THOMAS MANN

Iosif și frații săi

Vol. I
Istoriile lui Iacob
Tânărul Iosif

În românește de
PETRU MANOLIU
Prefața de
MARIAN POPA
EDITURA UNIVERS – București 1977
 O capodoperă ironică

Thomas Mann își vădește într-un singur caz subiectivitatea,

anume faţă de propria operă. Ierarhizarea romanelor şi-o face
ceremonios, afectiv, uneori apar şi justificări ţinînd de evoluţia sa
spirituală. în această ordine sentimentală romanul iubit cu
deosebire este Lotte la Weimar. Despre losif şi fraţii săi,
aprecierile sînt descalificante : „Nu-l consider deloc pe losif o
operă cu adevărat mare, ci doar un mijloc personal de a împărtăşi
pînă la un anumit grad experienţele oamenilor mari” (Scrisoare
către Agnes E. Mayer, 12.7.1942). Explicaţiile merg în sensul unei
motivaţii care e o cochetărie: „Ceea ce fac eu e un fel de
escrocherie nevinovată care-mi serveşte să încerc, ca să zic aşa,
practic, cum e să fii un om mare şi să mă aducă într-un contact de
cunoaştere intimă cu măreţia. Iată o distracţie de-o viaţă, care e
şi o înălţare şi o potenţare a vieţii, dacă vrem, în orice caz însă
ceva ce ţine de viaţă şi subiect, şi mă feresc să iau teribil în serios
tot ce iese din asta pe plan obiectiv“. Mărturisirile autorului sînt
importante printr-o anumită neseriozitate ironică, prin folosirea
procedeului de sublicitare a propriei opere. Redactarea cărţii s-ar
face într-o stare sufletească aptă divertismentului: dar un
divertisment de-o viaţă. O distracţie care ar debuta prin 1926
(vezi scrisoarea către Ernst Bertram din 28.12.1926), l-ar
preocupa atît cît durează redactarea propriu-zisă, şi tipărirea
volumelor (între 1933 şi 1944), apoi s-ar prelungi în
corespondenţă pînă către stingerea din viaţă. În sfîrşit, o distracţie
adultă, care presupune o anumită viziune asupra lumii şi un
anumit efort de documentare. O scrisoare către B. Fucik
(15.4.1932) afirmă că losif este un „roman biblic-mitologic“ care-l
preocupă de ani întregi, fiind un semn al maturităţii. Mai tîrziu,
romanul e plasat ca o etapă bine marcată într-o evoluţie de la
interesul pentru spaţiul autohton localizat precis, către
cuprinderea sintetică a omenirii: Familia Buddenbrook e un roman
german prezentând decăderea unei familii, Muntele vrăjit e un
roman european, losif şi fraţii săi o „epopee mitic-umoristică a
omenirii“ (Către C.B. Boutell, 21.1.1944). Iosif ar corespunde în
altă parte unui „simptom de îmbătrînire“, adică evoluţiei gustului
de la individual şi civic spre tipic şi general uman (către Karl
Kerényi, 20.2.1934). Motivaţiei individuale i se adaugă aceea
socială şi literară în plan mondial: „Simţul pentru ceea ce e al
omenirii concordă cu interesul general al epocii pentru omenire“.
losif ar ilustra ambiţia de a constitui „o istorie prescurtată a
omenirii" (Către Louise Servicen, 23.5.1935). Evoluţia operei lui
Thomas Mann ar fi similară cu aceea a altor mari prozatori ai
secolului nostru, pornind de asemenea din circumstanţe istorice,
către fixarea a însăşi Istoriei: James Joyce, William Faulkner,
Samuel Beckett. Particular, pentru autorii de acest tip, este
interesul pentru problemele cele mai generale ale omenirii, dar
prin conservarea unor situaţii, teme, procedee pur personale.
Thomas Mann îşi are în acest sens o originalitate proprie, dacă se
poate accepta pleonasmul, şi o originalitate de grup,
originalitatea familiei de creatori amintită, individualizată în
contextul literaturii secolului.

Originalitatea pomenită constă, înainte de toate, în

complexitatea operei literare organizată prin corelarea a două
principii: enciclopedismul şi sistematizarea lumii ca totalitate.
Asemenea aspiraţii, care în epoca modernă au fost explicate şi
printr-un anume alexandrinism, au mai fost cunoscute prin Divina
Commedia, prin Faust de Goethe, poate prin Balzac şi Tolstoi.
Noutăţile sînt aduse însă tocmai de variantele viziunii alexandrine,
prezentă prin fiecare dintre autorii moderni. Thomas Mann îşi are
sub acest aspect contribuţia sa incontestabilă.
 Alegerea subiectului. O particularitate a acestui tip de opere
este combinarea sincroniei cu diacronia, a evenimentului istoric
cu filozofia istoriei, a fenomenului cu schema, pentru realizarea
acelei imagini totale a realităţii ca sinteză a reductibilului şi
ireductibilului. Pentru atingerea unui asemenea scop, un rol
decisiv îl au schemele mitologice devenite teme ce pot fi
dezvoltate în variaţiuni circumstanţializate. Aceasta se face în
două moduri: prin concentrarea tuturor faptelor şi schemelor
posibile, ca la Joyce din Finnegans Wake, sau prin considerarea
unui eveniment, ulterior sau anterior: Ulysse de James Joyce, Iosif
şi fraţii săi de Thomas Mann. În aceste condiţii, romanul nu mai
interesează ca act definind mimesisul şi nici verosimilul
considerat ca acţiune atractivă, cerînd participarea afectivă a
cititorului, ci devine un exerciţiu intelectual, dezvoltat uneori chiar
în sensul enigmisticii. Un asemenea roman, observă Thomas
Mann, trebuie să se bazeze pe invenţii tehnice: „Trebuia să pun la
contribuţie o sumedenie pentru ca, eliminînd orice captivare prin
tensiune, să fie totuşi captivant“ (Către Agnes E. Mayer,
5.8.1944).

Thomas Mann îşi alege subiectul în funcţie de postulatul

identităţii tipicului şi miticului (Către Louise Servicen, 23.5. 1935).
Baza epică s-ar afla în istoria lui Iosif din Vechiul Testament,
prinsă în Facere (cap. 37—50). Dar biografia lui Iosif e amestecată
cu istoria lui Iacob, tatăl lui Iosif, după cum aceasta este
devansată de alte istorii. Iosif constituie aşadar pretextul pentru a
relua aproape întreaga Biblie, fie sub raport problematic, fie prin
evenimentele propriu-zise. Abordarea unui asemenea subiect în
modul amintit înseamnă o opţiune pentru cele mai diferite
complicaţii doctrinare şi literare, care situează pe autor şi opera
sa în plină regiune a paradoxurilor. Este vorba în primul rînd de
consecinţele preluării unui text doctrinar. Un asemenea text
pretinde de obicei adeziunea sau respingerea ca atitudini
extreme. Adeziunea a fost caracteristică tuturor celor care au
ţinut să facă propagandă literară unei doctrine creştine — de la A.
Sienkiewicz la Lloyd Douglas. Aceasta este o posibilitate
dogmatică, tradiţională, într-o mare măsură discreditînd vizibil
literatura, sau situînd-o cel puţin într-o zonă a suspiciunii. Cealaltă
posibilitate, a refuzului categoric, a dezminţirii este realizată într-o
direcţie prin procedeele comicului parodic, în alta prin
argumentaţia ştiinţifică. A parodia texte sacre într-un mod
ireverenţios este şi a fost la îndemîna autorilor minori, liceeni sau
studioşi din toate timpurile.

În sfîrşit, există posibilitatea abordării ironice a unor

asemenea subiecte, impecabil dezvoltată de Thomas Mann.

Ironia, prin natura şi prin toate procedeele ei, e mijlocul cel

mai abil de dislocare a unor adevăruri unice, de neutralizare a
unor dogme, pentru că ea acţionează din interior şi nu din
exteriorul dogmei. Ireverenţa supremă şi eficace faţă de lucrurile
divine şi faţă de orice dogme nu este blasfemia, refuzul net,
nihilismul, negaţia absolută, invectiva, ci subminarea ironică,
anularea care lasă impresia înţelegerii, acceptarea care trece
peste absurdităţile frapante, pentru a le neutraliza pe cele
esenţiale, dar ascunse. Dumnezeu e anulat eficace nu negîndu-l
formal, ci ironizîndu-l subtil; e inutil să se afirme că este
inexistent, dar e eficace să i se confirme inutilitatea existenţei.
Acesta e drumul ales de Thomas Mann, unul din cei mai mari
ironişti ai literaturii din toate timpurile. Un ironist care are, în
acelaşi timp, conştiinţa misterului existenţei individului şi
umanităţii, care nu respinge explicaţia lor, dar respinge
explicaţiile date pînă acum exact pentru motivul că individul şi
umanitatea există încă indiferent de explicaţii şi că destinele lor
nu s-au încheiat.

În funcţie de tema dată, de subiect, de ideile despre romanul

conştient de propria sa convenţie în care e implicat autorul şi
cititorul, ironia poate fi prezentă la orice nivel, în toate articulaţiile
operei, de la concepţia cea mai generală asupra celor mai
generale probleme, pînă la afirmaţia din microcontext; ea poate fi,
în sfârşit, evidentă, crasă, sau poate fi atît de subtilă prin lipsa
elementelor de semnalizare, încît nici să nu apară ca ironie decît
prin considerarea contextului celui mai larg al cărţii şi chiar a
întregii opere a autorului. Toate problemele ironiei au fost
cercetate şi exemplificate pe textele lui Thomas Mann şi îndeosebi
pe Iosif şi fraţii săi.

Ironia subiectului şi ficţiunea ironica. Prin subiectul ales,

prozatorul este creatorul operei sale, dar conţinutul pare a-i
depăşi propria creaţie, pe care o reduce la un remake favorizînd
simularea incertitudinii. Încercarea de fixare a unor etape ale
existenţei lui Iosif în Egipt e terminată în context printr-o serie de
întrebări: „Ce va trebui să facem ca să le descîlcim? Şi cum vom
înşirui grupele anilor?“ Şi se răspunde în paragraful următor:
„Întrebarea pare nelalocul ei. Totuşi, cunoaştem sau nu
cunoaştem istoria pe care o povestim ? Se potriveşte şi este oare
conform cu caracterul acestei povestiri, ca naratorul să calculeze
pe faţă datele şi ,să întărească faptele, ba chiar să-şi îngăduie să
facă reflecţii şi deducţii pe marginea ei? Povestitorul are dreptul
să intervină altfel decît asemenea izvorului anonim al întîmplărilor
relatate, adică al acestei istorii povestite care se povesteşte mai
curînd spontan, într-un mod definitiv, fără şovăieli şi cu o absolută
siguranţă? Dar se va găsi cu cale că povestitorul trebuie să se
integreze şi să facă una cu povestirea sa, adică să nu stea în afara
ei, calculînd şi adunînd informaţii. — În cazul acesta, însă, ce-i cu
Dumnezeu, pe care Avraam l-a proiectat din sine, gîndindu-l, şi
apoi l-a cunoscut?... El este în foc, dar nu e însuşi focul. Este în el
şi, totodată, în afara lui. Totuşi, nu se poate tăgădui că sînt două
fapte diferite: a fi un lucru şi a-l cerceta. Oricum, sînt regiuni şi
sfere în cuprinsul cărora amîndouă stau laolaltă şi fac una:
povestitorul este, într-adevăr, în istorie, dar nu este însăşi istoria,
el îi este spaţiul ,care o învăluie, însă ea nu-l dezvăluie, ci
dăinuieşte în afara sa şi printr-o simplă întorsătură a spiritului său
el se aşază în situaţia s-o analizeze. Numai că noi n-am pretins
niciodată că sîntem izvorul originar al istoriei lui Iosif. Ea s-a
petrecut înainte de a putea fi povestită şi s-a povestit mai întîi
singură pe sine, împlinindu-se.“ Romanul prezintă un suport
documentar, dincolo de textul sacru folosit. Prozatorul îşi divulgă
un anumit interes pentru Egipt manifestat în copilărie, dezvoltat
mai tîrziu în preocupări pentru istoria religiilor şi psihologia
religioasă. Corespondenţa purtată cu savantul Karl Kerényi este
centrată mai ales pe problemele ştiinţifice ale romanului. O
scrisoare către Joseph Angell (11.5.1937) enumeră principalele
surse folosite de prozator: Agypten (1923) de Erman-Ranke, Die
Sprache des Pentateuch in ihren Beziehungen zum Ägyptischen
(1929) de A. S. Yahuda, Das hundert-torige Theben (1926) de A.
M. Blackman, Echnaton, König von Ägypten und seine Zeit de
Arthur Weigall, Ägyptische Erzählungen und Märchen, Babylonien
und Assyrien (1920) de Bruno Meissner, Das alte Ägypten de A.
Wiedemann, Hebräische Archäologie de Benzinger, Die Sagen der
Juden; sub raport spiritual sînt menţionate lucrările Urreligionen
und antike Symbole de Bachofen, Das Alte Testament im Lichte
des alten Orients (1916) de Alfred Jeremias. Dar, în acelaşi timp,
prozatorul nu se lipseşte de plăcerea de a afirma că romanul în
ansamblu (şi în special volumul al treilea) e mai mult imaginar
decît documentar (Către Anna Jacobson, 13.11.1936). Din
caracterul documentării şi rolului ficţiunii reiese dealtfel o altă
ironie: documentarea se referă la postularea unor ficţiuni şi
legende, imaginaţia este pusă în acţiune în favoarea aceloraşi
ficţiuni şi legende.

Pe de altă parte, romanul începe istoria lui Iosif prin

circumstanţe, dar fără prezenţa acestuia în poziţie de protagonist:
personajul e pierdut printre alte personaje. Romanul ,se sfîrşeşte
cu reîntoarcerea lui iosif în Egipt, după înmormîntarea tatălui,
moment ce nu constituie şi sfîrşitul vieţii lui. Această manieră de a
începe şi sfîrşi e tipică ficţiunii ironice, care subminează
deopotrivă convenţii literare şi concepţii asupra formării omului
sau manifestării destinului. În prima sa parte, romanul este de
fapt „povestea vieţii“ lui Iacob: în totalitatea sa este povestea
vieţii lui Iacob. Dincolo de aceasta, istoria dată constituie un
pretext pentru a prelua sau comenta tot ce se întîmplase înainte
de istoria propriu-zisă. Cînd faptele nu sînt coincidente prin
dezvoltare şi semnificaţie, se caută diferite procedee pentru a
introduce tot ceea ce aparţinea trecutului. Prezentul şi prezenţa
sînt determinate astfel de trecut. O asemenea tehnică asigură nu
neapărat o continuitate, cît imaginea unui infinit paradigmatic
materialist: antecedentele nu dovedesc existenţa unui Creator, ci
numai reproducţia stereotipă şi indefinită a evenimentelor.
Cultura cerealelor şi zootehnia sînt neschimbate, de aceea şi
faptele trebuie să fie neschimbate: acest raţionament odată făcut,
poate fi extins în sens anticipativ. Se cuvine să se reţină că masa
trecutului ca inventar de scheme dialectizate şi evenimente
stereotipe nu e apanajul tuturora: există un monopol iniţiatic
asupra trecutului. Oricum, perspectiva dată favorizează
problematizarea evenimentului individual şi unic, aparent numai
la o scară planetară. Înaintînd prin sine, istoria lui Iacob-Iosif
devine, prin situarea în cicluri, istoria omenirii derulată, deplasată
înainte şi înapoi. Extremele ironiei unei asemenea opere ţin de
însăşi opţiunea autorului, care renunţă la libertatea unui subiect
original pentru un subiect tabuizat, cîştigîndu-şi libertatea de a
face orice din interiorul acestuia.

Ironia creaţiei; Dumnezeu a creat omul. Folosind un subiect

religios, Thomas Mann dezvoltă una dintre cele mai complexe
opere antireligioase chiar prin extinderea cazuisticii creştine.
Potrivit concepţiei creştine, omul a fost creat pentru a-şi elogia
creatorul în mod direct, prin actul de credinţă, sau indirect, prin
revolta temporară terminată cu victoria credinţei. Superioritatea
creatorului este absolută; inferioritatea omului e la fel de
absolută. Aceste premise sînt şi premisele unei ironii absolute.
Precaritatea poziţiei divine nu e omisă de prozator: Dumnezeu l-a
creat pe om după chipul şi asemănarea sa pentru a se evidenţia
pe sine, dar evidenţierea este echivalentă cu eşecul său. Acesta e
sensul implicat al faptelor omului: „Fie vorba-ntre noi: în fond, nu
ne lăsăm înşelaţi nici o clipă. Noi ştim foarte bine sau presupunem
în mod negreşit, că severitatea aceasta avea rolul de a face pe
plac domniei lumii morale dar că, de fapt, slujea Anonimului să-şi
croiască un drum din fundătura de unde o ieşire subpămînteană
ducea spre lumină; şi, cu tot respectul ce i se cuvine, el recurgea
pe nedrept la pedeapsa menită să tragă după sine o înălţare care
s-o depăşească pe cea veche. Dacă ne întîlneam noi între noi şi,
tăcuţi, ne plecam în jos genele ca nişte raze, îmbufnîndu-ne
guriţele, asta dovedea că înţelegem totul. Pedeapsa ca vehicul
către o măreţie mai marcată — adică, altfel spus, gluma celui
preaînalt arunca astfel o lumină retrospectivă asupra tuturor
neizbutirilor şi îndrăznelilor care -«constrînseseră»- ca pedeapsa
să fie aplicată — o lumină care nu ţîşnise din lumea morală; căci
chiar şi aceste neizbutiri şi îndrăzneli — ştie Dumnezeu cine le-a
inspirat — păreau atunci, la vremea lor, nişte mijloace şi nişte
unelte ale unei noi şi nesăbuite înălţări.“ Aceasta e ironia unei
vanităţi divine: a face totul cu omul pentru a străluci prin om. De
unde însă, iarăşi, posibilitatea unei întăriri ironice negative, în
funcţie de o interogaţie ipotetică, asupra precarităţii divine:
„Ideea de eroare se poate asocia cu El? Nu, de o sută de ori nu!
poate fi singurul răspuns la o asemenea întrebare şi este unicul în
stare să-l dea toate legiunile cereşti — întovărăşit, este adevărat,
de un discret zîmbet înţepător al guriţelor îngereşti. Şi ar fi o
nesăbuinţă să socotim o eroare în sine şăgalnică şi
mizericordioasă milă pe care o greşeală ar fi insuflat-o creatorului.
Ar fi timpuriu, fiindcă făurirea lumii finite a vieţii şi a morţii, adică
universul formelor, nu adusese nici un prejudiciu demnităţii,
spiritualităţii, majestăţii sau absolutismului unui Dumnezeu
exterior şi anterior umanităţii, şi pînă atunci nici n-ar fi putut fi
vorba în mod serios despre eroare, în înţelesul propriu al
cuvîntului..."

Tehnica ideologică ironică a prozatorului constă în

acceptarea iniţială a punctului de vedere divin; într-o etapă
următoare, acesta e pus sub semnul întrebării prin motivaţia lui
intimă; în sfîrşit, incertitudinea însăşi creată e pusă sub semnul
întrebării, prin afirmarea premiselor abia contestate.

Ironia creaţiei; Omul şi-a creat Dumnezeul. Mult mai elocvent

e prezentat în roman procesul sintetic, anterior, al raţionalizării
ignoranţei ca divinitate, al operaţiilor de gîndire care au drept
efect şi nu cauză divinitatea. La baza acestor raţionamente stau
principii economice subtil sugerate. Avraam descoperă
principiul cauzalităţii şi-i urmează firul către cauzele cele mai
ascunse: cînd acestea îi scapă, ele devin cauza ultimă a lucrurilor;
această simplificare odată realizată, cauza ultimă adună toate
necunoscutele într-o forţă unică numită Dumnezeu. Dumnezeu e
creaţia sa, de unde originalitatea atitudinii sale echivoce faţă de
Dumnezeu şi a acestuia faţă de el. După ce motivaţia cea mai
obscură şi complicată a dus la crearea Creatorului, după ce
creaţia a căpătat o anumită forţă, omul creator îşi poate permite
să discute destul de liber şi ironic, ba chiar să-şi admonesteze
stăpînul. Forţa creată constituie, pe de altă parte, o posibilitate de
organizare socială prin evidenţierea ei distributivă. Dacă
Dumnezeul creat ar fi deopotrivă cunoscut de toţi muritorii, atunci
organizarea colectivă n-ar mai fi posibilă: se inventează de aceea
nivele diferite de cunoaştere, de relevare şi revelare. Iacob e mai
aproape de Dumnezeu, îl poate desfide uneori, se poate lamenta
în maniera Ecleziastului; dar aceasta nu e permis fiilor săi, cu
excepţia lui Iosif, cel ales pentru revelaţie. Profeţilor, iniţiaţilor li
se atribuie aceste roluri de intermediere între divinitate şi omul de
rînd. Din momentul în care şi acest joc e aranjat, artificiul de
construcţie este perfect: există divinitatea pentru că există
iniţiaţii. Mecanismul va fi complicat prin alte răsturnări dialectice.
Capacităţile intelectuale ale unora vor fi puse în seama alegerii.
Autohtonii acceptă Dumnezeul lui Iacob pentru că ceremonialul
jertfelor e mai bogat: dacă e mai bogat, atunci bogăţia a adus-o
Creatorul şi nu dexteritatea, înţelepciunea şi disciplina colectivă.
Dacă Iosif e frumos sub aspect fizic, faptul se explică prin acelaşi
Dumnezeu, care e stăpînul lui. Aşadar o lume destul de naivă,
necoaptă, pestriţă, îndeajuns de inferioară pentru a-i permite lui
lacob sau Iosif să fie inteligenţi, dar în acelaşi timp, în măsura în
care această inteligenţă se afirmă în sens pragmatic, o societate
destul de generoasă pentru a preţui şi răsplăti inteligenţa
capabilă să unească practicul cu divinul, prin acel proces subtil,
nu neapărat conştient, de divinizare a utilitarului şi de
pragmatizare a divinului. Iacob faţă de Laban, întreg Egiptul faţă
de Iosif ilustrează deferenţa şi frica în faţa inteligenţei superioare.
Aceasta nu înseamnă însă şi automistificarea înţelepţilor.

Undeva prozatorul notează despre Iacob: „Doar Domnul

Dumnezeu răcnise, acoperind cu glasul său sunetele harfelor,
spunînd că Iacob se va întoarce bogat la căminul părintesc al lui
Isaac, ceea ce însemna, desigur, o făgăduială, dar şi o poruncă —
adică, o poruncă în sensul că făgăduielile nu se pot împlini fără ca
omul să nu-şi dea, evident, întreaga osteneală de care este în
stare“.

S-ar putea, desigur, pune întrebarea: de ce a fost

pragmatizată şi absolutizată religia unui anumit trib? Mai întîi,
exact pentru eficacitatea ei dialectic-utilitaristă. Apoi, datorită
caracterului ei pasiv şi abstractizant. Forţa divină se revelă,
uneori, şi prin intermediari. Puterea ei nu e împărţită pe roluri, ca
în alte sisteme mitologice: lipsa formalului transcendent asigură o
superioritate bazată pe frică şi incertitudine. Codurile umane nu
facilitează contactul cu această forţă, care poate da un sens
salvării jerfelor, către care se pot orienta lamentaţii, interpelări şi
chiar imprecaţii, dar nu va fi niciodată chemată în sprijinul unei
acţiuni umane, pentru că totdeauna acţiunea umană nu aparţine
omului, ci e programată de această divinitate misterioasă. Ceea
ce poate face omul aservit acestei doctrine este să mulţumească
posterior pentru ceea ce i se întîmplă fiindcă Domnul a dat,
Domnul a luat, fie numele Domnului în veci binecuvîntat.
Acceptarea acestei doctrine asigură însă (iarăşi în sens ironic) o
libertate absolută omului de a accepta hazardul şi de a acţiona
potrivit propriei iniţiative: ceea ce face, face potrivit voinţei
Domnului, iar dacă gîndeşte într-un anumit fel şi dacă ajunge în
anumite situaţii, aceasta se justifică de asemeni prin voinţa
Domnului. Se ajunge, prin cealaltă extremă, în plin domeniu al
pragmaticului: fixarea acestui joc subtil de determinări social-
economice şi individual-metafizice constituie marea artă a
prozatorului.

În sfîrşit, un alt motiv pentru prosperitatea doctrinei date

constă, în afară de dialectica ei liberă, în condiţia celor care o
practică — acele grupuri nomade selectate natural şi care ajung
la o mare dezvoltare interioară şi chiar fizică datorită
împrejurărilor în care sînt obligate să trăiască. Fr. Engels
(Apocalipsul, 1883) observă apariţia creştinismului în Palestina
„într-un mod care ne este cu totul necunoscut şi într-o vreme cînd
noi secte, noi religii, noi profeţi apăreau cu sutele. De fapt,
creştinismul a apărut spontan, ca rezultat al fricţiunilor produse
între cele mai evoluate dintre aceste secte, şi a devenit ulterior o
doctrină prin adăugarea tezelor evreului Filon din Alexandria, iar
mai tîrziu prin pătrunderea pe scară largă a ideilor stoicilor“.
Creştinismul ca produs spontan, datorat maselor, trebuie
condiţionat de existenţa acestor grupări sociale. Sînt triburi cu
un număr destul de redus de membri, obligaţi la o existenţă
migratoare, ca şi păstorii români bunăoară, în funcţie de
abundenţa locurilor de păscut, deci de generozitatea naturii şi de
toleranţa cetăţilor de la care cumpără sau arendează păşunile şi
terenurile destinate culturii cerealelor. Păstorii, observă Engels
(Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului, 1884), nu mai
reprezintă forma primă a barbariei: păstorii aceştia produc pentru
ei şi pentru alţii, favorizează diviziunea socială a muncii. Numărul
redus, primejdiile îi obligă la o unitate patriarhală bazată pe
criterii economice şi în mod normal pe o doctrină ajustată pentru
a-i servi. Desigur, de aici răsturnarea: dacă lucrurile merg bine,
aceasta se datoreşte doctrinei. În realitate, vicisitudinile existenţei
nomade i-au obligat să-şi creeze şi să-şi perfecţioneze reflexe, le-a
pretins o agilitate spirituală, a raţionamentelor, necesară reacţiei
optime faţă de situaţiile variate ale existenţei, necunoscute
organizărilor sedentare. Determinările în perfecţionarea spiritului
şi, simultan, în perfecţionarea religiei sînt astfel explicabile; şi pe
măsură ce această agilitate va creşte, ea se va oglindi în religia
respectivă, care devine nu numai o ocazie pentru extaz sau
divinaţie simplă, ci şi posibilitate a cazuisticii, care e mai mult
exerciţiu al inteligenţei decît elogiu al religiei, sau, dacă vrem, un
elogiu al inteligenţei pornind de la pretextul religios.

