisiei a fost stabilită chiar de
împărat prin 3 constituţiuni imperiale, care ulterior au devenit prefeţe ale Digestelor.
Prin acele constituţiuni, împăratul a precizat că fragmentele extrase din lucrările jurisconsulţilor clasici
urmează să fie aplicate în practică. Trecând la cercetarea lucrărilor clasice, membrii comisiei au constatat că o
serie de instituţii sunt depăşite şi că o serie de soluţii juridice sunt controversate, încât împăratul a fost pus la
curent cu această stare de lucru. Drept urmare, împăratul Justinian a mai dat încă 50 de constituţiuni imperiale
prin care a desfiinţat toate instituţiile depăşite şi a pus capăt tuturor controverselor.
În vederea elaborării Digestelor, membrii comisiei au extras cele mai valoroase fragmente din 2000 de
lucrări clasice, iar textele extrase au fost sistematizate în 50 de cărţi. Cărţile au fost împărţite în titluri, titlurile în
fragmente, iar fragmentele în paragrafe. În fruntea fiecărui fragment se afla o inscriptio prin care se precizează
din ce lucrare a fost extras fragmentul respectiv şi cine este autorul acelei lucrări. Spre exemplu, dacă
fragmentul era extras din lucrarea lui Paul denumită Sententiae, în inscriptio se menţiona Sententiae Pauli. Pornind
de la inscriptio, romaniştii moderni au reuşit să reconstituie în linii mari lucrările jurisconsulţilor clasici.
Multă vreme s-a afirmat, în mod greşit, ca fragmentele au fost aşezate în titluri la întâmplare, fără vreo
metodă, ceea ce nu este adevărat, căci în sec. XIX, profesorul Blume a constatat că fragmentele sunt aşezate în
cadrul titlurilor într-o anumită ordine, ordine decurgând din metoda de lucru a comisiei, întrucât comisia lui
Tribonian a fost împărţită în 3 subcomisii conduse de profesorii Teofil, Constantin şi Doroteu, fiecare subcomisie
fiind împuternicită de Tribonian să extragă cele mai valoroase fragmente din anumite lucrări.
 Prima subcomisie a lui Teofil, a extras cele mai valoroase fragmente din opera lui Sabinus din
comentariile la adresa operei lui Sabinus (din ad Sabinum) şi din Digestele lui Salvius Iulianus,
fragmente care sunt denumite masa sabiniană.
 A doua subcomisie a extras cele mai valoroase fragmente din lucrările care au comentat edictul
pretorului, fragmente care sunt denumite masa edictală.
 A treia subcomisie a extras cele mai valoroase fragmente din opera lui Papinian, fragmente
denumite masa papiniană. Întrucât, a treia subcomisie a avut mai mult de lucru, ea a extras şi
fragmente din alte lucrări considerate mai puţin importante, fragmente denumite apendix.
După care, comisia s-a reunit în plen în frunte cu Papinian şi s-a trecut la redactarea titlurilor. Cu
ocazia redactării fiecărui titlu în parte, a venit mai întâi prima subcomisie şi a extras din masa sabiniană toate
23
fragmentele care se refereau la titlul respectiv aşezându-le unele sub altele care într-un colaj. Spre exemplu, când
s-a elaborat titlul despre dota, Tribonian l-a întrebat pe Teofil câte fragmente din masa sabiniană sunt referitoare la
dota. (s-au găsit 7). După care, a venit a doua subcomisie şi a făcut aceeaşi operaţie, adică a extras din masa
edictală toate fragmentele referitoare la dotă aşezându-le în continuare unele sub altele. În fine, avem a treia
subcomisie, făcând aceeaşi operațiunile cu masa papiniană şi din apendix.
De aceea, când citim un titlu din digeste constatăm că la început apar fragmente din Sabinus, din
comentariile la adresa operei lui Sabinus şi din digestele lui Salvius Iulianus, apoi încep să apară fragmente din
lucrările jurisconsulţilor care au comentat edictul pretorului, iar la sfârşit apar fragmente din Papinian şi din alţi
autori mai puţin importanţi.
3. Institutiones
Tot în anul 533 s-au publicat şi institutele lui Justinian care sunt un manual de şcoală adresat studenţilor,
dar, spre deosebire de institutele lui Gaius, cele ale lui Justinian au putere de lege.
În vederea elaborării acestei lucrări membrii comisiei au extras texte din institutele clasice în special din
Gaius, Marcian, Florentin. Acele texte au fost sistematizate în 4 cărţi, cărţile au fost împărţite în titluri, iar
titlurile în paragrafe. Aşadar, în cazul institutelor, nu există fragmente aşa cum există în cazul digestelor, iar dacă
nu există fragmente, nu există nici inscriptio, iar dacă nu exista inscriptio, la prima vedere, nu ştim din ce autor au
fost extrase acele texte şi nici nu se putea să existe fragmente, deoarece într-un manual de şcoală ideile se succed
într-o ordine logică, decurgând unele din altele.
4. Novelae
Novelele cuprind constituţiunile imperiale pe care împăratul Justinian le-a dat între anii 534 şi 565, încât
Novelele sunt o continuare a Codului. Această colecţie de constituţiuni nu a fost făcută chiar de Justinian, el a dat
constituţiunile, dar nu el le-a sistematizat, ci au fost puse împreună de persoane particulare după moartă
împăratului.
De aceea, în Novele sunt incluse şi constituțiunile imperiale rămase în vigoare şi constituţiunile abrogate
şi de aceea, în mod frecvente, textele din Novele se contrazic, iar lucrarea este denumită novele nu pentru că ar
cuprinde instituţii juridice noi, ci pentru că materialul cuprins în Novele este mai recent decât materialul cuprins
în celelalte lucrări.
5. Opera legislativă a lui Justinian
Opera legislativă a lui Justinian a fost publicată pentru prima oară în anul 1489. Începând din secolul al
XVI-lea a fost denumită “Corpus iuris civilis” (culegere a dreptului civil), denumire ce este folosită şi astăzi.
ALTERNAȚIUNI DE TEXTE
1. Interpolațiuni
Aşa cum spuneam, opera legislativă a lui Justinian a avut o finalitate practică, urma să fie aplicat în
practică instanţelor judecătoreşti şi de aceea, la recomandarea împăratului, membrii comisiilor au adus la zi unele
texte clasice, le-au adaptat, modificat, iar modificările aduse textelor clasice de către comisarii lui Justinian cu
intenţie sunt denumite interpolări/interpolaţiuni.
2. Cercetătorii
Romaniştii moderni s-au preocupat foarte serios privind starea acelor interpolări ca să poată reconstitui cât
mai fidel lucrările jurisconsulților clasici. Însă această operaţiune este foarte dificilă deoarece membrii comisiilor
nu au făcut nici o precizare în legătură cu faptul că au modificat textele clasice, astfel încât noi, modernii, trăim
cu impresia că redactarea fragmentelor din digestele lui Justinian aparţine integral chiar jurisconsulţilor clasici.

24
 În vederea depistării acelor interpolări au fost utilizate mai multe metode, spre exemplu s-a utilizat metoda
comparării textelor, dar această metodă poate fi utilizată numai dacă o lucrare clasică ne-a parvenit pe cale
directă, cum este cazul Institutelor lui Gaius, şi în acelaşi timp, în Digeste figurează fragmente din aceea lucrare şi
într-o asemenea situaţie luăm un fragment oarecare din lucrarea care ne-a parvenit pe cale directă şi îl comparăm
cu fragmentul corespunzător care figurează în Digeste. Dacă cele 2 fragmente nu sunt identice, înseamnă că
fragmentul din Digeste a fost interpolat.
De asemenea, s-a utilizat şi metoda denumită leges geminatae, căci anumite fragmente din anumite lucrări
clasice sunt reproduse în Digeste de mai multe ori, adică figurează la mai multe titluri deoarece sunt relevante
pentru mai multe materii şi dacă acele fragmente reproduse de mai multe ori nu au peste tot aceeaşi redactare,
iarăşi înseamnă că s-a făcut o interpolare.
Metoda cea mai sigură şi productiva este aceea a depistării unor substituiri de termeni, deoarece uneori o
instituţie clasică ieşită din uz este desemnată prin termenul utilizat în epoca postclasică pentru a denumi instituţia
care i-a preluat funcţiile. Spre exemplu, în dreptul clasic proprietatea se transmitea prin mancipaţiune, dar în
dreptul postclasic mancipaţiunea a ieşit din uz, funcţiile sale fiind preluate de tradiţiune. Dacă într-un text clasic ni
se descriu condiţiile de forma ale mancipaţiunii, dar instituţia este denumită tradiţiune, înseamnă că s-a operat o
substituire de termeni după cum s-a utilizat şi criteriul filologic, deoarece atunci când într-un text clasic apare o
expresie juridică postclasică iarăşi înseamnă că s-a operat o modificare.
3. Glose
Însă, pe lângă modificările făcute cu intenţie, unele texte clasice au fost modificate din greşeală cu ocazia
multiplicării lucrărilor juridice clasice, şi nu cu ocazia elaborării operei legislative a împăratului Justinian, căci în
Antichitate, pe când nu exista tiparul, lucrările se multiplicau prin dictare şi scriere, dar sclavul care dicta utiliza
lucrări pe care în prealabil le consultaseră judecători, avocaţi sau alte persoane şi care, aşa cum se face şi astăzi,
făceau anumite comentarii (note marginale), iar sclavul care dicta, neavând pregătire juridică, dicta şi acele
comentarii marginale care sunt denumite glose, iar glosele sunt şi mai greu de depistat decât interpolările. Însă,
nu confundăm modificările textelor clasice făcute din eroare cu comentariile glosatorilor.

PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ

PROCEDURA LEGISACȚIUNILOR
NOTIUNI INTRODUCTIVE

OBIECTUL PROCEDURII CIVILE ROMANE

Aşa cum spuneam, procedura civilă cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează
desfășurarea proceselor private în cadrul sistemelor procedurale pe care le au creat romanii.
EVOLUȚIA PROCEDURII CIVILE ROMANE
JUSTIȚIA PRIVATĂ
CARACTERELE PROCEDURII LEGISACȚIUNILOR

25
 Aşa cum spuneam, cel mai vechi sistem procedural roman e procedura legisacțiunilor. Cuvântul
legisacțiune vine de la legis actio, adică acţiune a legii, întrucât legisacțiunile erau anumite tipuri de procese
create prin legi.
Unele tipuri de procese erau utilizate în vederea recunoaşterii unor drepturi subiective pe cale judiciară
sau prin proces şi erau denumite legisacțiuni de judecată, iar alte tipuri de procese erau utilizate în vederea
valorificării acelor drepturi subiective care au fost recunoscute pe cale judiciară şi erau denumite legisacțiuni
de executare.
 Legisacțiunile de judecată erau în număr de trei - sacramentum, judicis arbitrive postulatio,
condictio.
 Legisacțiunile de executare erau două - manus inectio, pignoris capio.
Toate aceste tipuri de procese prezintă anumite caractere:
Caracterul judiciar
În procedura legisacțiunilor procesul se desfășoară în două faze distincte - faza in iure, faza in iudicio.
Faza în iure - avea loc în faţa magistratului care organiza judecarea procesului,
Faza în iudicio - se desfășura în faţa judecătorului
Procesul în prima fază nu putea fi organizat de orice magistrat, ci numai de acei magister care erau
investiţi cu atribuţiuni de ordin judiciar şi erau denumiţi magistraţi judiciari.
Caracterul legal
Legisacțiunile prezintă un caracter legal întrucât ele au fost create prin legi, iar formulele solemne
corespunzătoare fiecărui tip de proces au fost create de pontifi pe baza unor texte din legi.
Caracterul formalist
În al treilea rând, avea un caracter formalist, de vreme ce fiecărui tip de proces îi corespund anumite
formule solemne, iar greşeala unui singur cuvânt atrăgea pierderea procesului.
Caracter consensual
În fine, legisacțiunile au caracter consensual, deoarece procesul în prima fază-in iure-nu se putea organiza
în lipsă, ci era necesar ca ambele părţi să fie prezente în faţa magistratului, însă la acea epocă, statul roman nu
avea atribuţiuni de citare. Astfel încât pârâtul trebuia să fie citat chiar de reclamant, care avea la dispoziţie trei
procedee pe care le denumim procedee de citare.

Desfasurarea procesului în sistemul procedurii legisactiunilor

FAZA IN IURE
1. Procedura legisacțiunilor
2. Procedee de citare - in ius vocatio, vadimonium extrajudiciar, condictio
Cel mai vechi procedeu de citare cunoscut în istoria dreptului este in jus vocatio şi constă într-o somaţie
pe care reclamantul i-o face pârâtului prin cuvintele solemne in jus te voco, aceste cuvinte nu puteau fi rostite la
domiciliul pârâtului, întrucât la romani domiciliul era considerat un templu, inviolabil, astfel încât formula
solemnă se pronunța într-un loc public, de faţă cu martori, iar dacă reclamantul constata cu martori refuzul
26
pârâtului de a veni la proces îl putea aduce cu forţa, de aceea Gaius spunea că cel mai vechi procedeu de citare e
primitiv şi brutal.
Al doilea procedeu de citare, vadimonium extrajudiciar, este mult mai evoluat şi constă într-o convenţie,
o înţelegere prin care părţile stabilesc de comun acord o anumită dată la care să se prezinte în faţa
magistratului.
Al treilea procedeu de citare este condictio, despre care ştim numai că se aplică atunci când pârâtul era
peregrin. Dacă ambele părţi se prezentau în fața magistratului, începeau dezbaterile contradictorii.
3. Activitatea părților în fața magistratului
Utilizarea formulelor solemne corespunzătoare procesului care se organizează, iar faţă de pretenţiile pe
care le formula reclamantul pârâtul putea adopta trei atitudini:
 În primul rând, el putea recunoaște pretenţiile formulate de reclamant, recunoaștere denumită
confesio in jure. Acela care recunoştea era asimilat cu cel condamnat potrivit adagiului confesus
pro iudicato est. Cel ce recunoaşte este considerat ca şi condamnat. Fireşte, în acest caz, procesul
nu mai trecea în faza a doua.
 În al doilea rând, pârâtul putea să nege pretenţiile reclamantului, dar să nu îşi dea concursul la
desfășurarea procesului, şi în acest caz, pârâtul era asimilat cu cel condamnat, iar procesul nu
mai trecea în faza a doua.
 În al treilea rând, pârâtul putea să nege pretenţiile reclamantului, dându-şi în același timp
concursul la desfășurarea procesului. În acest caz procesul trecea în faza a doua in iudicio şi se
finaliza cu pronunţarea unei sentinţe fie de condamnare, fie de absolvire.
4. Magistrații judiciari
Aşa cum am precizat, procesul în prima fază era organizat de magistrați judiciari. Deşi pe vremea
regalităţii nu existau magistraţi, procesele erau organizate de regi. După proclamarea republicii, atribuţiunile
judiciare au fost preluate de consuli. După anul 367, cele mai importante atribuţiuni judiciare au trecut asupra
pretorului urban. După anul 242 a apărut şi pretorul peregrin. Procesele declanşate în legătură cu cele
încheiate în târguri erau organizate de edili.
În Italia, în afara Romei, procesele erau organizate de reprezentanţii pretorului urban şi de magistrații
municipali, iar în provincii erau organizate de guvernatori şi de magistrații municipali.
Dreptul magistraților judiciari de a organiza un proces se numea iurisdictio - jurisdicție, care era de două
feluri - contetiosa (sau contencioasă) şi voluntaria (sau graţioasă).
În cazul jurisdicţiei contencioase, interesele părților erau opuse, iar procesul se finaliza prin
pronunţarea unei sentinţe de condamnare sau de absolvire.
În cazul jurisdicției graţioase, părţile cooperau cu magistratul pe baza unei înţelegeri prealabile în
cadrul unui proces fictiv, simulat, deoarece la jurisdicţia graţioasă, interesele părţilor nu erau comune, ci opuse,
convergente, iar părțile în înțelegere cu magistratul simulau că se judecă pentru a obţine anumite efecte
juridice. Spre exemplu, printr-un proces simulat se putea realiza operaţiunea juridică a transmiterii dreptului de
proprietate, căci părţile se prefăceau că se judecă, dar în realitate transmiteau proprietatea asupra unui lucru.
5. Activitatea pretorului
Se ştie că pretorul a exercitat cele mai importante atribuţiuni din judiciar, deşi în procedura legisactiunilor
pretorul nu desfăşura o activitate creatoare, ci o activitate mecanică, în sensul că el supraveghea dacă părţile
pronunţă corect formulele solemne corespunzătoare procesului pe care îl organiza, şi în funcţie de pretențiile
reclamantului pronunţa unul din următoarele trei cuvinte - do, dico, addico.