O realitate dezvoltată aproape într-un motiv literar este

aceea a grupării familiale. Thomas Mann recunoaşte într-o
scrisoare reluarea temei familiei din Familia Buddenbrook, ca
evoluţie, destrămare, afinare (Către Louise Servicen, 23.5.1935),
elementul burghez-familial fiind ridicat în losif la treapta general—
umanului. Familia constituie pentru epoca dată mijlocul de a
supravieţui. În cadrul acestei unităţi grupale se dezvoltă doctrina.
Legăturile familiale se realizează de aceea interior, se unesc
numai familii bazate pe aceeaşi religie, oricît de departe ar fi
plasate şi oricît de numeroase ar fi privaţiunile pentru obţinerea
unei soţii din aceeaşi „familie“ religioasă. Soarta lui Iacob este
semnificativă. Merită să se reţină că selecţia sub acest criteriu
familial exclude unele conflicte care domină alte organizări, atunci
sau mai tîrziu: nu interesează criteriul frumuseţii, ca la greci, sau
ca la europenii de mai tîrziu, nu interesează nici bogăţia, ca în
societăţile bazate pe bani. Fără îndoială că această caracteristică,
dacă se exclude factorul religios, oferă un model familial şi el a
fost acceptat ca atare mai tîrziu. Nu interesează decît iubirea
maritală, e drept bazată pe poligamie. Apoi, trebuie reţinut elogiul
maternităţii şi fecundităţii, cum rareori a mai fost făcut în
literatură. Fără îndoială că şi aici explicaţiile economice sînt
esenţiale, atît pentru justificarea poligamiei afectivizate, cît şi
pentru elogiul fecundităţii. Dintr-un asemenea subiect, printr-o
modernizare oarecare, s-ar obţine o operă ilustrînd libertinismul.
Dar în circumstanţele date, lucrurile sînt total diferite.
Colectivitatea dată face eforturi pentru a supravieţui: aceasta e
posibil prin creşterea ei numerică. Fecunditatea e în aceeaşi
măsură binecuvîntată dacă e susţinută printr-o femeie sau o
capră, divinul se manifestă în amîndouă ca principiu unic, care
asigură sporirea bogăţiei. Interesează deci reproducerea,
continuitatea neamului: de aici, în funcţie de un ales, care e
Iacob, complicatele raţionamente ale nevestelor pentru a avea
copii legali de la soţul lor, de a avea copii proprii chiar prin
intermediul slujnicelor lor. Aceleiaşi determinări economice
trebuie să i se atribuie şi imaginea cantitativă exemplară a
sexelor: în mai toate textele biblice numărul bărbaţilor e
covîrşitor. Exact pentru acelaşi motiv, Iosif, în alte împrejurări, nu
va mai avea mulţi copii şi nici multe neveste. În cadrul familiei,
rolurile sînt împărţite, revoltele nu sînt posibile pentru că nimeni
nu şi le-ar asuma, iar atunci cînd se întîmplă duc la catastrofe.
Trebuie, însă, de asemeni menţionat că lipsa condiţiilor
economico-sociale generează deformări ale acestei unităţi, care
sînt iarăşi ironic preluate de prozator. Deşi aparţin aceleiaşi secte,
Laban îl exploatează cît poate mai mult pe lacob, şi-l împiedică să
se căsătorească; invers, Iosif va renunţa în Egipt la legătura
religioasă, consimţind, ca un simplu curtean să se însoare cu o
localnică impusă de faraon.

Dacă raporturile dintre soţi sînt clare şi armonioase, cele

dintre tată şi fii sînt variate. Distribuţia afectivităţii este diferită:
apar preferinţe, de unde privilegii şi, ca o consecinţă, tensiunile
între fraţi. În acest tip de ierarhizare e uşor de găsit modelul
Tatălui divin, care-şi împarte, de asemeni, diferit ironic
preferinţele. Nu trebuie exclusă explicaţia erotică şi genetică:
varietatea genetică oferă varietatea fraţilor; Iosif iese din Rahila,
care este mai mult iubită, dar şi femeia cu o constituţie delicată,
sensibilă; Engels ţine seama de factorul biologic în selecţia
indivizilor apţi sub raport spiritual pentru noua doctrină:
„Dezvoltarea superioară a arienilor şi a semiţilor trebuie atribuită,
poate, hranei bogate în carne şi lapte, şi mai ales efectului
favorabil al acestor alimente asupra dezvoltării copiilor“ (Originea
familiei). Thomas Mann face din Iosif un asemenea copil, ales şi
prin constituţie, şi prin creştere.

Urmele divinităţii şi natura prognozei. În aceste condiţii,

contactul omului cu divinitatea ia forme specifice, subliniate de
prozator prin corecţia textelor biblice potrivit bunului simţ. Nicăieri
în acest enorm roman, omul nu se întîlneşte cu Dumnezeul lui.
Există numai cîteva posibilităţi de aşa-zisă legătură: starea de
transă, visul şi urmele. Starea de transă e cunoscută oriunde în
timpurile vechi prin indivizi organic predispuşi, prin cei la care e
provocată, prin cei care şi-o provoacă. Iosif copil îşi creează
noaptea asemenea stări: tatăl său îl descurajează, pentru că ele
sînt mijloace inferioare ale apropierii de divinitate. Visul constituie
forma principală de apropiere. Pentru epoca dată, visul are o forţă
de persuasiune deosebită, atît prin conţinut cît şi prin privilegiul
de a visa. Singurul dintre fraţi care visează este Iosif, de unde
aversiunea iniţială faţă de el. Visele lui sînt coerente, dar
dezvoltate ca nişte enigme sau parabole: ele sînt urmele
necunoscutului divin care trebuie decodate. Decodarea ar
echivala cu divinaţia, pentru că visele orientează existenţa către
viitor. Este interesant că visează numai cei aflaţi într-o criză sau
avînd o constituţie fizică specifică: fraţii lui Iosif, ca şi sclavii
egipteni sînt prea copleşiţi de muncă pentru a mai avea noaptea
altceva de făcut decît să doarmă. Dar visează cei doi aristocraţi
egipteni ajunşi la închisoare, şi cei doi aleşi prin constituţia
delicată sau fragilă: Iosif şi faraonul. Este însă greu să se acorde o
anumită semnificaţie viselor, după cum este greu să se descopere
autenticitatea lor şi ceea ce se adaugă din propria iniţiativă epică
a celor care visează în aceste exemple: de unde iarăşi, o sursă de
ironie, accentuată de faptul că divinaţia ţine seama de
raţionamentele pragmatice ale celui care le emite, care, la rîndu-i,
ţine seama de circumstanţele psihologice şi situaţiile existente.
Ghicirea sorţii celor doi curteni ai faraonului se bazează pe o
ironie: o simetrie a viselor e decodată diferit, pornind de la o fină
observaţie psihologică, comportamentală şi fizică a celor acuzaţi
de complot. Paharnicul este superficial, beţiv, extravertit, lipsit de
seriozitate problematizatoare, amnezic şi fără voinţă: Iosif
ghiceşte că va fi eliberat pur şi simplu pentru că un asemenea
individ n-ar putea fi niciodată un complotist, spre deosebire de
celălalt, care, prin fire şi funcţie, s-ar afla în situaţia simetric
opusă şi va urma să fie executat. Pornind de la caracter, Iosif
prezice celui care va fi salvat că nu-i va arăta recunoştinţă, chiar
din cauza firii lui. În sfîrşit, prezicerea momentului anunţării
sentinţei ţine de analiza judicioasă a mijloacelor de comunicaţie şi
de cunoaştere exactă a mecanismului luării deciziilor în cadrul
administraţiei birocratice date. Divinaţia se bizuie pe organizarea
sibilinică a dorinţelor oamenilor şi nevoilor lor, pe deducţie şi pe
inducţie. Prognoza privind anii de abundenţă şi secetă implică
inducţia, bazată la rîndu-i pe o dialectică eternă: după bine vine
rău şi invers. Iosif induce în faraon morala prudenţei, făcîndu-l să
se gîndească la viitor, introducînd ideea de planificare,
necunoscută ţării, dar cunoscută poporului care îl avusese pe
Noe.

Condiţiile economice precare, provizoratul, instabilitatea,

ameninţarea continuă au orientat aşadar spiritul către activitatea
de prognoză, bazată pe analiza statistică şi sistematizarea
experienţei istorice. Se observă că divinaţia este importantă
numai în momentele incerte ale unei grupări sociale, în situaţiile
de criză sau de ameninţare: acestor situaţii, prin artificiul numit
divinitate, li se contrapune o prognoză, care nu e, în realitate,
decît soluţia sau ipoteza ce decurge din analiza situaţiei,
descoperită fiind repetiţia altei situaţii istorice, uneori intrată în
legendă.

Rămîne totuşi un anumit procent de necunoscut în aceste

situaţii. Iacob afirmă că izvorul fericirii este dat de înzestrarea
individului cu inteligenţă plus vis. Indiferent de acestea, misterul
omului rămîne însă intact; dar prozatorul nu propune nihilismul în
faţa acestei situaţii, ci uimirea admirativă.

În sfîrşit, apar urme exterioare: o călăuză misterioasă îl

conduce noaptea pe Iosif către fraţii săi, care-l vor sacrifica,
aceeaşi călăuză apare în drumul către Egipt pentru a dispărea la
fel de misterios. Aici trebuie acceptată preluarea unui motiv
familiar literaturii parabolice contemporane, dar şi tradiţiilor epicii
romantice germane: personajul de intermediere, călăuza
misterioasă e prezentă de la romantici (poate că încă Dante ar
trebui luat în consideraţie), pînă la Kafka. După cum se observă,
toate aceste procedee de contact şi reacţie în raport cu
divinitatea ţin de un plan al echivocului, al superfluului, al
mistificării: prozatorul nu acceptă niciodată miracolul, intervenţia
supranaturalului, de care atunci cînd aminteşte o face cu cea mai
detaşată ironie.

Ironia sorţii şi divinitatea. Specifică romanului este şi ceea ce

se numeşte curent „ironia sorţii“. Ea e dezvoltată însă în condiţiile
acceptării premisei de orientare divină a existenţei umane.
Thomas Mann mimează susţinerea categorică a programării
destinului lui Iosif, căruia tot ce i se întîmplă i se întîmplă pentru
că aşa vrea Dumnezeu: dar destinul acestuia este în fond unul
dintre cele mai plate din Vechiul Testament, unul dintre cele mai
lipsite de supranatural — este imaginea banală a unei parveniri.
Biografia e definită în parte prin dezvoltarea sa în sensul unui
succes social ce decurge din inteligenţa manevrării conjuncturale
a realităţii, relevată însă de hazard. Aceasta este ironia sorţii, care
presupune ca ghinioanele şi succesele să aibă o bază accidentală,
căreia un spirit doctrinar îi va găsi însă o justificare în sens
creştin: căile Domnului sînt de nepătruns. Ceea ce constituie
iarăşi o formă a ironiei transcendentale care-l transformă pe
individ, fie el ales sau nu, într-o marionetă manevrată în scopuri
ce-i sînt străine. O altă posibilitate ironică decurge din
confruntarea experienţei existenţiale cu criteriile divinului
„organic“ personajului. În măsura în care ceva iese bine, se caută
şi se găseşte cu o extraordinară uşurinţă o explicaţie divină
pentru efectul pragmatic; dacă ceva iese rău, aceasta înseamnă
că mai tîrziu va urma ceva bun, sau că forţa divină are o anume
intenţie. Thomas Mann subliniază tocmai legătura relativă dintre
om şi creatorul său: bănuindu-şi programarea, omul nu-şi invocă
niciodată creatorul pentru a-i rezolva o criză, un impas, o dilemă,
după cum creatorul nu intervine în teleologia umană decît
posterior. În sensul aceleiaşi anulări a destinului, finalul romanului
accentuează ironia structurală în linia ficţiunilor ironice: romanul e
terminat brusc, Iosif şi fraţii săi sînt abandonaţi înainte de
dispariţia lor fizică, rămîn numai suporturi ale previziunilor lui
Iacob, care sînt iarăşi ironie, în aceeaşi măsură blesteme şi
benedicţiuni, prozatorul avînd grijă să noteze că într-o măsură
istoria le-a dovedit falsitatea. Cum s-a amintit, romanul se
termină fără a mai readuce personajele în Egipt, deşi aceasta e
direcţia călătoriei lor. E tipul de final familiar lui Thomas Mann,
folosit şi în Muntele vrăjit: după multe sute de pagini în care
existenţa lui Hans Castorp e descrisă cu lux de amănunte,
personajul e scos subit din mediul dat şi aruncat într-o pagină şi
jumătate în cel mai perfect anonimat, într-o masă de soldaţi sortiţi
morţii. Acolo, personajul era aruncat într-o masă anonimă care se
pierdea în istorie; dincoace, masa personajelor se anonimizează
devenind nişte simboluri istorice. Ceea ce constituie privilegiul
unor personaje este tocmai conştiinţa poziţiei omului în acest joc
sacralizat. Enit, soţia lui Putifar afirmă necesitatea existenţei
tuturor pentru ca Iosif să fie ales: „... oamenii au trăit şi au murit
pentru ca Iosif să fie Iosif“. Este o ironie şi o imputare. Pentru
acelaşi motiv există delaţiunea în familia lui Iacob, sau la curtea
lui Putifar, versatilitatea lui Iacob, răutatea prostească a lui Laban,
raptul Dinei, măcelărirea locuitorilor Sihemului, negustorii
ismaeliţi, incapacitatea unora de a accepta obiceiurile pămîntului
şi capacitatea altora de a ţine seama de ele. De aceea viaţa lui
Iosif e prezentată ca un punct de polarizare a forţelor şi
intereselor universului şi de aceea el însuşi este un punct dintr-un
univers polarizat de o forţă infinită absolută. Iosif afirmă: „Se
poate foarte bine să fii implicat într-o istorie fără s-o înţelegi.
Poate că aşa trebuie să se petreacă lucrurile, iar greşeala mea a
fost de a fi cunoscut prea bine jocul." Dialectica bine-rău apare în
acelaşi sens ironic: nu fraţii trebuie să fie iertaţi de Iosif, care ar
putea să se răzbune pentru ceea ce-i făcuseră în tinereţe, ci el
trebuie să le ceară iertare deoarece au fost siliţi să joace rolul
ticăloşilor pentru ca totul să se împlinească. Ce să se împlinească
e mai greu de spus, pentru că e imposibil de spus ce nu s-ar fi
putut împlini. Scepticismul pare a îmbrăca aici haina fatalităţii
divine; dar o face numai ca să se deghizeze în scopuri ironice.
Această idee este legată de orice eveniment. Autorul se întreabă:
„Oare aşa se cuvenea să fie? Oare nu s-ar fi putut să domnească
o pace senină, iar lucrurile să-şi desfăşoare mersul liniştit şi
uniform, într-un cuprinzător spirit de împăcare? Nu, din păcate,
dacă ceea ce se întîmplă trebuie să se întîmple, mai ales că
îndeplinirea faptelor ne dovedeşte că ele erau sortite în mod fatal
să se împlinească. În lume se petrec multe, însă cum nu putem
dori ca ele să nu se întîmple şi nici ca toate să dăinuiască într-o
încremenire extatică, nu avem nici dreptul să osîndim pasiunile
care le insuflă şi le îmboldesc; deoarece fără greşeală şi fără
patimi, nimic n-ar mai exista şi nimic n-ar mai progresa.“ Acest
adevăr defineşte dialectica progresului, dar constituie şi un
fundament al ironiei: dacă ceea ce se întîmplă se întîmplă acesta
este justificat, indiferent de voinţa indivizilor şi de dorinţele lor,
pentru că dorinţele şi actele lor sînt exact ceea ce se întîmplă,
pentru că nimic altceva nu se poate întîmpla. Leibnitz fixase acest
paradox într-o lumină euforică, potrivit unui optimism calm;
Thomas Mann îi evidenţiază caracterul relativizator.

Numărul şi varietatea situaţiilor ironice dezvoltate în funcţie

de premisele sociale şi religioase, prin ironia sorţii, este enorm.
Iacob, care-i urăşte pe egipteni dintr-o veche prejudecată, va
slugări la unchiul său Laban pentru o soţie, cu el se poartă urît
unul din aceeaşi religie; Iosif suportă violenţele coreligionarilor,
dar va fi venerat în Egiptul dispreţuit de tatăl său. Iosif o refuză pe
nevasta lui Putifar, egipteanca, pentru a se căsători cu fiica unui
preot egiptean. Putifar are poziţie socială înaltă şi o soţie perfectă,
dar ajunge la toate acestea pentru că părinţii l-au sacrificat
castrîndu-l. Mai-Saşme, şeful închisorii, este un distins intelectual,
filozof şi medic. În sens social, devine ironică transferarea unui
eveniment din ordinea lui imediată, în alta superioară, unde este
un detaliu, sau, dimpotrivă, absolutizarea lui, ignorîndu-se
perspectiva imediată. Povestea iubirii soţiei lui Putifar pentru Iosif
se bazează pe ambele procedee. Enit, soţia orgolioasă şi rece,
apare prin analiza extraordinară a prozatorului drept o fiinţă
incapabilă să ajungă la sentimentul acesta. Dar ea trece de la
ignorare la curiozitate şi de la interes la iubire, prin informaţiile
servite de piticul Dudu: stăpîna nu şi-ar fi observat niciodată
sclavul străin, dacă nu i-ar fi atras atenţia asupra lui cel care-l
urăşte pe Iosif. Potrivit schemei balansoarului, Iosif o aduce pe
Enit în starea de demenţă şi depravare verbală cunoscută de tot
oraşul, fără cel mai mic efort sau, iarăşi ironie, tocmai prin lipsa
lui de iniţiativă. În celălalt sens amintit, ironia presupune
depăşirea încadrării curente a evenimentului dat: refuzul lui Iosif
de a deveni amantul soţiei lui Putifar devine o problemă politică
pentru politicienii şi funcţionarii epocii: se dovedeşte că străinii au
invadat ţara pentru a o dispreţui şi umili.

Termenii unui conflict ironic: forţa fizică şi forţa spirituală. O

altă posibilitate a ironiei reiese chiar din condiţia personajelor,
care apar ca roluri definind forţa brută sau puterea spirituală.
Povestea cu David şi Goliat este pretutindeni prezentă. Forţa
brută se manifestă ca trufie prostească, incapacitate de reacţie
sau iniţiativă necugetată, urmată de regrete şi retractări. Aceasta
e situaţia lui Laban şi a fraţilor lui Iosif. Cel care deţine
superioritatea fizică sau materială va fi pînă la urmă învins.
Mijloacele spiritualităţii ţin de comportamentul cunoscut mai tîrziu
într-o anumită variantă prin Socrate: spiritul nu contestă rivalului
forţa, ci i-o accentuează ironic. Viclenia, disimularea, linguşeala
sînt forme ale acestui demers ironic folosit pînă ce superioritatea
inteligenţei nu va mai fi contestată. Iosif îşi linguşeşte tatăl,
Tamara îl linguşeşte pe Iacob, acesta pe Laban, Iosif îi măguleşte
pe toţi cei care îi vor servi de trepte ale parvenirii sale pînă la
puterea supremă. Într-un anume context se poate dezvolta chiar
farsa, festa, care trebuie să instaureze prin violenţă, într-un
moment decisiv, superioritatea inteligenţei: benedicţiunea falsă
primită de Iacob în dauna lui Esau, prostul, dar primul născut;
festele jucate de Iacob lui Laban cu oile tărcate, ca şi părăsirea
socrului. Înscenările au un caracter justiţiar; În schimb, vor fi
respinse acele acţiuni de represiune datorate brutalităţii gratuite
şi prostiei instinctualului: ultragiul provocat de Ruben, masacrarea
locuitorilor cetăţii Sichem de către fraţii lui Iosif, ca măsură de
represiune faţă de răpirea Dinei de către fiul conducătorului
cetăţii. Şi sub acest aspect triumfă morala inteligenţei sau
inteligenţa morală. Cînd această lege nu e respectată, inteligenţa
înseamnă viclenie rea şi chiar inteligenţii suportă consecinţele
vicleniei lor. O simetrie ironică se dezvoltă astfel prin destinul lui
Iacob: el uzurpă de la Esau dreptul primului născut printr-o
viclenie, dar devine la rîndui obiectul unei farse jucate de Laban,
care-i aduce în noaptea nunţii pe întuneric nu pe Rahila, cea
îndreptăţită, ci pe Lia. El are impresia că-şi revarsă afecţiunea
asupra celei iubite, aşa cum tatăl său avusese impresia că-şi
binecuvîntase primul născut. În legătură cu aceste situaţii,
prozatorul emite propoziţia ironică: „Dumnezeu este deosebirea“.

Ironia sorţii e combinată cu dialectica. Forţa fără spirit se

evidenţiază iniţial: fraţii lui Iosif, mînaţi de instinct, vor proceda la
pierderea lui Iosif, acesta va fi cel care va ajunge mai puternic,
arătîndu-le, evident, toleranţa caracteristică spiritului raţional. O
situaţie specifică permanentă de răsturnare a unor raporturi
sociale şi morale defineşte aceeaşi ironie: toţi stăpînii sînt taraţi,
iar servitorii le sînt stăpîni: Iacob, pentru Laban, Iosif, pentru
Putifar, comandantul închisorii, pentru faraon etc.
 Trebuie precizat însă că ambii termeni sînt prezentaţi în
continuă mutaţie. Inteligenţa nu e dată de la bun început, iar
caracterul ei moral se obţine printr-un proces de perfecţionare.
Iosif îşi sfidează iniţial fraţii, chiar şi pe iubitul Beniamin, este
delator, arogant, îşi supraestimează spiritul, aptitudinile, erudiţia,
ignorînd că este ceea ce este exact pentru motivul că ceilalţi sînt
aşa cum sînt. El declanşează ura lor şi sancţiunea cu coborîrea în
fundul fîntînii, abia acolo reuşind să-şi dea seama de erorile sale.
Dar, dacă el capătă conştiinţa comportamentului eronat faţă de
fraţii săi, aceştia la rîndu-le au conştiinţa că au făcut o gafă
ireparabilă. A doua experienţă similară este aceea cu nevasta lui
Putifar, care-l va conduce din nou în „groapă“. Acolo va ajunge
exact după ce a atins o nouă superioritate, care-i va permite o
nouă sfidare şi un comportament echivoc faţă de cea care-l
iubeşte. În închisoare, el va învăţa ce este plînsul, depăşind o
nouă treaptă spre purificare, prin această nouă experienţă
existenţială.

Ironia dramatică. O singură dată apare şi aşa-numita ironie

dramatică, familiară tragicilor greci, lui Shakcspeare, teoretizată
de romanticii germani. Este acea înscenare enormă, realizată de
Iosif, atunci cînd află că fraţii săi au intrat în Egipt pentru a
cumpăra cereale. Iosif nu-şi divulgă adevărata identitate şi-şi
manevrează fraţii, punîndu-i în cele mai diferite situaţii. E o formă
a răzbunării? O plăcere a jocului, în care integrarea e în acelaşi
timp falsă şi autentică, un fel de perversiune a inimii şi spiritului?
Cîte puţin din toate, dar mai ales superioritatea celui care doreşte
să dea o lecţie: a da o lecţie implică deopotrivă vindicativul şi
pedagogicul. Este exact ceea ce-l interesează pe Iosif, care-şi
iubeşte fraţii şi el nu imprimă jocului decît o gravitate cu totul
relativă. Tensiunea, atîta cîtă există în astfel de jocuri, provine din
denivelarea de informaţie care procură plăcerea — în acest caz
chiar morală. Iosif ştie ceea ce fraţii lui ignoră, cititorul ştie ceea
ce ştie Iosif. Superioritatea lui Iosif apare ca un simulacru al
poziţiei absolute; înscenarea reproduce dialectica pedagogiei
divine, atît de frecvent amintită în Vechiul Testament şi care
cuprinde următoarele faze: superioritatea demiurgului e
contestată de un individ inferior, de un terestru; urmează procesul
de evidenţiere a superiorităţii negate grosolan şi de reinstaurare a
ordinii de drept prin pocăirea contestatarilor (René Voeltzel, Le
Rire du Seigneur, 1955). Momentul final e unul de veselie, de
jubilaţie armonioasă. Se vede clar că Thomas Mann speculează
această înscenare, pentru a indica ironic terestrul modelului divin.

Corecţia ironică. Un procedeu subtil dislocant al ironiei

constă în acceptarea unei situaţii ca fiind verosimil incontestabilă,
şi care e supusă apoi unor corecţii. Uneori atît de importante, încît
se anulează semnificaţia punctului de plecare tradiţional. Corecţia
ironică a informaţiilor biblice se uneşte, adeseori, cu intervenţia
ironică a autorului în relatare. Aceasta se face în sensul ruperii
ficţiunii, prin accentuarea ironică impersonală, şi propriu-zis prin
corectarea demistificatoare a exagerărilor şi rotunjirilor.
Comentariul auctorial e direcţionat către personaje, sau către
cititor, prezentînd adevărul din punctul de vedere al celor care au
dat textele şi refăcîndu-l din acela al celor care au avut de suferit
de pe urma acţiunilor eroilor biblici. Persoana folosită este aceea
elegant impersonală a stilului ştiinţific, solemn, uşor teatralizant...
„Aşadar, să ne cîntărim bine cuvintele, ferindu-ne, deopotrivă, şi
de o îngăduinţă plină de slăbiciune faţă de tradiţie, dar şi de o
atitudine critică nesăbuită, şi să constatăm că faţa tînărului
adorator al Lunii, aşezat lingă fîntînă, era plăcută chiar şi în
cusururile ei. Asemenea precizări introductive, scenarizante erau
cunoscute romanticului Walter Scott sau realistului Balzac; aici,
însă, prin materie şi probleme, ele capătă un rol special, ironic.
Intervenţia este tipică, pentru orice situaţii. Iată una, indiferent de
faptele comentate: „Scena aceasta, descrisă adesea, a fost
socotită de unii ca fiind apocrifă şi că nu aparţine întîmplării
istorice. Pe nedrept; căci este adevărată şi toate probabilităţile
mărturisesc în favoarea sa. Legătura cu cititorii e una de
mistificare cazuizată: „Dacă am fi un născocitor de basme, atunci
am socoti, printr-o tăcută înţelegere cu cititorii, că intră tocmai în
meseria noastră să le desfăşurăm prin faţa ochilor, pentru a-i
distra o clipă, poveşti înşelătoare sub haina adevărului, indiferent
dacă ceea ce am spune ar părea înşiruire de palavre nemaiauzite,
şi astfel ne-ar expune învinuirii că nu avem pe buze decît
năzdrăvănii şi minciuni vînătoreşti, urmărind un singur scop, şi
anume acela de a ne urzi succesul şi de a-i ului pe creduli,
depăşind marginile îngăduite. Cu atît mai mult, că nu aceasta e
menirea noastră; să ne sprijinim, dimpotrivă, numai pe ştirile
transmise de tradiţie, adică tocmai pe acele ştiri care nu sînt mai
puţin întru totul convingătoare deoarece n-ar fi universal
cunoscute, iar unele dintre ele ar avea un aer neobişnuit de
noutate. Deci, sîntem în măsură să ne rostim cu sînge rece
părerile, cu toate că tonul glasului nostru este stăruitor şi hotărît,
şi respingem dinainte toate întîmpinările care ni s-ar putea
aduce“. Precizarea raportului dintre operă şi autor implică
suprapunerea cu lumea şi creatorul lumii, de unde contaminarea
fiecărui termen, şi familiaritatea cu cel transcendent: „Această
seminţie simţi nevoia înnăscută, poruncitoare, de a adînci esenţa
lui Dumnezeu; de la început încolţi în ea o mare aptitudine de a
dezvălui caracterul supralumesc al Creatorului, universalitatea şi
spiritualitatea lui, şi, de asemenea, de a delimita că el îngloba
lumea fără a fi înglobat de ea (întocmai cum povestitorul
înglobează propria sa Istorie, dar aceasta nu-l înglobează pe el):
cuprindea, adică, un embrion menit să se dezvolte cu timpul şi
prin strădanii dureroase să ajungă pînă la deplina cunoaştere a
adevăratei esenţe divine“. După fixarea situaţiei personajului
concret, apare intervenţia de acest tip: „Vom reveni. Deocamdată,
osînditul stătea culcat, la mare strîmtoare, în chiţimia de scînduri
ce slujea drept cabină şi arest sever, într-un caiac mic din lemn de
salcîm cu puntea smolită...“. Paragraful anterior prezenta starea
interioară a personajului Iosif, gîndurile sale; el este părăsit ca
interioritate, ca şi cum nu s-ar fi aflat acolo, ca şi cum ar fi fost în
continuare vorba de alte realităţi, din alte locuri. Autorul ca
povestitor poate deveni un personaj decisiv care-şi mînuieşte
cititorii: „Ar fi regretabil dacă după aceste întîmplări, mulţimea
auditorilor s-ar împrăştia veselă, gîndind : «De vreme ce frumosul
<Eu sînt> a fost rostit, nimic mai frumos nu se poate ivi, căci doar
a reprezentat punctul culminant al istorisirii, şi pentru că noi
cunoaştem acum şi deznodământul acţiunii, este cu neputinţă ca
mai departe să se petreacă iarăşi ceva emoţionant». — Nu vă
lăsaţi amăgiţi şi rămîneţi cuminţi laolaltă. Autorul acestei istorii,
adică acela care urzeşte tot ce se petrece, i-a hărăzit mai multe
puncte culminante şi se pricepe să-i gradeze efectele“... „Desigur,
oricine poate şti istoria. Lucrul important, însă, este de a fi fost de
faţă. — Dar ne pare că sfatul nostru stăruitor a fost inutil,
deoarece nici unul dintre ascultători nu s-a clintit din loc“... Ironia
apare în momentele care ar pretinde senzaţionalul şi atracţia,
înscenările spectaculoase, sau cînd autorul însuşi înscenează, dar
nu uită sau îşi aduce aminte la timp că înscenarea ficţiunii e
cunoscută. Ca în cazurile tragediilor clasice, se cunoaşte
subiectul, dar se ignoră, eventual, mijloacele de a ajunge pînă la
deznodămînt: Thomas Mann respinge şi acest procedeu,
transformîndu-şi refuzul într-un procedeu, bazat pe rutina tradiţiei
şi pe anularea intermedierii vreunei afectivităţi între cititor şi
ficţiune. Capitolul care ar trebui să ofere punctul culminant al
poveştii lui Iosif cu soţia lui Putifar începe astfel: „Nerăbdarea
celor din cercul ascultătorilor noştri a ajuns, fără îndoială, la
culme, ca să afle ceea ce ştie, dealtfel, fiecare. Iată însă că, acum,
a sunat ora de a-i satisface — o oră suprem-sărbătorească, o
întorsătură hotărîtoare a istoriei, mereu neschimbată din chiar
clipa cînd s-a ivit pe lume şi s-a povestit pe sine de la început...“
Contradicţiile ironice din afirmaţiile textului sînt numeroase.
Afirmarea festivă că punctul a fost atins se face după ce, de
nenumărate ori, sistematic, cronologia a fost anulată, după
impunerea ideii de repetiţie, prin atribuirea perfectei cunoaşteri a
situaţiei de către cititori etc., pentru că, aşa cum afirmă un
laitmotiv al cărţii, istoria s-a povestit pe ea însăşi de la începuturi.
 Procedeul corecţiei apare în descrierea fizică a personajelor.
Prozatorul acceptă imaginea tradiţională a unui Iosif frumos, dar
toate precizările pe care le aduce privind imaginea tînărului Iosif
fac din acesta un tip destul de comun. La maturitate, Iosif este un
bărbat aproape corpolent, aşa cum i-ar sta bine vîrstei. Variaţii
fizice apar prin soţia lui Putifar, în funcţie de evoluţia pasiunii
pentru Iosif, dar ele decurg invers faţă de cele care ar fi normale.
Oile lui Iacob sînt obişnuite, dar devin „prestigioase“ şi cei care le
cumpără o fac numai pentru a se lăuda cu ele, aşa cum în epoca
modernă cineva s-ar lăuda cu cumpărăturile obişnuite într-un
magazin sau de la o firmă celebră. Un nivel important al
corecţiilor, al ajustărilor este acela al cifrelor simbolizante,
ezoterice, iniţiatice, frecvent folosite în textele sacre şi magice.
Engels observa tehnica ezotericilor antici care transformau
cuvintele în cifre şi executau calcule complicate, în scopuri
divinatorii (Apocalipsul, 1883). Thomas Mann prelungeşte
acţiunea prin ironie şi zeflemea. Dacă apar în vis şapte vaci grase
urmate de şapte slabe, sau şapte spice pline şi şapte seci,
prozatorul afirmă că cei şapte ani puteau să fi fost în realitate
numai cinci, după cum anii graşi nu au fost neapărat toţi la fel, şi
nici măcar foarte graşi, iar cei slabi n-au fost întru totul slabi;
făcînd aceste consideraţii, acceptîndu-le ca posibilităţi, ironistul
are grijă să afirme că şapte este totuna cu cinci, şi că cinci poate
fi în fond şapte. Dar asemenea egalizări asigură neutralizarea
perfectă a funcţiei sacrale a numărului. Încă mai subtile sînt
calculele invers dezvoltate pentru a sprijini evidenţa numerelor
sacre prin tot felul de operaţii aritmetice fortuite, împărţirile,
adunările, scăderile, devenind un mijloc ironic de a ajunge cu
orice preţ la aceste numere. Efortul e evident, rezultatul,
ostentativ, sensul operaţiei, ironic: anii petrecuţi de Iacob la
unchiul său Laban constituie un pretext pentru calculul ironic.
Dacă numărul 72 defineşte conspiraţii sau adunări, se fac eforturi
pentru a-l preciza. Numărul 12, acela al fraţilor, este poate real,
dar lipsit de orice valoare pentru că Dina aproape nu există, iar
Iosif este cel reliefat dincolo de număr. Se insinuează astfel
dislocări ale valorilor semnificative tuturor grupărilor similare: cei
12 apostoli, etc. Cele două procedee folosite sînt, prin urmare,
distrugerea numerelor finite, cu valoare sacră, prin corecţii şi
ajustări şi finisarea numerelor nefinite, sau indefinite; într-un sens,
se corporalizează abstractul ezoteric, în celălalt, se esenţializează
concretul.

Un alt tip de corecţie îl constituie depăşirea textului sacru

prin precizări de circumstanţe. În forma cea mai largă, acest
procedeu se bazează pe un bagaj enciclopedic bogat, din care
decurge cazuistica de rigoare. Nu este prezentată doar o religie;
varietatea asigură un fel de barochism al imaginilor doctrinale,
neutralizate reciproc odată cu evidenţierea punctelor comune,
printr-un permanent act de comparativism ironic. Comparatismul
şi relativizarea prin corecţie funcţionează şi prin suspectarea
superiorităţii unei religii. Opţiunea religioasă a dus adesea la
refuzul a tot ceea ce nu aparţinea opţiunii. Iacob este un
asemenea individ, prejudecăţile fiind întărite de lipsa de contact şi
confruntare cu alţii. Iosif, care se deplasează, constată
pluralitatea religiilor şi unitatea lor obsesivă în căutarea şi
susţinerea absolutului: „Dar însuşi timpul dimpreună cu spaţiul
alcătuiau o unitate vie şi o comunitate între diferitele aspecte ale
lumii şi forma spiritelor; de aceea, singura noutate de care Iosif şi-
a dat seama în călătorie, a fost că el şi cei din neamul său nu
constituiau specimene unice în lume, fără nici un termen de
comparaţie; şi şi-a mai dat seama, deopotrivă, că o mare parte a
meditaţiilor şi a năzuinţelor strămoşilor săi, cu alte cuvinte
căutarea chinuitoare a lui Dumnezeu şi speculaţiile lor pătimaşe,
au fost mai puţin un privilegiu distinctiv, cît mai ales expresia
timpului, ţîşnind de pe acest fragment de spaţiu al teritoriului
colectiv — sub rezerva, evident, a deosebirii fireşti, a
binecuvîntării şi a dibăciei de a trage foloase“. Natura
preocupărilor religioase nu prezintă aici nici un echivoc.
 Tot din informaţia enciclopedică decurge reconstituirea
elementelor de civilizaţie, dezvoltată în sensul unui pitoresc
vestimentar, antropologic, comportamental, ritual. E ceva din
poveştile orientale în atmosferă, s-ar putea recunoaşte
procedeele romanticilor din relaţiile de călătorie. Romanul e o
enciclopedie a antichităţii, informaţiile sînt topite în elementele
descriptive sau, dimpotrivă, sînt avansate ostentativ în
comentariile erudite. Aproape fiecare eveniment devine, ca la alţi
cîţiva prozatori moderni, de la Proust la Musil, un pretext pentru
un eseu: capitolele sînt presărate cu eseuri despre timp, filozofia
istoriei, religiei, economie politică, astronomie, astrologie,
medicină, mitologie comparată, frumuseţe, cabalistică etc. etc.
Nu lipseşte prezentarea riturilor şi moravurilor: nunta lui Iacob e o
ocazie pentru realizarea culorii mitologice şi deopotrivă realiste,
printr-o aparenţă a acumulării de mişcare, obiecte, indivizi, totul
în cadrul unui pitoresc fastuos şi totuşi stilizat. Aceleaşi
particularităţi definesc viaţa cotidiană egipteană. Peisajul este şi
el stilizat la maximum, astfel că părînd realist este totuşi
arhetipal: dealtfel, o mare atenţie se acordă elementelor imuabile,
infinitul astral avîndu-şi, bunăoară, un rol esenţial. Un rol
important în tehnica ironicului îl au formulele de precizare,
accentuare, circumstanţializare folosite de Thomas Mann în sens
inadecvat, nefuncţional, deviator sau pur şi simplu anulator.
Procedeele de bază sînt cunoscute ironiei retorice: afirmaţia în
termeni negativi, negaţia în termeni afirmativi. Dacă tehnica e
cunoscută, variaţia n-a atins niciodată o asemenea amploare ca în
romanul lui Thomas Mann, şi n-a fost niciodată aplicată la o
asemenea materie.

Un rol ironic îl au formulele de introducere, de întărire sau

accentuare, cînd se întăreşte exact ceea ce prin tradiţie n-ar fi
avut nevoie, adică elementele doctrinare. Efectul de întărire
categorică este contrar celui produs de gravitate: se relativizează
conţinutul obiectului accentuat. Formule ca se prea poate,
desigur, potrivit învăţăturii la care ne referim, se putea spune,
într-adevăr, fără îndoială, ţin de relativizarea a ceea ce părea
concret, stabil în doctrină, după cum se stabilizează ceea ce nu
părea clar: presupune, cam, poate, de¬ocamdată. „În orice caz“
introduce afirmaţii categorice. Aceeaşi frază include afirmaţii
categorice contradictorii : „Noi ştim foarte bine sau presupunem
în mod negreşit...“ Unele procedee evidenţiază distanţarea
ironistului faţă de obiect, interesat să rupă legătura afectivă dintre
cititor şi text: în mijlocul unei fraze serioase, grave, despre o
situaţie magică, autorul introduce un „cum spuneam“, între
virgule, şi efectul este brusc aneantizator. Frecvent, intervine
autorul care ar face opinie comună cu spectatorii dramei, ca în
momentul reconstituirii pierderii lui Iosif prin minciuna soţiei lui
Putifar: „Atunci, soţia lui Putifar, adresîndu-se slugărimii soţului
său onorific, strînsă în parte în spatele ei, în parte în faţa sa, în
curte, rosti faimoasa apostrofă pe care omenirea din toate
vremurile o dezaprobă, la fel ca şi noi, care, indiferent de tot ce
am făcut pentru cauza şi legenda acestei Mut-emenet, ne vedem
siliţi totuşi s-o blamăm, dar nu din pricina inexactităţii afirmaţiei
sale, care ar putea trece drept o fabulaţie a adevărului, ci fiindcă
n-a şovăit să aţîţe spiritele, să se folosească de un discurs
demagogic“. Thomas Mann nu foloseşte, în microcontext, ironia
localizată printr-un obiect, ci acumulările, lanţurile, reţelele de
afirmaţii, precizări şi negaţii ironice, obligîndu-l pe cititor să revină
asupra frazei, să încerce să reconsidere afirmaţiile prin
confruntare. Alteori, maniera e aceea a englezescului dry mock:
„Mai-Saşme, eliberat în această privinţă de orice responsabilitate,
putea să se mărginească, perfect împăcat, în epoca sa primitivă,
măcar că destul de foarte tîrzie, să facă act de credinţă şi de
divinaţie. Sursa originară ne spune că Domnul îşi întinsese mila sa
asupra lui Iosif şi că acesta o află mulţumită guvernatorului
temniţei.“ Acest „şi“ putea să arate că bunătatea cerească
manifestată faţă de fiul Rahilei dăinuia în bunăvoinţa resimţită
pentru el de inima vătafului corvezilor. Asta înseamnă însă să
confunzi favoarea cu mila. Dumnezeu nu-i acordă lui Iosif harul
să-şi atragă interesul comandantului; ci, dimpotrivă, simpatia şi
încrederea, într-un cuvînt, credinţa, pe care ivirea şi purtarea lui
Iosif le insuflară vătafului temniţei, proveneau mai curînd din
instinctul infailibil al omului bun, în stare să recunoască obiectul
favorii divine, adică sigiliul divin pus pe acest întemniţat —
deoarece omul bun are drept caracteristică puterea de a distinge
şi respecta divinul, iar aici bunătatea şi înţelepciunea se uneau
atît de strîns că par, în definitiv, să nu facă decît una. Aşadar,
drept ce-l socotea Mai-Saşme pe Iosif ?... Mereu o precizare
retractil-afirmativă cînd ar trebui să fie negativă, negativă cînd ar
trebui să fie afirmativă, în sfîrşit, interogaţia, cînd totul ar părea
relativ lămurit ca punct de plecare pentru o altă serie de precizări
ironice. În faţa faraonului, Iacob începe să fabuleze şi prozatorul
notează solemn: „Iacob exageră şi de data aceasta. Adică, el
mărturisi, după cum sîntem informaţi, că ar avea o sută treizeci
de ani — ceea ce reprezenta, din întîmplare, o cifră cu totul
arbitrară. Mai întîi, nu prea ştia nici el cît era de bătrîn — şi,
dealtfel, oamenii din sfera lui de lume, nu-şi cunoşc nici astăzi
vîrsta. Şi, apoi, noi ştim că-i era hărăzit să trăiască cu totului tot o
sută şase ani — adică o vîrsta firească, deşi destul de
neobişnuită.“ „Adică“ marchează de obicei o recurenţă în textul
lui Thomas Mann, reflectînd obsesiv supraprecizarea în sens
deviator, deformator, relativizant. Cantitatea elementelor de
introducere a precizării, ca şi a virgulelor, este enormă. Se
racordează mereu realităţi, idei, opinii contrare: vîrsta e firească,
dar neobişnuită. Iacob prezice fiilor viitorul, de obicei invers: „Dar
ceea ce privirea de muribund a lui Iacob n-a văzut, a fost faptul că
sîngele lui Levi era menit unei mari slăviri, şi că, într-o bună zi, a
cucerit statornica preeminenţă a preoţiei. Să constatăm
respectuoşi că suprema sa viziune profetică a greşit din acest
punct de vedere — şi încă din altele...“ Şi, puţin mai departe, ca o
concluzie polemică, aparent serioasă: „Aceste cîteva nepotriviri
au pentru noi o mare însemnătate. Într-adevăr, nu sînt oare
destule minţi pătrunzătoare ce afirmă că binecuvântările lui Iacob
au fost urzite mai tîrziu, adică pe vremea lui Iosua şi, prin urmare,
ele n-ar fi decît nişte «prevestiri retrospective»? În faţa unei
asemenea afirmaţii neîntemeiate, nu ne rămîne decît să ridicăm
nepăsători din umeri — nu numai fiindcă sîntem prezenţi la
căpătîiul tatălui muribund şi că, deci, vorbele pe care le-a rostit le-
am auzit chiar noi, cu urechile noastre, dar şi pentru că ne
sprijinim pe adevăruri din a doua mînă, căpătate după întîmplările
pe care le anunţă, adică profeţii antidatate menite să evite foarte
uşor orice eroare. Cea mai bună dovadă de autenticitate a unei
prevestiri este tocmai inexactitatea sa.“

Parodia textelor sacre. Textul sacru se caracterizează printr-o

anumită impenetrabilitate care-i menţine funcţia doctrinară. În
aceeaşi măsură, însă, susţinerea acestei funcţii reduce interesul
celui insuficient polarizat de el. O penetrabilizare a textului e
oferită de pătrunderea omului în universul mistic printr-o aparentă
divulgare a articulaţiilor acestuia, sau prin aşa-numita coborîre a
transcendentului. Ultimul caz e cunoscut bunăoară liricii române
interbelice populată de ţărani săvîrşind muncile obişnuite,
înconjuraţi de o figuraţie angelică. Cealaltă soluţie, mai subtilă,
presupune două procedee: istoricizarea prin actualizare şi
actualizarea prin istoricizare. Mitul lui Isus nu e istorie; dar
evenimentele care-l compun sînt istoricizate printr-o actualizare
bazată pe evenimentul istoric coincident: A Fable de William
Faulkner. Prin celălalt procedeu, mitul e istoricizat şi devine actual
printr-o extindere în chiar cadrul lui, în epoca sa. Este aşa-numita
reconstituire sau evocare istorică. Actualizarea ca şi actualitatea
depind de schema conflictuală de bază sau de elementele
adăugate prin extensie: unele pot asigura valorificarea celorlalte.
Ambele posibilităţi se realizează printr-un contrast faţă de textul
mistic, a cărui informaţie este redusă şi ambiguizată prin lipsă de
circumstanţe. Tensiunea generată serveşte mitul, imanentizarea
avînd rolul de urmă pascaliană, dar îl deserveşte în acelaşi timp,
divulgîndu-i sensurile. Orice text de acest tip prezintă o funcţie
curentă, de întrebuinţare, care asigură vieţii, dacă nu un sens, cel
puţin un mod limitat de organizare, şi unul ocult, care face
posibilă eternizarea problematicii şi a funcţiei de interpretare. Dar
creşterea numărului de soluţionări existenţiale prin repetarea şi
aplicarea aceleiaşi scheme oculte produce diminuarea spaţiului
ocult, pînă la suprimarea misterului.

Există, însă, şi posibilitatea de a diminua funcţia doctrinară

prin aceleaşi două dezvoltări amintite, dar în sens parodic,
desacralizator. În aceste cazuri se realizează de asemenea o
tensiune binară, prin contrastul între textul de bază şi parodia sa.
Se observă, însă, că parodiile tradiţionale ale textelor doctrinare
constituie mai mult forme ale burlescului prin dilatarea unor
elemente implicate în textul de bază, decît o speculare a
manierismului acestuia. Într-o variantă mai complexă, motiv
pentru care se imaginează structuri tensionate ternar, prin
contrastele stabilite între trei tipuri de texte: modelul doctrinar,
textul ca extensie a acestuia, în sensul penetrabilităţii lui
doctrinare, şi extensia parodică, ireverenţioasă, de echilibrare
logică a misticului. În situaţiile tradiţionale, formele amintite
existau separat. Modernii aduc construcţiile sintetice şi sincretice
subordonate unei conştiinţe ironice.

Parodia aceasta e complicată prin valorificarea stereotipiilor

unei viziuni paradigmatice asupra lumii şi istoriei ca inventar de
fapte. E inclus în acest spectacol parodic nivelul transcendent,
prin considerarea lui în funcţie de clişeele realităţilor sociale.
Parodia divină apare, bunăoară, prin relatarea în termenii politici
tereştri şi moderni a unor situaţii divine: „în sferele şi ordinile
supreme, bănuieli neîntemeiate se ţineau lanţ — unele dintre ele
susţineau pe şoptite, contrariul, adică era vorba de o presupunere
cu neputinţă de dovedit, însă foarte verosimilă, deoarece umbla
zvonul că sugestia izvorîse într-o epocă îndepărtată, de la marele
Samael, dinaintea luminoasei căderi, cînd, deci, mai era foarte
apropiat de tron... în sferele şi rangurile îngerilor se vorbi pe larg
că marele Samael cîştigase Tronul de partea lui cu sfaturile sale —
de fapt, cu sfaturile sale de o viclenie desăvîrşită, încît nu se
poate să nu pufneşti de rîs în faţa acestei sincerităţi deghizate cu
o neruşinată obrăznicie, a acestei măşti de o perversitate şi o
răutate, care nu întîrzie să trezească chiar şi oarecare simpatii în
sferele îngerilor.“ Acest tip de frază constituie o dezvoltare
parodică a jargonului şi memorialisticii politice în funcţie de un
obiect tabuizat: informaţiile sînt, de fapt, serii de mesaje de
dezinformare prin afirmare şi retractare ironică, prin false
accentuări şi aparente negări, păstrîndu-se toate sinuozităţile şi
echivocurile posibile.