27
 Prin cuvântul do, pretorul îl confirma pe judecătorul ales de părţi, încât dacă pronunţa acest cuvânt
însemna că procesul trecea în faza a doua.
Prin cuvântul dico, el atribuia cu titlu provizoriu obiectul litigiului uneia dintre părţi, urmând ca după
pronunțarea sentinţei, obiectul să fie atribuit cu titlu definitiv aceluia care a câştigat procesul
Prin cuvântul addico, pretorul ratifica declaraţia unei părţi sau declaraţia ambelor părţi recunoscându-le
astfel anumite drepturi subiective.
6. Procedee de soluționarea a unor litigii pe cale administrativă
Însă pretorul se bucura nu numai de iurisdictio şi de imperium, iar în virtutea lui imperium el putea
soluţiona anumite litigii pe cale administrativă fără a mai organiza procesul în două faze.
Procedeele administrative prin care pretorul putea soluţiona anumite litigii sunt:
 Stipulaţiunile pretoriene
 Missio in possessionem
 Interdictele
 Restitutio in integrum
Stipulaţiunile pretoriene sunt contracte încheiate din ordinul pretorului, căci aşa cum o să vedem,
stipulaţiunile sunt contracte verbale încheiate prin întrebare şi răspuns şi îmbrăcă două forme: stipulaţiuni
obişnuite şi stipulaţiuni pretoriene.
Stipulaţiunile obişnuite sunt încheiate din iniţiativă părţilor cu scopul de a se crea anumite obligaţii.
Stipulaţiunile pretoriene se încheiau din ordinul pretorului în vederea soluţionării anumitor litigii.
Missio in possessionem - trimiterea reclamantului în posesiunea sau în detenţiunea bunurilor pârâtului
pentru a determina să adopte o anumită atitudine - ex să se prezinte la proces.
Interdictele - sunt dispoziţii prin care pretorul ordona părţilor să încheie sau să nu încheie un anumit
act juridic. Dacă pretorul ordona părţilor să încheie un anumit act interdictul era denumit pozitiv, iar dacă le
interzicea să încheie un anumit act juridic, interdictul era denumit negativ. Dacă ordinul era adresat ambelor părţi,
interdictul era denumit compus, iar dacă era adresat unei singure părţi se numea interdict simplu.
Restitutio in integrum - repunere în situaţia anterioară şi consta în desfiinţarea actului păgubitor
pentru reclamant, astfel încât părţile să fie repuse în situaţia pe care o aveau înainte de încheierea acelui act
păgubitor, ceea ce înseamnă că prin efectul lui restitutio in integrum renaşte un drept subiectiv pentru reclamant,
iar părţile sunt repuse în situaţia pe care o aveau înainte de încheierea actului păgubitor, dar numai în drept, nu şi
în fapt.
Pentru ca părţile să fie repuse în situaţia anterioară şi în fapt, este necesar ca reclamantul să îşi valorifice
dreptul subiectiv renăscut printr-un proces, să obțină o sentinţă, să o pună în executare şi numai după aceea va fi
repus în situaţia anterioară şi în fapt. Dacă pretorul nu poate soluţiona litigiul prin procedee administrative, el
organiza procesul în două faze, iar faza a doua se desfășura in iudicio.
FAZA IN IUDICIO
1. Activitatea părților
Faza a doua procesul nu mai prezintă un caracter consensual, ceea ce înseamnă că era permisă judecarea
în lipsă, întrucât potrivit Legii celor 12 table, judecătorul aștepta până la amiază, şi dacă una dintre părţi nu se
prezenta la proces, el dădea câştig de cauză părţii care s-a prezentat. Dacă însă ambele părți se prezentau în fața
judecătorului, începeau dezbaterile contradictorii în limbajul cotidian. În fața judecătorului părţile nu se exprimau

28
în cuvinte solemne. Prima dată vorbea reclamantul, care îşi afirma pretenţiile şi administra probele de care
dispunea, fie înscrisuri, fie proba cu martori, dar la acea epocă nu exista o ierarhie a probelor, astfel încât
înscrisurile puteau fi combătute prin proba cu martori. La rândul lui, pârâtul îşi formula apărarea, administrând
şi el probele de care dispunea.
Eventual, în sprijinul părţilor, puteau interveni şi avocaţii prin pledoariile lor, însă avocaţii romani nu erau
reprezentanţi în justiţie, căci nu participau la proces în locul părţilor, ci veneau în sprijinul acestora, prin
pledoariile lor, prin cunoștințele juridice pe care le aveau.
După ce judecătorul asculta afirmaţiile părţilor, eventual şi pledoariile avocaţilor, după ce aprecia probele
administrate îşi forma o convingere intimă şi pronunţa o sentinţă de condamnare sau de absolvire.
Totuşi, judecătorul roman putea refuza să pronunţe sentinţa, afirmând că pentru el lucrurile nu sunt clare.
În acest caz, părţile reveneau în fața pretorului în vederea alegerii altui judecător.
2. Judecătorii
La romani nu exista profesia de judecător, căci judecătorul era o persoană particulară aleasă de părţi şi
confirmată de magistrat, însă judecătorul era un simplu particular, nu în sensul că oricine putea fi ales judecător,
ci în sensul că nu existau judecători de profesie. Practic, la origine, puteau fi aleşi judecători numai senatorii, iar
începând din sec. II, puteau fi aleşi judecători şi cavalerii.
Dacă interesele părţilor în proces erau opuse, dacă părţile îşi contestau reciproc existența unor drepturi,
judecătorul era denumit iudex privatus, iudex unus.
Dacă însă părţile nu îşi contestau existența drepturilor, ci numai întinderea lor, cum este cazul procesului
de partaj, atunci judecătorul era denumit arbiter.
Pe lângă judecătorul unic, vechii romani au cunoscu şi tribunale. Unele erau nepermanente, iar altele
permanente.
Tribunalele nepermanente erau formate din recuperatori - recuratores- aleși în număr impar şi judecau
procese dintre cetățeni şi peregrini, precum şi abuzurile guvernatorilor de provincie.
Tribunalele permanente erau două:

 decemviri litibus iudicandis - cei zece bărbaţi care să judece

procesele
 centumviri - o sută de bărbați
Decemvirii judecau procesele cu privire la libertate, iar centumvirii procesele cu privire la proprietate şi
succesiuni.

Legisactiunile de judecata
SACRAMENTUM
1. Sacramentum in rem
2. Sacramentum in personam
IUDICIS ARBITRIVE POSTULATIO
CONDICTIO

Legisactiunile de executare

29
MANUS INIECTIO
PIGNORIS CAPIO

PROCEDURA FORMULARĂ
NOTIUNI INTRODUCTIVE

APARIȚIA PROCEDURII FORMULARE

Către sfârșitul republicii, în condițiile revoluţiei economice, numărul afacerilor a sporit foarte mult, odată
cu aceasta și numărul proceselor, iar în acele condiţii, spune Gaius, legisacțiunile deveniseră odioase romanilor
datorită formalismului lor excesiv.
LEGEA AEBUTIA
De aceea, între anii 149-126 s-a dat o lege specială denumită legea Aebutia prin care a fost introdusă o
nouă procedură de judecată, mult mai evoluată, denumită procedura formulară.
Dar, introducând procedura, legea Aebutia nu a desfiinţat legisacțiunile, ci a lăsat părţilor posibilitatea să
opteze între procedura formulară şi procedura legisacțiunilor. Întrucât părţile optau inevitabil pentru procedura
formulară, legisacțiunile au căzut în desuetudine.
De aceea, împăratul Octavian Augustus a dat legile Iuliae Judiciarae, prin care legisacțiunile au fost
desfiinţate în mod expres.

FORMULA
ROLUL FORMULEI
A fost introdus un nou mijloc procedural pe care îl vom denumi formulă.
Formula este un mic program de judecată prin care magistratul (pretorul) îi arată judecătorului cum să
judece procesul, să soluționeze cauza. În practică, ori de câte ori pretorul constata că pretențiile reclamantului
sunt legitime, îi eliberă o formulă, astfel încât reclamantul se putea judeca și își putea valorifica pretențiile prin
proces, pe cale judiciară, ceea ce înseamnă că în procedura formulară orice pretenție legitimă poate fi
valorificată prin proces.

STRUCTURA FORMULEI
Formula are o structură formată din patru părți principale și două părți accesorii/secundare.
1. Părțile principale
30
  Intentio
 Demonstratio
 Adiudicatio
 Condemnatio
În intentio a formulei se precizează care sunt pretențiile reclamantului.
În demonstratio se menționează care este actul sau faptul juridic din care izvorăsc pretențiile
reclamantului (temeiul juridic).
Adiudicatio este partea formulei prin care pretorul împuternicește pe judecător să facă un partaj, adică
să pronunțe ieșirea din indiviziune, ceea ce înseamnă că adiudicatio nu figurează în formulele tuturor acțiunilor,
ci numai în formulele acțiunilor prin care reclamantul cere să se facă ieșirea din indiviziune.
Prin condemnatio, pretorul îl împuternicește pe judecător să pronunțe o sentință, fie de condamnare, fie
de absolvire.
2. Părțile accesorii
 Prescriptiones (prescripțiunile)
 Exceptiones (excepțiunile)
Prescripțiunile sunt anumite precizări făcute în fruntea formulei prin care magistratul vine fie în
sprijinul reclamantului, fie în sprijinul pârâtului. Precizările făcute în favoarea reclamantului sunt denumite
prescriptiones pro actore, iar precizările făcute în favoarea pârâtului sunt denumite prescriptiones pro reo.
Excepțiunile sunt mijloace de apărare prin care pârâtul nu neagă pretențiile reclamantului, dar invocă
anumite fapte de natură să paralizeze acele pretenții. Spre exemplu, pârâtul nu neagă că a primit o sumă de bani
de la reclamant, dar afirmă că ulterior a plătit sau că a fost iertat de datorie. Pentru ca excepțiunea să poată fi
propusă în fața judecătorului, ea trebuie să figureze în formulă și este introdusă în formulă de către magistrat la
cererea expresă a pârâtului. Excepțiunea trebuie să figureze în formulă deoarece, așa cum spune Gaius, în
procedura formulară judecătorul este sclavul formulei și trebuie să judece procesul în strictă conformitate cu
indicațiile pe care le-a primit prin formulă.
De aceea, în procedura formulară, excepțiunile au un caracter absolutoriu, ceea ce înseamnă că ori de
câte ori o excepțiune se dovedește întemeiată, judecătorul nu poate pronunța sentința de condamnare la mai puțin,
ci trebuie să pronunțe sentința de absolvire.
Spre exemplu, dacă reclamantul afirmă că are o creanță de 100, iar pârâtul dovedește pe cale de excepțiune
că datorează numai 50, adică mai puțin decât a pretins reclamantul, judecătorul nu-l poate condamna la 50, ci
trebuie să pronunțe sentința de absolvire, deoarece în acest caz, pretorul a menționat în formulă: „Judecătorule,
verifică dacă pârâtul datorează 100. Dacă da, să-l condamni, dacă nu, să-l absolvi.” De aceea, judecătorul trebuie
să-l absolve.
Pe de altă parte, odată cu introducerea excepțiunilor în proces au fost depășite toate inconvenientele care
decurgeau în procedura legisacțiunilor din principiul unității de chestiune, căci în procedura legisacțiunilor, pe
când nu existau excepțiuni, în același proces numai reclamantul putea să-și formuleze pretențiile, iar, dacă pârâtul
avea și el de formulat anumite pretenții față de reclamant, nu le putea formula în același proces, ci trebuia să
declanșeze un nou proces.

Desfasurarea procesului

31
FAZA IN IURE
1. Activitatea părților
În procedura formulară, ambele părți își puteau formula pretențiile în același proces, căci reclamantul și
le formula pe cale de acțiune, iar pârâtul și le formula pe cale de excepțiune.
O altă inovație a procedurii formulare a fost în legătură cu înțelesul, sensul conceptului de litis
contestatio.
2. Litis contestatio + Efecte-extinctiv, creator, fixator
În procedura legisacțiunilor, litis contestatio înseamnă luare de martori care să constate voința părților
de a se judeca.
În procedura formulară, litis contestatio constă în dictarea formulei de către reclamant pârâtului sau în
remiterea unei copii de pe formulă de către reclamant pârâtului, astfel încât pârâtul să știe cum să se apere în
fața judecătorului.
Litis contestatio prezintă o importanță deosebită deoarece, prin valorificarea efectelor sale, jurisconsulții
au creat noi instituții juridice, mai cu seamă în materia obligațiilor, căci litis contestatio produce trei efecte:
efectul extinctiv, efectul creator și efectul reglator sau fixator.
Efectului extinctiv
În virtutea efectului extinctiv, în momentul lui litis contestatio, dreptul inițial al reclamantului, adică
dreptul pe care reclamantul l-a depus în justiție, se stinge.
Efectului creator
Spre exemplu, dacă reclamantul afirmă în fața pretorului că este proprietarul unui teren, în momentul lui
litis contestatio, dreptul său de proprietate se stinge, dar, potrivit efectului creator, în locul dreptului inițial care s-
a stins, ia naștere un drept nou, pe care îl denumim dreptul nou creat și care poartă întotdeauna asupra unei
sume de bani, astfel încât ori de câte ori reclamantul câștigă procesul, urmează să primească o sumă de bani,
indiferent de obiectul pretențiilor sale.
De aceea, Gaius spunea că în procedura formulară sentința de condamnare are caracter tribuniar. Tot de
aceea, între dreptul inițial și dreptul nou creat există o serie de deosebiri în funcție de natura juridică și de
obiectul dreptului inițial.
Astfel, dacă dreptul inițial a fost un drept real, cele două drepturi subiective se vor deosebi și în privința
naturii juridice, și în privința obiectului, și în privința temeiului juridic. Cele două drepturi se vor deosebi în
privința naturii juridice deoarece dreptul inițial a fost un drept real, iar dreptul nou creat este un drept de creanță,
cu o altă natură juridică. Ele se vor deosebi și în privința obiectului, căci dreptul inițial a purtat asupra unui lucru,
pe când dreptul nou creat are alt obiect, căci poartă asupra unei sume de bani. Cele două drepturi se vor deosebi și
în privința temeiului juridic, deoarece dreptul inițial a putut izvorî dintr-un act oarecare, cum ar fi un mod de
dobândire a proprietății, pe când dreptul nou creat izvorăște din litis contestatio. Dacă dreptul inițial a fost un
drept de creanță, care purta asupra unui lucru, cele două drepturi subiective se deosebeau în privința obiectului și
în privința temeiului juridic. Dacă dreptul inițial a fost un drept de creanță care purta asupra unei sume de bani,
cele două drepturi se deosebeau numai în privința temeiului juridic. În concluzie, indiferent de natura juridică și de
obiectul dreptului inițial, cele două drepturi subiective se deosebeau întotdeauna în privința temeiului juridic.
Efectului reglator sau fixator
În virtutea efectului reglator sau fixator, în momentul lui litis contestatio se stabileau definitiv atât
elementele reale, cât și elementele personale ale procesului.
32
 Prin elemente reale ale procesului înțelegem pretențiile pe care reclamantul le-a formulat în fața
magistratului și care erau menționate în formulă. De aceea, în fața judecătorului, reclamantul trebuia să
formuleze aceleași pretenții, întrucât, dacă formula altele, judecătorul nu le putea lua în considerare, de vreme ce
trebuia să judece procesul în conformitate cu indicațiile primite în formulă.
Prin elemente personale ale procesului înțelegem identitatea judecătorului și identitatea părților, ceea ce
înseamnă că procesul trebuia să fie judecat de acel judecător care era menționat în fruntea formulei și că trebuia să
se desfășoare între persoanele care erau menționate în formulă.
FAZA IN IUDICIO
1. Activitatea părților
2. Judecătorii
REPREZENTAREA ÎN JUSTIȚIE
O altă inovație a procedurii formulare a fost introducerea reprezentării în justiție. Într-un cuvânt,
reprezentarea în justiție este sistemul potrivit căruia o persoană denumită reprezentant participă la dezbaterile
procesului din împuternicirea altei persoane denumite reprezentat.
În procedura legisacțiunilor, reprezentarea în justiție nu a fost posibilă, deoarece se opunea principiul
conform căruia nimeni nu poate intenta în numele altuia o acțiune a legii.
De altfel, în epoca veche, în condițiile economiei naturale, pe când actele și procesele juridice erau
adevărate evenimente în viața cetățeanului, problema reprezentării în justiție nu se punea, nu era necesară.
Către sfârșitul Republicii, când numărul afacerilor și proceselor sporește, în mod frecvent cetățenii romani
aveau procese în același timp și în locuri diferite. De aceea, cu presiunea cerințelor practicii, pretorii și
jurisconsulții au inițiat o serie de reforme prin care s-a admis mai întâi reprezentarea imperfectă în justiție, iar mai
apoi s-a admis chiar și reprezentarea perfectă.
În cazul reprezentării imperfecte, efectele sentinței se produceau asupra reprezentantului, astfel încât,
dacă acesta câștiga procesul, el devenea titularul dreptului de creanță asupra sumei de bani la care a fost
condamnat pârâtul, reprezentantul urmând ca prin acte distincte să transmită asupra reprezentatului valoarea acelei
creanțe.
La reprezentarea perfectă în justiție, efectele sentinței se produceau direct asupra reprezentatului, în
sensul că persoana reprezentantului dispărea, iar titular al dreptului de creanță asupra sumei de bani la care era
condamnat pârâtul devenea reprezentatul.
În vederea realizării reprezentării imperfecte în justiție s-a utilizat formula cu transpozițiune, formulă a
cărei redactare se îndepărtează de la regulă generală, căci, potrivit regulii generale, și în intentio a formulei și în
condemnatio, trebuie să formuleze aceleași nume, pe când la formula cu transpozițiune, în intentio figurează un
nume, iar în condemnatio un alt nume. Atunci când formula cu transpozițiune era utilizată pentru realizarea
operației juridice a reprezentării imperfecte, în intentio a formulei era menționat numele reprezentatului, deoarece
reprezentatul era titularul dreptului depus în justiție, iar în condemnatio era menționat numele reprezentantului,
deoarece el participa la proces și urma să suporte efectele sentinței. Față de această redactare a formulei,
judecătorul verifica dacă cel menționat în intentio este titularul dreptului depus în justiție și, constatând că este
titular al acelui drept, îi dădea câștig de cauză celui care era menționat în condemnatio, adică reprezentantului.
Cel mai vechi reprezentant în justiție era denumit cognitor, care era constituit prin pronunțarea unor
cuvinte solemne în prezența adversarului. Mai târziu, a apărut și procurator, care putea fi constituit fără
pronunțarea unor cuvinte solemne și chiar în absența adversarului. În cazul lui procurator a fost admisă numai

33
reprezentarea imperfectă în justiție, pe când pentru cognitor s-a admis atât reprezentarea imperfectă, cât și
perfectă.