Autorul ca personaj ironic. În ficţiunea ironică, rolul esenţial îl

are autorul, care-şi manevrează personajele şi pe cititor după voia
sa, deţinînd o superioritate manifestată faţă de primele prin
ficţionalizarea propriu-zisă a existenţei lor, anticipîndu-le
biografia, revenind cînd este şi cînd nu este nevoie, lipsindu-le de
prezent, de trecut, de viitor, faţă de ultimul prin ruperea
convenţiei verosimilului al cărui efect principal e contopirea
cititorului cu viaţa personajelor: prozatorul impune distanţarea,
cînd participarea afectivă a cititorului ar putea să devină decisivă.
Aceasta se face prin ruperea cronologiei naraţiunii, prin intervenţii
retrospective şi anticipative. Prozatorul pune, de exemplu,
„proiectorul“ pe Mai-Saşme, comandantul-şef al închisorii unde
Iosif este deţinut: „Acum, iată-vă liniştiţi, la fel cum a fost şi Iosif,
asupra caracterului ciudat al administratorului temniţei în mîinile
căruia îl încredinţase stăpînul său. Era un om deosebit de
cumpătat şi simpatic, în pofida placidităţii sale monotone, iar
naraţiunea noastră, grijulie să nu lase nimic în umbră, s-a grăbit
intenţionat atît de puţin să abată, odată pentru totdeauna,
proiectorul său luminos de la această siluetă bondoacă; căci a fost
îndelung luminată pentru a vă da răgazul să vă întipăriţi în minte
trăsăturile unei personalităţi necunoscută pînă acum; întrucît era
chemată să joace un rol deloc neînsemnat şi acest fapt este
deopotrivă de neştiut în istoria care se repetă cu toată fidelitatea
aici, din nou. Într-adevăr, după ce a fost vreo cîţiva ani şeful lui
Iosif şi vătaful muncilor silnice, Mai-Saşme trebui să rămînă multă
vreme pe lîngă Iosif şi să ia parte la urzirea unor mari şi vesele
întîmplări, şi rugăm muza să ne dea puterile necesare pentru a le
descrie cît mai exact şi pe potriva subiectului.“ Acest tip de
anticipare se bazează, de fapt, tot pe o conştiinţă retrospectivă
(se presupune că se ştie totul despre existenţa lui Iosif din Vechiul
Testament, cum cunoscute sînt situaţiile din orice sistem
mitologic, care apar ca scheme existenţiale ireductibile), şi pe de
altă parte dintr-un defect al cititorilor de romane cu subiecte
cunoscute, total previzibile, care au speranţa sau certitudinea că
reluarea unui asemenea subiect trebuie să se facă prin deformări
spectaculoase ale modelului originar. Or, Thomas Mann
povesteşte exact ce s-a întîmplat, nu deformează, cel puţin sub
acest aspect, frustrîndu-şi cititorul dornic de ireverenţe, dar şi pe
cel care ar fi aşteptat susţinerea artistică a unei doctrine.
Combinarea retrospecţiei cu anticiparea se face nu numai în
limitele unui traiect biografic, ci şi prin evoluţia generală a
umanităţii: de unde evidenţierea stereotipiilor şi repetiţiilor, ca
forme absolute ale unificării trecutului cu prezentul şi viitorul, a
simbiozei retrospective-anticipative, a evoluţiei paradoxale,
previzibile şi totuşi imprevizibile, în măsura în care traiectul
umanităţii presupune evoluţia, dar materia evoluţiei este
modelată după o schemă unică. Orice element de personalizare a
faptelor unui individ, fie el şi marcant, îşi găseşte o exemplificare
anterioară şi una posterioară, uneori prin racorduri simbolice
forţate, posibile tocmai prin vastitatea cadrului. La şaptesprezece
ani, Iosif e aruncat în fîntînă de fraţii săi, şi acest eveniment este
echivalat cu o coborîre dincolo de pămînt, formă de purificare şi
iniţiere; la douăzeci şi şapte e aruncat în temniţă de Putifar, care
nu prea dorea să facă acest lucru: prima dată învaţă ce e
umilinţa, a doua oară ce e plînsul. Retrospectiv, evenimentele ar
trimite la Ghilgameş, anticipativ, la Isus Christos. Potopul,
prăbuşirea Turnului Babel şi seceta din Egipt, Sodoma şi Gomora
sînt evenimente stereotipe — oamenii trebuie sacrificaţi pentru că
sînt „miei ai Domnului. Înălţarea la cer a lui Tammuz-Adonai o
anticipă pe a lui Isus. Tîrîrea lui Iosif printre mărăcini şi pietre
precede întîmplările de pe dealul Golgotei. În ansamblu, s-ar da
ideea de ciclu: „Un ciclu se isprăvea, un mic ciclu împlinit adesea
şi, în acelaşi timp, unul mai mare, care se repeta mai rar:
deoarece revoluţiile ambelor cicluri coincideau şi gravitau laolaltă
în jurul unuia şi aceluiaşi centru“. Această indicaţie introdusă
undeva în legătură cu Iosif este exactă pentru roman şi întreaga
istorie. Povestea celor şapte ani de abundenţă şi a celor şapte ani
de secetă e preluarea unei situaţii în care au fost implicaţi zeiţa
Iştar şi Ghilgameş. Iosif este unul dintre cei care merg în Egipt,
alţii vor fugi din Egipt, mai înainte sau mai tîrziu. Textele sfinte
abundă în bărbaţi aleşi, ispitiţi de neveste aristocrate, pe care ei
le resping obligîndu-le să se răzbune, dar numai pentru a asigura
astfel puritatea aleşilor. Iuda, fratele lui Iosif, este similar cu Iuda,
discipolul lui Isus: la fel, ar dori să-l vîndă pe cel superior pentru
treizeci de arginţi, ba chiar şi pentru douăzeci; în acelaşi sens
ironic, el este „omul conştiinţei“. Asemenea unificări prin
impunerea locului comun distrug imaginea unui monopol creştin
asupra lumii: în spiritul unei mitologii comparate se arată că totul
a existat înainte de a fi atestat, într-o infinită fîntînă a timpului. De
aceea, faptele istoriei sînt relativ puţine şi simple, chiar
simplificabile: doar comentarea lor cazuistică duce la limitele
maxime ale complexităţii. Totul ar corespunde şi ar ilustra
repetiţia, stereotipia. „Întîmplările pe care le trăia Iosif erau numai
imitaţie şi succesiune; Iacob le trăise înaintea lui, cu mici variante
şi este o taină să constaţi cum, în acest fenomen de succesiune,
faptele voite de om se amestecă dimpreună cu faptele impuse de
soartă, în aşa fel încît nu se mai poate deosebi cine anume imită
trecutul şi-l repetă: individul sau soarta. Interiorul se oglindeşte în
exterior şi, pe cît se pare, se materializează involuntar într-un fapt
care dăinuie în genere, legat de individ şi făcînd una cu el
dintotdeauna. Căci noi mergem pe urmele celor dinaintea noastră
şi orice viaţă este un prezent turnat în tipare mitice.“ Dar ideea de
programare infinită, stereotipă face posibilă prezicerea, prognoza,
care apare în acest context de condiţionări drept o eternă
prudenţă şi vigilenţă a zeilor. Diverse evenimente ale operei
ilustrează această viziune din toate punctele de vedere, prin toate
răsturnările, facilitîndu-se paradoxale contaminări de situaţii
istorice. Anacronismul paradoxal e bunăoară folosit în sens
retrospectiv, dar nu din unghiul epocii prezentate, ci al autorului,
asociaţiile funcţionînd în sensul unificării stereotipe ironice.
Existenţa socială ceremonializată a aristocraţiei egiptene este
similară cu cea engleză; mai mult, nobilii egipteni sînt la lunch, iar
faraonul Amenhotep e comparat cu un tînăr aristocrat englez
degenerat biologic prin purificare genealogică. Oraşul Memfis este
orice metropolă, cu lumea pestriţă de rigoare, cu amestecul de
lux şi mizerie, de cartiere sărace şi rezidenţiale, care poate face
obiectul unui reportaj. Apare eternitatea unor situaţii
nemitologice: problemele politicii internaţionale, probleme de
economie politică, demersurile la graniţă pentru intrarea într-o
altă ţară. Maniera de a face comerţ sau tratativele ca amestec de
politeţe, viclenie, sînt aceleaşi peste cîmp.

Disponibilităţile ironice ale timpului. Distrucţia unui sistem

fără a pune ceva în loc defineşte nihilismul. Thomas Mann nu e un
nihilist. Punctul arhimedic al concepţiei sale este credinţa într-o
experienţă materială şi spirituală a omenirii cuprinsă în ceea ce se
numeşte istorie şi trecut. Timpul fundamental al romanului este
trecutul. Trecutul e văzut însă ca un „prezent dincolo de timp“; el
nu acoperă o evoluţie, ci un inventar de scheme evolutive,
actualizabile. Acest timp fenomenologic şi etern dă perspectiva
demiurgică, absolută, care permite să se vorbească despre o
epocă din interiorul ei, să fie văzută în ea o altă epocă, orice
epocă. Prin Iosif şi fraţii săi, Thomas Mann îşi perfecţionează la
maximum procedeele şi predilecţiile cunoscute din opera
anterioară. Unele pasaje dau relativ exact concepţia sa despre
istorie: „Istoria este urzită din întîmplări împlinite, dar şi din
acelea care nu încetează să se desfăşoare în timp. Însă ea mai
este alcătuită, de asemenea, şi din straturi aşezate unele peste
altele, dimpreună cu aceea aflată sub pămîntul pe care-l călcăm
cu picioarele, şi cu cît rădăcinile făpturii noastre pătrund mai
adînc în păturile de nepătruns a ceea ce rămîne în afara şi
dedesubtul marginilor fizice ale eului nostru, dar care, cu toate
acestea, îl determină şi-l hrănesc, astfel încît, în orele cînd lumina
minţii noastre este mai puţin intensă, putem vorbi la persoana
întîi, ca şi cum totul ar face parte integrantă din carnea noastră —
cu atît viaţa ne este mai încărcată de sens şi cu atît mai intens se
pomeneşte sporită demnitatea sufletului nostru întemniţat în
carne.“

Caracterul indefinit al trecutului e astfel prezentat în legătură

cu un eveniment oarecare şi, tocmai de aceea, cu orice
eveniment: „Aici povestirea noastră se revarsă în plină taină şi,
astfel, ne rătăcim: altminteri spus, în această taină, care este
însuşi infinitul trecutului, fiecare punct de plecare se dovedeşte
nălucitor, deoarece ţinta spre care tindem se trage veşnic îndărăt,
căci tainica sa esenţă depinde de faptul că nu izvorăşte din ideea
de întindere, ci din aceea de sferă. Propriu-zis, întinderea nu are
taină. Taina dăinuieşte în sferă. Dar aceasta se urzeşte din
împliniri şi corespondenţe, fiind alcătuită din două jumătăţi, adică
dintr-o emisferă superioară şi o emisferă inferioară, cerească şi
pămîntească, amîndouă împlinindu-se într-un tot, în aşa fel încît
ceea ce este sus se află deopotrivă şi jos, şi ceea ce se împlineşte
pe pămînt se repetă în cer, aceasta din urmă regăsindu-se în
primul. Corespondenţa acestor două jumătăţi, care suprapuse
formează un tot şi se unesc pentru a alcătui o sferă, echivalează
cu un adevărat schimb, prin urmare cu o mişcare de rotaţie. Sfera
se roteşte: asta dăinuieşte în însăşi natura sa. Sus devine jos, jos
devine sus, astfel încît nici nu se mai poate vorbi de sus şi jos. Nu
numai că pămîntescul şi cerescul se recunosc unul într-altul, dar,
datorită mişcării de rotaţie a sferei, cerescul se preface în
pămîntesc, iar pămîntescul în ceresc, de unde rezultă adevărul că
zeii pot ajunge oameni şi oamenii, la rîndu-le, zei.“ Această eternă
mişcare îi permite unui individ să exprime poziţia altuia: Iosif
devine bărbatul din Ur, strămoşul său. Un eveniment este
devenire şi revenire. Despre un asemenea personaj se poate
scrie, indiferent de acţiunile sale: „Numai că, faptul acesta făcea
parte din caracterul rolului său, iar el, fiind avertizat că orice
întîmplare este împlinire, ştia că tot ceea ce se petrecuse în trecut
era în conformitate cu un plan statornicit de mai înainte: adică
însemna că nu se ivea pentru prima dată, ci se producea într-un
ritm ritual, potrivit unui model dat, redevenind prezent ca şi
prăznuirea unei sărbători, deci cu periodicitatea unei sărbători“.
Un asemenea punct de vedere exclude determinarea divină: un
Dumnezeu care a făcut odată pentru totdeauna totul este exact
mecanismul material, infinitul transformărilor fără cauză. De aici
relativitatea şi chiar neutralizarea ideii de timp, fie din interior,
prin rol, fie din exterior, prin cicluri. „Douăzeci şi cinci de ani —
dar pentru Iacob au trecut ca un vis, cum se petrece îndeobşte
viaţa omului...“ se spune despre perioada de şedere a lui Iacob la
unchiul său Laban, comentîndu-se apoi: „Se poate discuta ce face
să ne treacă timpul mai bine şi mai repede: uniformitatea sau
variaţia ce fracţionează timpul, oricum, de trecerea timpului este
vorba: tot ce e viu tinde înainte, tinde să străbată vremea, tinde,
în fond, spre moarte, închipuindu-şi că aleargă spre scopuri şi
momente cruciale ale vieţii, şi chiar dacă, pentru om, timpul este
fracţionat şi împărţit, în epoci, el este totodată şi uniform, tocmai
ca timp al său, scurgîndu-se în condiţiile neschimbate ale
premiselor eului său, astfel că, în vreme ce timpul şi viaţa se
petrec, lucrează mereu simultan ambele forţe ce-i sînt favorabile:
uniformitatea şi fracţionarea.“ Aşadar, omul este o afirmaţie a
timpului; este o infirmare a sa, prin ciclul istoric.

Concluzii. Ironia practicată de Thomas Mann, cu deosebire în

Iosif şi fraţii săi, este o marcă a lucidităţii, acţiunea ei corectivă
funcţionînd în maniera goetheeană de compensare a realităţii.
Sub raport literar, ea nu permite ficţiunii să se confunde cu
realitatea; sub raportul conţinutului, ea interzice iraţionalismului
dogmatic să organizeze lumea. Faptelor religioase, aşa-zis
decisive, le arată limitele; nelimitatului îi arată formele finite şi
artificiale care l-au generat în plan spiritual. În felul acesta,
ironistul echilibrează faptele şi semnificaţiile, sugerînd că ceea ce
există a existat: lumea se schimbă pentru că e imuabilă. Un
asemenea punct de vedere are un rol important atît într-o
perioadă de dominare a dogmelor (redactarea romanului coincide
cu perioada de vîrf a hitlerismului), dar şi în una de crize
axiologice determinate de pluralismul viziunilor asupra lumii: în
primul caz, ironia dislocă univocul, oferindu-i termene de simetrie,
în celălalt susţine elementele de continuitate ale spiritului uman.

Fără îndoială că e dificil uneori de deosebit într-o asemenea

atitudine echilibrul optimist de scepticismul egalizator. Oricînd,
scepticismul arhetipizant îşi poate depăşi rolul, sistematizând,
abstractizînd, anulînd sensul concretului. Ca şi în cazul lui Joyce,
se poate observa că acest neajuns nu a putut fi ocolit cu totul nici
de Thomas Mann. Dar cînd, într-o asemenea operă, valorile
umane pozitive sînt covîrşitoare, cînd cititorul şi personajele pot
încerca înainte de toate uimirea în faţa spectacolului omenirii
angajată pe drumul ei nesfîrşit, asemenea obiecţii devin
neglijabile.

MARIAN POPA

Preludiu:
POGORÎREA ÎN INFERN
 1
Adîncă este fîntîna trecutului. N-ar trebui spus oare că nici nu
i se poate da de fund?

Aceasta anume chiar atunci şi poate tocmai atunci cînd este

vorba numai şi numai de fiinţa umană, de trecutul ei: de această
fiinţă enigmatică, ce cuprinde propria noastră existenţă, firesc-
voluptoasă şi nefiresc-mizeră, a cărei taină constituie, cum prea
bine se înţelege, începutul şi sfîrşitul a tot ce vorbim şi întrebăm,
conferind tuturor vorbelor noastre tensiunea şi ardoarea, tuturor
întrebărilor stăruinţa lor. Tocmai aici se întâmplă că, pe măsură ce
se sapă mai adînc, se pătrunde şi se pipăie mai profund în lumea
subterană a trecutului, bazele iniţiale ale omenescului, ale istoriei,
ale moravurilor sale se vădesc cu totul insondabile şi se retrag
mereu iarăşi, mereu mai departe, dinaintea sondei noastre, în
abis, pentru oricît de fantastice durate i-am desfăşura cablul. Pe
drept cuvînt se spune aici „iarăşi şi mai departe“; căci
nepătrunsul îşi bate întrucîtva joc de preocuparea noastră de
cercetare: îi oferă puncte de sprijin fictive şi ţeluri dincolo de care,
după ce au fost atinse, se deschid noi întinderi ale trecutului, cum
se întîmplă rătăcitorului pe ţărmuri, ce nu-şi află sfîrşitul drumului,
căci, dincolo de fiecare ecran de dune lutoase spre care tindea,
noi depărtări îl momesc, înainte, spre alte promontorii.

Există, astfel, începuturi într-un sens restrîns, ce constituie,

practic-faptic, rădăcinile ancestrale ale tradiţiei proprii
caracteristice unei anumite comunităţi, etnii sau familii religioase,
astfel încît amintirea, chiar dacă ştie bine că, prin aceasta,
adîncimea fîntînii nu poate fi considerată ca explorată cu adevărat
în întregime, se poate totuşi linişti din punct de vedere naţional cu
asemenea străvechime, ajungînd la un echilibru personal-istoric.
 Aşa s-a întîmplat, de pildă, cu tînărul Iosif, fiul lui Iacob şi al
fermecătoarei Rahila, prea de timpuriu apusă — Iosif, pe vremea
căruia domnea în Babilon Kurigalzu, kassitul, stăpînul celor patru
ţinuturi, regele Sumerului şi al Akkadului, nespus de drag inimii lui
Bel-Marudug, un domnitor totodată aspru şi desfrînat, cu barba în
cîrlionţi potriviţi cu multă artă, încît semănau cu o grupă bine
aliniată de purtători de scuturi — iar în Teba, în ţara de jos, pe
care Iosif obişnuia s-o numească Miţraim sau „Keme cea neagră“,
strălucea, orbitor în cerul palatului său, spre înmărmurirea
încîntată a supuşilor săi născuţi din ţărînă, sfinţia-sa zeul bun,
denumit „Amon-este-satisfăcut“, al treilea purtător al numelui,
adevăratul fiu al soarelui; cînd Assur propăşea datorită
atotputerniciei zeilor lui, în vreme ce pe marele drum de-alungul
mării, de la Gaza şi pînă la trecătorile munţilor Cedronului,
caravanele regale se scurgeau, încărcate cu daruri de curtenie —
lapislazuli şi aur marcat — între curtea Ţării dintre fluvii şi curtea
faraonului; cînd în cetăţile amoriţilor, la Beth-San, Ajalon, Taanek
şi Urusalim era slăvită zeiţa Astarte; iar la Sihem şi Beth Lahama
răsunau bocetele de şapte zile în cinstea Fiului Adevărat, cel
sfîşiat în bucăţi; pe cînd la Ghebal, oraşul cărţii, era adorat El,
care nu avea nevoie nici de temple, nici de slujbe — aşadar, în
acele vremi, Iosif, era locuitor în ţinutul Canaan, din ţara care în
limba egipteană se numea Înalta chibzuială, în sălaşul familial al
tatălui său din apropierea Hebronului, adumbrit de gorunii de-a
pururi verzi şi de terebinţi, şi era Iosif un tînăr vestit pentru
farmecul moştenit de la mamă-sa, ce fusese plăcută şi frumoasă
ca luna plină şi ca steaua zeiţei Iştar 1 cînd pluteşte lin în azurul
limpede, iar de la tatăl său moştenise daruri spirituale, depăşindu-
l chiar în anumite privinţe — în sfîrşit, Iosif (îi pomenim numele a
cincea şi a şasea oară şi cu mulţumire, căci de nume se leagă
mistere şi ne pare că posesiunea lui ne-ar conferi puterea de a
invoca persoana, apusă în vremi, a băietanului, cîndva atît de
vorbăreţ şi plin de viaţă) — Iosif, cît despre el, vedea într-un oraş
1 Luceafărul.
din sudul Babilonului, pe nume Uru, căruia obişnuia să-i zică în
graiul său „Ur Kaşidim“, adică „Urul caldeenilor“, începutul tuturor
lucrurilor, adică al acelora ce-l priveau personal.

De acolo, într-adevăr, în vremi foarte depărtate — dar lui

Iosif nu i-a fost întotdeauna întru totul limpede străvechimea lor
— un om frămîntat în sinea lui de gînduri şi nelinişti, se pornise,
dimpreună cu soţia sa, căreia, din gingăşie, desigur, îi spunea
adesea „soră“, şi cu alte rubedenii, pentru a călători ca Luna,
zeitatea Urului, cum simţise că ar fi mai nimerit şi pe potriva stării
lui de nemulţumire, de îndoială, ba chiar de chin. Ieşirea sa, căreia
nu i se putea tăgădui un caracter de protest şi de revoltă, fusese
legată de anumite edificii ce-l impresionaseră în chip jignitor şi pe
care nimrudul2 şi stăpînul pămîntului ce tocmai domnea acolo,
dacă nu le clădise din temelii, măcar le restaurase, înălţîndu-le
peste măsură — după convingerea intimă a bărbatului, mai puţin
în cinstea luminilor cereşti, cărora le erau închinate, cît ca stavilă
risipirii supuşilor lui şi semn ridicat pînă la cer al puterii adunate
de el, nimrudul-rege — tocmai acestei puteri însă bărbatul din Ur i
se sustrăsese, risipindu-se totuşi şi pornind cu nemetul lui într-o
pribegie cu ţel nesigur. Cele ajunse la Iosif prin tradiţie nu erau cu
totul univoce, dacă, anume, îl supărase pe nemulţumit marea
cetate a Lunii din Ur, sau templul turn, închinat zeului Sin, de
unde numirea de ţara Sinearului, zeu al cărui nume mai revenea
şi în denumirea multor altor locuri familiare lui, ca, de pildă,
muntele Sinai; sau poate îl stîrnise înaltul lăcaş al soarelui,
templul Mardug-Esaghila din Babilon, căruia tot nimrudul i-a
înălţat vîrful, să ajungă pînă-n cer, iar Iosif îl ştia bine dintr-o
descriere orală. De bună seamă că mai fuseseră şi alte pricini
care-l scîrbiseră pe bărbatul frămîntat de gînduri, de la tirania
nimrudului îndeobşte, la cutare şi cutare obiceiuri şi datini pe care
ceilalţi le socoteau drept o tradiţie sacră de neînstrăinat, dar care

2 De la Nemrod, personaj biblic, care ar fi întemeiat regatul Babilonului. Prin

extensie, rege.
lui îi umpluseră tot mai mult sufletul cu îndoială; şi cum cu sufletul
îndoit nu prea poţi avea stare, se pornise.

Ajunsese la Harran, oraşul din miazănoapte ce se închina

Lunii, „Oraşul Drumului“, în ţara Naharain, unde poposise mai
mulţi ani şi adunase suflete, primindu-le în nemetul lui apropiat.
Nemetul acesta însă nu însemna decît nelinişte şi aproape nimic
altceva — o nelinişte a sufletului, vădită într-un neastîmpăr al
trupului, avînd doar slabe legături cu uşurătatea neobişnuitului
dor de ducă şi cu peregrinările aventuroase, fiind mai curînd
hăituirea şi bîntuirea unui singuratic, în al cărui sînge se
pregăteau ascunse începuturi de desfăşurare ale destinului, cu a
căror copleşitoare importanţă chinul netihnei sale va fi stat într-o
tainică şi neîndoielnică legătură. De aceea şi Harran, ce se afla tot
în puterea nimrudului, s-a vădit a fi, într-adevar, doar un „Oraş al
Drumului“, un popas adică, pe care bărbatul din Ur îl părăsi
curînd, împreună cu Sarai, sora lui soţie, şi toate rubedeniile şi
avuţiile sale şi ale lor, pentru a-şi continua, călăuză şi Mahdi,
hegira sa cu ţel nedeterminat.

Astfel, ajunse în ţara apuseană, la neamul Amurru, ce locuia

în Canaan, peste care domneau atunci bărbaţi din Hatti, o
străbătu poposind din loc în loc, şi răzbătu mult către miazăzi, sub
alt soare, în ţara smîrcurilor, unde apele curg de-a-ndăratelea,
altfel decît cele din Naharina, şi se coboară pe firul rîului pentru a
pluti spre miazănoapte; unde un popor încremenit de bătrâneţe
se închina morţilor săi, iar bărbatul din Ur nu găsi nimic care să-i
aline chinul. Se întoarse în ţara de apus, deci ţara de mijloc
tocmai, aşezată între aceea a smîrcurilor şi ţinuturile nimrudului,
şi acolo, în sudul ei, nu departe de pustie, într-un ţinut muntos, cu
ogoare puţine, dar bogat în păşuni pentru oile şi caprele lui, şi
unde se înţelese pe dreptate cu localnicii, îşi află un fel de
superficială sedentaritate.

Potrivit tradiţiei, Dumnezeul lui, Dumnezeul la conturarea

făpturii căruia trudea sufletul său, cel mai mare între zei, pe care
era hotărît, din mîndrie şi dragoste, să-l slujească numai şi numai
pe el, Dumnezeul veşnicelor puteri, căruia îi căuta denumiri şi nu-i
găsea să-i fie pe potrivă, din care pricină îl închipuise ca pe o
pluralitate şi îl numise, pe încercate, Elohim 3, dumnezeirea;
Elohim, aşadar, i-ar fi făcut făgăduieli pe cît de cuprinzătoare, pe
atît de neîndoielnice, anume că el, bărbatul din Ur, nu numai că
va deveni un neam numeros ca stelele şi nisipul, şi o
binecuvîntare pentru toate popoarele lumii, dar şi în sensul că
ţara în care locuia acum ca străin şi în care Elohim îl adusese din
Caldeea, să-i fie dată lui şi seminţiei sale în veşnică stăpînire în
toate părţile ei — cu care prilej Dumnezeul dumnezeilor ar fi
înşirat anume neamurile şi actualii posesori ai ţării, ale căror
„porţi“ să le stăpînească sămînţa bărbatului din Ur, cărora, adică,
Dumnezeul dumnezeilor le-ar fi menit categoric, în folosul
bărbatului din Ur şi al seminţiei sale, subjugare şi robie. Ceea ce
trebuie primit cu precauţie sau, cel puţin, înţeles corect. Este
vorba de interpolări tîrzii şi tendenţioase, menite să întărească
juridic, cu străvechi hotărîri divine, raporturi de forţă politice,
statornicite prin puterea armelor. De fapt, nu era defel în firea
pribeagului sub semnul Lunii din Ur să primească şi nici să facă
făgăduieli de natură politică. Nimic nu dovedeşte că, atunci cînd
îşi părăsise locurile de baştină, avusese în vedere, de la bun
început, ţara Amurru ca viitor tărîm al activităţii sale; ba, faptul că
încercase să se aşeze şi în ţara mormintelor şi a fecioarei cîrne, cu
trup de leu, pare a dovedi contrariul. Dacă însă părăsise puternica
împărăţie a nimrudului, şi ocolise neîntîrziat şi vestita împărăţie a
regelui oazelor cu dubla coroană, pentru a se întoarce în ţara din
apus, într-o ţară adică pe care viaţa statală împrăştiată o menea
fatal slăbiciunii şi dependenţei politice, acesta nu dovedeşte decît
gustul lui pentru grandoare imperială şi aptitudinea sa pentru
viziunea politică. Pe el îl pusese în mişcare neliniştea spirituală,
căutarea zbuciumată a lui Dumnezeu, şi dacă avusese revelaţii, în
privinţa aceasta nefiind îngăduită nici o îndoială, ele se refereau
3 Terminația im indica în ebraică pluralul.
la consecinţele luminoase ale aventurii sale divine originale-
personale, pentru care a fost de la început preocupat să cîştige
simpatii şi să recruteze prozeliţi. Suferea, iar cînd compara
tulburarea sa lăuntrică cu aceea a marii majorităţi, conchidea că
suferinţa lui poartă în ea viitorul. Dumnezeul de curînd întrevăzut
îi spuse: Neliniştea şi frămîntările tale nu vor fi fost în zadar, căci
ele vor însămânţa multe suflete şi vor zămisli prozeliţi numeroşi
ca nisipul mării, ele vor da imbold unor dezvoltări ale vieţii de pe
acum hotărîte în ea ca germeni — într-un cuvînt, va trebui să fii o
binecuvîntare. O binecuvântare? E improbabil că acest cuvînt redă
corect sensul celor trăite de el în viziunea sa, ce corespundeau cu
starea lui sufletească şi cu conştiinţa ce-o avea despre sine însuşi.
Cuvântul „binecuvântare“ implică o apreciere ce nu trebuie
aplicată firii şi faptelor unor bărbaţi de felul lui: bărbaţi, deci, ce
pribegesc mistuiţi de neliniştea lăuntrică şi a căror experienţă
divină, cu totul originală, este chemată să-şi pună pecetea asupra
viitorului. Viaţa unor astfel de bărbaţi, cu care începe o istorie, nu
înseamnă decît arareori, sau niciodată, o „binecuvântare“
adevărată şi neîndoielnică, şi nu aşa ceva le şopteşte orgoliul lor.
„Şi să fii un destin“ — iată traducerea mai exactă şi mai corectă a
făgăduielii divine, ori în ce grai va fi rostită; iar dacă acest destin
va fi sau nu să însemne o binecuvântare, este o întrebare a cărei
importanţă secundară rezultă din faptul că va putea să i se
răspundă, întotdeauna şi fără excepţie, diferit, deşi răspunsul a
fost fireşte afirmativ de fiecare dată cînd a fost dat de
comunitatea, în plină creştere pe căi fizice şi spirituale, ai cărei
adepţi recunoşteau în Dumnezeul ce-l condusese pe bărbatul din
Urul Caldeei, pe adevăratul Baal şi Addu al zodiacului, comunitate
din a cărei coeziune Iosif socotea că-şi trage propria existenţă
spirituală şi trupească.

2
Uneori îl credea pe pribeagul sub semnul lunii chiar
străbunicul său, presupunere de îndepărtat cu străşnicie din
domeniul posibilului. Dealtfel, chiar el ştia, datorită feluritelor
învăţături, că lucrurile erau mai complicate, duratele mai lungi.
Nu chiar atît de lungi, fireşte, încît stăpînitorul ale cărui pietre de
hotar, acoperite cu semnele Zodiacului, bărbatul din Ur le lăsase
în urma sa să fi putut fi socotit adevăratul Nimrud, primul rege al
lumii, cel ce îl zămislise pe Bel din Sinear. Potrivit tăbliţelor de
argilă, restauratorul acelor temple, închinate Lunii şi Soarelui, era
mai curînd Hammurabi, legiuitorul, astfel că dacă tînărul Iosif îl
asemuia cu străvechiul Nimrud, asta era numai un joc al minţii,
potrivit de minune cu spiritul său, dar interzis, ca nepotrivit,
spiritului nostru. Acelaşi lucru se poate spune şi în legătură cu
confuzia pe care o făcea cîteodată între bărbatul din Ur şi
strămoşul său după tată, care avusese acelaşi nume sau unul
asemănător cu celălalt. Cel puţin douăzeci de generaţii îl
despărţeau pe băietanul Iosif de plecarea în pribegie a străbunului
său din acelaşi duh şi din aceeaşi carne, calculînd timpul după
ordinea cronologică, de care epoca şi zona lui de civilizaţie nu era
lipsită, astfel, rotunjind socoteala, ajungem la şase sute de ani
babiloneeni, o durată cam la fel de lungă cît cea care ne desparte
pe noi de evul mediu gotic — la fel de lungă şi totuşi nu la fel.

Căci chiar dacă am preluat neschimbat timpul matematic

sideral, de acolo şi de atunci, prin urmare din zile mult anterioare
peregrinării bărbatului din Ur, şi le vom transmite întocmai chiar şi
celor mai îndepărtaţi urmaşi, totuşi semnificaţia, densitatea şi
plenitudinea timpului pămîntesc nu sînt deloc identice
pretutindeni şi totdeauna; timpul are o măsură inegală, şi asta în
ciuda obiectivităţii caldeene a măsurării lui; şase veacuri nu au
însemnat atunci, şi sub acel cer, ceea ce sînt în istoria noastră
occidentală; vremea aceea era mai blîndă, mai tăcută, mai egală;
timpul, pe atunci, era mai puţin activ, acţiunea transformatoare a
neîncetatei sale munci asupra lucrurilor şi a lumii era mai lentă şi
mai blajină — măcar că de-a lungul acestor douăzeci de generaţii
avuseseră loc schimbări şi revoluţii importante, ba chiar şi
prefaceri naturale, în cercul restrîns în care trăia Iosif, modificări
ale scoarţei terestre, aşa cum noi le ştim şi cum le ştia şi el. Căci
unde mai era, pe vremea sa, Gomora şi unde Sodoma, în care se
aşezase Lot din Harran, cel primit în nemetul bărbatului din Ur,
unde mai erau cetăţile voluptăţilor? Acolo unde odinioară înflorise
dezmăţul lor, acum Marea Moartă, îşi întindea apele leşioase, de
plumb, ca urmare a prăbuşirii unui ţinut sub un potop de foc,
smoală şi pucioasă, atît de înfricoşător şi, aparent, atît de
distrugător, încît fiicele lui Lot, care se salvaseră odată cu el —
aceleaşi pe care voise să le ofere sodomenilor întru potolirea
poftelor, în locul anumitor oaspeţi preacuraţi — crezînd că nu mai
rămăsese om viu pe pămînt afară de ei, apucate de grija
femeiască a perpetuării neamului omenesc, se împreunaseră cu
tatăl lor.

Aşadar perindarea vremurilor lăsase oricum în urma sa

modificări atît de vizibile de structură. Fuseseră răstimpuri
binecuvîntate şi altele blestemate, belşug şi secetă, războaie,
schimbări de domnii şi zei noi. Îndeobşte, totuşi, timpul se
dovedise a fi mult mai păstrător decît al nostru; felul de viaţă al
lui Iosif, felul lui de a gîndi, cît şi obiceiurile, se deosebeau mai
puţin de cele ale străbunului său decît ale noastre de ale
cruciaţilor; amintirea, întemeiată pe tradiţia orală din generaţie în
generaţie, era mai directă şi mai intimă, mai slobodă, iar Timpul
era mai unitar şi prin urmare putea fi mai uşor cuprins dintr-o
singură privire; pe scurt, nu i se poate face nici o vină tînărului
Iosif dacă scurta ca în vis durata veacurilor şi dacă, uneori, în
clipele sale de mai puţină limpezime, noaptea, sub vălul luminos
al lunii, vedea în bărbatul din Ur pe străbunicul tatălui său — ba,
pe deasupra, aceasta nu era singura inexactitate ce o accepta.
Căci, probabil, bărbatul acela străvechi nu era nicidecum dreptul
şi adevăratul bărbat din Ur4. Probabil (şi chiar tînărului Iosif, în
ceasurile lui limpezi de peste zi, i se părea probabil) că străbunul

4 Joc de cuvinte intraductibil, între Ur, numele vestitei cetăți caldeene, și ur,
prefix care în limba germană înseamnă străvechi, originar.
acela nu văzuse niciodată el însuşi cetatea Lunii de la Uru, ci că
încă tatăl acestuia fusese cel ce pribegise de acolo, către miază-
noapte, în Harranul din ţara Naharin, şi că, abia de la Harran,
bărbatul din Ur, numit astfel în chip nepotrivit, ajunsese, ascultînd
de sfatul dat de Domnul zeilor, în ţara amoriţilor, împreună cu Lot,
care mai tîrziu avea să se statornicească în Sodoma, acel Lot, pe
care tradiţia comunităţii îl socotea în chip iluzoriu nepot de frate
al bărbatului din Ur, întrucît ar fi fost „fiul lui Harran“. Lot din
Sodoma era, fără îndoială, fiu al Harranului, fiind băştinaş de
acolo, la fel ca şi bărbatul din Ur. Dar să facă din Harran, „Oraşul
Drumului“, un frate al bărbatului din Ur, şi, deci, din prozelitul Lot
pe unul dintre nepoţii lui, era curată visare, un joc al minţii pe
care lumina zilei îl risipea, totuşi nimerit să ne lămurească cît de
uşor îi venea tînărului Iosif să işte micile sale confuzii.

El însă le stîrnea cu aceeaşi conştiinţă împăcată cu care

acţionau bunăoară astrolatrii şi astrologii din Sinear în prorocirile
lor, cînd, înterneindu-se pe principiul substituirii constelaţiilor,
puneau un corp ceresc în locul altuia, de pildă, soarele ce apusese
era înlocuit cu Ninurtu, planeta statului şi războiului, sau cîteodată
schimbau planeta Mardug cu constelaţia Scorpionului, dînd
acesteia pur şi simplu denumirea de „Mardug“, iar planetei
Ninurtu îi ziceau Soare; o făcea în sensul unui procedeu practic,
impus de necesitate, căci dorinţa sa de a fixa un început unui şir
de întîmplări căruia îi aparţinea, întîmpina greutăţi de care se
lovesc întotdeauna asemenea strădanii: adică tocmai greutăţile
izvorîte din faptul că fiecare a purces dintr-un tată şi că nimic n-a
preexistat în sine, ca propria sa cauză, cu alte cuvinte că orice
lucru se trage din altul şi, astfel, ne trimite înapoi, tot mai adînc
către cauze iniţiale, cauzele şi abisurile fîntînii trecutului. Fireşte,
Iosif ştia că tatăl bărbatului din Ur, adevăratul om din Uru deci,
trebuie să fi avut şi el un tată cu care, aşadar, de fapt ar fi început
istoria sa personală, şi aşa tot mai sus, pînă poate la Iabal, fiul
Adei, străbunul acelora ce trăiesc în corturi şi pasc turmele. Dar
ieşirea din Sinear nu însemna pentru el decît un început iniţial,
relativ şi specific, căci era bine informat prin cînturi şi învăţături,
cum dincolo de aceasta se regăsea tot mai afund în generalitate,
de-a lungul a numeroase întîmplări, pînă înapoi la Adapa sau
Adama, primul om, despre care, potrivit unei poveşti apocrife
babiloneene în versuri, pe care Iosif o şi ştia în parte pe de rost,
se spunea că era feciorul lui Ea, zeul înţelepciunii şi al adîncurilor
apei, şi că le-ar fi slujit zeilor ca pitar şi paharnic, despre el, însă,
Iosif avea ştiri mai sacre şi mai lămurite; pînă înapoi la Grădina de
la Răsărit, unde se înălţau cei doi arbori, pomul vieţii şi necuratul
copac al morţii; înapoi la începuturi, la facerea lumii, a cerului şi a
pămîntului tot, scoase din Haos de Cuvîntul care plutea liber
deasupra apelor originare şi era Dumnezeu. Dar nu era oare şi
aceasta decît doar un început, determinat şi deosebit, al
lucrurilor? Fiinţe asistaseră atunci, privindu-l cu admiraţie şi
înmărmurire pe Creator: fiii lui Dumnezeu, îngerii stelari, despre
care Iosif ştia o sumedenie de întîmplări ciudate şi chiar vesele, şi
demonii respingători. Ei trebuie să fi provenit dintr-o eternitate
anterioară, apusă, a lumii, ce devenise materie primă pentru haos
cînd o ajunsese sfîrşitul bătrîneţii — şi oare aceasta să fi fost chiar
prima?

Aici, pe tînărul Iosif îl cuprindea ameţeala, ca şi pe noi care

stăm aplecaţi peste ghizdurile fîntînii, şi, în ciuda cîtorva mici
inexactităţi, nepermise nouă, dar pe care şi le îngăduia capul său
drăgălaş şi frumos, ne simţim apropiaţi de el şi contemporanii lui,
în raport cu hăul trecutului, pe care şi el, atît de departe de noi,
începuse să-l iscodească. Era un om ca noi, aşa ne pare, şi, deşi
trăia timpuriu, era — matematic vorbind — la fel de departe de
începuturile omenescului (şi vom trece cu totul sub tăcere
începuturile în sine ale lucrurilor) ca şi noi, deoarece începuturile
de care vorbim se află într-adevăr în întunericul abisal al fîntînii
fără fund, iar noi, în cercetarea noastră, ori trebuie să ne
mulţumim cu pseudoînceputuri relative, pe care le confundăm cu
adevăratul început, aşa cum Iosif îl confunda pe pribeagul din Ur,
pe de o parte, cu tatăl acestuia şi, pe de altă parte, cu propriul
său străbunic, ori sîntem momiţi adînc, tot mai adînc în trecut,
dintr-un orizont în altul, înapoi în nemărginire.

3
Am pomenit, de pildă, că Iosif ştia pe de rost frumoase
versuri babiloneene, provenite dintr-o mare culegere scrisă, de
care dispunem, plină de înţelepciune mincinoasă. Le învăţase de
la călători în trecere prin Hebron, cu care stătea de vorbă în felul
lui prietenos, şi de la învăţătorul său, bătrînul Eliezer, un fost rob
liberat al tatălui său — care nu trebuie confundat (aşa cum i se
întîmpla cîteodată lui Iosif şi cum i-a plăcut desigur, vreodată,
chiar şi bătrânului) cu Eliezer, cel mai vîrstnic argat al pribeagului
din Ur, acela care, odinioară, o peţise, lîngă fîntînă, pentru Isaac,
pe fiica lui Betuel. Noi însă cunoaştem acum şi aceste versuri şi
aceste legende; avem la îndemînă textele gravate pe tăbliţe de
argilă, găsite la Ninive, în palatul lui Assurbanipal, regele a toate
cîte există, fiul lui Assarhadon, fiul lui Sennacherib, şi unele dintre
ele ne oferă, în gingaşe caractere cuneiforme pe tăbliţele de
argilă de un cenuşiu-gălbui, cea dintîi relatare a marelui potop
prin care Domnul a nimicit primii oameni din pricina dezmăţului
lor, relatare ce avea un rol atît de însemnat şi în tradiţia personală
a lui Iosif. De fapt, expresia „cea dintîi relatare“ nu este aici chiar
potrivită, cel puţin în ceea ce priveşte cuvîntul „dintîi“, care este
şi cel mai impresionant: căci aceste tăbliţe deteriorate, sînt copiile
pe care Assurbanipal, suveran ce îndrăgea mult scrisul şi gîndurile
aşternute în scris, ,,Prea- înţeleptul“, potrivit formulei
babiloneene, mare colecţionar de comori ale înţelepciunii, pusese
sclavi învăţaţi să le transcrie, abia cu vreo şase sute de ani
înaintea erei noastre, după un original mai vechi doar cu cel mult
un mileniu, adică datînd de pe vremea lui Hammurabi legiuitorul
şi a pribeagului din cetatea Ur, iar scribii lui Assurbanipal
avuseseră, fără îndoială, de întîmpinat cam aceleaşi greutăţi pe
care şi noi, cei de azi, le încercăm cu un manuscris din vremea lui
Carol cel Mare. Un manuscris hieratic, cu o scriere demodată şi
nedezvoltată, va fi fost greu de descifrat încă de pe atunci şi
rămîne îndoielnic dacă transcrierea a putut reda toate înţelesurile
sale.

Numai că acel original nu era de fapt un original, nu era

originalul, considerînd bine lucrurile. Şi el era copia unui
document din Dumnezeu ştie ce vreme străveche, la care deci am
putea să ne oprim, fără a şti exact unde, ca la adevăratul original,
dacă n-ar fi fost şi el îmbogăţit cu glose şi adăugiri de mîna
scribilor, menite să servească la mai buna înţelegere a unui text şi
mai străvechi, avînd însă probabil drept efect deformarea
modernă a înţelepciunii sale — şi am mai putea continua astfel,
dacă n-am trage speranţa că auditorii noştri au şi priceput aici la
ce ne gîndim, cînd vorbim de orizonturile succesive şi hăul fîntînii
fără fund.

Oamenii din ţara egipteană aveau pentru aceasta o zicală pe

care Iosif o ştia şi o folosea cînd se ivea prilejul. Căci deşi lacob nu
îngăduia ca în casa lui să intre hamiţi, din pricina străbunului lor,
care îşi batjocorise tatăl, şi căruia i se înnegrise pielea, iar apoi şi
pentru că lacob osîndea, din punct de vedere religios, obiceiurile
din Miţraim, totuşi tînărul Iosif, curios din fire, se întîlnea adesea
cu egiptenii de prin oraşe sau Sihem ori Chiriat-Arba, şi prinsese
chiar una sau alta din graiul lor, în care, mai tîrziu, avea să se
desăvîrşească atît de strălucit. Despre un lucru aşadar, care era
de o foarte mare şi neprecisă, pe scurt de neînchipuit, vechime,
egiptenii spuneau : „E din vremea lui Set“ — referindu-se prin
aceasta la unul din zeii lor, fratele perfid al lui Mardug al lor, sau
Tammuz, pe care îl numeau Usiri, martirul: îi dăduseră această
poreclă deoarece Set îl momise mai întîi într-o ladă-sicriu şi-l
aruncase în fluviu, iar apoi îl mai sfîşiase ca o fiară în bucăţi şi-l
ucisese de tot, astfel încît Usiri, jertfa, era stăpînul morţilor şi rege
al veşniciei în lumea subpămînteană... Cei din Miţraim foloseau în
fel şi chip zicala „Din vremea lui Set“, căci obîrşia tuturor lucrurilor
lor se pierdea în chip misterios în acel întuneric.
 La marginea pustiului libian, aproape de Memfis, stătea
întinsă, ca la pîndă, sculptată în stîncă, o uriaşă făptură hibridă,
înaltă de cincizeci şi trei de metri, leu şi fecioară totodată, cu sîni
de femeie, bărbuţă de bărbat şi cu şarpele regal încolăcit şi
cabrîndu-se pe tulpan, cu labele gigante de felină întinse înainte
şi nasul cîrn mîncat de vremuri. Dăinuia acolo dintotdeauna,
dintotdeauna cu nasul mîncat de vremuri, şi nici o epocă nu-şi
amintea să-l fi văzut întreg, după cum nu se pomenea nici vreun
timp cînd Sfinxul însuşi să nu fi existat. Tutmes al patrulea, Uliul
de aur şi puternicul Taur, regele Egiptului de Sus şi de Jos, scump
zeiţei adevărului şi născut din aceeaşi dinastie a optsprezecea
căreia îi aparţinea şi „Amon-este-satisfăcut“, în urma unei porunci
primite în vis înainte de înscăunare, pusese să fie dezgropată din
nisipurile pustiului urieşeasca sculptură, în bună parte acoperită şi
înghiţită de nisipuri. Dar, chiar cu un mileniu jumătate în urmă,
regele Khefren din dinastia patra, care-şi clădise în preajmă
marea piramidă ca mausoleu şi îi adusese jertfe Sfinxului, îl găsise
pe jumătate ruinat, iar despre un timp care să nu-l fi apucat încă,
sau măcar să-l fi apucat cu nasul întreg, nu ştia nimeni.

Oare Set însuşi să fi cioplit în stîncă animalul miraculos în

care posteritatea văzuse un chip al zeului soarelui şi-l botezase
„Horus în muntele luminii“ ? Se prea poate, căci, ca şi Usiri
martirul, Set nu va fi fost dintotdeauna zeu, ci fusese cîndva tot
un om, şi anume un rege al ţării Egiptului. Unii susţin că un
anume Menes, sau Horus-Meni, întemeiase prima dinastie
egipteană cu vreo şase mii de ani înaintea erei noastre, epoca
dinaintea lui fiind numită „predinastică“ — ; iar acest Meni ar fi
reunit, primul, sub sceptrul lui, partea de sus şi de jos a ţării,
papirusul şi crinul, coroana roşie şi cea albă, domnind, ca prim
rege, peste Egiptul a cărui istorie ar începe cu domnia lui — dar
probabil că fiecare cuvînt din toată relatarea aceasta este
neadevărat, şi, pentru cercetătorul pătrunzător, originarul rege
Meni nu constituie decît un popas în străvechimea vremurilor.
Preoţii egipteni îi explicaseră lui Herodot că analele scrise ale
istoriei ţării lor urcau îndărăt cu 11.340 ani înaintea epocii sale,
cifră care pentru noi înseamnă paisprezece milenii, afirmaţie de
natură să dezbrace în mare măsură figura regelui Meni de
caracterul ei originar. Istoria Egiptului se com-pune din perioade
de dezbinare şi slăbiciune şi altele de forţă şi strălucire, epoci de
anarhie şi policraţie au alternat cu altele în care întreaga putere
era majestuos concentrată într-o singură mînă, şi reiese tot mai
limpede că aceste forme de existenţă s-au succedat prea des
pentru ca regele Meni să fi putut fi primul reprezentant al
unificării. Sfîşierea, pe care el a tămăduit-o, fusese precedată de o
unitate mai veche, care înlocuise, la rîndul ei, o dezmembrare
anterioară; dar nu se poate spune de cîte ori trebuie să fi repetat
aici „mai vechi“, „iarăşi“ şi „mai departe“, ci se poate doar spune
că unificarea dintîi a început să se statornicească abia sub
dinastiile zeilor, ai căror fii probabil că vor fi fost acei Set şi Usiri,
şi că poveştile cu Usiri martirul, cu moartea şi sfîşierea sa în
bucăţi, trebuie socotite legende ce făceau aluzii la luptele pentru
tron, care pe atunci se rezolvau cu viclenii şi crime. Era acesta un
trecut atît de adînc îndepărtat, pînă la a fi denumit abstract şi
fantomatic, un trecut ajuns mitic şi teologal, ce devenise prezent
şi obiect de pioasă veneraţie, în făptura anumitor animale, a
cîtorva şoimi şi şacali, crescuţi în vechile capitale ale ţărilor, Buto
şi Enhab, animale în care s-ar fi păstrat în mod misterios sufletele
acelor fiinţe dinainte de vremuri.

4
„Din vremea lui Set“ — tînărului Iosif îi plăcea zicala, iar noi
împărtăşim plăcerea lui; ca şi oamenii Egiptului, o găsim şi noi
foarte folositoare şi potrivită pur şi simplu la orice — da, căci
oriunde ne aruncăm ochii în domeniul omenescului, zicala aceasta
ni se impune, şi privind mai de aproape, originea tuturor lucrurilor
se pierde în vremea lui Set.
 În momentul cînd începe povestirea noastră — moment ales
destul de arbitrar, totuşi trebuie, oricum, să pornim de undeva,
lăsînd restul în urmă, altfel ar trebui să purcedem şi noi „din
vremea lui Set“ — Iosif ajunsese şi el păstor, asemenea fraţilor
săi, eu toate că era mai cruţat de muncă: adică păzea, cînd îi
făcea plăcere, împreună cu fraţii săi, oile, caprele şi vitele tatălui
său pe păşunile Hebronului. Cum arătau aceste animale şi întrucît
se deosebeau de cele pe care le ţinem şi le păzim noi azi? Cîtuşi
de puţin. Erau aceleaşi făpturi prietenoase şi blînde, pe aceeaşi
treaptă a dezvoltării lor ca în zilele noastre, şi, după cîte
cunoaştem, toată istoria îmblînzirii vitei cornute, de pildă, din
formele ei sălbatice de bour, fusese de atîta vreme parcursă, chiar
în vremea tînărului Iosif, încît expresia „de demult“ ar fi de-a
dreptul vrednică de rîs, aplicată unui interval de timp atît de
îndelungat: intr-adevăr, este dovedit că vita cornută fusese
domesticită încă din primele zile ale epocii de piatră, anterioară
epocii fierului şi celei a bronzului, de care Iosif, băieţaşul din
neamul Amurru, cu o formaţie intelectuală egipteano-
babiloneană, era tot atît de depărtat ca şi noi cei de azi —
deosebirea este neînsemnată.

Dacă ne interesăm de oaia sălbatică, din care a fost „cîndva“

domesticită, în succesiunea generaţiilor, oaia noastră de turmă şi
cea a lui lacob, ni se spune că s-ar fi stins. Nu mai există de
„foarte multă vreme“. Domesticirea ei trebuie să se fi desăvîrşit în
vremea lui Set, iar domesticirea calului, a măgarului, a caprei şi a
porcului, acesta din urmă din mistreţul sălbatic care l-a sfîşiat pe
păstorul Tammuz, datează toate din aceleaşi vremi învăluite în
ceaţă. Însemnările noastre istorice urcă pînă la aproximativ şapte
mii de ani; în tot acest răstimp, în orice caz, nu se pomeneşte de
domesticirea şi folosirea a vreunui animal sălbatic. Acestea sînt
anterioare oricărei amintiri.