Actiuni
GENERALITĂȚI
O altă noutate introdusă de procedura formulară a fost în legătură cu sensul, cu înțelesul conceptului de
acțiune în justiție.
În procedura veche, acțiunile sau legisacțiunile au fost create în număr limitat (erau numai 5) și se aplicau
numai la anumite cazuri, pe când în procedura formulară acțiunea în justiție a dobândit o aplicațiune generală,
în sensul că orice pretenție legitimă putea fi valorificată prin acțiune în justiție.
În procedura formulară, prin acțiune în justiție înțelegem cererea adresată de reclamant magistratului de
a i se eliberă o formulă. Eliberarea formulei echivala cu acordarea acțiunii în justiție sau cu posibilitatea
reclamantului de a se judeca, căci, așa cum am văzut, ori de câte ori pretenția reclamantului se dovedea legitimă,
magistratul îi eliberă o formulă, iar aceasta echivala cu acordarea acțiunii în justiție.
CATEGORII DE ACȚIUNI
Textele romane ne înfățișează numeroase criterii de clasificare a acțiunilor în justiție.
ACȚIUNI IN REM ȘI ACȚIUNI IN PERSONAM
Cea mai veche este clasificarea în acțiuni in rem și acțiuni in personam sau acțiuni reale și acțiuni
personale. Prin acțiunile reale erau sancționate drepturile reale, iar prin acțiunile personale erau sancționate
drepturile personale sau de creanță.
Întrucât fizionomia drepturilor reale diferă față de fizionomia drepturilor personale, și formulele acțiunilor
reale vor avea o redactare diferită față de formulele acțiunilor personale, căci drepturile reale izvorăsc din
raportul juridic stabilit între o persoană determinată și toți ceilalți membrii ai societății, ceea ce înseamnă că
drepturile reale sunt opozabile erga omnes, adică sunt față de toți, în sensul că toți membrii societății au
îndatorirea (nu obligația) să respecte exercitarea drepturilor reale.
Spre exemplu, toți membrii societății au îndatorirea să respecte exercitarea drepturilor proprietarilor, care
sunt titulari de drepturi reale. De aceea, în intentio a formulei acțiunilor reale se va menționa numai numele
reclamantului, nu și numele pârâtului, deoarece pârâtul poate fi oricine încalcă un anumit drept real. Spre exemplu,
dreptul de proprietatea este sancționat prin acțiunea de revendicare, care e înaintată de proprietarul posesor
împotriva proprietarului neposesor.
Drepturile de creanță izvorăsc din raportul juridic stabilit între două persoane determinate pe care le
denumim creditor și debitor, ceea ce înseamnă că drepturile de creanță nu sunt opozabile față de toți, ci numai
față de debitor, care este o persoană determinată. Iată de ce în intentio a formulei acțiunilor personale se vor
menționa și numele creditorului și numele debitorului, de vreme ce pârât poate fi numai debitorul, care este o
persoană determinată.

ACȚIUNI CIVILE ȘI ACȚIUNI PRETORIENE

De asemenea, textele menționează clasificarea în acțiuni civile și acțiuni pretoriene/honorarii.

34
 Acțiunile civile nu sunt originale, nu sunt create de pretor, ci au un model în legisacțiuni. Spre exemplu,
acțiunea în revendicare prin care era sancționată proprietatea civilă în procedura formulară are un model în
legisacțiunea denumită sacramentul in rem.
Acțiunile honorarii/pretoriene sunt originale, create de pretor, și la rândul lor se clasifică în trei
categorii:
 Acțiuni in factum
 Acțiuni ficticii
 Acțiuni cu formula cu transpozițiune
În cazul acțiunilor în factum, pretorul îi înfățișează judecătorului faptele care au generat conflictul
dintre părți, urmând ca judecătorul să verifice dacă acele fapte au avut loc în realitate. Dacă se convingea că au
avut loc, el pronunța în funcție de împrejurări fie sentința de condamnare, fie cea de absolvire.
În cazul acţiunilor ficticii se introduce o formulă cu scopul de a se extinde sfera de aplicare a unor
acţiuni, spre exemplu: Acţiunea în revendicare este o acţiune civilă, accesibilă numai cetăţenilor romani, dacă însă
în formula acţiunii în revendicare se introduce ficţiunea ca peregrinul este cetăţean roman, atunci acţiunea în
revendicare poate fi intentată şi de acel peregrin.
Tot din categoria acţiunilor pretoriene, fac parte şi acţiunile cu formulă cu transpozițiune, care, prin
redactare se abat de la regula generală, de vreme ce potrivit regulii generale şi în intentio, şi în condemnatio
figurează acelaşi nume, pe când la formula cu transpozitiune, în intentio figurează un nume, iar în condemnatio
figurează alt nume. Prin intermediul acestei formule s-au putut realiza o serie de operaţiuni juridice, cum ar fi
reprezentarea în justiţie şi reprezentarea contractului.

ACȚIUNI DIRECTE ȘI ACȚIUNI UTILE

Directe = create pentru anumite cazuri.
Utile = sunt cele extinse de la cazurile pentru care au fost create la cazuri similare.

ACŢIUNI POPULARE ŞI ACŢIUNI PRIVATE

Textele menţionează acţiuni populare şi acţiuni private.
Acţiunile populare putea fi intentate de oricine, întrucât prin intermediul lor erau protejate interese
generale ale societăţii; iar acţiunile private puteau fi intentate numai de titularii unor drepturi subiective
determinate.

ACŢIUNI PENALE ŞI ACŢIUNI PERSECUTORII

În cazul acţiunilor penale, pârâtul era supus unei amenzi bănești.
În cazul acțiunilor persecutorii, pârâtul era condamnat fie la restituirea unui lucru, fie la repararea
prejudiciului cauzat.

ACŢIUNI DREPT STRICT ŞI ACŢIUNI DE BUNĂ-CREDINŢĂ

35
 Foarte importantă este clasificarea de drept strict şi acţiuni de bună credinţă, clasificare întemeiată pe
criteriul interpretării actului juridic din care izvorăsc pretenţiile reclamantului, astfel:
La acţiunile de drept strict, judecătorul interpretează actul juridic din care izvorăsc pretenţiile
reclamantului ad litteram, adică fără să ia în considerare intenţia pe care au avut o părţile atunci când au încheiat
actul juridic.
La acţiunile de bună-credinţă, judecătorul interpretează actul juridic din care izvoraş pretenţiile
reclamantului cu scopul de a stabili care au fost intenţiile părţilor.

ACŢIUNILE ARBITRARII
Acţiunile arbitrare au fost create cu scopul de a se atenua caracterul pecuniar al sentinţei de
condamnare, având în vedere faptul că la procedura formulă, ori de câte ori câştiga procesul, reclamantul urma să
primească o sumă de bani, indiferent de obiectul pretenţiilor sale, deşi în unele cazuri, chiar destul de frecvent,
reclamantul avea interesul să obţină o condamnare în natură, spre exemplu: Acela care revendica un anumit lucru
(ex: casa părintească) are tot interesul să fie pus în posesia acelui lucru şi nu în posesia unei sume de bani. De
aceea s-au creat acţiunile arbitrarii, în cazul cărora judecătorul are o dublă calitate: cea de arbitru şi calitatea de
judecător propriu-zis.
În calitatea de arbitru: După ce se convinge de justeţea pretenţiilor reclamantului, judecătorul îi ordonă
pârâtului să dea satisfacţie acelor pretenţii, spre exemplu: să-i remită un anumit lucru. Dacă pârâtul execută
ordinul, litigiul se stinge, iar reclamantul intra în posesia lucrului. Însă pârâtul nu era obligat să execute acel ordin,
iar dacă nu-l executa, arbitrul se transforma în judecător propriu-zis şi pronunţa potrivit regulii generale sentinţa de
condamnare la plata sumei de bani. Dar, în mod excepţional, în cazul acţiunilor arbitrare, acea sumă de bani nu
era stabilită de judecător, ci de reclamant, iar reclamantul avea tot interesul să supraevalueze obiectul litigios. De
aceea, pârâtul prefera să execute ordinul pronunţat de judecător în calitate de arbitru, căci altminteri, risca să
plătească o sume de bani mult mai mare decât valoare obiectului litigios şi astfel se ajungea pe cale indirectă la
condamnarea în natură, în sensul că reclamantul intra în posesia lucrului revendicat.

Efectele sentintei

FORȚA EXECUTORIE A SENTINȚEI

Aşa cum spuneam, judecătorul putea pronunţa fie o sentinţă de condamnare, fie o sentinţă de absolvire,
iar sentinţa genera anumite efecte juridice. Astfel, sentinţa de condamnare producea 2 efecte pe care le denumim
forţa executorie şi forţa juridică, iar sentinţa de absolvire producea un singur efect (numai forţa juridică).
1. Forța executorie a sentinței
Prin forţa executorie a sentinţei înţelegem posibilitatea reclamantului de a-l constrânge pe pârât să
plătească suma de bani, pentru că în drept nu e important să câştigi procesul, ci să pui în executare sentinţa. De
aceea, ori de câte ori pârâtul nu plăteşte suma de bani la care a fost condamnat, reclamantul devine creditor, iar
pârâtul devine debitor.
Dacă debitorul nu plăteşte, creditorul îl cheamă în faţa magistratului înfăţişându-i starea de lucru, iar dacă
debitorul recunoaşte că nu a plătit suma de bani la care a fost condamnat, magistratul da un decret de executare
silită, care poartă fie asupra persoanei debitorului insolvabil, fie asupra bunurilor sale. În cazul executării silite
asupra persoanei, debitorul insolvabil era ţinut timp de 60 de zile în închisoarea personală a creditorului. Iar dacă
totuşi nu plătea, era vândut ca sclav în străinătate.

36
 2. Executarea asupra bunurilor
Executarea silită asupra bunurilor se realiza prin 2 procedee:
Venditio bonorum - vânzarea în bloc a bunurilor debitorului insolvabil, astfel încât toţi creditorii să-şi
poată valorifica drepturile de creanţă, însă acest procedeu de executare prezintă dezavantajul că cel supus
executării silite devenea infam.
Distractio bonorum - un procedeu de executare silită constând în vânzarea bunurilor debitorului
insolvabil cu amănuntul, până când toţi creditorii îşi valorificau drepturile de creanţă şi, în plus, acest procedeu de
executare silită nu atrăgea infamia.
FORȚA JURIDICĂ A SENTINȚEI
Prin forţa juridică a sentinţei înţelegem autoritatea lucrului judecat, conform căreia un proces între
aceleaşi părţi şi cu privire la acelaşi obiect nu poate fi judecat de mai multe ori.
Fireşte, acest principiu nu a fost cunoscut în epoca foarte veche. De aceea, multă vreme procesele între
aceleaşi părţi şi cu privire la acelaşi obiect erau judecate de mai multe ori şi astfel se ajungea în mod fatal la
sentinţe contradictorii de natură să compromită justiţia. De aceea, încă din epoca veche s-a formulat regula
conform căreia o acţiune a legii nu poate fi intentată de mai multe ori. Prin această regulă s-a asigurat autoritatea
lucrului judecat, dar numai faţă de reclamant, întrucât numai reclamantul a intentat o acţiune în justiţie, nu s-a
asigurat şi faţă de pârât, de vreme ce pârâtul nu intentase vreo acţiune, aşadar pârâtul putea redeschide procesul.
În procedura formulară, autoritatea lucrului judecat faţă de reclamant s-a asigurat prin efectul extinctiv a
lui litis contestatio, de vreme ce în virtutea acestui efect, dreptul dedus de reclamant se stinge. Iar dacă dreptul se
stinge, reclamantul nu poate redeschide procesul căci acolo unde nu exista drept, nu exista nici acţiune în
justiţie. Pe când pârâtul poate redeschide procesul şi în procedura formulară, fiindcă pârâtul nu a depus în
justiţie niciun drept. De aceea, au intervenit jurisconsulţii şi au formulat o nouă regulă conform căreia res iudicata
pro veritate accipitur - lucru judecat se considera adevărat. Această regulă a fost sancţionată pe cale de
excepţiune, prin exceptio rei iudicatae sau excepţiunea lucrului judecat, excepţiune care putea fi opusă atât de
reclamant, cât şi de pârât. Astfel, dacă reclamantul încerca să redeschidă procesul, excepţia era opusă de pârât. Iar
dacă pârâtul era acela care încerca să redeschidă procesul, excepţiunea era opusă de reclamant, şi astfel s-a
asigurat autoritatea lucrului judecat faţă de ambele părţi.

PROCEDURA EXTRAORDINARĂ
S-a aplicat în epoca postclasică.
Se numeşte aşa de la extraordinem (în afara lui ordo). Procedura cu ordo era procedura cu două faze
distincte. Procesul în afara lui ordo era procesul care se desfăşura într-o singură fază.
Procesul se desfăşura de la început până la sfârşit în faţa magistratului judecător, care devenise un
funcţionar public. Se numea magistrat, dar în dreptul postclasic îl desemnăm prin termenul de “judecător”.
Citarea a dobândit un caracter oficial sau semioficial.
Procesul se desfăşura într-o clădire, în prezenţa părţilor or a reprezentanţilor şi a avocaţilor,
nemaidesfăşurându-se în Forum.
Părţile se exprimau în limbajul obişnuit.
Începe o ierarhizare a probelor, în sensul că înscrisurile, cele oficiale, dobândesc o forţă probantă mai
mare decât probele orale.
37
 CARACTERELE PROCEDURII EXTRAORDINARE
DESFASURAREA PROCESULUI
Procesul se desfăşura de la început până la sfârşit în faţa magistratului judecător, aşadar, în procedura
extraordinară, cuvântul magistrat = judecător, dispărând diviziunea procesului în 2 faze, a dispărut şi formula.
Dispărând formula, excepţiunile au devenit minutorii, astfel încât dacă excepţiunea se dovedea întemeiată,
judecătorul putea pronunţa sentinţa de condamnare la mai puţin, spre exemplu: dacă reclamantul afirma pe cale de
acţiune că are o creanţă de 100, iar pârâtul dovedea pe cale de excepţiune ca datorează numai 50, judecătorul putea
să-l condamne la 50.

HOTARAREA JUDECATOREASCA
În procedura extraordinară, judecătorul pronunţă o sentinţă de condamnare în natură (ad ipsam rem),
astfel reclamantul care câştigă procesul intra în posesia acelui lucru. Sentinţa de condamnare era executată manu
militari (prin forţa de constrângere a statului).

DREPTUL CIVIL
PERSOANE
CAPACITATEA JURIDICA
NOȚIUNEA DE PERSOANĂ
„Persoane” desemnează subiectele de drept sau subiectele raporturilor juridice, căci oamenii participă la
viaţa juridică, în calitate de persoane fizice, ori în cadrul unor colectivităţi, în calitate de persoane juridice.
Aptitudinea fiinţei umane de a participa la viaţa juridică este denumită personalitate sau capacitate
juridică. Romanii utilizau cuvântul caput.
Dacă în zilele noastre, orice fiinţă umană este persoană, şi prin urmare are capacitate juridică, la romani
aveau caput numai oamenii liberi, căci sclavii erau asimilaţi cu lucrurile şi nu erau subiecte, ci obiecte de drept.
Pe de altă parte, capacitatea oamenilor liberi nu erau unitară, ci era foarte diversificată, astfel oamenii liberi
erau clasificaţi în cetăţeni şi necetăţeni (erau clasificaţi în latini şi peregrini). Şi cetăţenii şi necetăţenii puteau fi
ingenui sau dezrobiţi. Se numeau ingenui aceia care au fost mereu oameni liberi, iar dezrobiţii erau sclavii
eliberaţi.
1. Conținutul personalității
Pentru ca o persoană să aibă capacitate juridică deplină, erau necesare 3 condiţii:
 Status libertatis (calitatea de om liber)
 Status civitatis (calitatea de cetăţean)
 Status familiae (calitatea de şef al unei familii civile romane)
Aveau capacitate deplină numai cetăţenii romani care erau şefi de familii. Toate celelalte categorii de
persoane aveau o capacitate juridică limitată.
2. Începutul și sfârșitul personalității
38
 Personalitatea începea în momentul naşterii, însă, de la această regulă exista o excepţie, conform căreia
infans conceptus pro nato habetur quotines de commodis eius agitur (copilul conceput se considera născut ori de
câte ori este vorba despre interesele sale), astfel încât copilul care se naşte după moartea tatălui său vine totuşi la
succesiunea tatălui, deoarece este în interesul său să fie considerat născut.
În mod simetric, personalitatea încetează în momentul morţii, însă şi de la această regulă exista o excepţie
conform căreia hereditas iacens sustinet personam defuncti (moştenirea deschisă dar neaşteptată încă
prelungeşte personalitatea defunctului). Aceasta excepţie a fost admisă deoarece se aplică un principiu de
maximă generalitate, conform căruia nu există patrimoniu fără titular, încât se pune întrebarea „cine este titularul
patrimoniului în intervalul de timp cuprins între momentul morţii unei persoane şi momentul acceptării succesiunii
acelei persoane?”. Defunctul nu poate fi titular al patrimoniului pentru că nu mai este în viaţă, nici moştenitorul nu
poate fi titular al patrimoniului pentru că nu a acceptat încă succesiunea. De aceea s-a admis că titularul
patrimoniului este în acest interval de timp chiar defunctul a cărui personalitate se prelungeşte până în momentul
acceptării moştenirii.

SCLAVII
GENERALITĂȚI
IZVOARELE SCLAVIEI
CONDIȚIA JURIDICĂ A SCLAVULUI

Oamenii liberi
GENERALITĂȚI
Aşa cum spuneam, oamenii liberi se clasifică în cetăţeni şi necetățeni.
Însă, în epoca foarte veche, cetăţenia se confunda cu libertatea. La origine, numai cetăţenii romani
puteau fi oameni liberi, de vreme ce la acea epocă orice străin venit la Roma cădea automat în sclavie.
De aceea, cu timpul, odată cu dezvoltarea comerţului, romanii au început să-i tolereze pe străini, mai întâi
în calitate de oaspeţi şi de clienţi, dacă se puneau în protecţia unor cetăţeni romani. Mai târziu, locuitorii
cetăţilor care aveau tratate de alianţă cu romanii puteau veni la Roma, fără a cădea în sclavie şi erau denumiţi
peregrini.
CETĂȚENII
1. Drepturile cetățenilor romani
Cu toate acestea, multă vreme (aproximativ 5 secole), romanii au păstrat numai pentru ei avantajele
decurgând din calitatea de cetăţean, căci numai cetăţenii se bucurau de plenitudinea drepturilor politice şi civile,
căci aveau ius commercii, ius connubii, ius militiae, ius suffragii şi ius honorum.
2. Numele cetățeanului
Pe de altă parte, cetăţenii romani se bucurau de anumite semne distinctive. Spre exemplu:
Numai ei puteau purta toga.
Numele cetăţeanului roman era atât de bine elaborat încât ţinea loc şi de adresă.
Numele cetăţeanului este compus din 5 elemente:

39
  Tria nomina
 Praenomen (se utiliza pentru a individualiza cetăţeanul în societate)
 Nomen gentilicium (arată din ce ginta face parte cetăţeanul)
 Cognomen (porecla)
 Indicaţiunea filiaţiunii (care este prenumele tatălui)
 Indicaţiunea tribală (ne arată în ce cartier locuieşte cetăţeanul roman)

Spre exemplu, cel mai mare avocat se numea:

Marcus (prenumele) Tullius (nomen gentilicium) Marci filius (indicaţiunea filiaţiunii) Cornelia tribu
(indicaţiunea tribală) Cicero (cognomen).
Marcus Tullius Marci filius Cornelia tribu Cicero
3. Dobândirea cetățeniei
 Cetăţenia romană se dobândea în primul rând prin naştere. Noul născut din sânul familiei dobândea
statutul juridic al tatălui său, din momentul din care l-a conceput, iar cel născut în afara căsătoriei
dobândea statutul juridic al mamei sale, din momentul în care l-a născut.
 Cetăţenia se dobândea prin lege, căci romanii votau frecvent legi speciale prin care acordau
cetăţenia unei persoane sau unor persoane determinate.
 Cetăţenia se dobândea prin beneficiul legii, întrucât unele legi, ca de exemplu Legea celor XII
Table prevedeau care sunt condiţiile necesare pentru dobândirea cetăţeniei, iar aceia care
întruneau condiţiile legii deveneau cetăţeni.
 Cetăţenia se dobândea prin efectul dezrobirii, căci dezrobitul urma statutul juridic al patronului
său, încât dezrobitul unui cetăţean devenea şi el cetăţean roman.
4. Pierderea cetățeniei
 Prin pierderea libertăţii, de vreme ce libertatea era cea dintâi premisa a cetăţeniei.
 Prin efectul principiului inadmisibilităţii dublei cetăţenii, aşa încât acela care dobândea cetăţenia
altui stat pierdea automat cetăţenia romana, după cum pierdeau cetăţenia cei exilaţi din Roma.
5. Legile de acordare a cetățeniei
Romanii au păstrat pentru ei avantajele cetăţeniei şi nu aveau de gând să le cedeze, dar la începutul
secolului I î.Hr., pe când romanii erau în război, toţi latinii din Italia s-au răsculat cerând să li se acorde şi lor în
bloc cetăţenia romană.
Cum Roma nu putea lupta pe două fronturi, prin două legi succesive – Iulia şi Plautia Papiria – s-a
acordat cetăţenia romană tuturor latinilor din Italia (“Se atribuia cetăţenia romană tuturor aliaţilor (latinilor) care
depuneau armele în decurs de două luni”). În anul 212, împăratul Antonin Caracalla (fiul lui Septimius Severus) a
generalizat cetăţenia romană. De notat este faptul că în acea perioadă prefect al pretoriului era chiar Papinian. Din
acel moment, toţi locuitorii liberi ai Imperiului au devenit cetăţeni romani, cu două excepţii: latinii iuniani şi
peregrinii dediticii. Măsura a fost luată din considerente economice şi financiare. Pe această cale, toţi locuitorii
urmau a plăti un impozit de 5% pe devoluţiunea succesorală.
LATINII
Termenul de “latin” avea două înţelesuri:
 În sens etnic se numeau latini toţi cei care erau rude de sânge cu romanii.

40
  În sens juridic se numeau latini cei care aveau un statut juridic inferior celui al cetăţenilor, dar
mai bun decât cel al peregrinilor.
La rândul lor, latinii se împart în patru categorii:
 latinii veteres (latinii vechi) sau priscus
 latinii coloniari
 latinii iuniani
 latinii fictivi
Latinii veteres erau vechii locuitori ai Latiumului (regiune din jurul Romei), rude de sânge cu romanii.

Se bucurau de:
 ius commercii
 ius connubii
 ius suffragii
Acelaşi statut juridic îl aveau şi locuitorii cetăţilor din Italia fondate până în anul 268 î.Hr.
Latinii coloniari erau locuitorii cetăţilor fondate în Italia după anul 268 î.Hr. Se bucurau numai de ius
commercii.
Latinii iuniani erau sclavii dezrobiţi fără respectarea formelor solemne. Despre aceştia, Legea Iunia
Norbana din anul 19 î.Hr. spunea că “trăiau liberi, dar mureau ca sclavi”, în sensul că puteau încheia acte între
vii, dar nu îşi puteau face testamentul.
Latinii fictivi erau locuitorii liberi din provincii, care se bucurau doar de ius commercii. Se numeau
fictivi deoarece ei erau latini numai din punct de vedere juridic, nu şi din punct de vedere etnic, pentru că nu
erau rude de sânge cu romanii. Erau asimilaţi cu latinii coloniari.
PEREGRINII
Se împart în două categorii:

 peregrini obişnuiţi
 peregrini dediticii

Peregrinii obişnuiţi erau locuitorii cetăţilor care încheiaseră un tratat de alianţă cu Roma (în realitate,
de subordonare). Aceşti locuitori puteau încheia acte juridice între ei potrivit dreptului local (cutumei locale), iar
cu cetăţenii romani puteau încheia acte juridice potrivit dreptului ginţilor.

Peregrinii dediticii erau locuitorii acelor cetăţi care s-au opus prin luptă pretenţiilor de dominaţie ale
Romei. Cetăţile acestora erau distruse (spre exemplu, Cartagina, Ierusalim, Sarmizegetusa, etc.). Deci, peregrinii
dediticii erau oameni liberi care nu aparţineau vreunei cetăţi, care nu aveau cetate. Ei nu puteau dobândi cetăţenia
romană, nefiindu-le permis nici să vină la Roma, pentru că ar fi căzut în sclavie.

Dezrobitii

41
GENERALITĂȚII
Dezrobiţii erau sclavii eliberaţi de către stăpânii lor prin utilizarea anumitor forme.
Sclavii eliberaţi se numeau liberţi ( libertus), iar foştii stăpâni se numeau patroni.
Dezrobiţii aveau capacitate juridică în relaţiile cu terţii în funcţie de statutul lor juridic. Spre exemplu,
dezrobitul unui cetăţean se bucura de plenitudinea drepturilor civile şi politice, devenea şi el cetăţean, deoarece
libertul dobândea şi el condiţia juridică a patronului său.
FORMELE DEZROBIRII
În epoca veche, dezrobirea se putea realiza numai prin utilizarea unor forme solemne, care erau în număr
de trei:
 vindicta (nuia)
 censu
 testamento
Dezrobirea vindicta se făcea printr-o declaraţie solemnă a stăpânului în faţa magistratului: “Hunc
hominem liberum esse volo” (vreau ca acest sclav să fie liber). Magistratul aproba prin pronunţarea cuvântului
“addico” .
Dezrobirea censu se făcea cu ocazia recensământului persoanelor şi bunurilor, care se făcea din cinci în
cinci ani.
Registrul de recensământ avea două coloane:
• în prima coloană figurau persoanele dintr-o familie (oamenii liberi)
• în a doua coloană figurau bunurile, inclusiv sclavii
Dacă cu ocazia recensământului un sclav era trecut din coloana bunurilor în coloana persoanelor era
dezrobit, devenea om liber.
Dezrobirea testamento se făcea printr-o clauză inclusă în testament.
Era de două feluri:
• dezrobirea testamento directă
• dezrobirea testamento indirectă
În cazul dezrobirii directe, testatorul exprima clar, expres, voinţa ca un anumit sclav să fie om liber. În
acest caz, odată cu acceptarea moştenirii de către succesor, sclavul devenea automat om liber.
În cazul dezrobirii indirecte, testatorul îl obliga pe succesor să dezrobească un anumit sclav, ceea ce
însemna că dezrobirea se realiza printr-un act ulterior şi distinct de testament. Prin intermediul acestei dezrobiri,
dezrobitul urma să aibă un patron în persoana succesorului, inclusiv obligaţiile care decurgeau din patronat.
CONDIȚIA JURIDICĂ A DEZROBIȚILOR
Dezrobiţii aveau anumite obligaţii faţă de stăpânii lor, are decurgeau din instituţia patronatului.
Obligaţiile dezrobitului erau desemnate prin cuvintele:

42
  Bona
 Obsequium
 Operae
Bona desemnează dreptul pe care patronul îl are asupra bunurilor dezrobitului. La origine, patronul
putea exercita acest drept chiar în timpul vieţii dezrobitului, adică putea dispune de bunurile dezrobitului. În
dreptul evoluat, patronul exercita numai dreptul de a dobândi bunurile dezrobitului dacă acesta murea şi nu lăsa un
moştenitor.
Obsequium (respect, supunere) era respectul pe care dezrobitul îl datora patronului. Astfel, dezrobitul
nu-l putea chema în judecată pe patron, chiar dacă acesta i-ar fi încălcat drepturile.
Operae (serviciu) desemnează serviciile pe care dezrobitul le datora patronului.
Aceste servicii erau de două feluri:
• operae oficiales, adică serviciile pe care le-ar putea presta oricine
• operae fabriles erau serviciile care necesitau o anumită calificare
LEGILE DE LIMITARE A DEZROBIRILOR
Spre sfârşitul Republicii, în vremea lui August, fenomenul dezrobirilor a luat amploare, astfel încât era
ameninţat echilibrul societăţii romane. Atunci au fost adoptate anumite măsuri în vederea îngrădirii libertăţii de a
dezrobi prin Legile Aelia Sentia şi Fufia Caninia.
Legea Aelia Sentia prevedea că stăpânul care dezrobea trebuia să aibă cel puţin 20 de ani, iar sclavul
dezrobit cel puţin 30 de ani. Dezrobirile ce urmau a fi făcute în frauda creditorilor erau anulate. Erau considerate
dezrobiri în frauda creditorilor acele dezrobiri făcute în vederea măririi stării de insolvabilitate. De asemenea, s-a
prevăzut că dezrobiţii care suferiseră o pedeapsă gravă în timpul în care au fost sclavi, nu deveneau cetăţeni prin
efectul dezrobirii, ci peregrini dediticii.
Legea Fufia Caninia se referea la dezrobirile testamentare. Dispoziţiile acestei legi stabileau că
dezrobirile puteau fi făcute proporţional cu numărul total al sclavilor care se aflau în proprietatea unei
persoane. În nici un caz nu puteau fi dezrobiţi prin testament mai mult de 100 de sclavi.

Oamenii liberi cu o conditie juridica speciala

Îşi păstrau în sens formal libertatea, dar, în fapt, se aflau într-o stare de servitute.
Oamenii liberi cu o condiţie juridică specială erau de mai multe feluri:
 persoane in mancipio
 auctorati
 addicti
 redempti ad hostibus
 liber homo bona fides serviens
a) Persoanele in mancipio erau fiii de familie vânduţi de către pater familias. Potrivit Legii celor XII
Table pater familias avea dreptul de a-i vinde pe fiii de familie de trei ori, fiecare vânzare fiind valabilă pe termen
de cinci ani. După a treia vânzare, fiul de familie ieşea definitiv de sub puterea lui pater familias. Dar câtă vreme
acel fiu de familie se afla sub puterea cumpărătorului, era tratat, în fapt, ca şi cum ar fi fost sclav, cu toate că,
formal, din punct de vedere juridic, avea calitatea de om liber.

43
 b) Auctorati erau oamenii liberi ce-şi angajau serviciile ca gladiatori. Deoarece, de regulă, gladiatorii
erau recrutaţi din rândul sclavilor, acei auctorati, deşi formal erau oameni liberi, erau dispreţuiţi şi asimilaţi, în
fapt, sclavilor.
c) Addicti erau debitorii insolvabili atribuiţi de către magistrat creditorilor lor.
d) Redempti ad hostibus erau cei răscumpăraţi de la duşmani. Aceşti foşti prizonieri rămâneau sub
puterea răscumpărătorului până când îl despăgubeau.
e) Liber homo bona fides serviens (om liber sclav de bunăvoie) erau acele persoane care nu aveau
ştiinţă că sunt libere şi acceptau să fie tratate potrivit regimului sclavilor. Aşa era, de exemplu, copilul
abandonat de către tatăl său la naştere, care era luat de o anumită persoană şi tratat ca un sclav, deşi copilul, din
punct de vedere formal, era un om liber.

Colonii
Familia romana

TERMINOLOGIE
Cuvântul “familia” vine de la famulus, iar “famulus” în latina înseamnă sclav. La romani, sclavul era
desemnat prin 4 termeni. Aceasta etimologie a cuvântului “familia” se explică prin aceea că vechii romani nu
făceau distincţie între familia ca formă de proprietate şi familia ca formă de comunitate umană, dovadă că în
textele juridice române, cuvântul familia este utilizat cu 3 sensuri:
 Într-un prim sens, care este cel mai vechi: Familia desemnează totalitatea sclavilor care se afla în
proprietatea unei persoane.
 În al doilea rând, mai recent: Familia desemnează totalitatea persoanelor şi bunurilor care se afla
sub puterea aceluiaşi şef de familie denumit Pater Familias.
 În al treilea rând, apropiat de cel modern: Familia desemnează totalitatea persoanelor care se afla
sub puterea aceluiaşi Pater Familias.
La origine, puterea pe care pater familias o exercita asupra persoanelor şi bunurilor avea caracter
unitar şi era desemnată prin cuvântul manus. (mână, dar şi putere)
Cu timpul însă, această putere unitară s-a dezmembrat în mai multe puteri distincte, astfel:
În dreptul evoluat, cuvântul manus însemna numai puterea pe care bărbatul o exercita asupra femeii
măritate.

 Puterea asupra descendenţilor era denumită patria potestas.