Cam în aceeaşi epocă trebuie să fi fost înnobilate unele

ierburi sălbatice şi neroditoare, ce au devenit cereale dătătoare
de pîine. Botanica se declară neputincioasă, spre marea sa părere
de rău, să ajungă pînă la prototipurile sălbatice ale grînelor
noastre de astăzi, cu care se hrănea deopotrivă şi Iosif: orzul,
ovăzul, secara şi grîul, şi nici un popor nu se poate lăuda că le-a
ameliorat şi cultivat primul. Auzim spunîndu-se că Europa a
cunoscut, în epoca de piatră, cinci soiuri de grîu, şi trei soiuri de
orz. Cît despre cultura viţei de vie, din butucii de viţă sălbatică, a
fost o ispravă fără seamăn, ca înfăptuire umană, orice s-ar crede
altminteri despre ea, iar răsunetul tradiţiilor, ce se înalţă din
abisul fără fund, i-o atribuie lui Noe cel drept, supravieţuitorul
potopului, acest Noe pe care babilonienii îl numeau Utnapiştim şi
pe deasupra Atrachasis, adică foarte deşteptul, care îi povestise
aceste întîmplări de la începuturi nepotului său Ghilgameş, eroul
acelor legende de pe tăbliţele de argilă. Acest om drept, deci,
după cum ştia Iosif, a fost primul care a sădit viţa de vie, ceea ce
el, Iosif, nu socotea un lucru foarte drept. De ce n-o fi sădit, mai
curînd, ceva folositor? Smochinul sau măslinul? Pe cînd el,
dimpotrivă, a făcut primul vin, s-a îmbătat din el, a ajuns de rîsul
lumii şi a fost scopit. Cînd, însă, Iosif îşi închipuia că extraordinara
ameliorare a viţei de vie ar fi fost un fapt oarecum recent, că
minunea, adică, avusese loc abia cu vreo duzină de generaţii
înaintea „străbunului“ său, aceasta era o eroare cu totul himerică,
o pioasă apropiere a unor depărtări originare de neînchipuit —
faţă de care nu ne rămîne decît să constatăm înmărmuriţi că
această depărtare originară, la rîndul ei, era totuşi atît de tîrzie, la
asemena distanţă de originile speciei umane, încît putuse ivi o
inteligenţă superioară, în stare să săvîrşească un astfel de act de
civilizaţie ca ameliorarea viţei sălbatice.

Unde se află temeliile de început ale civilizaţiei omeneşti? Cît

de veche este ea? Ne punem întrebarea gîndindu-ne la
îndepărtatul Iosif, ajuns pe o treaptă a evoluţiei prea puţin
deosebită de a noastră, afară doar de cîteva mici neprecizii de
visător, de care zîmbim cu prietenie. Dar abia formulăm această
întrebare, că se deschide batjocoritor domeniul orizonturilor
succesive. Cînd vorbim de „antichitate“, ne gîndim de obicei la
lumea greco-romană, adică la o epocă de o relativ, nou-nouţă
modernitate. Regresînd însă spre aşa-zisele populaţii greceşti
originare, pelasgii, constatăm că insulele arhipelagului grecesc,
înainte de a cădea sub stăpînirea lor, erau locuite de adevărata
populaţie aborigenă, de oameni care i-au precedat pe fenicieni în
stăpînirea mării, transformîndu-i astfel pe aceştia, cu calitatea lor
de „primii piraţi“, într-un simplu orizont. Şi, mai mult decît atît,
ştiinţa înclină tot mai des să presupună că aceşti „barbari“ ar fi
fost colonişti veniţi din Atlantida, continentul de dincolo de
Coloanele lui Hercule, înghiţit de apele oceanului Atlantic, şi care
unise pe vremuri Europa cu America. Cît despre faptul de a şti
dacă această Atlantidă a fost prima regiune locuită a pămîntului,
lucrul este atît de îndoielnic încît atinge neverosimilul, şi e cu mult
mai probabil că istoria timpurie a civilizaţiei, precum şi cea a mult
înţeleptului Noe, se leagă de regiuni mult mai vechi şi mult mai
devreme dispărute.

Acestea sînt însă promontorii pe care nu trebuie să te avînţi

şi de care nu este potrivit să pomeneşti decît întrebuinţînd
dictonul egiptean atît de nedesluşit, iar popoarele Orientului au
atribuit, cu multă înţelepciune şi pietate, zeilor primele elemente
ale civilizaţiei lor. Oamenii cu pielea arămie din Miţraim vedeau în
martirul Usiri pe binefăcătorul care-i învăţase agricultura şi le
dăduse legi, acţiune în care fusese întrerupt de agresiunea perfidă
a lui Set, ce se purtase cu el ca un mistreţ feroce. Iar chinezii
recunosc drept întemeietor al imperiului lor pe semizeul de obîrşie
imperială Fu-Hi, care le-a adus vitele cornute şi i-a învăţat
preţioasa artă a scrierii. Acestea se petreceau cu 2852 ani
înaintea erei noastre, iar Fu-Hi nu i-a socotit de bună seamă
destul de copţi la minte ca să-i înveţe astronomia, ştiinţă care,
potrivit analelor lor, nu le-a fost dezvăluită decît cu aproximativ
treisprezece secole mai tîrziu, de către marele împărat străin Tai-
Ko-Fokee, în vreme ce preoţii astrologi din Sinear se pricepeau de
mai multe secole la semnele zodiacului, ba chiar se spune că un
bărbat, care l-a întovărăşit la Babilon pe Alexandru Macedon, i-ar
fi transmis lui Aristotel însemnări astronomice ale caldeenilor, de
unde rezultă că aceste însemnări, gravate cu stilul de lut ars, ar fi
astăzi vechi de peste 4 180 de ani. Tot ce se poate; căci este
probabil că atît studierea cerului, cît şi calculele privitoare la
calendar, erau practicate încă în Atlantida care, potrivit lui Solon 5,
a fost înghiţită de ape cu nouă mii de ani înaintea sa, de unde
rezultă că omul ajunsese la cultivarea acestor nobile arte cu cel
puţin unsprezece mii cinci sute de ani înaintea erei noastre.

Că arta scrisului nu-i mai tînără decît astronomia, ba foarte

probabil dimpotrivă, este vădit. Vorbim de ea deoarece losif îi
purta un interes atît de viu şi el, spre deosebire de toţi fraţii săi, şi
la început cu ajutorul lui Eliezer, se desăvîrşi curînd în scriere, atît
în cea feniciană, în cea babiloniană, cît şi în cea hitită. Avea o
predilecţie, o slăbiciune pentru zeul sau falsul zeu denumit în
Orient Nebo, istoriograful, iar la Tir şi Sidon, Taut, fiind socotit, aici
şi acolo, născocitorul semnelor scrise şi cronicarul începuturilor
dintîi: adică era chiar egipteanul Thot de la Şrnun, cel ce scria
mesajele zeilor, patronul ştiinţelor, a cărui slujbă era ţinută la mai
mare preţ în Egipt decît toate celelalte slujbe — un zeu vrednic de
crezare, ponderat şi grijuliu, ce se arăta cîteodată ca o maimuţă
cu părul alb, foarte drăgălaşă, alteori cu un cap de ibis, şi care,
iarăşi în spiritul lui losif, întreţinea cu luna legături gingaşe şi
solemne. Tînărul nici nu-i putea mărturisi înclinaţia aceasta lui
Iacob, care interzisese neînduplecat cochetarea cu asemenea
idoli, fiind mult mai aspru, în această privinţă, decît anumite foruri
supreme pe care credea că le cinsteşte cu străşnicia sa; dealtfel,
povestea vieţii lui losif ne arată că aceste puteri supreme nu i-au
luat serios în nume de rău adolescentului asemenea mici
incursiuni în lumea cu adevărat interzisă, sau, în orice caz, nu i le-
au luat în nume de rău multă vreme.

5 Legiuitor atenian (aprox. 640 – 559 î.e.n)

 Cît despre arta scrisului, nu vom putea sugera mai bine
originea ei nelămurită şi îndepărtată, decît spunînd cu o uşoară
parafrazare a zicalei egiptene, că e din vremea lui Thot. Imaginea
unui sul de papirus scris se regăseşte pe cele mai vechi
monumente egiptene, şi noi cunoaştem papirusul care a aparţinut
lui Hor-Sendi, un rege din a doua dinastie, în urmă cu şase mii de
ani. Încă de pe atunci, papirusul acesta era socotit atît de vechi,
încît se zicea că Sendi l-ar fi moştenit de la Set. Sub domniile lui
Snofru şi a acelui Khefren, fiii Soarelui din dinastia a patra, pe
vremea cînd se construiau piramidele de la Giseh, cunoaşterea
scrisului era atît de răspîndită în poporul de jos încît astăzi sînt
studiate inscripţiile naive ale muncitorilor, mâzgălite pe blocurile
gigantice. Răspîndirea unei asemenea ştiinţe într-o epocă atît de
îndepărtată nu ne poate mira, dacă nu uităm vechimea pe care
preoţii o atribuiau istoriei scrise a Egiptului.

Dacă sînt atît de nenumărate zilele de cînd s-a consolidat

scrierea semnelor — pînă unde va trebui să urcăm spre a găsi
începuturile exprimării prin viu grai? Se spune că idiomul cel mai
vechi, limba-mamă, este indo-germana, indoeuropeana, sanscrita.
Dar este aproape sigur că această origine a fost stabilită tot atît
de pripit ca multe altele şi că trebuie să fi existat o limbă-mamă şi
mai „străveche“ încă, cuprinzând rădăcinile atît ale idiomului
arian, cît şi ale celui semit şi hainit. Poate acest grai bătrîn să fi
fost vorbit în Atlantida, a cărei siluetă este ultimul promontoriu
abia vizibil al trecutului, pierdut în nelămuritele ceţuri îndepărtate,
şi probabil că nici acolo nu este vatra originară a omului înzestrat
cu darul vorbirii.

5
Întemeindu-se pe anumite descoperiri, experţii istoriei
pămîntului apreciază că specia umană are o vîrstă de cinci sute
de mii de ani. Calculul este strîns, avînd în vedere, în primul rînd,
că astăzi ştiinţa ne învaţă că omul, ca animal, e cel mai vechi
dintre mamifere, căci încă în perioada mai tîrzie a începuturilor,
înainte de orice dezvoltare a creierului mare, el a existat pe
pămînt sub diferite întruchipări zoologice, ca amfibie sau reptilă;
şi, în al doilea rînd, dacă se ţine seamă de incomensurabilul
răstimp de care a avut nevoie ca să evolueze acel tip de
marsupial, acel somnambul cocârjat, cu degetele lipite, străbătut
de intuiţiile unui soi de pre-raţiuni, care trebuie să fi fost omul
dinaintea ivirii preaisteţului Noe-Utnapiştim şi dacă se socoteşte
cîtă vreme îi va fi fost necesară acestei făpturi pentru a ajunge
născocitorul arcului şi al săgeţilor, beneficiarul focului, făurarul
fierului, cel ce a cultivat cerealele şi viţa de vie şi a domesticit
felurite animale, pe scurt fiinţa aceea foarte deşteaptă, iscusită şi
încă de pe atunci modernă în toate privinţele esenţiale, cum ne
întîmpină omul, chiar din primii zori ale istoriei. Un înţelept al
templului din Sais îi tălmăcea lui Solon mitul lui Faeton 6, aşa cum
era înfăţişat de tradiţia greacă, ca amintirea umană a abaterii de
pe orbită a unor corpuri ce gravitau în spaţiu, în jurul pămîntului,
dezlănţuind astfel un incendiu pustiitor pe faţa lui. Şi devine, într-
adevăr, tot mai cert, că amintiri de vis ale omului, informe, dar
mereu repetate în legende, urcă pînă la cataclismele de o uriaşă
străvechime, ale căror tradiţii hrănite de întîmplări de natură
asemănătoare, mai recente şi mai mici, au fost instalate de
diferite popoare pe pămînturile lor de baştină, constituind astfel
succesiunea de orizonturi care îl atrag şi-l stîrnesc pe călătorul
rătăcitor de-a lungul timpului.

Versurile de pe tăbliţe, ce-i fuseseră recitate lui losif şi pe

care el le memorizase foarte bine, relatau, printre altele, şi
povestea marelui potop. Dealtfel, ar fi aflat de această poveste,
chiar dacă n-ar fi ajuns la el în limba şi varianta babiloneană; căci
ea este vie în Ţara lui apuseană şi, mai ales, în mijlocul alor săi,
deşi într-o versiune puţin deosebită şi cu alte amănunte decît erau

6 În mitoligia elină, fiul lui Helios, cu al cărui car de foc s-ar fi apropiat prea
mult de pămînt.
acceptate în Ţara dintre fluvii. Tocmai pe vremea tinereţii lui,
versiunea aceasta începuse să se consolideze la el acasă, într-o
variantă deosebită de cea răsăriteană, iar losif ştia bine cum se
întîmplase atunci, cînd tot ce era carne, dimpreună cu animalele,
se smintise într-un chip nemaipomenit, abătîndu-se de la calea
cea dreaptă, ba însuşi pămîntul se desfrînase, încît în locul grîului
semănat creştea odos — şi toate acestea au continuat în pofida
prevenirilor lui Noe, astfel încît Domnul şi Ziditorul, care ajunsese
să-şi vadă proprii lui îngeri amestecaţi în grozăvia asta, după ce a
mai încuviinţat un ultim răgaz de o sută douăzeci de ani, n-a mai
vrut să ia asupră-şi o răspundere neîngăduită, hotărînd, spre
marea lui durere, să se îndeplinească judecata înecului. Dar în
nemărginita lui bunătate (pe care îngerii nu o împărtăşeau defel),
el a lăsat vieţii o portiţă de scăpare, sub forma unei lăzi smolite, în
care Noe a urcat împreună cu animalele. Iosif ştia şi asta,
cunoştea chiar şi ziua cînd creaturile intraseră în corabie; era ziua
a zecea a lunii Heşvan, şi, în a şaptesprezecea zi a aceleiaşi luni,
potopul s-a dezlănţuit, în vremea topirii de primăvară a zăpezilor,
cînd steaua Sirius răsare ziua şi apele încep să se înalţe în fîntîni.
Prin urmare, în acea zi — Iosif aflase data precisă de la bătrînul
Eliezer. Dar de cîte ori se mai întorsese, de atunci, acea fatidică
aniversare? Nu reflectase la asta, şi nici bătrînul Eliezer, şi de aici
încep contopirile, confuziile şi amăgirile nălucitoare ce stăpînesc
tradiţia.

Cerul ştie cînd a avut loc acea pustietoare revărsare a

fluviului Eufrat, gata oricînd la neregularităţi şi creşteri năvalnice
sau acea năpustiire peste ogoare a Golfului Persic, dezlănţuit de
un uragan sau un cutremur, adică acele fenomene care, dacă n-
au iscat ele însele tradiţia potopului, au hrănit-o ultima dată,
conferindu-i o înfricoşătoare realitate, şi pe care generaţiile
ulterioare le-au luat drept Potopul. Poate ultimul cataclism de
acest soi să nu fi fost chiar atît de vechi, însă cu cît data lui este
mai recentă, cu atît este mai interesant să ştim dacă şi cum i-a
reuşit generaţiei ce a suferit-o în carnea ei, să confunde
catastrofa aceasta cu obiectul unei tradiţii, cu adevăratul potop.
Asta s-a întîmplat şi faptul că s-a întîmplat nu oferă nici un prilej
de mirare sau de dispreţ intelectual. Evenimentul consta mai
puţin în repetarea unei întîmplări trecute, şi mai mult în aceea că
devenea actuală. Că putuse însă dobîndi actualitate se întemeia
pe faptul că împrejurările care provocaseră catastrofa erau mereu
actuale. În orice timp căile cărnii au fost desfrînate sau puteau fi,
cu toată cucernicia; dar oare ştiu oamenii dacă fac bine sau rău în
faţa lui Dumnezeu, şi dacă nu cumva ceea ei socot că este bine,
nu este în cer pricină de scîrbă? Oamenii neştiutori nu-l cunosc pe
Dumnezeu şi nici hotărîrile tărîmului de jos; în orice timp
îngăduinţa divină poate ajunge la capăt, sentinţa poate fi adusă la
îndeplinire, şi desigur că n-a lipsit omenirii un profet s-o prevină,
un înţelept, un preaisteţ, iscusit în tălmăcirea semnelor care, prin
mijloace potrivite, el singur, dintre zeci de mii, a scăpat de
nimicire — nu fără ca, mai înainte, să fi îngropat în pămînt tablele
cunoaşterii, drept sămînţă a înţelepciunii viitoare, ca atunci cînd
apele se vor fi retras, din această sămînţă scrisă să poată
reîncepe totul din nou. În orice timp, iată explicaţia tainei. Taina
nu cunoaşte timpul; iar forma netimpului este Acum şi Aici.

Aşadar, potop a fost pe malurile Eufratului, dar potop a fost

şi în China. Cam prin anul 1300 înaintea erei noastre, a avut loc
acolo o înfricoşătoare umflare a apelor Huanheului — fapt care a
prilejuit dealtfel indiguirea fluviului năbădăios, însă acest
cataclism nu era decît repetarea unei alte mari revărsări
anterioare cu vreo mie cincizeci de ani, pe vremea celui de al
cincilea împărat, Noe al acelui cataclism numindu-se Yau, dar acel
cataclism n-a fost nici pe departe, cronologic vorbind, potopul cel
adevărat, primul, căci amintirea acelui fenomen originar este
comună tuturor neamurilor. Exact aşa cum povestirea
babiloneană a potopului, cunoscută de Iosif, nu era decît o copie
tîrzie a unor texte originale mai vechi şi tot mai vechi, tot astfel
cataclismul inundaţiei în sine trebuie asociat cu prototipuri tot mai
îndepărtate, şi ne închipuim că sîntem deosebit de conştiincioşi
cînd desenăm ca ultim şi veritabil original scufundarea Atlantidei
în valurile oceanului, prăpăd a cărui înfricoşătoare veste a pătruns
după aceea în toate colţurile pămîntului, populate odinioară de
oameni veniţi dintr-acolo, iar tradiţia sa, supusă răstălmăcirilor, s-
a cuibărit pentru totdeauna în memoria popoarelor. Dar şi acesta
nu-i decît un punct de sprijin înşelător şi un ţel vremelnic. Un
calcul caldeean ne îngăduie să precizăm că între potop şi prima
dinastie, înregistrată în istorie, a Ţării dintre cele două fluvii s-au
scurs 39.180 de ani. Prin urmare, scufundarea Atlantidei, ce a
avut loc doar cu nouă mii de ani înaintea lui Solon, n-ar fi, din
punct de vedere geologic, decît o catastrofă foarte recentă, care
nici pe departe nu poate fi Potopul. Dealtfel, însăşi scufundarea
Atlantidei nu era, în definitiv, decît o repetare, actualizarea unei
întîmplări îngropate în trecut, înfricoşătoarea trezire a unei
amintiri. Punctul ei de plecare în istorie trebuie să urce spre vremi
imposibil de precizat, cînd peninsula numită „Lemuria“, veche
rămăşiţă a străvechiului continent denumit Gondwana, a fost
înghiţită de valurile Oceanului Indian.

Pe noi nu timpul cifrabil ne preocupă. Dimpotrivă, am dori

să-l vedem anulat în taina confruntării tradiţiei cu profeţia, care
dă cuvîntului „cîndva“ dublul său înţeles de trecut şi viitor,
conferindu-i, astfel, o încărcătură de prezent potenţial. Aici îşi are
rădăcinile şi ideea reîncarnării. Regii din Babilon şi din amîndouă
ţările Egiptului, acel Kurigalzu cu barba cîrlionţată, cît şi acel
Iiorus, din palatul Tebei, supranumit „Amon- este-satisfăcut“,
dimpreună cu toţi înaintaşii şi urmaşii lor, erau în adevăr în carnea
lor întruchipări ale zeului solar — ceea ce înseamnă că mitul
devenea în făptura lor misteriu, iar între existenţă şi semnificaţie
lipsea orice spaţiu care să le distingă. Cearta în legătură cu
problema de a şti dacă hostia „este“ chiar trupul celui jertfit sau
numai „simbolul“ său nu avea să izbucnească decît trei mii de ani
mai tîrziu; dar nici chiar aceste discuţii zadarnice n-au putut
schimba cu nimic faptul că esenţa tainei este şi rămîne prezenţa
dincolo de timp. Acesta este înţelesul ritualului, al serbării. În
fiecare noapte de Crăciun renaşte pruncul mîntuitor al lumii, sortit
să sufere, să moară şi să învie. Iar cînd la Sihem ori la Beth-
Lahama, în miezul verii, la „praznicul bocitoarelor“, cel al
„candelelor aprinse“ sau la sărbătorirea lui Tammuz, losif asista
pînă în cele mai mici amănunte la uciderea zeului adolescent, a
„fiului pierdut“, Usir-Adonai, şi la învierea lui cu multe tînguiri de
flaut şi chiote de bucurie, atunci acţiona tocmai acea abrogare a
timpului în taină, care ne priveşte, întrucît înlătură orice
nepotrivire logică dintr-o gîndire ce recunoaşte pur şi simplu
Potopul în fiece prăpăd iscat de inundaţii.

6
Povestirea Marelui Turn este aidoma cu aceea a Potopului.
Bun comun ca şi aceea, avea existenţă locală în diferite colţuri ale
lumii şi a oferit tot atîtea prilejuri ca povestirea Potopului pentru
crearea de succesive orizonturi şi himerice substituiri. Faptul, de
pildă, că Iosif lua drept Marele Turn templul-turn al Soarelui de la
Babilon, supranumit Esaghila sau Casa înălţării capului, era
deopotrivă şi cert şi scuzabil. Încă pribeagul venit din Ur îl luase
desigur drept atare, iar această părere amăgitoare era
împărtăşită nu numai de cei din preajma lui Iosif, ci şi de toţi cei
din ţara Sinear. Pentru toţi caldeenii, străvechiul şi uriaşul turn,
înălţat în şapte caturi, în terase şi smălţuit în întregime de jos şi
pînă sus, a cărui minunăţie de culori nenumărate Iosif se străduia
să şi-o închipuie, era opera lui Bel, Creatorul, zidită cu ajutorul
primilor oameni negri de pe lume, restaurată şi terminată de
Hammurabi, legiuitorul, şi alcătuia materializarea vizibilă şi forma
actuală a unei noţiuni transmisă din adîncul timpului: Turnul,
zidirea înălţată de mîna omului pînă la cer. Că în lumea deosebită
a lui Iosif, legenda Turnului se mai lega şi cu alte reprezentări, de
fapt, străine de ea, adică, de pildă, cu ideea „risipirii“, se explică
numai prin atitudinea personală a omului din cetatea Ur, prin
supărarea şi prin plecarea lui în pribegie; căci locuitorilor din ţara
Sinear, migdalurile sau turnurile citadelelor ce le străjuiau oraşele
nu le trezeau sentimente asemănătoare, ba, dimpotrivă,
Hammurabi, legiuitorul, pusese anume să se scrie că le-a înălţat
cu vîrfurile atît de sus, cu gîndul să „strîngă la un loc“ sub
stăpînirea lui, trimisul cerului, acest neam mistuit de dorul
pribegiei, gata oricînd să se risipească. Dar omul Lunii din cetatea
Ur se simţea jignit de aceasta, în spiritul divinităţii şi a pornit în
pribegie împotriva intenţiilor regale ale nimrudului; prin acestea,
trecutul ce dăinuia, în ţara lui Iosif, în prezent, sub înfăţişarea
turnului Esaghila, căpăta un anume caracter de viitor şi profeţie: o
judecată plutea asupra acestui monument al cutezanţei regeşti a
nimrudului, înălţat ca o sfidare aruncată cerului; nu avea să
rămînă o cărămidă peste alta din el, iar constructorii lui aveau să
fie încurcaţi şi împrăştiaţi de către Stăpînul zeilor. Aşa îi preda
bătrînul Eliezer istoria fiului lui Iacob, păstrînd astfel, dublul
înţeles al cuvîntului „cîndva“, amestecul de legendă şi prorocire,
al cărui rezultat — prezentul atemporal — era Turnul caldeenilor.

De acest Esaghila se lega pentru Iosif ştirea despre Marele

Turn. Este însă limpede că Esaghila nu reprezenta decît
echivalentul unui fundal de dune — unul ca atîtea altele — de-a
lungul nesfîrşitei călătorii în căutarea adevăratului Turn. Şi
locuitorii Miţraimului vedeau turnul ca o realitate prezentă,
întruchipată în uimitorul mormînt înălţat în deşert de regele
Khefren. Iar în ţinuturi pe care nu le bănuiau nici Iosif, nici bătrînul
Eliezer, în chiar inima Americii, oamenii aveau de asemenea
„turnul“ lor sau echivalentul lui, marea piramidă din Cholula, ale
cărei ruine ar fi stîrnit desigur, prin proporţiile lor, invidia şi pizma
regelui Khefren. Oamenii din Cholula au tăgăduit dintotdeauna că
ar fi ridicat ei această zidire uriaşă. Declarau că este cu adevărat
opera unor uriaşi: imigranţi veniţi de la răsărit, spuneau ei, un
popor cu mari calităţi, beat de nostalgia soarelui, ar fi înălţat, cu
puterea entuziasmului, din lut şi smoală, acest monument, pentru
a se apropia cît mai mult de astrul iubit. Sînt indicii că aceşti
străini erau colonişti atlanţi, ajunşi pe o înaltă treaptă a
progresului, şi că, fiind adoratori ai soarelui şi astronomi incarnaţi,
nu aveau nimic mai grabnic de făcut, pe unde treceau, decît să
înalţe, sub privirile înmărmurite ale localnicilor, turnuri-
observatoare pentru cercetarea aştrilor, după modelul
construcţiilor de la ei de acasă, îndeosebi după chipul acelui
munte al zeilor care le domina ţara şi despre care pomeneşte
Platon. În Atlantida deci s-ar părea că ar trebui căutat prototipul
Marelui Turn. În orice caz, ne este cu neputinţă să regresăm mai
mult cu cercetarea istoriei sale şi încheiem aici studiul nostru
asupra acestui subiect neobişnuit.