 Puterea asupra sclavilor era denumită dominica potestas.
 Puterea asupra altor bunuri era denumită dominium.
 Puterea asupra fiului de familie cumpărat era denumită mancipium.
PERSOANE SUI IURIS ȘI PERSOANE ALIENI IURIS
În sânul familiei romane, persoanele se clasificau în 2 categorii:
 unele erau persoane sui iuris
 altele erau persoane alieni iuris

44
 Practic, în epoca foarte veche, numai pater familias era persoana sui iuris, de vreme ce femeia măritată se
afla sub puterea bărbatului, iar descendenţii (fiii, fiicele) se aflau sub puterea tatălui lor. Însă, pater familias nu
înseamnă neapărat tată de familie, deoarece putea fi pater familias şi un bărbat necăsătorit sau chiar un copil,
căci un bărbat necăsătorit avea o familie constând în bunurile sale, pe când femeia măritată, fiii, fiicele care se
aflau sub puterea tatălui său a bunicului dacă trăia, era persoane alieni iuris şi aveau o capacitate juridică
limitată, nu deplină.
RUDENIA
Pe de altă parte, în sânul familiei se stabileau relaţii de rudenie, iar rudenia era de 2 feluri:
 rudenia civilă sau agnaţiunea
 rudenia de sânge sau cognaţiunea
Agnaţiunea se întemeia pe ideea de putere şi existau 3 categorii de agnaţi sau 3 cercuri ale agnaţiunii:
I. Din prima categorie de agnaţi, făceau parte toţi aceia care la un moment dat se aflau sub puterea
aceluiaşi pater familias. Spre exemplu, fraţii, câtă vreme trăia tatăl lor, se aflau în prima categorie de
agnaţi.
II. Din a doua categorie de agnaţi, făceau parte toţi aceia care s-au aflat în trecut sub aceeaşi putere, dar
ulterior, au devenit persoane sui iuris, ca de exemplu fraţii după moartea tatălui lor.
III. Din a treia categorie de agnaţi, făceau parte toţi aceia care s-ar fi aflat sub aceeaşi putere dacă pater
familias ar mai fi trăit în momentul naşterii lor, spre exemplu verii primari care s-au născut după
moartea bunicului lor şi care s-ar fi aflat sub aceeaşi putere, dacă bunicul ar mai fi trăit.
Însă, cele 3 categorii de agnaţi, cele 3 cercuri ale agnaţiunii nu sunt fixe, ci mobile, în sensul că 2
persoane ideale (2 fraţi) în funcţie de anumite împrejurări, pot face parte din orice categorie de agnaţi, spre
exemplu 2 fraţi cât timp tatăl lor trăieşte, fac parte din prima categorie; tot 2 fraţi după moartea tatălui lor, trec în a
doua categorie iar dacă unul dintre fraţi se naşte după moartea tatălui, ei fac parte din a 3a categorie.
Cognaţiunea este legătura dintre persoanele care au un autor comun şi este de 2 feluri:
 rudenie de sânge în linie directă
 rudenie de sânge în linie colaterală
Rudenia de sânge în linie directă este legătura dintre persoanele care descind una din alta, iar rudenia
în linie colaterală este legătura dintre persoanele care nu descind una din cealaltă, dar au un autor comun,
spre exemplu fratele şi soră
Gradul de rudenie la rudenia în linie colaterală se stabileşte numărând generaţiile de la prima persoană
care ne interesează până la autorul comun şi coborând apoi până la cealaltă persoană care ne interesează; prin
urmare fratele şi sora-colaterali de gradul 2. Verii primar - colaterali de gradul 4.
Pe lângă cognaţiunea reală, care izvorăşte din natura umană, romanii au cunoscut şi cognaţiunea fictivă
care izvorăşte dintr-un text al Legii celor 12 table, conform căruia toţi agnații sunt cognați. Iar dacă admitem că
toţi agnații sunt cognati, trebuie să mai admitem şi faptul că nu toţi cognații sunt rude de sânge. Spre exemplu,
fiul de familie adoptat trece sub puterea adoptantului, trecând sub puterea adoptantului devine agnat. Fiind agnat,
devine cognat, dar nu este rudă de sânge cu adoptantul. Prin urmare, sunt denumiţi cognati fictivi toţi acei agnaţi
care nu sunt rude de sânge, cu alte cuvinte ei devin cognati nu pentru că sunt rude de sânge, ci pentru că sunt
agnaţi.

Puterea parinteasca

45
 Puterea pe care pater familias o exercită asupra descendenţilor este denumită patria potestas, şi se
exercită asupra fiilor, fiicelor şi asupra nepoţilor din fii, nu şi asupra nepoţilor din fiice întrucât acei nepoţi se
află sub altă putere în familia tatălui lor.
CARACTERELE PUTERII PĂRINTEȘTI
Această putere prezintă 2 caractere:
În primul rând, ea are un caracter perpetuu, în sensul că durează până la moartea lui pater familias,
indiferent de vârstă şi de statutul social al fiului de familie. Spre exemplu, fiul de familie poate să fie consul,
pretor, să conducă legiunile romane; cât timp trăieşte pater este persoană alieni iuris, şi are o capacitate limitată în
domeniul dreptului privat, în sensul că nu are patrimoniu propriu şi nu poate încheia acte juridice de drept privat în
nume propriu. De unde rezultă că la romani raportul de forţe stat - familie = familia e mai puternică decât statul.
În al doilea rând, puterea părintească are un caracter nelimitat care se manifestă atât asupra persoanelor,
cât şi asupra bunurilor. Caracterul nelimitat al puterii părinteşti asupra persoanelor îşi găseşte expresia în dreptul
de viaţă şi de moarte, dreptul de expoziţiune şi dreptul de a vinde, căci potrivit Legii celor 12 table pater familias
are asupra fiilor de familie ius vitae necisque, adică drept de viaţă şi de moarte. Aveau dreptul de a-l abandona pe
noul născut în primele zile după naştere, căci noul născut fie era recunoscut (ridicat pe braţe în fața martorilor) sau
abandonat într-un loc special amenajat de anumiţi funcţionari. În al treilea rând, pater familias îl putea vinde pe
fiul de familie de trei ori, fiecare vânzare e valabilă pe termen de 5 ani iar după a treia vânzare fiul de familie
ieşea de sub puterea părintească. Caracterul nelimitat al puterii părinteşti se manifestă şi asupra bunurilor, în sensul
că fiul de familie nu aveau patrimoniu (bunuri proprii), astfel încât tot ce dobândea prin munca proprie trecea în
patrimonial lui pater familias. De asemenea, fiul de familie nu putea încheia acte juridice de drept privat în
nume propriu, ci numai împrumutând capacitatea lui pater familias şi cu condiţia ca prin efectul acelor acte
situaţia lui pater familias să devină mai bună din punct de vedere patrimonial, adică să devină proprietar sau
creditor şi nu debitor, pentru că atunci situaţia lui pater ar fi mai rea.
TRANSFORMĂRILE PUTERII PĂRINTEȘTI
Puterea părintească putea fi creată pe cale naturală, prin căsătorie, şi pe cale artificială, prin adopţiune
şi prin legitimare.

CASATORIA
GENERALITĂȚI
La origini, în epoca foarte veche, la romani căsătoria a fost actul prin care femeia trecea sub puterea
bărbatului, şi întrucât puterea bărbatului asupra femeii măritate era denumită manus şi această formă originară a
căsătoriei era denumită căsătorie cu manus.
Cu timpul, după sute de ani, sub influenţa popoarelor din Orient, femeile romane au început să trăiască în
simple uniuni de fapt, nu se mai căsătoreau ca să nu treacă în puterea bărbatului. De aceea, pentru a salva viaţa
de familie, romanii au admis o nouă formă de căsătorie în cazul căreia femeia măritată nu mai trecea sub puterea
bărbatului, ci rămânea sub puterea lui pater familias din familia de origine. Şi întrucât, femeia măritată nu trecea
sub puterea bărbatului această nouă formă de căsătorie a fost denumită căsătorie fără manus.
CONDIȚIILE DE FORMĂ ALE CĂSĂTORIEI
Căsătoria cu manus presupunea respectarea unor forme solemne (răpirea miresei).
Căsătoria fără manus nu presupunea respectarea unor forme solemne, ci numai instalarea femeii în casa
bărbatului, ocazie cu care se organiza o petrecere (nunta).

46
CONDIȚIILE DE FOND ALE CĂSĂTORIEI
Pe de altă parte, căsătoria presupunea şi respectarea unor condiţii de fond, care erau comune, erau aceleaşi
pentru ambele forme de căsătorie.
Condiţiile de fond ale căsătoriei sunt 3 la număr:
 Connubium
 Consimţământul
 Vârsta
Conceptul de connubium are 2 sensuri:

 Prin connubium în sens general înţelegem aptitudinea/posibilitatea unei persoane de a se căsători, ceea ce
înseamnă că toţi cetăţenii romani aveau connubium. În sens general, de vreme ce toţi aveau “ius connubii”.
 Pe când connubium în sens relativ desemnează aptitudinea a două persoane determinate de a se căsători între
ele, întrucât nu toţi aceia care aveau connubium în sens general îl aveau şi în sens relativ.
Căci existau anumite piedici la căsătorie dintre care cele mai importante sunt rudenia de sânge, alianţa şi
condiţia socială.
Rudenia de sânge în linie directă era piedică la căsătorie. Rudele în linie directă nu se puteau căsători. Pe
când rudenia de sânge în linie colaterala era piedică la căsătorie până la gradul IV.
Alianţa/afinitatea este legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ. Alianţa în linie colaterală nu era
piedică la căsătorie, încât bărbatul se putea recăsători cu sora fostei sale soţii, pe când, alianţa în linie directă era
piedică la căsătorie, bărbatul nu se putea recăsători cu fiica fostei sale soţii.
Condiţia socială era piedică la căsătorie, deoarece până în vremea lui Octavian Augustus, nu au fost
permise căsătorii intre ingenui şi dezrobiţi.
A doua condiţie de fond este consimţământul/” afectio maritaris”.
În epoca veche, dacă viitorii soţi erau persoane sui iuris se cerea consimţământul lor, dar pentru femeia
sui iuris era necesar şi consimţământul tutorelui, fiindcă femeia sui iuris era pusă sub tutela perpetuă a agnaţilor
ei, iar dacă viitorii soţi erau alieni iuris nu se cerea şi consimţământul lor, ci era suficient consimţământul celor
2 paters familiae.
Pe când, în dreptul clasic, chiar dacă viitorii soţi erau persoane alieni iuris era necesar şi
consimţământul lor, iar vârsta (a 3-a condiţie) a fost controversată între jurisconsulţi, astfel încât împăratul
Justinian a decis ca fetele se pot căsători la 12 ani, când devin nubile, iar băieţii se pot căsători la 14 ani când
deveneau pude.
EFECTELE CĂSĂTORIEI
Căsătoria genera şi anumite efecte juridice care sunt deosebite după cum avem în vedere căsătoria cu
manus sau căsătoria fără manus.
La căsătoria cu manus, femeia trecea sub puterea bărbatului şi din punct de vedere civil era socotită
fiica bărbatului ei. De aceea, femeia căsătorită cu manus venea la succesiunea bărbatului în calitate de fiică şi
dacă nu avea copii, dobândea întreaga succesiune, iar faţă de copiii ei, femeia căsătorită cu manus era
considerată o soră a copiilor ei. Prin urmare, venea la succesiunea copiilor în calitate de soră, dar pierdea
drepturile succesorale în familia de origine de vreme ce agnaţiunea era unicul fundament al succesiunii.
Pe când, la căsătoria fără manus, femeia măritată era considerată din punct de vedere civil o străină şi
faţă de bărbat, şi faţă de copii, şi prin urmare nu venea la succesiunea bărbatului, nici la succesiunea copiilor.
47
În schimb, ea îşi păstra drepturile succesorale în familia de origine, fiindcă rămânea rudă civilă cu familia de
origine, adică venea la moştenirea tatălui ei.

ADOPTIUNEA SI LEGITIMAREA

ADOPȚIUNEA
1. Adopțiunea
Pe cale artificială, puterea părintească putea fi creată mai întâi prin adopţiune, iar adopţiunea este actul
prin care un fiu de familie trece de sub puterea unui pater familias sub puterea altui pater familias.
Acest act juridic a fost creat de jurisconsulţi prin interpretarea textului din Legea celor 12 table privitor la
vânzarea fiului de familie, deoarece actul adopţiunii presupune ieşirea fiului de familie de sub puterea
părintească din familia de origine, întrucât el nu putea trece sub o altă putere, or puterea părintească asupra fiului
de familie se putea stinge numai în condiţiile prevăzute de Legea celor12 table, ceea ce presupunea să treacă un
interval de timp de 10 ani.
2. Actul adopțiunii
Jurisconsulţii au creat actul adopţiunii care se desfăşura în 2 faze distincte:
 Prima fază a adopţiunii presupunea 5 operaţiuni juridice constând în 3 vânzări şi 2 dezrobiri
succesive care aveau loc nu în 10 ani, ci într-o singură zi.
 Faza a doua care îmbrăca forma unui proces fictiv la care participa adoptantul şi cumpărătorul.
Adoptantul participa la proces în calitate de aşa-zis reclamant, iar cumpărătorul în calitate de aşa-
zis pârât. În faţa magistratului adoptantul afirma prin cuvinte solemne că fiul de familie este al său,
iar cumpărătorul tace, nu-l contrazice, astfel încât faţă de afirmaţiile adoptantului şi faţă de tăcerea
cumpărătorului, magistratul pronunţa cuvântul “addico” prin care ratifica declaraţia adoptantului,
recunoscându-i altfel puterea asupra fiului de familie.
3. Efectele adopțiunii
Adopţiunea generează anumite efecte juridice, căci fiul de familie trece sub puterea adoptantului, devine
agnat cu el şi prin urmare dobândeşte dreptul succesoral faţă de adoptant, dar pierde drepturile succesorale în
familia de origine de vreme ce agnaţiunea este unicul fundament al succesiunii.
În sens larg, actul adopţiunii include şi adrogațiunea, iar adrogațiunea este actul prin care o persoană sui
iuris denumită adrogat trece sub puterea altei persoane sui iuris denumită adrogant.
LEGITIMAREA
Dar puterea părintească se putea naşte tot pe cale artificială şi prin legitimare, iar legitimarea este actul
juridic prin care copilul natural, adică cel născut în afara căsătoriei, este asimilat copilului legitim care este
născut în sânul căsătoriei.
La romani, legitimarea se realiza prin oblaţiune la curie, prin căsătorie subsecventă sau prin rescript
imperial.
Oblaţiunea la curie presupunea ridicarea fiului natural la rangul de decurion sau membru al Senatului
Municipal, căci decurionii aveau obligaţia să strângă impozitele statului, iar dacă nu reuşeau să le strângă

48
răspundeau cu bunurile proprii, astfel încât romanii refuzau să devină decurioni şi de aceea pentru a-i încuraja să
devină membri ai Senatelor Municipale pe fiii naturali, romanii au creat legitimarea prin oblaţiune la curie.
Împăratul Constantin a admis că legitimarea să se facă şi prin căsătorie subsecventă, încât dacă părinţii
naturali se căsătoreau, copilul natural devenea legitim.
Dacă nu era posibilă căsătoria subsecventă, atunci legitimarea se făcea prin constituţiune imperială, printr-
un rescript imperial.

Însă aşa cum puterea părintească se putea naşte pe cale naturală sau pe cale artificială, ea se putea şi
stinge fie pe cale naturală fie pe cale artificială.
Pe cale naturală, puterea părintească se stingea prin moartea unui pater familias.
Pe cale artificială, prin emancipare.

EMANCIPAREA
Emanciparea este actul prin care o persoană alieni iuris devine persoana sui iuris şi se făcea în 2 faze:
 Prima fază a emancipării este identică cu prima fază a adopţiunii, aşadar presupune 5 operaţiuni
juridice constând în 3 vânzări şi 2 dezrobiri succesive.
 Faza a doua a emancipării consta într-o dezrobire vindicta, ceea ce înseamnă că în cazul
emancipării are loc şi a treia dezrobire care este concepută ca o fază distinctă, deoarece după
primele 2 dezrobiri, fiul de familie revine sub puterea lui pater familias, este vândută a 3-a oară,
iese de sub puterea părintească şi rămâne sub puterea cumpărătorului, sub mancipium, iar după a 3-
a dezrobire devine persoană sui iuris. Prin urmare, a 3-a dezrobire e considerată faza distinctă
deoarece produce efecte juridice distincte.
Devenind persoana sui iuris, emancipatul dobândeşte capacitate juridică deplină, are patrimoniu propriu
şi poate încheia acte juridice în nume propriu, dar pierde drepturile succesorale în familia de origine şi de aceea
unii jurisconsulţi spuneau că emanciparea echivalează cu dezmoştenirea.

CAPITIS DEMINUTIO
Personalitatea se naşte pe cale naturală şi dispare pe cale naturală. Dar personalitatea poate fi desfiinţată şi
pe cale juridică.
Desfiinţarea personalităţii pe cale juridică se numea în dreptul roman capitis deminutio.
Capitis deminutio era de trei feluri:
 Capitis deminutio maxima - consta în pierderea tuturor elementelor personalităţii. Aşa
era, spre exemplu, cazul cetăţeanului roman care-şi pierdea libertatea.
 Capitis deminutio media - consta din pierderea cetăţeniei romane.
 Capitis deminutio minima - consta din pierderea dreptului de familie, cu precizarea că în
acest caz se pierdeau anumite drepturi de familie, dar se dobândeau altele.

49
 Capitis deminutio nu înseamnă neapărat micşorarea personalităţii, deoarece sunt ipoteze în care capitus
deminutus (cel care a suferit o capitis deminutio) îşi sporeşte capacitatea. Spre exemplu:
• emancipatul suferă o capitis deminutio în sensul că pierde drepturile succesorale, dar
capacitatea lui juridică sporeşte, pentru că devine persoană sui iuris;
• adoptatul suferă şi el o capitis deminutio, deoarece pierde drepturile succesorale în familia de
origine, dar capacitatea lui juridică nu se modifică, deoarece rămâne în continuare persoană alieni iuris. Dar
adrogatul, care devine din persoană sui iuris persoană alieni iuris, prin intermediul lui capitis deminutio îşi
micşorează capacitatea.
Iată de ce traducem termenul de “capitis deminutio” nu prin micşorarea capacităţii, ci prin desfiinţarea
personalităţii, deoarece desfiinţarea personalităţii include şi ideea înlocuirii unei capacităţi cu o altă capacitate.

PERSOANA JURIDICA
Aşa cum am văzut, romanii făceau distincţie între persoana fizică şi persoana juridică. În concepţia lor,
persoana juridică este o colectivitate care are un patrimoniu propriu, dobândeşte drepturi şi îşi asumă datorii
independent de membrii care o formează. În terminologia romană, persoanele juridice erau denumite fie corpora,
fie universitas.
Cea mai veche persoana juridică a fost chiar statul roman care avea un patrimoniu propriu constând în
ager publicus şi în tezaurul public, avea debitori şi putea fi instituit moştenitor. După modelul statului roman au
fost organizate apoi coloniile şi municipiile din Italia şi din provincii, iar mult mai târziu (în epoca postclasică), pe
când creştinismul a devenit religie de stat, şi Biserica a devenit persoană juridică, fiind înzestrată cu o serie de
privilegii.
Persoanele juridice din domeniul privat erau simple asociaţii şi se numeau collegia. Spre exemplu, collegia
fabrorum era o asociaţie de lucrători, iar collegia tenuiorum erau asociaţii ale oamenilor săraci. Toate aceste
asociaţii se constituiau prin simpla convenţie a părţilor, însă spre sfârşitul republicii unele persoane juridice de
drept privat s-au implicat în viaţa politică, astfel încât Caesar le-a desfiinţat, cu excepţia acelora care erau
tradiţionale, iar Octavian Augustus a condiţionat dobândirea personalităţii juridice de aprobarea expresă a
senatului Romei.

TUTELA SI CURATELA
Alte dispoziţii din materia persoanelor se referă la protecţia incapabililor de fapt.
În concepţia romanilor, erau incapabili de fapt aceia care nu aveau reprezentarea consecinţelor faptelor
lor, iar cauzele care făceau imposibilă o asemenea reprezentare erau denumite incapacităţi şi erau de 2 feluri:
incapacităţi naturale şi incapacităţi accidentale. Spre exemplu, este natural ca un copil să nu aibă reprezentarea
consecinţelor faptelor sale, dar nu este firesc ca un om să fie nebun, iar romanii i-au pus sub protecţie juridică pe
toţi incapabilii de fapt.
Cei loviţi de incapacităţi fireşti erau protejaţi prin tutela, iar cei loviţi de incapacităţi accidentale erau
protejaţi prin curatela.
TUTELA
Însă multă vreme (în epoca veche) tutela a fost un procedeu juridic prin care erau protejate interesele
agnaţilor, căci agnații erau moştenitori prezumtivi, dovadă că potrivit Legii celor XII table, tutela era deferită

50
celor mai apropiaţi agnaţi în ordinea în care veneau la succesiune, dar începând din sec II î.Hr., tutela a devenit un
procedeu juridic prin care erau protejate interesele incapabilului de fapt.
Această evoluţie a funcţiei tutelei rezultă şi din definiţia lui Servius Sulpicius, conform căreia tutela este o
forţă şi o putere asupra unei persoane libere pentru a-l proteja pe acela care datorită vârstei fragede nu se
poate apăra singur. Această definiţie este formată din două părţi care sunt contradictorii, deoarece prin prima
parte a definiţiei se afirmă că tutela este o forţă şi o putere în interesul agnaţilor, iar prin partea a doua se afirmă
contrariul, că tutela a fost creată pentru a-l proteja pe nevârstnic. Această fizionomie contradictorie oglindeşte
evoluţia funcţiei tutelei, căci prima parte a definiţiei corespunde vechii concepţii, iar partea a doua corespunde
concepţiei evoluate cu privire la funcţia tutelei.
CATEGORII DE TUTELĂ
În funcţie de persoanele care sunt puse sub protecţie juridică, tutela este de 2 feluri:
 Tutela impuberului sui iuris
 Tutela femeii sui iuris
Prin urmare, dacă un impuber era sui iuris trebuia să fie pus sub tutelă, după cum trebuia pusă sub tutelă şi
femeia sui iuris, indiferent de vârsta ei. Totuşi, împăratul Octavian Augustus a creat ius liberorum prin care a fost
desfiinţată tutela asupra femeii ingenue care avea 3 copii, precum şi asupra femeii dezrobite care avea 4 copii,
iar în dreptul postclasic, ius liberorum s-a generalizat, ceea ce echivalează cu desfiinţarea tutelei femeii sui iuris.
În funcţie de modul în care era deferită, tutela era de 3 feluri:
 Tutela legitimă
 Tutela testamentară
 Tutela dativă
Tutela legitimă era deferită potrivit Legii celor XII table celor mai apropiaţi agnaţi. Tutela testamentară
era deferită printr-o clauză cuprinsă în testament, iar tutela dativă a fost creată prin legea Atilia care a fost dată
în sec II î.Hr. Potrivit acestei legi, incapabilul care nu avea agnaţi şi niciun tutore desemnat prin testament
trebuia să fie pus sub tutela de către pretor.
Acest moment marchează transformarea tutelei într-un procedeu juridic prin care erau protejate interesele
incapabilului de fapt.
PROCEDEELE DE ADMINISTRARE A TUTELEI
La romani, tutela era administrata prin 2 procedee denumite negotiorum gestio şi auctoritatis interpositio.
Negotiorum gestio înseamnă gestiune de afaceri şi se aplică în vederea administrării bunurilor lui
infans. Era denumit infans acel copil care nu se putea exprima clar. În acest caz, toate actele de administrare erau
încheiate de tutore în nume propriu, inclusiv actele prin care tutorele transmitea dreptul de proprietate asupra unor
bunuri ale lui infans, încălcându-se astfel un principiu fundamental al dreptului roman conform căruia nimeni nu
poate transmite altuia mai mult decât are el însuşi. Iar în cazul de față constatăm că tutorele transmite proprietatea
asupra unor lucruri care nu-i aparţin.
Auctoritatis interpositio se aplică în vederea administrării bunurilor copilului care se putea exprima
corect, precum şi în vederea administrării bunurilor femeii sui iuris. Potrivit acestui procedeu, actele de
administrare erau încheiate chiar de incapabil în nume propriu, dar în prezenţa tutorelui, prezență care nu avea
semnificaţia ratificării acelor acte, ci semnificaţia completării capacităţii incapabilului de fapt.
CURATELA

51
 Curatela a fost creată în vederea protejării celor loviţi de incapacităţi accidentale. Iniţial, au fost puşi sub
curatelă nebunii şi prodigii, iar mai târziu au fost create şi numeroase alte curatele. Cert este că acest procedeu
juridic era deferit numai prin lege şi de către pretor, iar administrarea curatelei se făcea numai prin negotiorum
gestio.

BUNURI
CLASIFICAREA BUNURILOR
TERMINOLOGIE
În doctrina modernă conceptul de bunuri desemnează acele lucruri care sunt susceptibile de apropriere
sub forma dreptului de proprietate sau mai pe scurt – acele lucruri care pot fi stăpânite cu titlu de proprietate,
ceea ce înseamnă că pe plan terminologic doctrina modernă face distincție între lucruri şi bunuri, de vreme ce
sunt desemnate prin termeni diferiţi, pe când la romani nu se făcea o asemenea distincţie terminologică, întrucât
şi lucrurile, şi bunurile erau desemnate prin acelaşi cuvânt res.
PATRIMONIUL
RES IN PATRIMONIO ȘI RES EXTRA PATRIMONIUM
La romani, clasificarea bunurilor este inclusă în clasificarea lucrurilor, dovadă că în institutele lui Gaius
şi ale lui Justinian, lucrurile sunt clasificate în 2 mari categorii, res in patrimonio şi res extra patrimonium.
Se numeau res in patrimonio acele lucruri care puteau fi stăpânite cu titlu de proprietate şi pe care noi
modernii le denumim bunuri, iar res extra patrimonium sunt acele lucruri care nu puteau fi stăpânite cu titlu
de proprietatea, fie prin natura lor, fie prin destinaţia lor.
La rândul lor, res in patrimonio puteau fi clasificate după mai multe criterii, astfel: potrivit legii celor XII
table, în funcţie de valoarea lor economică, lucrurile se clasifica în res mancipi si res nec mancipi. Potrivit lui
Gaius, res mancipi sunt pretiosiores, adică mai valoroase din punct de vedere economic, iar res nec mancipi
sunt lucruri mai puţin valoroase. Fireşte, această clasificare foarte veche poartă amprenta concepţiei vechilor
romani de păstori şi agricultori cu privire la valoarea lucrurilor, căci în concepţia lor erau valoroase lucruri ca
pământul, sclavii, vitele de muncă.
De asemenea, lucrurile se clasifică în corporale şi incorporale (res corporales, res incorporales). Se
numeau corporale acele lucruri care aveau o formă materială, pe când cele incorporale nu aveau o formă
materială, erau drepturile patrimoniale de creanţă sau reale. Cu toate acestea, dreptul de proprietate care este
cel mai important drept real era considerat un lucru corporal întrucât vechii romani confundau dreptul de
proprietate cu obiectul său, confuzie care se oglindeşte şi pe plan terminologic.
Foarte importantă este şi clasificarea în genera şi species, adică lucruri de gen şi lucruri individual
determinate. Lucrurile de gen se identifica prin trăsături care sunt proprii categoriei din care fac parte, pe
când lucrurile individual determinate se identifica prin trăsături care le sunt proprii numai lor. Această
clasificare are consecinţe importante în materia riscurilor în contract, căci dacă debitorul datorează un lucru de
gen care piere fără vina lui, acel debitor nu va fi exonerat de răspundere, ci va trebui să-şi execute totuşi obligaţia
deoarece genera non pereunt – lucrurile de gen nu pier, pe când dacă debitorul datorează un lucru individual
determinat care piere fără vina lui va fi exonerat de răspundere, însă distincția dintre lucrurile de gen şi lucrurile
individual determinate se realizează prin convenţia părţilor, ceea ce înseamnă că lucrurile nu sunt de gen sau
individual determinate prin natura lor, ci părţile stabilesc dacă debitorul urmează să remită un lucru de gen sau un
lucru individual determinat.

Lucrurile pot fi stăpânite de persoane cu 3 titluri juridice: posesiune, detenţiune, proprietate.

52
 Din faptul exterior al stăpânirii unui lucru nu poate rezulta cu ce titlu juridic este stăpânit acel lucru.

POSESIUNEA
FORMAREA CONCEPTULUI DE POSESIUNE
Posesiunea a apărut încă din epoca foarte veche în legătură cu exploatarea lui ager publicus de către
patricieni, dar cu timpul posesiunea s-a generalizat, în sensul că toate lucrurile au devenit susceptibile de
posesiune, iar jurisconsulţii cercetau posesiunea în strânsă legătură cu proprietatea pentru că, deşi nu toţi posesorii
sunt proprietari, toţi proprietarii sunt posesori, astfel încât prin protecţia juridică a posesiunii se protejează chiar
proprietatea. Spre exemplu, dacă posesorul este chemat în justiţie de un neproprietar, el nu trebuie să facă dovadă
că este proprietar, căci se apără afirmând posed pentru că posed.
ELEMENTELE POSESIUNII
Posesia este o stare de fapt ocrotită de drept şi presupune întrunirea a două elemente: animus şi corpus.
Cuvântul animus desemnează intenţia persoanei de a stăpâni lucrul pentru sine, ceea ce înseamnă că
posesorul se comportă faţă de lucru ca un adevărat proprietar.
Cuvântul corpus desemnează totalitatea faptelor materiale prin care se exercită stăpânirea fizică asupra
unui lucru, cum ar fi cultivarea unui teren sau locuirea unei case.
Iar dacă cele 2 elemente se întrunesc asupra unei persoane, acea persoană are calitatea de posesor.
CATEGORII DE POSESIUNE
La romani, posesiunea era de mai multe feluri: possessio ab interdicta, possessio ad usucapionem,
possessio iniusta, possessio iuris.
Possessio ab interdicta - Este acea posesiune care dădea dreptul la protecţie juridică prin interdictele
posesorii.
Possessio ad usucapionem – Acea posesiune care duce la dobândirea proprietății prin uzucapiune dacă,
pe lângă posesiune, sunt întrunite și celelalte condiții necesare uzucapiunii.
Possessio iniusta/vitiosa – Este posesiune vicioasă care nu se bucură de protecție juridică pentru că are
vicii. Acestea sunt violența, precaritatea și clandestinitatea. Prin urmare, nu se bucură de protecție juridică acela
care intră în posesia lucrului prin mijloace violente, acela care stăpânește lucrul cu titlu precar, ceea ce înseamnă
că trebuie să îl restituie la cerere, precum și acela care stăpânește un lucru în mod clandestin.
Possessio iuris/quasi possessio – Este posesiunea de drept sau posesiunea unor drepturi patrimoniale,
întrucât, pornind de la anumite analogii, în dreptul evoluat romanii au admis că și drepturile patrimoniale sunt
susceptibile de posesiune.
EFECTELE POSESIUNII
Pe de altă parte, posesiunea generează și anumite efecte juridice:
 Posesorul se bucură de protecție juridică prin intermediul interdictelor.
 La procesul de revendicare, posesorul are întotdeauna calitatea de pârât, care îl avantajează
deoarece el se apără afirmând: Posed pentru că posed și nu trebuie să mă justific față de nimeni,
iar dacă tu, reclamant, vrei să mă deposedezi, fă dovadă în fața judecătorului că ești proprietar .
Așadar, posesorul poate fi deposedat de lucru numai de acela care dovedește pe cale judiciară că
este proprietar și astfel se asigură ordinea socială pe tărâm patrimonial, căci în lipsa protecției
juridice a posesiunii, societatea alunecă în anarhie.

53
  Posesorul are perspectiva de a deveni proprietar dacă sunt îndeplinite anumite condiții.
INTERDICTELE POSESORII
Așa cum spuneam, protecția juridică a posesiunii s-a asigurat prin interdicte, care sunt de două feluri:
interdicte recuperandae possessiones causa și interdicte retinendae possessiones causa.
Interdictele recuperandae possessiones causa erau date de pretor în vederea redobândirii unei posesiuni
pierdute și sunt în număr de trei: interdictul unde vi, interdictul de precario și interdictul de clandestina
possessionae.

 Interdictul unde vi era dat împotriva aceluia care a intrat în posesia lucrului prin mijloace
violente.
 Interdictul de precario se dădea împotriva aceluia care stăpânea lucrul cu titlu precar și trebuia
să îl restituie la cererea proprietarului.
 Interdictul de clandestina possessionae era dat împotriva aceluia care stăpânea lucrul pe
ascuns, fără știrea proprietarului.
Interdictele retinendae possessiones causa erau date în vederea păstrării unei posesiuni existente și erau
în număr de două: interdictul utrubi și interdictul ubi possidetis.

 Interdictul utrubi era dat în materia mobiliară (litigii cu privire la bunuri mobile) și se acordă de
pretor aceluia care făcea dovada că a stăpânit lucrul un interval de timp mai mare în anul
anterior eliberării interdictului. Spre exemplu, dacă Primus a posedat lucrul 8 luni, iar Secundus a
posedat lucrul următoarele 7 luni, interdictul îi va fi acordat lui Secundus.
 Interdictul ubi possidetis (după cum posedați) a fost elaborat de pretor în legătură cu litigiile
asupra imobilelor și se acorda aceluia care locuia în casă în momentul eliberării interdictului.
Aceste soluții nu par a avea vreo logică și nici nu trebuie să aibă, deoarece interdictele posesorii
soluționau litigiile cu privire la posesiune numai temporar, până când pretorul avea timpul necesar pentru a
organiza procesul în revendicare, ocazie cu care se stabilea cine este proprietarul și, totodată, se stabilea de data
aceasta definitiv și cine este posesorul, de vreme ce toți proprietarii sunt și posesori.
DETENȚIUNEA
Un al doilea titlu juridic cu care persoanele pot stăpâni lucrurile este detențiunea. Și detențiunea, ca și
posesiunea, presupune întrunirea a două elemente: animus și corpus.
Corpus al detențiunii este identic cu corpus al posesiunii și, prin urmare, constă în totalitatea faptelor
materiale prin care se exercită stăpânirea fizică asupra unui lucru.
Animus al detențiunii constă în intenția persoanei de a stăpâni lucrul, nu pentru sine ca la posesiune, ci
pentru altul, de regulă pentru proprietari, ceea ce înseamnă că, spre deosebire de posesor, detentorul nu se
comportă față de lucru ca un adevărat proprietar, ci dimpotrivă, el intenționează să îi restituie acel lucru
proprietarului fie la termenul stabilit, fie la cerere.
De aceea, detențiunea nu poate duce la dobândirea proprietății prin uzucapiune, iar titlul juridic al
detențiunii a fost creat de romani pentru a se putea realiza o serie de operațiuni juridice cum ar fi închirierea unei
case, arendarea unui teren, împrumutul în vederea folosinței sau depozitarea unui lucru. Toate aceste
operațiunii juridice nu s-ar putea realiza dacă lucrul s-ar transmite cu titlul de posesiune, deoarece posesorul poate
deveni proprietar.

NOTIUNEA PROPRIETATII
DREPTUL DE PROPRIETATE
54
 Al treilea titlu juridic cu care persoanele stăpânesc lucruri este proprietatea. Conceptul de proprietate are
două sensuri largi: un sens economic și un sens juridic. Proprietatea în sens economic se studiază la disciplinele
economice, iar proprietatea în sens juridic se studiază la disciplinele juridice. Proprietatea în sens juridic este
denumită din punct de vedere tehnic drept de proprietate.
La rândul lui, dreptul de proprietate este utilizat cu două sensuri: dreptul de proprietate în sens subiectiv
și dreptul de proprietate în sens obiectiv. În sens subiectiv, acesta desemnează aptitudinea persoanei de a stăpâni
lucrul prin putere proprie și în interes propriu, iar în sens obiectiv desemnează ansamblul normelor juridice
care reglementează stăpânirea lucrurilor de către persoane. Distincția dintre dreptul de proprietate în sens
subiectiv și dreptul de proprietate în sens obiectiv are caracter didactic, este artificială, căci în realitate ele nu pot fi
disociate mecanic, de vreme ce dreptul de proprietate în sens subiectiv este definit de normele care formează
dreptul de proprietate în sens obiectiv. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate în sens obiectiv definește dreptul de
proprietate în sens subiectiv.
Potrivit acestei definiții, titularul dreptului de proprietate exercită trei atribute pe care le denumim
atributele dreptului de proprietate: ius utendi (dreptul de a folosi lucrul), ius fruendi (dreptul de a îi culege
fructele) și ius abutendi (dreptul de a dispune de lucru). În unele texte, dreptul de dispoziție mai este denumit și
ius distrahendi sau ius disponendi. Prin urmare, acela care exercită asupra unui lucru în același timp ius utendi,
ius fruendi et abutendi are calitatea de proprietar.