7
Dar raiul, unde se afla oare? Unde se afla ,,Grădina din
răsărit“ ? Locul unde domnea pacea şi fericirea, vatra de baştină a
omului, unde s-a înfruptat din arborele răului şi de unde a fost
izgonit sau mai curînd de unde s-a izgonit şi s-a risipit el însuşi?
Tînărul Iosif le ştia toate, la fel ca povestea Potopului, şi din
aceleaşi izvoare. Zîmbea desigur cînd îi auzea pe sirieni, locuitori
ai pustiei, susţinînd că raiul ar fi marea oază a Damascului — căci
nu se putea închipui ceva mai dumnezeiesc decît această
revărsare de verdeaţă, culcată alene între munţii regali şi
nesfîrşitele păşuni, în mijlocul unei păduri de pomi fructiferi,
printre grădini fermecător irigate, mişunînd de mulţime de norod
şi plin de bogate schimburi. Tot aşa Iosif se ferea, din amabilitate,
să ridice din umeri, dar o făcea în sinea lui, cînd bărbaţi din
Miţraim îi explicau că locul grădinii fusese fără îndoială Egiptul,
căci acesta ar fi centrul şi buricul lumii. Însă şi bărbaţii din Sinear,
cu bărbile cîrlionţate, socoteau de asemenea că oraşul lor regal
pe care-l numeau „Poarta lui Dumnezeu“ şi „Legătura care uneşte
pămîntul cu cerul“ (iar Iosif, pe cînd era băietan, repeta cu multă
iscusinţă după ei formula aceasta, chiar în graiul lor de circulaţie
mondială : „Babi-ilu, markas šamê u irsitim“) că, adică, Babilonul
ar fi centrul sacru al lumii. Iosif deţinea în legătură cu această
problemă a buricului întregii lumi date mai precise şi mai
adevărate, şi anume din povestea vieţii bunului, meditativului şi
solemnului său tată, care, pe cînd era încă tînăr, părăsind „Cele
şapte fîntîni“, unde locuiau ai săi, spre a se duce în Naharaim, la
unchiul lui din Harran, s-a pomenit, fără să aibă habar, printr-o
întîmplare nesperată, dînd chiar peste adevărata „Poartă a
cerului“, autenticul buric al lumii: era colina Luz, cu cercul ei sfînt
de pietre, pe care el o numise apoi Beth-el, Casa lui Dumnezeii,
căci aci, fugind de mînia lui Esau, avusese parte de marea,
înfricoşătoarea revelaţie a vieţii sale. Aicea sus, unde Iacob
înălţase piatra ce şi-o pusese căpătîi, să fie semn, turnînd apoi pe
vîrful ei untdelemn, se afla de acum înainte, pentru toţi cei din
preajma lui Iosif, centrul lumii, cordonul ombilical care unea
pămîntul cu cerul; dar raiul nu fusese nici aici, ci în părţile tuturor
începuturilor şi ale baştinii, pe care bărbatul din cetatea Lunii le
părăsise. După convingerea lui Iosif, copilărească, dar foarte
răspîndită, acest rai se găsea în partea de miazăzi a Sinearului,
cam pe acolo unde fluviul se despărţea şi unde, între braţele sale,
pămîntul, udat din belşug, mai este şi astăzi încă plin de pomi
încărcaţi de roade minunate.

Că Edenul trebuie căutat aici, undeva prin partea

meridională a Babiloniei şi că trupul lui Adam ar fi fost plămădit
din ţărînă babiloneană a fost multă vreme teza preferată a
teologiei. Totuşi este vorba încă o dată, şi aici, de acelaşi efect al
orizonturilor succesive ce ne este familiar, adică de acel sistem de
poziţii înaintate, aşezări locale şi trimiteri înapoi, pe care am avut
de mai multe ori prilejul să-l studiem; — numai că, de data
aceasta, ne aflăm în prezenţa unui fel supradeosebit de
asemenea orizonturi, care ne momesc în sensul literal al
cuvîntului, atrăgîndu-ne, cu farmecul lor, dincolo de limitele
pămîntene; numai că aici fîntîna abisală a istoriei umane îşi
dezvăluie întreaga sa adîncime, nemăsurabilă — mai mult, fără
limită, încît nu i se mai potrivesc noţiunile de profunzime şi de
întunecime, ci evocă, dimpotrivă, piscurile şi lumina: piscul
luminos anume de unde a putut să se întîmple căderea, a cărei
istorie este indisolubil legată de amintirea sufletului nostru despre
grădina fericirilor.

Descrierea paradisului, transmisă de tradiţie, este, dintr-un

anumit punct de vedere, exactă. Se spune că un torent, ţîşnind
din Eden, uda grădina şi se despărţea pentru a forma cele patru
fluvii ale lumii: Pison, Gihon, Eufrat şi Hiddekel. Exegeza adaugă
că Pison se mai numeşte Gange; că încercuieşte India
nemărginită, iar valurile sale poartă cu ele aur. Gihonul ar fi Nilul,
cel mai mare fluviu al lumii, al cărui curs înconjoară Ţara arapilor.
Cît despre Hiddekel, iute ca săgeata, nu-i decît Tigrul, care curge
de-a lungul Asiriei. Acesta din urmă nu este obiectul nici unei
controverse. În schimb, însă, autorităţile competente contestă
identitatea Pisonului şi Gihonului cu Gangele şi Nilul. Cică, potrivit
acestor autorităţi, ar fi vorba mai curînd despre Araks, care se
varsă în Marea Caspică, şi despre Halys, care îşi prăvăleşte apele
în Marea Neagră, astfel încît locul unde se întinde paradisul,
trebuie căutat într-adevăr în vecinătăţile Babilonului, nu în
Babilonia propriu-zisă, ci în regiunea munteană a Armeniei, în
nordul cîmpiei mesopotamice, în partea unde izvorăsc acele două
fluvii aproape unul de celălalt.

Părerea aceasta provoacă îndreptăţite aprobări. Căci în cazul

în care, potrivit celor mai venerabile texte, „Fratul“ sau
„Euphratul“ ar fi izvorît din Paradis, nu se poate susţine, de pe
altă parte, cum că Edenul s-ar fi aflat la gura lui. Cu această
convingere, însă, şi acordînd Armeniei gloria de a fi fost Paradisul,
am fi făcut cel mult pasul pînă la adevărul imediat următor; am fi
ajuns doar mai departe cu un orizont şi o confuzie.

Încă bătrînul Eliezer îl învăţase pe Iosif, că Dumnezeu a

înzestrat pământul cu patru laturi: răsărit, apus, miazăzi şi
miazănoapte, străjuite, la picioarele Tronului suprem, de patru
fiare sfinte şi patru îngeri păzitori, ce urmăreau, eu ochi
neînduplecaţi, ca acest legămînt fundamental să fie respectat.
Cele patru feţe ale pirami delor din Egiptul de Jos, acoperite cu
ciment scînteietor, nu erau şi ele îndreptate exact către cele patru
puncte cardinale? Aşa fusese gîndită dispunerea fluviilor
Paradisului. Trebuie să ne închipuim cursul lor, asemenea unor
şerpi ale căror cozi se atingeau, dar ale căror guri se îndepărtau
una de alta, astfel încît fiecare dintre fluvii tindea spre alt punct al
orizontului. Aceasta însă este o vădită transpunere. Este
repetarea, în Asia anterioară, a unei geografii familiare nouă din
alt loc, între timp dispărut: aceea a Atlantidei, în care, conform
relatărilor şi descrierilor lui Platon, patru fluvii, izvorînd din
Muntele zeilor, se avîntau în acelaşi fel, adică în cruce, spre cele
patru colţuri ale lumii. Orice controverse savante despre
semnificaţia geografică a „fluviilor principale“, cît şi despre locul
anume unde se afla grădina, au dobîndit amprenta liniştitoare a
inutilului, printr-o întoarcere spre trecut, din care reiese că ideea
de rai, localizată într-un loc sau altul, îşi trăgea concreteţea din
amintirea popoarelor despre o ţară dispărută, în care o omenire
înţelept evoluată petrecuse timpuri fericite, într-o orînduire
deopotrivă blîndă şi sacră. Este de netăgăduit că aici tradiţia
propriu-zisă a Paradisului se confundă eu legenda unei vîrste de
aur a umanităţii. Iar această amintire ne evocă, se pare, cu drept
cuvînt, Ţara hesperidelor, unde, dacă relatările nu sînt
amăgitoare, omenirea ducea un trai înţelept şi pios, în condiţii
întru totul prielnice, ce n-au mai fost atinse vreodată. Dar despre
această ţară nu se poate spune în nici un chip că ar fi fost
„grădina din Eden“, adică vatra dintru început şi locul căderii
omului; ea reprezintă doar un ţel amăgitor de-a lungul călătoriei
noastre rătăcitoare prin spaţiu şi timp; căci savanţii preocupaţi de
problemele străvechimii caută omul originar, adamitul, în vremi şi
locuri apuse înaintea colonizării Atlantidei.

Nălucire şi amăgire a unei călătorii atrăgîndu-ne tot mai

departe! Căci dacă a fost posibil şi scuzabil, chiar de era înşelător,
să punem semnul egalităţii între Ţara merelor de aur, prin care
curgeau cele patru fluvii, şi Paradis, cum putea oare fi posibilă
asemenea eroare, cu toată via dorinţă de autoamăgire, faţă cu
lumea lemurică ce constituie următorul, cel mai depărtat
promontoriu, unde chinuita arătare a făpturii umane — o imagine
în care gingaşul şi frumosul Iosif ar fi refuzat să se recunoască cu
o indignare foarte de înţeles — şi-a trăit visul de voluptăţi şi
coşmaruri ale vieţii în lupta disperată cu munţi de cărnuri cu za de
solzi, balauri şi saurieni înaripaţi? Asta nu era „grădina din Eden“,
ci Infernul. Sau, mai degrabă, a fost prima stare, blestemată,
după cădere. Nu acolo, nu în pragul timpului şi spaţiului, a fost
cules şi gustat fructul voluptăţii şi al morţii. Aceasta se petrecuse
înainte. Adîncul fîntînii timpului se dovedeşte sondat pînă la fund
înainte să fi atins scopul final şi iniţial spre care tindem; istoria
omului este mai veche decît lumea materială, care este opera
voinţei sale, mai veche decît însăşi viaţa, care se sprijină pe
voinţa sa.

8
Dăinuie o lungă tradiţie spirituală, întemeiată pe cea mai
adevărată conştiinţă a omului despre sine însuşi, iscată din
străfundul străvechimii şi care, inspirînd religiile, profeţiile şi
succesivele doctrine ale Orientului, s-a continuat neîntrerupt în
Avesta7, islam, maniheism, gnosticism şi elenism, cu privire la
natura omului dintîi sau a omului desăvîrşit, ebraicul adam
qadmon de înţeles ca o făptură tinerească urzită din lumină
curată, creată înainte de începutul lumii, ea prototip şi
chintesenţă a omenirii, de care se leagă învăţături şi povestiri,
deosebite în amănunte, dar coincizînd în liniile lor mari. Ele spun
că, la începutul tuturor începuturilor, omul originar a fost alesul
Domnului, ca luptător împotriva răului, ce se strecura în alcătuirea
fragedă a lumii, şi că, învins, alesul a fost legat în lanţuri de
demoni, inclus în materie şi înstrăinat de locul său de baştină,
însă că, un al doilea trimis al divinităţii, care ar fi fost în chip

7 Scrieri sfinte în religia persană, întemeiată de Zarathustra.

misterios tot el, partea cea mai înaltă a fiinţei sale, l-a eliberat din
întunericul vieţii pămîntene şi carnale, pentru a-l readuce în
sferele luminii. Reînălţîndu-se, a fost silit să piardă frînturi din
lumina sa, care ar fi fost folosite şi ele în plămădirea lumii
materiale şi a oamenilor: minunate basme în care un element
religios legat de ideea de mîntuire, care se şi face auzit, mai este
încă ascuns îndărătul intenţiilor cosmogonice; astfel aflăm că
trupul de lumină al originarului fiu al lui Dumnezeu cuprindea în
sine cele şapte metale, corespondentele celor şapte planete care
ar alcătui lumea. Potrivit unei alte variante, această fiinţă umană,
plămădită din lumină, ar fi coborît, străbătînd cele şapte sfere
planetare, obţinînd de la fiecare dintre suveranii acestor sfere, o
parte din propria lui esenţă. Dar, privind de sus în jos, şi-ar fi
văzut chipul reflectat în materie, ca într-o oglindă, şi-ar fi îndrăgit
propria imagine, s-ar fi pogorît să se unească cu ea şi ar fi nimerit
astfel în mrejele naturii inferioare. Tocmai prin aceasta se explică
dualitatea naturii omului, care ar îmbina inextricabil semnele
originii divine şi ale libertăţii esenţiale, cu cumplita înlănţuire de
lumea de jos.

În această imagine narcisică de o tragică gingăşie, înţelesul

tradiţiei începe să devină mai limpede; căci o asemenea epurare
a sensului are loc în chiar clipa în care pogorîrea fiului cerului, din
sfera sa luminoasă în lumea materiei, încetează să mai fie un
simplu act de ascultare faţă de o poruncă supremă, deci îşi pierde
nevinovăţia, căpătînd caracterul unei fapte spontane şi
independente a dorinţei şi, ca atare, a vinovăţiei. În acelaşi timp
se descriptează şi semnificaţia acelui „al doilea trimis“, care,
identic într-un sens mai înalt cu omul născut din lumină, ar fi venit
să-l elibereze din cuprinderea întunericului şi să-l ducă „acasă“.
Căci acum doctrina păşeşte la o scindare a lumii în cele trei
elemente personalizate, materia, sufletul şi spiritul, între care,
împreună cu divinitatea, se desfăşoară romanul al cărui erou
principal este sufletul omului, aventuros şi creator în aventură, iar
acest suflet, care reprezintă întruchiparea desăvîrşită a mitului, în
îmbinarea cunoaşterii trecutului originar cu presimţirea de sfîrşit a
timpului, ne dă ştiri limpezi atît asupra adevăratului loc unde se
află Paradisul, cît şi asupra istoricului „căderii“.

Se afirmă că sufletul, adică elementul uman originar, ar fi

fost, ca şi materia, unul dintre principiile statornicite iniţial şi că
era înzestrat cu viaţă, dar nu cu cunoaştere. Sufletul avea, într-
adevăr, atît de puţină cunoaştere încît, deşi sălăşluia în preajma
Domnului, într-o lume a supremei linişti şi fericiri, a putut să se
lase neliniştit şi zăpăcit de înclinarea (cuvîntul fiind luat în sensul
exact al direcţiei ce o implică) spre materia încă informă şi,
deodată, l-a apucat dorinţa de a se împreuna cu ea şi de a isca
dintr-însa forme ce i-ar putea prilejui plăceri trupeşti. Voluptatea şi
suferinţa patimii sale n-au scăzut, după ce sufletul se lăsase
sedus să pogoare din locul său, ci dimpotrivă au crescut chiar,
pînă la chin, pentru că materia, îndărătnică şi leneşă, dorea
neapărat să rămînă în starea ei originară informă, nevrînd, pur şi
simplu, să accepte, de dragul sufletului, să ia formă, opunînd
toate rezistenţele imaginabile modelării sale de către el. Atunci, a
intervenit Dumnezeu, socotind, fără îndoială, că în asemenea
situaţie nu-i rămînea decît să sară în ajutorul sufletului,
convieţuitorul lui rătăcit. El a sprijinit sufletul în lupta sa plină de
dragoste împotriva materiei îndărătnice; astfel a creat lumea.
Adică pentru a ajuta elementul uman originar, Dumnezeu a iscat
din materie forme stabile, înzestrate cu viaţă îndelungată, ca, prin
mijlocirea lor, sufletul să se bucure de plăcerile trupeşti şi să
procreeze oameni. Imediat după aceea, însă, urmărind în
continuare un plan elaborat cu înţelepciune, a mai făcut ceva.
Textul pe care ne sprijinim este limpede în privinţa aceasta:
Dumnezeu a proiectat spiritul din propria-i substanţă şi l-a trimis
omului în această lume, cu menirea să trezească sufletul ce
dormea în lăcaşul trupului omenesc şi să-i dovedească, din
porunca Tatălui, că locul său nu era în lumea pămînteană şi că
fapta-i senzuală şi pătimaşă fusese un păcat, iar facerea lumii
trebuie considerată consecinţa acestuia. Ceea ce, de fapt, spiritul
încearcă mereu să-i explice sufletului, rob în închisoarea lui
materială, şi trebuie să-i amintească neîncetat tocmai că
împreunarea sa nesăbuită cu materia a dat naştere lumii şi că,
dacă se desparte de materie, lumii formelor nu-i mai rămîne nici o
existenţă. Aşadar, spiritul are misiunea să convingă de aceasta
sufletul, iar în speranţa şi străduinţa lui socoate că, îndată ce-l va
fi lămurit de toată situaţia, pătimaşul suflet va recunoaşte, în
sfîrşit, iarăşi obîrşia sa superioară, şi, uitînd lumea de jos, nu va
năzui decît să-şi regăsească sfera odihnei şi a fericirii, în care va
tinde să se întoarcă. În chiar clipa cînd aceasta se va întîmpla,
lumea de jos se va spulbera; materia îşi va redobîndi inerţia ei
îndărătnică; eliberată din tiparul formei, ea se va putea iarăşi
complace în starea amorfă, ca în eternitatea originară, îşi va
regăsi astfel, de asemenea, în felul ei, fericirea.

Atît aflăm din doctrina şi romanul sufletului. Nu-i nici o

îndoială că, aici, a fost atins ultimul „îndărăt“, cel mai străvechi
trecut al omenirii, astfel Paradisul a fost determinat, iar povestea
păcatului originar, a cunoaşterii şi a morţii a fost readusă la forma
pură a adevărului ei. Sufletul originar al omului este tot ce poate
fi mai străvechi, căci a dăinuit întotdeauna, înaintea timpului şi a
formelor, deopotrivă cu Dumnezeu şi cu materia. Cît priveşte
spiritul, în care recunoaştem pe „al doilea trimis“, menit să aducă
sufletul pe calea cea dreaptă, el este strîns înrudit, în chip tainic,
cu acesta, fără să se identifice însă cu el, căci este mai tînăr: o
emanaţie a lui Dumnezeu cu menirea lămuririi şi eliberării
sufletului şi, implicit, cu menirea desfiinţării lumii formelor. Dacă,
în anumite formulări ale doctrinei, similaritatea superioară a
sufletului şi spiritului este afirmată sau sugerată prin alegorii,
aceasta îşi are totuşi rostul său, care nu se epuizează cumva în
aceea că sufletul originar al omului a fost hărăzit, dintru început,
să fie campionul lui Dumnezeu împotriva răului ce domnea în
lume, astfel că rolul menit sufletului este foarte înrudit cu cel ce-a
revenit mai tîrziu spiritului, trimis să-l elibereze. Dimpotrivă,
doctrina lasă neexplicat acel rost, pentru că nu ajunge la
completa desfăşurare a rolului jucat de spirit în romanul sufletului,
şi în această direcţie e limpede că ea, doctrina, necesită o
completare.

Misiunea spiritului în această lume a formelor şi morţii,

zămislită din cunoaşterea nupţială a sufletului cu materia, este
absolut univocă şi limpede definită. Misiunea sa este de a stîrni în
sufletul ce a uitat de sine însuşi, rob al formei şi al morţii,
amintirea originii lui cereşti; spiritul trebuie să convingă sufletul
că a săvîrşit o greşeală împreunîndu-se cu materia, dînd, prin
aceasta, naştere lumii; în sfîrşit, spiritul va întări în asemenea
grad în suflet amintirea nostalgică a locului de baştină, încît, într-o
zi, el se va smulge din viitoarea durerii şi a voluptăţii şi va pluti
spre obîrşia sa — în felul acesta, înfăptuindu-se nemijlocit sfîrşitul
lumii, materia recăpătîndu-şi străvechea ei independenţă, iar
moartea fiind desfiinţată. Cum se întîmplă însă cu ambasadorul
unei împărăţii, trimis într-o ţară duşmană, care, dacă rămîne mult
acolo, se perverteşte din punctul de vedere al propriei ţări, prin
aceea că, pe calea aclimatizării, adaptării şi influenţării, îşi
însuşeşte, fără să-şi dea seama, felul de a gîndi şi punctul de
vedere al puterii inamice pe lîngă care este acreditat, încît nu mai
e în stare să apere interesele patriei şi trebuie rechemat, în
acelaşi chip, sau într-un chip asemănător, s-a întîmplat şi spiritului
în misiunea sa. Cu cît aceasta durează mai mult, cu cît activează
mai îndelungat în diplomaţie aici, jos, cu atît mai mult activitatea
lui cunoaşte o fisură internă — datorită acelei „corupţii de
ambasador“ — fapt care nu scapă, fără îndoială, sferelor
superioare şi ar fi şi dus, după toate presupunerile, la revocarea
lui, dacă problema unei înlocuiri corespunzătoare ar fi mai uşor de
rezolvat decît pare a fi.

Este neîndoielnic că, pe măsură ce trece timpul, spiritul se

simte tot mai stînjenit de rolul său de distrugător şi de gropar al
lumii. Sub înrîurirea corupătoare a şederii lui aici jos, punctul de
vedere din care priveşte lucrurile se schimbă într-atît încît el,
trimis, după propria sa concepţie, să alunge moartea din lume,
sfîrşeşte prin a se socoti ca principiul mortal, ca elementul ce
aduce lumii moartea. Aceasta este, de fapt, o problemă a
punctului de vedere şi a concepţiei; lucrurile pot fi apreciate aşa şi
pot fi apreciate altminterea. Spiritul ar trebui să ştie însă ce mod
de a gîndi îi revine, la care este obligat prin obîrşia sa, altfel apare
tocmai acel fenomen, pe care l-am numit obiectiv pervertire, ce-l
duce la înstrăinarea de obligaţiile lui fireşti. Spiritul dă dovadă aici
de o anumită slăbiciune de caracter, astfel încît suportă foarte rău
reputaţia sa de a fi elementul ucigător, ţintind la distrugerea
formelor — reputaţie pe care şi-o dobîndise dealtfel în cea mai
mare parte din propria fiinţă, din nevoia de a se judeca pe sine
însuşi — şi-şi pune în joc onoarea să scape de ea. Nu că în mod
premeditat şi-ar trăda propria misiune; dar stăpînit, fără să-şi dea
seama, atît de pornirea amintită, cît şi de un sentiment ce ar
putea fi socotit drept o îndrăgostire neîngăduită faţă de suflet şi
de frămîntările pătimaşe ale acestuia, i se întorc astfel cuvintele
în gură încît părtinesc sufletul şi faptele lui, şi, printr-un soi de
umor binevoitor, pledează împotriva propriilor sale ţeluri pure, în
favoarea vieţii şi a formelor. Dacă măcar o astfel de purtare
trădătoare, sau ce apare ca atare, îi este de folos spiritului; dacă
nu cumva nu are încotro şi serveşte, chiar şi în acest fel, scopul
pentru care a fost trimis, anume desfiinţarea lumii materiale prin
desprinderea sufletului din ea, şi dacă nu ştie chiar el asta foarte
bine, deci nu acţionează astfel decît pentru că, în fond, ştie că şi-o
poate îngădui — această întrebare rămîne deschisă. În orice caz
în această contopire, subtil-renegatoare de sine, a voinţei sale cu
cea a sufletului, vedem explicaţia acelei întorsături alegorice a
doctrinei, cum că ,,al doilea trimis“ ar fi o altă ipostază a omului-
lumină, trimis să combată răul. Ba, este posibil ca această
întorsătură să tăinuiască vreo aluzie profetică privitoare la
hotărîrile misterioase ale lui Dumnezeu, pe care doctrina le-a
socotit prea sacre şi de nepătruns pentru a fi exprimate de-a
dreptul.
 9
Privind totul cu calm, nu se poate vorbi despre „o cădere în
păcat“ a sufletului sau a omului-lumină iniţial, decît în condiţiile
unei grave exagerări morale. În orice caz, de păcătuit sufletul a
păcătuit faţă de sine însuşi prin renunţarea la starea originară de
beatitudine şi seninătate, dar nu faţă de Dumnezeu, încălcînd
cumva, prin purtarea sa pătimaşă, vreo interdicţie divină. O
asemena interdicţie nici n-a fost rostită, cel puţin potrivit doctrinei
la care ne referim. Dacă tradiţia religioasă relatează totuşi că
Dumnezeu a interzis primilor oameni să guste din fructul pomului
cunoaşterii a ce este „bine“ şi ce este „rău“, trebuie în primul rînd
avut în vedere că, în acest caz, este vorba de o întîmplare
secundară, de pe acum pămînteană, de oamenii proveniţi din
cunoaşterea materiei de către suflet, sub oblăduirea creatoare a
lui Dumnezeu însuşi; şi dacă Dumnezeu i-a pus, într-adevăr, la
această încercare, nu poate fi nici o îndoială că, chiar de la
început, ştia cum se va sfîrşi; nelămurit rămîne de ce nu a
preferat să evite stîrnirea bucuriei răutăcioase a anturajului său
de îngeri, foarte ostili neamului omenesc, renunţînd la o
interdicţie a cărei nerespectare era certă. Deoarece, însă, în al
doilea rînd, formularea „bine“ şi „rău“ este, fără îndoială şi în mod
recunoscut, un comentar şi adaus la textul genuin, fiind în
realitate vorba pur şi simplu de cunoaştere, care are drept urmare
nu capacitatea morală de a distinge între bine şi rău, ci moartea,
nu se prea pot opune rezerve explicaţiei că şi ştirea despre
„interdicţie“ constituie ea însăşi un adaus de acest fel, bine
intenţionat, dar necorespunzător.

Totul vine în sprijinul acestei afirmaţii şi, îndeosebi, faptul că

Dumnezeu nu s-a mîniat nici de dorul nostalgic al sufletului, nici
de purtarea lui, nu l-a zvîrlit de la sine şi nu i-a dat vreo osîndă
care să întreacă măsura pătimirilor ce şi le-a provocat sufletul
singur, fireşte compensate de voluptate. Ba, dimpotrivă, este
limpede că priveliştea patimii sufletului i-a insuflat lui Dumnezeu
cel puţin compătimire, dacă nu simpatie, căci imediat i-a venit în
ajutor nechemat, a intervenit personal în lupta-dragoste pe care
sufletul o ducea pentru a cunoaşte materia, îngăduind ca din
viitoarea acestei lupte să ţîşnească lumea pieritoare a formelor,
pentru ca sufletul să-şi afle în ea voluptatea. În această atitudine
a lui Dumnezeu este într-adevăr foarte greu, dacă nu chiar cu
neputinţă, să deosebim mila de simpatie.