La romani, dreptul de proprietate a cunoscut o evoluție îndelungată și a îmbrăcat forme diverse.

Astfel, în epoca prestatală, romanii au cunoscut formele primitive de proprietate.
În epoca veche, ei au consacrat proprietatea colectivă a statului și proprietatea quiritară.
În epoca clasică, proprietatea quiritară a supraviețuit, dar au mai apărut proprietatea pretoriană,
proprietatea provincială și proprietatea peregrină.
În dreptul postclasic, asistăm la un proces de unificare a proprietății, care s-a desăvârșit în vremea
împăratului Justinian.

FORMELE PRIMITIVE DE PROPRIETATE

Formele primitive de proprietate sunt în număr de două: proprietatea colectivă a ginții și proprietatea
familială.
PROPRIETATEA COLECTIVĂ A GINȚII
Proprietatea colectivă a ginții este atestată de vechii autori latini și greci. Astfel, Marcus Varro afirmă că
la fondarea cetății regele Romulus ar fi împărțit solul roman în trei mari loturi între cele trei triburi fondatoare.
Grecul Dionis din Halicarnas afirmă că Romulus ar fi împărțit solul roman în treizeci de loturi, între cele treizeci
de curii. În aparență, textele se contrazic, dar în realitate ele se susțin reciproc, de vreme ce ambele menționează
proprietatea colectivă.
Pe de altă parte, proprietatea colectivă a lăsat urme puternice asupra unor instituții juridice de mai târziu.
Spre exemplu, mancipațiunea este modul originar de dobândire a proprietății asupra lucrurilor mancipi și
presupune respectarea unor condiții de formă, între care și aducerea lucrului în fața martorului, ceea ce înseamnă
că, la origine, mancipațiunea se aplica numai la lucrurile mobile, nu și la imobile, întrucât ele nu se aflau în
proprietate privată, ci în proprietate colectivă.
PROPRIETATEA FAMILIALĂ

55
 Și proprietatea familială este menționată de vechii autori, fiind desemnată prin termenul de heredium și
având destinația de loc de casă și de grădină. Această proprietate primitivă prezintă trei caractere:
 Este inalienabilă.
 Are un caracter indivizibil, ceea ce înseamnă că, la moartea unui pater familias, fiii de familie
dobândeau cele două iugăre de pământ într-o stare de indiviziune. Abia mai târziu, prin Legea celor
XII Table s-a creat o acțiune specială denumită actio familiae herciscundae, prin care fiii de
familie, dacă doreau, puteau să obțină ieșirea din indiviziune.
 Prezintă un caracter de coproprietate, în sensul că proprietatea familială era exercitată de pater
familias împreună cu fiii de familie, iar la moartea lui pater familias fiii de familie dobândeau un
bun pe care îl stăpâniseră și înainte de moartea lui pater familias, împreună cu el. De aceea, Paul
spune că în cazul proprietății familiale ne aflăm mai degrabă în fața continuării unei proprietăți
preexistente, decât în fața unei moșteniri propriu-zise.
În epoca veche au fost sancționate proprietatea colectivă a statului și proprietatea quiritară.
Proprietatea colectivă a statului purta asupra teritoriului terenurilor dobândite de la dușmani, care
treceau în proprietatea statului cu titlul de ager publicus. Tot în proprietatea statului se aflau și unii sclavi,
denumiți servi publici.

Proprietatea quiritara
FORMAREA PROPRIETĂȚII QUIRITARE
Proprietatea quiritară este prima formă a proprietății private pe care au cunoscut-o romanii. Denumirea de
proprietate quiritară este convențională, căci romanii o desemnau printr-o perifrază, spunându-i Dominium ex iure
quitium, adică stăpânire în conformitate cu dreptul cetățenilor romani. De aceea, în unele texte ea este denumită
și proprietate civilă sau proprietatea cetățenilor romani, a quiriților.
CARACTERELE PROPRIETĂȚII QUIRITARE
Această formă de proprietate prezintă trei caractere:
 Un caracter exclusiv
 Un caracter absolut
 Un caracter perpetuu
În virtutea caracterului exclusiv, proprietatea quiritară poartă numai asupra unor lucruri romane, adică
asupra lucrurilor mancipi. De asemenea, ea putea fi exercitată numai de quiriți, numai de cetățenii romani.
Putea fi transmisă numai prin acte de drept civil și putea fi reclamată în justiție numai prin acțiuni civile.
În virtutea caracterului absolut, proprietatea quiritară putea fi exercitată fără vreo îngrădire, în sensul că
proprietarul quiritar putea exercita ius utendi, jus fruendi et abutendi fără vreo limită, având inclusiv dreptul de a
distruge lucrul.
În virtutea caracterului perpetuu, proprietatea quiritară nu se exercită până la un anumit termen, ci
pentru totdeauna, spre deosebire de drepturile de creanță, care sunt prin excelență temporare, în sensul că ele se
sting prin exercitare sau se sting în momentul exercitării lor. Dreptul de proprietate quiritară nu numai că nu se
stinge prin exercitare, ci dimpotrivă, se consolidează. De aceea, romanii spuneau proprietas ad tempus constitui
non protest (Nu poate exista proprietate până la un anumit termen, căci ea există pentru totdeauna).

FORME DE PROPRIETATEA IN DREPTUL CLASIC

În dreptul clasic au apărut și alte forme de proprietate.
 Proprietatea quiritară în dreptul clasic
56
  Proprietatea pretoriană
În primul rând a apărut proprietatea pretoriană, care este, de asemenea, o denumire convențională, căci
romanii o desemnau prin cuvintele in bonis. Această formă de proprietate a apărut în legătură cu transmiterea
unui lucru mancipi prin tradițiune. Avem în vedere faptul că în epoca veche proprietatea asupra lucrurilor
mancipi se transmitea prin mancipațiune, iar proprietatea asupra lucrurilor nec mancipi se transmitea prin
tradițiune.
Mancipațiunea presupunea respectarea unor condiții de formă foarte complicate, pe când tradițiunea nu
presupunea respectarea unor asemenea condiții. De aceea, din rațiuni de ordin practic, romanii au început să
transmită lucruri mancipi prin tradițiune. Atunci când un lucru se transmitea prin tradițiune, cel ce înstrăina acel
lucru era denumit tradens, iar dobânditorul lucrului era denumit accipiens. Dacă tradens era de rea-credință, după
ce se transmitea un lucru mancipi prin tradițiune, intenta împotriva lui accipiens acțiunea în revendicare, făcea
dovadă că un lucru mancipi s-a transmis prin tradițiune și câștiga procesul, deposedându-l pe accipiens, cu toate că
acesta fusese de bună-credință și plătise prețul.
Firește, pretorul a considerat că această soluție nu este echitabilă. De aceea, el a venit în sprijinul lui
accipiens prin două mijloace procedurale, și anume prin exceptio rei venditae et traditae, adică excepțiunea
lucrului vândut și transmis, și prin acio publicianae. Dacă tradens îl chemă în justiție pe accipiens, acesta se apăra
cu succes, opunându-i exceptio rei venditae et traditae, prin care acțiunea lui tradens era paralizată, iar accipiens
rămânea în posesia lucrului. Dacă accipiens pierdea posesia lucrului, avea la dispoziție acțiunea publiciană, pe care
o intenta împotriva posesorului, câștiga procesul și reintră în posesia lucrului. Prin urmare, indiferent de calitatea
procesuală pe care o avea accipiens este acela care câștiga întotdeauna procesul și rămânea în posesia lucrului.
PROPRIETATEA PROVINCIALĂ
Aşa cum spuneam, pământurile cucerite de la duşmani treceau în proprietatea statului cu titlu de ager
publicus. Însă statul roman, ca bun administrator ce era, avea tot interesul ca acele terenuri provinciale să fie
cultivate şi de aceea erau atribuite cu titlu de folosinţă locuitorilor din provincii în schimbul unei impozit anual
denumit stipendium sau tribut. Dar jurisconsulţii au constatat că aşa-zisa folosinţă prezenta trăsăturile unui
drept real de vreme ce terenurile puteau fi înstrăinate, vândute, donate, le puteau lăsa moştenire, le putea greva
cu servituţi (ipoteci) şi le puteau urmări în justiţie printr-o acţiune reală, in rem, specială, elaborată după
modelul acţiunii în revendicare. Totuşi, provincialii recunoşteau proprietatea supremă a statului roman asupra
acelor terenuri prin faptul că plăteau impozitul anual. Şi astfel s-a format modelul proprietăţii divizate,
proprietate pe care au consacrat-o toate legiuirile feudale, inclusiv Legea Țării prin dominium eminens şi
dominium utile.
PROPRIETATEA PEREGRINĂ
Tot în epoca clasică a fost sancţionată şi proprietatea peregrină întrucât peregrinii, aşa cum se ştie, erau
partenerii de comerţ ai romanilor, iar romanii erau interesaţi că şi peregrinii să exercite o formă de proprietate pe
care au sancţionat-o printr-o acţiune ficticii, cu ficţiune, căci în formula actio în revendicare se introducea
ficţiunea că peregrinul este cetăţean şi astfel peregrinul putea intenta şi acțiunea în revendicare, cu condiţia să fie
introdusă în formulă ficţiunea.
Dar prin edictul lui Caracalla din 212, cetăţenia romană s-a generalizat şi astfel odată cu peregrinii dispare
şi proprietatea peregrină. Mai târziu, în dreptul post clasic, solul italic a fost supus şi el impozitelor şi astfel
dispare criteriul de distincţie între proprietatea quiritara şi provincială şi împăratul Justinian a contopit
proprietatea quiritară cu cea pretoriană şi astfel aluat naştere o formă unică de proprietate denumită dominium şi
caracterizată printr-un grad înalt de subiectivizare de vreme ce proprietarul răspunde de obiectul dreptului său
printr-o simplă manifestare de voinţă.

57
 DOBANDIREA PROPRIETATII
CONCEPTUL DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂȚII
Alte texte romane din materia bunurilor se referă la dobândirea proprietăţii, deşi în epoca veche romanii
nu au admis ideea de transmitere a proprietăţii, ideea de dobândire a ei, întrucât vechiul drept roman a fost un
drept al forţei, al puterii care se exercita şi asupra lucrurilor, şi asupra persoanelor. Iar puterea nu se transmite, ci
se creează.
Cu timpul însă, pornind de la unele analogii, prin opera lui Ulpian, romanii au admis ideea de dobândire a
proprietăţii, iar cele mai importante moduri de dobândire a proprietăţii sunt: ocupaţiunea, mancipaţiunea,
uzucapiunea, in jure cesio, tradiţiunea, specificațiunea, accesiunea.
OCUPAȚIUNEA
Vechii romani considerau că ocupaţiunea (ocupatio) este cel mai legitim mod de dobândire a proprietăţii
care consta în luarea în stăpânire a lucrurilor care nu aparţineau cuiva şi care erau denumite res nullius
(lucrurile nimănui). Din această categorie făceau parte în primul rând res hostiles (lucrurile dobândite de la
duşmani) pentru că, în concepţia romanilor, duşmanii lor nu aveau niciun drept. De aceea, lucrurile lor erau
considerate ale nimănui și, prin urmare, treceau în proprietatea statului roman.
Tot prin ocupaţiune erau dobândite şi res derelictae sau lucrurile părăsite de proprietarii lor care treceau
în proprietatea primului venit, printr-o prescripţie achizitivă instantanee.
MANCIPAȚIUNEA
Mancipaţiunea a fost la origine modul de creare a proprietăţii puterii. Mai târziu, mancipaţiunea a fost
considerată de romani un mod de transmitere a proprietăţii asupra lucrurilor mancipi, deşi în realitate
mancipaţiunea a fost primul act juridic prin care s-a realizat operaţiunea juridică a vânzării, care constă în
transmiterea unui lucru în schimbul unui preţ.
Mancipaţiunea presupunea respectarea unor condiţii de formă.
 În primul rând, era necesară prezenţa părţilor. Cel ce transmitea proprietatea era denumit
mancipant, iar dobânditorul era denumit accipiens.
 Totodată, era necesară aducerea lucrului în faţa a cel puţin 5 martori cetăţeni romani, de unde
rezultă că inițial proprietatea privată se exercita numai asupra lucrurilor mobile.
 Mai era necesară şi prezenţa lui libripens, un cantaragiu care avea rolul de a cântări metalul preţ cu
o balanţă de aramă. Întrucât la origine moneda romană consta în bare de aramă care se cântăreau,
iar asul cântărea 327 de grame de aramă. Începând din secolul 3 î.Hr. a apărut moneda în sens
modern. Din acel moment, preţul nu se mai cântărea, ci se număra. Totuşi nu s-a renunţat la
prezenţa lui libripens, dar rolul său s-a schimbat, în sensul că el lovea balanţa de aramă cu o bară de
aramă, gest care avea semnificaţia plătirii preţului. În acest cadru solemn, accipiens pronunţa
formula mancipaţiunii conform căreia “acest lucru este al meu în conformitate cu dreptul quiriților
şi să-mi fie cumpărat cu preţul de... prin aceasta aramă şi prin această balanţă de aramă”.
Formula solemnă a mancipaţiunii este compusă din două părţi care sunt contradictorii, deoarece prin
prima parte a formulei accipiens afirmă că este proprietar, iar prin partea a doua afirmă contrariul, afirmă că este
cumpărător. Fizionomia contradictorie a acestei formule oglindeşte evoluţia concepţiei romane cu privire la
transmiterea proprietăţii, căci prima parte a formulei oglindeşte vechea concepţie conform căreia proprietatea nu
se transmite, ci se creează, iar partea a doua a formulei solemne a fost adăugată mai târziu, în dreptul evoluat, când
romanii au admis că proprietatea poate fi transmisă. Dar întrucât erau conservatori, nu au renunţat la prima parte a
formulei care nu mai era de actualitate.

58
 După apariţia monedei în sens modern, mancipaţiunea a dobândit o utilizare generală, în sensul că prin
mancipaţiune se puteau realiza mai multe operaţiuni juridice. Însă, ori de câte ori mancipaţiunea era utilizată în alt
scop decât cel al realizării operaţiei juridice a vânzării nu se plătea un preţ real, ci un preţ fictiv, simulat, constând
într-un singur ban, simbolic. Ş,i de aceea, asemenea utilizări ale mancipaţiunii au fost denumite mancipatio numo
uno sau mancipație cu un singur ban. Spre exemplu: prin mancipaţiune se putea realiza şi operaţia juridică a
donaţiei, cu deosebirea că în acest caz nu se plătea un preţ real, ci un preţ fictiv. Pe de altă parte, ori de câte ori
romanii utilizau mancipaţiunea în alt scop decât cel al realizării vânzării, încheiau o convenţie de bună-credinţă,
denumită pact fiduciar, prin care arătau, precizau ce scop au urmărit atunci când au recurs la mancipatio numo
uno. Şi, de aceea, mancipatio numo uno mai este denumită şi mancipaţiune fiduciară.
UZUCAPIUNEA
Uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietăţii prin îndelunga folosinţă a lucrului şi presupune
întrunirea anumitor condiţii: posesiunea, termenul, justa cauză, buna-credinţă şi un lucru susceptibil de a fi
uzucapat.
La origine, simpla posesiune nu era suficientă, ci era necesară folosirea, exploatarea efectivă a lucrului
în conformitate cu destinaţia economică pe care o avea.
Termenul era de un an pentru lucrurile mobile şi de 2 ani pentru imobile.
Justa cauză consta în actul sau faptul juridic prin care se justifica luare în stăpânire a lucrului. Spre
exemplu, la romani, contractul consensual de vânzare era justa cauză pentru uzucapiune, deoarece prin contractul
de vânzare, vânzătorul se obliga să transmită posesiunea lucrului astfel încât cumpărătorul devenea posesor,
urmând să devină proprietar prin uzucapiune dacă se întrunea toate condiţiile necesare uzucapiunii.
Buna-credinţă este convingerea posesorului că a dobândit lucrul de la proprietar sau cel puţin de la o
persoană care avea capacitatea necesară pentru a transmite acel lucru.
Nu orice lucru putea fi uzucapat. Spre exemplu, nu puteau fi uzucapate lucrurile nepatrimoniale,
lucrurile dobândite prin violenţă, lucrurile stăpânite cu titlu precar sau lucrurile stăpânite în mod clandestin.
La romani, uzucapiunea a îndeplinit 2 funcţii: o funcţie economică şi o funcţie juridică.
În virtutea funcţiei economice, uzucapiunea asigura exploatarea lucrurilor în conformitate cu destinaţia
economică pe care o aveau.
Iar funcţia juridică a uzucapiunii s-a exercitat în legătură cu proba dreptului de proprietate deoarece,
înainte de apariţia uzucapiunii, acela care intenta acţiunea în revendicare trebuia să facă proba dreptului de
proprietate al tuturor autorilor săi, adică trebuia să facă dovada că toţi cei care au stăpânit lucrul litigios înaintea
lui au fost proprietari, proba pe care Cicero o considera probatio diabolica (era imposibilă). Pe când, după apariţia
uzucapiunii, era suficient ca reclamantul să facă dovada că îndeplineşte toate condiţiile necesare uzucapiunii
pentru a câştiga procesul în calitate de uzucapant. De aceea, Cicero spunea că uzucapiunea este sfârşitul
neliniştii şi fricii de procese.
IN IURE CESSIO
Alt mod de dobândire a proprietăţii este cessio in iure, adică renunţare în faţa magistratului. În iure
cessio este de fapt un proces simulat, fictiv, la care părţile participă pe baza unei înţelegeri prealabile, căci
dobânditorul lucrului are calitatea procesuală de reclamant, iar cel ce transmite lucrul are calitatea de aşa-zis
pârât.
În acest caz, reclamantul afirma în cuvinte solemne ca el este proprietarul lucrului aşa-zis litigios, iar
pârâtul tace, încât faţă de afirmaţiile reclamantului şi faţă de tăcerea pârâtului, magistratul ratifica acea declaraţie

59
prin cuvântul addico, recunoscându-i reclamantului dreptul de proprietate asupra acelui lucru, ocazie cu care
magistratul distribuie jurisdicţia graţioasă.
TRADIȚIUNEA
Tradiţiunea a fost la origine un mod de dobândire a proprietăţii asupra lucrurilor nec mancipi. Mai
târziu, în epoca clasică, aplicaţiunea ei s-a extins şi la lucrurile mancipi, iar în vremea împăratul Justinian a
devenit un mod general de dobândire a proprietăţii.
Ea presupune întrunirea a două condiţii, remiterea materială a lucrului şi justa causa traditiones.
În epoca veche, remiterea lucrului era necesară şi în cazul imobilelor. Spre exemplu: dacă se transmitea
un teren, remiterea lucrului consta în parcurgerea hotarelor cu pasul. Iar dacă se transmitea o casă, remiterea
consta în vizitarea tuturor încăperilor.
Cu timpul însă au fost admise şi unele excepţii. Spre exemplu:
 Traditio longa manu desemnează transmiterea proprietăţii asupra unui teren prin indicarea
hotarelor sale.
 Traditio simbolica desemnează transmiterea unei case când nu mai era necesară vizitarea
încăperilor, ci era suficientă remiterea cheilor.
 Traditio brevi manu desemnează situaţia în care chiriaşul cumpăra casa în care locuieşte,
transformându-se din detentor în posesor, şi apoi în proprietar.
 Constitutum possessorium desemnează situaţia în care proprietarul îşi vinde casa, dar rămâne să
locuiască în calitate de chiriaş.
Justa causa traditiones consta în actul juridic prin care se explica sensul remiterii materiale a lucrului,
deoarece prin tradițiune se transmitea nu numai proprietatea, ci şi posesiunea şi detenţiunea. Iar din faptul
material al remiterii lucrului rezulta cu ce titlu juridic s-a făcut acea remitere, de aceea este nevoie de un act
juridic din care rezultă că remiterea s-a făcut cu titlu de proprietate, posesiune sau detenţiune. Prin urmare,
dacă justa causa a tradiţiunii est contractul de vânzare, rezultă că remiterea s-a făcut cu titlu de posesiune.

În vremea lui Justinian, prin justa causa se înţelege intenţia lui tradens de a transmite lucrul şi intenţia
lui accipiens de a-l dobândi, chiar dacă nu exista act juridic. Spre exemplu: Primus intenţionează să vândă un
lucru, iar Secundus crede că i se donează. În acest caz, nu există contract, dar există justa cauză în sensul lui
Justinian de vreme ce Primus a intenţionat să transmită lucrul, iar Secundus a intenţionat să-l dobândească.
SPECIFICAȚIUNEA
Specificațiunea este un mod de dobândire a proprietăţii asupra lucrului confecţionat din materialul
altuia. În acest caz, se pune întrebarea cine este proprietarul lucrului nou creat, cel care l-a confecţionat şi care se
numeşte specificator sau proprietarul materialului. Şi întrucât soluţia a fost controversată, împăratul Justinian a
dat o soluţie de compromis, hotărând ca atunci
 când lucrul nou creat poate fi readus la starea iniţială va aparţine proprietarului materiei
 dacă nu mai poate fi readus la starea iniţială, va aparţine specificatorului
Fireşte, indiferent de soluţie se plătesc despăgubiri.
ACCESIUNEA
Accesiunea este un mod de dobândire a proprietăţii prin absorbirea juridică a lucrului accesor de către
lucrul principal şi se numeşte principal acel lucru care îşi păstrează identitatea după ce s-a unit cu un alt lucru.
Spre exemplu, dacă se unesc un inel cu o piatră preţioasă, lucru principal este inelul, aşadar proprietarul inelului va
deveni proprietarul pietrei preţioase. În textele romane ni se înfăţişează 3 tipuri de accesiuni: accesiunea prin
60
unirea a două lucruri mobile, accesiunea prin unirea unor lucruri mobile cu un lucru imobil, accesiunea
prin unirea a două lucruri imobile (aluviuni).

Sanctiunea proprietatii
SANCȚIUNEA PROPRIETĂȚII ÎN EPOCA VECHE
ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE
Proprietatea quiritară
În materia dreptului procesual, am văzut că în epoca veche proprietatea quiritară era sancţionată prin
sacramentum in rem, pe când în dreptul clasic proprietatea quiritară era sancţionată prin rei vindicatio (acţiunea
în revendicare), acţiune cu formulă.
Acţiunea în revendicare, în epoca clasică, a îmbrăcat forma unui proces cu formulă.
Pentru intentarea acţiunii în revendicare era necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:
• Reclamantul să fie proprietar quiritar şi să nu aibă calitatea de posesor, deoarece
posesorul nu putea intenta acţiunea în revendicare.
• Pârâtul trebuia să aibă calitatea de posesor. Numai posesorul putea fi chemat în justiţie prin rei
vindicatio, adică acea persoană care posedă lucrul în momentul judecării procesului. În momentul elaborării
formulei, pretorul nu putea trece în intentio numele pârâtului. S-a admis în mod excepţional că acţiunea în
revendicare poate fi introdusă chiar împotriva persoanelor care nu posedă. Este vorba despre ficti possessore s
(posesorii fictivi). Astfel, cel ce se oferea procesului fără a fi posesor ( qui liti se obtulit), pentru ca între timp
adevăratul posesor să dobândească proprietatea prin uzucapiune, putea fi chemat în justiţie prin acţiunea în
revendicare. De asemenea, putea fi urmărit şi cel care înceta să posede prin dol ( qui dolo desiit posidere), tocmai
pentru că a dorit să evite procesul prin distrugerea bunului.
• Lucrul urmărit în justiţie trebuia să fie un lucru individual determinat.
• Lucrul urmărit în justiţie trebuia să fie un lucru roman.
ACȚIUNEA PUBLICIANĂ
Proprietatea pretoriană
A fost sancţionată prin acţiunea publiciană, creată de către un pretor numit Publicius (au fost trei pretori
cu un asemenea nume, nu se ştie care dintre ei).
Pretorul acorda lui accipiens acţiunea publiciană, pe care o putea intenta atât împotriva lui tradens, cât şi
împotriva terţilor, în scopul redobândirii posesiunii.
În vederea intentării acţiunii publiciene, era necesară îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii, mai puţin a
celei privitoare la termen. Astfel, pretorul introducea în formula acţiunii ficţiunea conform căreia termenul
necesar uzucapiunii s-a îndeplinit.
În a doua fază a procesului, judecătorul constata dacă sunt îndeplinite condiţiile.
Faţă de felul în care era redactată formula, judecătorul considera că este îndeplinită şi condiţia
termenului necesar uzucapiunii, aşa încât dădea câştig de cauză reclamantului.

61
 În cazul în care tradens (proprietarul quiritar) intenta împotriva lui accipiens (proprietarul pretorian)
acţiunea în revendicare, acesta din urmă se apăra cu succes prin exceptio rei venditae et traditae.
Proprietatea provincială şi proprietatea peregrină erau sancţionate prin acţiunea în revendicare, în
formula căreia se introducea ficţiunea că reclamantul este cetăţean roman.

Drepturile reale asupra lucrului altuia

Drepturile reale asupra lucrului altuia au fost în număr de patru:
 servituţile
 emfiteoza
 conductio agri vectigalis
 superficia
SERVITUȚILE
Servituţile sunt sarcini impuse unui lucru în folosul unei persoane oarecare, persoană care este
proprietara unui imobil, sau în folosul unei persoane determinate.
Rezultă că romanii au cunoscut două feluri de servituţi:
• atunci când sarcina apasă asupra unui lucru în folosul proprietarului unui imobil,
oricare ar fi el, servitutea se numeşte predială;
• în ipoteza în care sarcina apasă asupra lucrului altuia în folosul unei anumite
persoane, servitutea se numeşte personală.
a) Servituţile prediale presupun existenţa a două imobile, de regulă alăturate, precum şi a două
proprietăţi distincte.
Unul din cele două imobile se numeşte fond dominant, pe când celălalt se numeşte fond. Se numeşte fond
dominant fondul în folosul căruia s-a constituit servitutea.
Dacă o privim din poziţia proprietarului fondului dominant, servitutea este un drept, iar dacă o privim din
punct de vedere a proprietarului fondului aservit, ea este o sarcină. Spre exemplu, în cazul servituţii de trecere
există două terenuri alăturate, dintre care unul nu are acces la drumul public. Ca atare, proprietarul terenului care
nu are acces la drumul public este titularul dreptului de servitute, deoarece el are drept de trecere prin terenul
vecinului său pentru a ieşi la drumul public. În schimb, terenul care are acces la drumul public este grevat cu
servitutea de trecere, astfel încât, pentru proprietarul acestui teren, servitutea este o sarcină.
Textele romane ne înfăţişează două categorii de servituţi prediale: unele sunt urbane, pe când altele sunt
rustice, clasificare ce este făcută în funcţie de natura fondului dominant. Astfel, dacă fondul dominant este o
clădire, servitutea este urbană, chiar dacă clădirea este situată la oraş sau la ţară. Dacă fondul dominant este un
teren, servitutea va fi rustică.
Romanii au cunoscut numeroase servituţi prediale:
 iter – dreptul de a trece prin fondul aservit călare sau pe jos;
 via – dreptul de a trece cu carul prin terenul altuia;
 actus – dreptul de a mâna turmele prin terenul altuia;
 ius pascendi – dreptul de a paşte turmele pe terenul altuia;

62
  aquaeductus – dreptul de a duce conducte de apă prin terenul altuia;
 servitus oneris ferendi – dreptul de a sprijini, în cazul unei construcţii, o bârnă pe zidul
vecinului.
b) Servituţile personale presupun existenţa unui singur lucru, mobil sau imobil, asupra căruia două
persoane determinate exercită drepturi reale distincte.
Romanii au cunoscut patru servituţi personale:
 uzufructul;
 usus;
 habitatio;
 operae servorum.
Uzufructul
Potrivit lui Paul, “usus fructus est ius alienis rebus utendi fruendi salva rerum substantia” (uzufructul
este dreptul de a folosi lucrul altuia şi de a-i culege fructele, păstrând substanţa acelui lucru). Ca atare, în cazul
uzufructului există un singur lucru şi doi titulari de drepturi reale: pe de o parte, uzufructuarul (titularul
dreptului de servitute), iar, pe de altă parte, nudul proprietar (cel grevat cu servitutea). Aceasta înseamnă că
atributele dreptului de proprietate asupra unui lucru determinat se împart între două persoane distincte, căci nudul
proprietar exercită dreptul de dispoziţie, adică ius abutendi, pe când uzufructuarul exercită dreptul de a folosi
lucrul şi de a-i culege fructele, adică ius utendi şi ius fruendi.
Din definiţie rezultă că uzufructul poartă asupra: unor bunuri individual determinate, care nu se
consumă prin întrebuinţare. Dar nu rezultă – ceea ce este un defect al definiţiei – că este un drept real temporar,
întrucât este un drept cu termen, cel mult până la moartea uzufructuarului. Nudul proprietar şi uzufructuarul sunt
titulari de drepturi reale distincte. Între ei nu există obligaţii reciproce, întrucât titularul de drept real nu este
obligat faţă de vreo persoană şi nu poate fi obligat.
Această figură juridică a uzufructului a rezultat în cadrul relaţiilor ce s-au stabilit între bărbat şi femeia
căsătorită fără manus. Femeia căsătorită fără manus nu venea la moştenirea bărbatului ei, încât frecvent, după
moartea bărbatului, aceasta, dacă nu avea părinţi sau bunici, rămânea fără mijloace de subzistenţă. Faţă de această
situaţie, unii bărbaţi au recurs la o practică prin care transmiteau soţiei supravieţuitoare anumite bunuri pentru a le
folosi şi culege fructele până la moarte, urmând ca după moartea soţiei supravieţuitoare acele bunuri să intre în
stăpânirea efectivă a fiilor şi fiicelor, care până atunci exercitau asupra bunurilor date în uzufruct numai nuda
proprietate, ceea ce înseamnă că la moartea mamei lor copiii deveneau proprietari deplini asupra acelor bunuri.
Cu timpul, figura juridică a uzufructului s-a generalizat şi aplicat în raporturile dintre orice persoane.
Usus
Usus este dreptul real de a folosi lucrul altuia fără a-i culege fructele.
Habitatio
Habitatio este dreptul de a locui în casa altuia în calitate de titular al unui drept real şi nu în calitate de
chiriaş, deoarece chiriaşul este un simplu detentor.
Operae servorum
Este dreptul real ce consta din utilizarea serviciilor sclavului altuia.

Servituţile, atât cele reale, cât şi cele personale, sunt guvernate de anumite reguli comune:

63
 • toate servituţile sunt drepturi reale, chiar dacă unele se numesc personale;
• proprietarul lucrului grevat cu servitute nu are vreo obligaţie faţă de titularul dreptului de
servitute ( “servitus in faciendo consistere nequit” ). Spre exemplu, în cazul servituţii de trecere, proprietarul
fondului aservit nu este obligat să întreţină în bune condiţii acel drum;
• “nemini res sua servit” (nimănui nu-i poate fi aservit propriul lucru), deoarece servituţile sunt
drepturi reale care poartă asupra lucrului altuia. Dacă proprietarul fondului dominant devine şi proprietar al
fondului aservit, servitutea se stinge, pentru că proprietarul exercită drepturi nelimitate asupra bunului său;
• “servitus servitutis esse non potest” (nu poate exista o servitute a servituții), de unde decurge
concluzia că dreptul de servitute nu poate fi transferat, nu poate fi transmis altuia.
EMFITEOZA
Emfiteoza este un drept real, care se naşte dintr-un contract, ce poartă acelaşi nume –contractul de
emfiteoză. Asemenea contracte se încheiau între împărat şi persoane particulare. Contractul de emfiteoză,
contract special, ce fusese sancţionat de către împăratul Zeno, terenurile imperiale.
În baza acestui contract, împăratul arenda unei persoane, numită emfiteot, o suprafaţă de pământ pentru
a o utiliza şi pentru a-i culege fructele, în schimbul unei sume de bani numită canon . Emfiteotul recunoştea
calitatea de proprietar a împăratului prin faptul că plătea o sumă de bani anual, iar dacă nu plătea acea sumă de
bani într-un anumit termen, dreptul de emfiteoză putea fi revocat de către proprietar, adică de către împărat, prin
exercitarea lui ius privandi.
Mai târziu, emfiteoza s-a extins şi asupra latifundiilor particulare.
Prin efectul contractului de emfiteoză, emfiteotul devenea titularul unui drept real, putea înstrăina şi
transmite dreptul urmaşilor săi, putea să-l greveze cu servituţi sau ipoteci, putea să dobândească proprietatea
fructelor prin simpla percepţie (luarea în stăpânire fizică), ca şi prin simpla separaţie. Emfiteotul are o situaţie
mai bună decât uzufructuarul, care intră în proprietatea fructelor numai prin percepţie, nu şi prin separaţie.
Emfiteotul are calitatea de posesor de bună-credinţă, astfel că se bucură de protecţie juridică prin
intermediul interdictelor posesorii. Proprietarului terenului îi va reveni numai un nudum ius.
CONDUCTIO AGRI VECTIGALIS
Are o fizionomie similară emfiteozei, numai că de data aceasta, contractul se încheia între cetăţi şi
persoane particulare.
SUPERFICIA
Superficia este un drept real care se exercita de către o persoană asupra unei construcţii ridicată de ea pe
terenul închiriat de la o altă persoană.
Acest drept real s-a născut prin secolul al II-lea î.Hr. în condiţiile crizei de locuinţe ce s-a declanşat la
Roma. Cu scopul de a pune capăt acestui fenomen, acestei crize, statul roman a pus la dispoziţia particularilor
anumite terenuri virane, pentru ca aceştia să construiască locuinţe. Însă cetăţenii romani nu au dat curs acestei
concesii, nu au îmbrăţişat-o, deoarece în acea epocă funcţiona principiul potrivit căruia superficies solo cedit
(suprafaţa aparţine terenului). De aceea, dacă cetăţenii ar fi construit pe terenuri proprietate de stat, în virtutea
acestui principiu, acele construcţii ar fi intrat în proprietatea statului.
În replică, statul a recunoscut constructorului un drept real asupra clădirii zidite pe terenul său, drept real
care izvora dintr-o convenţie încheiată între stat şi cetăţean. Cu timpul, asemenea convenţii s-au încheiat şi între
persoane particulare, iar dreptul de superficie s-a generalizat.

64
 Titularul dreptului de superficie se numeşte superficiar şi are dreptul de a locui în acea casă, de a o
vinde, de a o lăsa moştenire, de a o greva cu ipoteci şi servituţi.
Superficiarul recunoaşte dreptul de proprietate al statului asupra terenului prin faptul că plăteşte o sumă
anuală, numită solarium.

65