De păcat, în sensul unei jigniri a lui Dumnezeu şi a voinţei

sale categoric exprimate, se poate vorbi numai cu jumătate de
îndreptăţire în această ordine de idei, mai ales dacă se ţine
seamă de sensibilitatea deosebită a relaţiei lui Dumnezeu cu
seminţia iscată din amestecul sufletului cu materia, neamul
omenesc, care a fost, încă de la început, în mod vădit şi cu bune
temeiuri, un obiect al geloziei îngerilor. losif era adînc impresionat
cînd Eliezer îi vorbea de aceste legături ; bătrînul îi vorbea,
dealtfel, de ele în spiritul pe care şi noi îl mai găsim astăzi în
comentarii ebraice ale istoriei străvechi. Dacă Dumnezeu, în
înţelepciunea sa — se spune acolo — n-ar fi tăinuit şi n-ar fi
păstrat în mod conştient pentru sine faptul că între oameni se vor
naşte nu numai drepţi ci, dimpotrivă, şi răi, atunci împărăţia
severităţii nici n-ar fi îngăduit crearea omului. Asemenea cuvinte
au darul să ne deschidă ochii. Ele ne învaţă, înainte de toate, că
„severitatea“ nu este atît cauza proprie a lui Dumnezeu, cît mai
curînd cea a anturajului său — de care pare a fi dependent într-o
măsură oarecare, deşi desigur nu hotărîtoare, de vreme ce,
grijuliu să ocolească greutăţile pe care îngerii ar putea să i le
pună în cale, a preferat să nu le spună cu de-amănuntul tot ce
cuprindea lucrarea în curs, ci le-a dezvăluit doar cîte ceva, trecînd
altele sub tăcere. Dar oare nu sugerează aceasta mai curînd că el
ţinea la crearea lumii, decît că crearea i-ar fi fost potrivnică? Deci
chiar dacă sufletul n-a fost îmboldit şi încurajat în întreprinderea
sa de către Dumnezeu, împotriva planurilor lui nu a lucrat
nicidecum, ci numai împotriva planului îngerilor, a căror
adversitate faţă de oameni este de la început stabilită. Facerea
lumii vii, bună şi rea, de către Dumnezeu, şi grija ce i-o purta, le-a
părut îngerilor mai curînd o toană augustă, care îi cam jignea,
deoarece pe drept, mai curînd decît pe nedrept, bănuiau că
Dumnezeu se cam săturase de puritatea lor ce-i înălţa cîntări.
Întrebări uluite şi pline de reproşuri le stăteau mereu pe buze, ca,
de pildă: „Ce-i oare omul, o Doamne, ca să te gîndeşti la el?“ şi
Dumnezeu, căutînd să-i cruţe, să-i împace, le răspundea cîteodată
în doi peri, cîteodată însă mîniat şi pe un ton net umilitor pentru
ei. Prăbuşirea lui Semael, un foarte mare principe printre îngeri,
deoarece avea douăsprezece perechi de aripi, pe cînd animalele
sacre şi serafimii aveau doar şase perechi, nu este desigur uşor
de explicat, trebuie însă legată direct de aceste conflicte, aşa cum
îl învăţa Eliezer pe losif, care-l asculta cu atenţia încordată.
Anume, Semael fusese cel ce aţîţase dintotdeauna
susceptibilitatea îngerilor împotriva oamenilor sau, mai curînd
împotriva simpatiei divine de care aceştia se bucurau, şi astfel,
cînd, într-o zi, Dumnezeu porunci sfintelor sale legiuni să se plece
în faţa lui Adam, din pricina raţiunii sale şi pentru că ştia să
numească toate lucrurile pe numele ior, îngerii i-au dat ascultare,
unii tăinuindu-şi zîmbetul, alţii încruntînd din sprîncene, Semael
însă a refuzat să se supună. Căci, a declarat el, cu o năvalnică
sinceritate, ar fi absurd ca cei creaţi din strălucirea Domnului să
se umilească în faţa celor plămădiţi din colb şi tină — iar tocmai
cu acest prilej a avut loc prăbuşirea lui, despre care Eliezer
spunea că, văzută de departe, aducea cu căderea unei stele. Dar
chiar dacă celorlalţi îngeri teama le-a intrat desigur pentru
totdeauna în oase, şi dacă de atunci s-au arătat foarte prudenţi în
ce-i privea pe oameni, rămîne totuşi clar şi cert că, ori de cîte ori
nelegiuirea s-a lăţit pe pămînt, ca înaintea Potopului sau cînd cu
Sodoma şi Gomora, aceasta a însemnat de fiecare dată un triumf
pentru sfîntul anturaj şi o neplăcere pentru Creator, care era
atunci silit să pedepsească cumplit — şi anume mai puţin după
voia lui, decît sub presiunea morală a cerurilor. Dacă cele arătate
au fost bine intuite, cum rămîne cu misiunea „celui de-al doilea
trimis“, şi a fost el oare cu adevărat trimis să asigure desfiinţarea
lumii materiale, prin desprinderea sufletului din ea şi readucerea
lui la obîrşie ?

Ne este îngăduit să presupunem că nu aceasta a fost

părerea lui Dumnezeu şi că spiritul într-adevăr nu a fost trimis,
potrivit reputaţiei sale, după suflet, ca să fie groparul formelor
create de acesta cu ajutorul binevoitor al Domnului. Taina este
poate alta, şi poate că stă în sensul doctrinei că al doilea trimis ar
fi iarăşi tot omul-lumină, trimis la început împotriva răului. Ştim
de mult că taina îşi îngăduie libertăţi cu modurile timpului şi că se
poate foarte bine să vorbească la trecut cînd se gîndeşte la viitor.
Este cu putinţă ca afirmaţia că sufletul şi spiritul ar fi fost una, să
vrea de fapt să afirme că trebuie cîndva să devină una. Ba,
aceasta pare cu atît mai probabil, cu cît spiritul reprezintă, de la
sine şi prin chiar esenţa sa, principiul viitorului, adică „va fi“ sau
„trebuie să fie“, pe cînd fervoarea sufletului legat de formă se
adresează trecutului şi sacrului „a fost“. Rămîne discutabil de care
parte este aici viaţa şi de care parte moartea; căci ambele părţi,
sufletul contopit cu natura şi spiritul transcendent, adică principiul
trecutului şi cel al viitorului, susţin, fiecare după felul său de a
gîndi, că ar fi apa vieţii, şi fiecare îl acuză pe celălalt că slujeşte
morţii; şi nici unul pe nedrept, deoarece şi natura fără spirit şi
spiritul fără natură cu greu pot fi numite viaţă. Taina însă şi
speranţa tăcută a lui Dumnezeu stă poate în unirea lor, anume în
adevărata răzbire a spiritului în lumea sufletului şi în
întrepătrunderea amînduror principiilor şi sfinţirea unuia prin altul,
devenind prezentul unei omeniri binecuvîntate şi de
binecuvîntarea care pogoară din cer şi de cea care urcă din
adîncuri.

Aceasta ar fi de luat în consideraţie ca posibilitate tainică şi

ultimă de tîlcuire a doctrinei — chiar dacă rămîne foarte îndoielnic
dacă pomenitul comportament al spiritului, izvorît dintr-o prea vie
sensibilitate faţă de învinuirea de a fi principiul morţii,
comportament de abnegaţie şi slugărnicie, ar constitui calea
potrivită spre asemenea scop. Chiar dacă spiritul ar împrumuta
patimii mute a sufletului ceva din şiretenia sa şi ar slăvi
mormintele, dacă ar numi trecutul singurul izvor al vieţii şi dacă s-
ar recunoaşte şi s-ar pîrî pe sine ca ticălos fanatic şi ucigătoarea
voinţă înrobitoare a vieţii: el, spiritul, ar rămîne, orice ar face, cel
ce este, adică cel trimis cu avertismentul, principiul jignirii, al
contradicţiei şi al pribegiei, care trezeşte în pieptul unui
singuratic, rătăcit printre ghiftuiţii voluptuoşi, neliniştea unei
mizerii supranaturale, îl goneşte de la porţile împlinirii şi împăcării
cu sine, pe căile aventuroase ale incertitudinii şi-l face să fie
asemenea unei pietre care, prin faptul că se desprinde şi se
rostogoleşte, este menită să declanşeze o avalanşă de acţiuni ce
creşte la infinit.

10
Astfel se formează începuturi şi promontorii ale trecutului, în
care amintirea individuală găseşte un liniştitor temei istoric, ca
Iosif cînd se gîndea la oraşul Ur şi la ieşirea străbunului din oraşul
său de baştină. Purta în sînge o tradiţie de zbuciumări spirituale,
ce hotărîseră şi viaţa tatălui său, atît de apropiată de a sa,
pribegiile şi lumea lui, tradiţie pe care Iosif o recunoştea cînd
recita versetele de pe tăbliţele de argilă:

„De ce i-ai hărăzit fiului meu Ghilgameş zbucium

fără răgaz?

De ce i-ai dat o inimă ce nu ştie ce-i tihna?“

Netihnă, neîncetate întrebări, pîndiri, căutări, stăruinţe de a-l

cîştiga pe Domnul, o strădanie amară şi plină de îndoieli pentru
adevăr şi dreptate, începuturi şi sfîrşituri, pentru propriul nume,
pentru propria fiinţă, pentru adevărata părere a Preaînaltului —
cum se mai vădeau acestea toate, lăsate moştenire străvechiului
pribeag şi transmise prin generaţii, pe chipul bătrînului Iacob, pe
fruntea lui înaltă, în privirea scrutătoare, îngrijorată a ochilor lui
căprui, şi cu cîtă ardoare îl iubea Iosif pe acest bărbat conştient
de sine, de faptul că este nobil şi ales, şi tocmai această
conştiinţă de sine a unor griji şi răspunderi mai înalte conferea
persoanei tatălui toată demnitatea, stăpînirea de sine,
solemnitatea ce-şi completau reciproc efectul. Nelinişte şi
demnitate — iată semnul distinctiv al spiritului, iar Iosif, cu o
dragoste netemătoare, de copil, recunoştea semnul transmis din
vechi pe fruntea stăpînului şi părintelui său, deşi el nu era marcat
de acel semn, ci, determinat mai mult de fermecătoarea lui
mamă, era mai senin şi mai nepăsător, iar firea sa sociabilă îşi
afla mai uşor împlinirea în convorbire şi comunicare. Dar cum ar fi
putut să-i fie teamă lui de acest tată meditativ şi grijuliu, cînd se
ştia atît de iubit de el? Obişnuinţa de a fi iubit şi preferat i-a
hotărît firea şi i-a dat culoarea; această obişnuinţă a hotărît şi
legăturile sale cu Preaînaltul, pe care, în măsura în care era
îngăduit să-i atribuie o formă omenească, şi-l închipuia aidoma lui
Iacob, şi, resimţindu-l, aşa-zicînd, ca pe o replică mai perfectă a
tatălui, Iosif avea naiva convingere că-i era drag lui Dumnezeu, cît
îi era şi lui Iacob. Vrem să desemnăm aici deocamdată şi încă de
departe relaţiile sale cu cerescul Adon ca „nupţiale“ — căci Iosif
auzise despre femei babiloniene consacrate lui Iştar sau Mylitta,
care trăiau necăsătorite, dar obligate la o cucernică jertfire de
sine în chiliile templelor, şi erau denumite „curata“, „sfînta“ şi
„enitu“ adică „mireasa Domnului“. Ceva din atitudinea acestor
enitu era în el, deci şi un sentiment de rigoare şi logodnă şi apoi,
în legătură cu aceasta, o anumită tendinţă spre o visare jucăuşă,
care ne va da de lucru, cînd vom fi ajuns să fim jos la el, şi care ar
putea fi forma în care se manifesta, în cazul său, moştenirea
spiritului.

În schimb, cu tot ataşamentul, nu înţelegea sau nu încuviinţa

întru totul forma ce o luase această moştenire în cazul tatălui:
îngrijorarea, mîhnirea, neastîmpărul — exprimate prin sila de
neînvins faţă de o existenţă temeinică, aşezată, cum i s-ar fi
cuvenit neapărat demnităţii sale, silă exprimată în felul său de
viaţă în veşnic provizorat, mutîndu-se mereu, mereu improvizînd,
aproape fără cămin. Fără îndoială că şi tatăl era iubit, ocrotit şi
preferat de El — ba dacă Iosif se bucura de bunăvoinţa divină,
desigur că asta se întîmpla mai cu seamă de dragul tatălui său. În
Mesopotamia, Saddai, Dumnezeu îl îmbogăţise pe Iacob cu turme
şi bunuri felurite şi, cu nenumăraţii lui fii, cu alaiul femeilor, cu
gloata păstorilor şi slugilor, ar fi putut fi un principe între principii
ţării, cum şi era de fapt, nu numai prin ponderea sa lumească, ci
prin spiritul său, ca „nabi“, adică „vestitor“, ca un ştiutor,
cunoscător al Domnului şi preaînţelept, unul dintre acei venerabili
îndrumători căruia i se transmisese harul caldeeanului. şi în care
fusese, de fiecare dată, recunoscută descendenţa lui directă. Cînd
oamenii i se adresau, în negocieri şi învoieli de negoţ, foloseau
cele mai alese cuvinte şi cele mai ceremonioase, numindu-l
„stăpînul meu“, în vreme ce vorbind despre ei înşişi nu
întrebuinţau decît cuvintele cele mai umile. De ce oare nu trăia
Iacob cu ai lui o viaţă de orăşean proprietar, într-unul dintre oraşe,
chiar la Hebron, la Urusalim sau la Sihem, într-o casă trainică, de
piatră şi lemn, sub care şi-ar fi putut îngropa morţii? De ce
poposea în corturi, în afara oraşului, în plin cîmp, ca un ismaelit
sau un beduin al pustiului, de nici nu vedea măcar cetatea de la
Chiriat-Arba, în vecinătatea fîntînilor, a mormintelor din peşteri, a
stejarilor şi a terebinţilor, într-o tabără ce putea fi oricînd ridicată,
ca şi cum nu i-ar fi fost îngăduit să se oprească şi să prindă
rădăcini ca ceilalţi, de parcă ar trebui să fie gata în orice ceas să
primească porunca de a desface bordeiele şi staulele, de a
încărca pe cămilele de povară prăjinile, pîslele şi pieile, pentru, a
porni iarăşi mai departe? Iosif ştia, fireşte, de ce. Trebuia să fie
aşa, deoarece slujeau un Dumnezeu a cărui esenţă nu era tihna şi
confortul sedentar, un Dumnezeu al planurilor de viitor, în voinţa
căruia erau în zămislire lucruri mari, încă nelămurite, ce bateau
departe, care de fapt chiar El, dimpreună cu proiectele
voluntariste universale ce mocneau într-însul, era abia în plină
devenire, fiind, de aceea, un zeu al netihnei, un zeu al grijilor,
care voia să fie căutat şi pentru care trebuia să te menţii pentru
orice caz liber, mobil, disponibil.

Pe scurt: însuşi spiritul, spiritul care conferea demnitatea,

dar care ţi-o şi lua înapoi, era cel ce îi interzicea lui Iacob să ducă
o viaţă orăşeneşte întemeiată şi sedentară; iar dacă micul Iosif,
care nu era lipsit de înţelegere pentru luxul şi fastul lumesc,
regreta cîteodată aceste peregrinări, acceptăm aceasta, ca şi alte
trăsături ale caracterului său, cu care, iarăşi altele, ne vor împăca.
Cît despre noi, care ne pornim să povestim despre acestea toate
şi aşa, nesiliţi, ne aruncăm într-o aventură al cărei capăt nu se
vede: nu vrem să ascundem fireasca şi neîngrădita noastră
înţelegere pentru sila îngrijorată pe care i-o insufla bătrînului
gîndul de a se statornici, de a se aşeza într-o casă. Cunoaştem şi
noi asemenea sentiment? Nu ne este şi nouă sortită nestarea şi
nu avem şi noi parte de o inimă care nu are parte de tihnă? Nu e
oare astrul povestitorului Luna, stăpîna drumului, pribeaga, ce nu
ajunge la popasuri decît pentru a le părăsi iarăşi? Cel ce
povesteşte colindă prin multe popasuri, cu multe pătăranii; dar nu
zăboveşte decît în felul corturarilor, gata să primească noi porunci
de drum, şi curînd simte că îi bate inima, parte de bucurie, parte
de teamă şi spaimă a cărnii, semn în orice caz că se porneşte
iarăşi spre noi aventuri, ce vor trebui trăite, cu imprevizibile
peripeţii, după voinţa spiritului fără de stare.

Sîntem de mult pe drum, popasul în care nu am zăbovit decît

puţin, pe care l-am şi uitat, a rămas mult în urmă şi, după obiceiul
călătorilor, ne-am şi pus, de departe, în legătură cu lumea spre
care ni se îndreaptă ochii şi care ne întîmpină, privindu-ne, ca să
nu fim străini cu totul, stîngaci şi speriaţi, cînd ne va primi. A şi
durat prea mult drumeţia? Nu-i de mirare, căci de data asta
drumul duce în Infern! Coborîm tot mai adînc, mereu mai adînc,
pălind coborîm tot mai jos în abisala fîntînă, în genunea fără fund
a trecutului.
 De ce pălim? De ce ne bate inima, nu numai de cînd am
pornit la drum, ci chiar de la primirea primei porunci de pornire, şi
nu numai de bucurie, dar bate foarte tare şi din pricina unei
năprasnice spaime fizice? Nu este oare trecutul elementul şi aerul
vieţii povestitorului, nu-i este familiar acest timp şi potrivit lui ca
peştelui apa? Da, o fi. Dar de ce oare inima noastră, curioasă şi
temătoare, nu îngăduie să fie calmată de această înţelepciune?
Desigur fiindcă elementul trecutului, de care sîntem bineînţeles
învăţaţi sa ne lăsăm duşi departe, mereu mai departe, este altul
decît acela al trecutului către care ne îndreptăm acum în silă,
înfrîngîndu-ne repulsia, adică trecutul vieţii, lumea pierită,
moartă, căreia într-o zi îi va aparţine, din ce în ce mai profund,
propria noastră viaţă, ale cărei începuturi îi şi aparţin la oarecare
adîncime. A muri, înseamnă, desigur, să pierzi Timpul, să ieşi din
el, dar înseamnă în schimb, să cîştigi Veşnicia şi Ubicuitatea, prin
urmare adevărata viaţă. Căci esenţa vieţii este prezentul, şi
numai printr-o urzeală mitică taina sa ni se înfăţişează sub chipul
trecutului şi sub cel al viitorului. Acesta este, am zice, felul
popular al vieţii de a se dezvălui, pe cînd taina aparţine iniţiaţilor.
Deci, poporul să fie învăţat că sufletul pribegeşte. Înţeleptul va şti
că învăţătura aceasta nu-i decît haina care îmbracă taina
ublicuităţii sufletului şi că atunci viaţa îi aparţine toată, cînd
moartea i-a nimicit carcera individuală. Gustăm din moarte şi din
cunoaşterea ei, cînd, aventurier-povestitor, plecăm în trecut: de
aici voluptatea, cît şi palida noastră teamă. Dar mai vie este
plăcerea şi nu negăm că este a cărnii, căci obiectul ei este
începutul şi sfîrşitul cuvintelor, al întrebărilor şi al tuturor
acţiunilor noastre: esenţa omului, pe care o căutăm în Infern şi în
moarte, aşa cum Iştar l-a căutat acolo pe Tammuz, şi Eset pe
Usiri, pentru a recunoaşte esenţa omului acolo unde sălăşluieşte
trecutul.

Căci este, este totdeauna, chiar dacă felul poporului de a

vorbi sună: a fost. Astfel glăsuieşte mitul care nu-i decît veşmîntul
tainei; veşmîntul ei festiv însă este sărbătoarea, care revine
periodic, arc aruncat peste modurile timpului şi dînd trecutului şi
viitorului prezenţă pentru simţurile poporului. Ce-i de mirare că în
sărbătoare omenescul intra totdeauna în fierbere şi degenera în
destrăbălări, încuviinţate de datini, întrucît în sărbătoare moartea
şi viaţa se recunosc reciproc? — Sărbătoare a povestirii, tu eşti
veşmîntul festiv al tainei vieţii, căci restitui netimpul pentru
simţurile poporului şi evoci mitul, făcîndu-l să se desfăşoare într-
un prezent exact! Sărbătoare a morţii, pogorîre în Infern, tu eşti
într-adevăr sărbătoare şi bucurie voluptuoasă pentru sufletul
cărnii, care nu-i legat în zadar de trecut, de morminte şi de piosul
„a fost“. Fie, însă, ca şi spiritul să-ţi vină în ajutor şi să te
pătrundă, pentru a-ţi fi priincioasă binecuvîntarea ce coboară din
cer şi binecuvîntarea ce urcă din adîncuri!

Să pogorîm deci, şi fără şovăire! Oare ne vom scufunda fără

oprire în străfundurile nepătrunse ale fîntînii? Nicidecum. Nu ne
vom afunda mult mai adînc decît trei mii de ani — şi ce înseamnă
asta faţă cu abisul fără fund? Acolo oamenii n-au un ochi în
mijlocul frunţii, nici carapace de corn şi nici nu luptă cu şopîrle
zburătoare: sînt oameni ca noi — în afară de o visătoare
neprecizie a gîndirii, lesne de iertat. Aşa se linişteşte pe sine, în
ajunul călătoriei, bărbatul puţin experimentat care, cînd lucrurile
ajung la o adică, este chinuit de friguri şi de bătăile inimii sale.
Aşadar, pornim, îşi spune el, spre capătul lumii, dincolo de toate
obiceiurile cunoscute? Deloc, ci doar într-aici şi într-acolo, unde
mulţi au şi fost, la o zi sau două de casă. Aşa şi noi, faţă cu ţara
care ne aşteaptă. Este oare ţara unde şi-a înţărcat dracu’ copiii,
ţara Ga-ga, într-atît de neobişnuită, încît să te prinzi buimăcit cu
mîinile de cap? Nu, ci o ţară cum am mai văzut adesea, un ţinut
mediteranean, nu chiar familiar, cam prăfuit şi pietros, dar
nicidecum straniu şi deasupra căruia se perindă stelele pe care le
cunoaştem. Aşa se întinde în trecut, asemenea plaiurilor din
basme, cu munţii, văile, oraşele, drumurile şi podgoriile sale, cu
rîul care curge tulbure şi grăbit printre verzile hăţişuri. Deschideţi
ochii, dacă i-aţi închis, crispaţi, la plecare! Am ajuns. Priviţi —
noaptea luminată de lună, cu umbre puternic conturate, aşternută
peste un blînd peisaj deluros! Simţiţi — este dulcea prospeţime a
nopţii primăvăratice, înstelată ca un cer de vară!
 ISTORIILE LUI IACOB

CAPITOLUL UNU
LA FÂNTÂNĂ

Iștar
Era dincolo de colinele dinspre miazănoapte ale Hebronului,
puţin la răsărit de drumul ce venea de la Urusalim, în luna lui
Adar, într-o seară de primăvară atît de scăldată de lună, încît ai fi
putut citi ceva scris, iar frunzişul arborelui cu trunchiul mai curînd
scurt şi gros, dar cu ramurile puternice, foarte răsfirate, un
terebint vînjos, încărcat de ani, singuratic, părea, dimpreună cu
ciorchinele sale de flori mici, atît de migălos cizelat de lumină,
încît marginile i se vedeau totodată precis conturate şi, totuşi,
parcă învăluite într-o plasă scînteietoare. Mîndrul copac era sfînt:
la umbra lui puteai dobîndi învăţătură în fel şi chip, atît rostită de
o gură omenească (căci oricine avea de împărtăşit din experienţă
ceva despre divinitate strîngea ascultători sub ramurile lui), cît şi
pe o cale mai înaltă. Într-adevăr, în repetate rânduri, oameni care
trăseseră un somn cu capul rezemat de trunchiul său avuseseră
parte, în vis, de prevestiri şi îndrumări, iar la holocaustele ce se
aduceau aici, cum dovedea masa de piatră cu placa înnegrită, pe
care se păstra, fumegînd uşor, o flăcăruie, felul cum se ridica
fumul, zboruri pline de semnificaţie ale păsărilor şi chiar semne
cereşti vădiseră adesea, de-a lungul timpului, atenţia deosebită
de care se bucurau faptele cucernice săvîrșite la umbra
terebintelui.

Prin împrejurimi se înălţau mulţi alţi arbori, dar mai puţin

venerabili decît terebintul singuratic: unii de acelaşi soi, apoi
smochini cu frunzele late şi alţi arbori ale căror trunchiuri îşi
trimiteau rădăcinile aeriene pînă departe în pămîntul bătătorit, iar
verdeaţa lor veşnică, ceva între ace şi frunze, alburie în bătaia
lunii, alcătuia evantaie spinoase. Îndărătul arborilor, spre miazăzi
şi în direcţia colinei ce ascundea oraşul şi încă o bucată în sus pe
povîrnişul ei, se întindeau locuinţele şi staulele. Prin liniştea nopţii
răzbătea cîteodată dintr-acolo mugetul răguşit al unei vite,
sforăiturile unei cămile sau stăruitoarea tînguire a vreunui măgar.
Spre miazănoapte, însă, priveliştea era liberă şi, dincolo de un zid
înconjurător ridicat din două rînduri de piatră grosolan cioplită, cu
rosturi mari, acoperit cu muşchi, care făcea locul din jurul
copacului-oracol să semene cu o terasă cu parapet scund, în
lumina astrului în al treilea pătrar, înălţat în mijlocul cerului, se
întindea cîmpia, pînă la colinele ce se unduiau monoton şi
închideau orizontul: un ţinut acoperit cu pîlcuri de măslini şi
tufişuri de tamarini, străbătut de şleauri, şi care, mai departe,
încolo, se prefăcea în păşuni fără copaci, pe care, ici şi colo, se
zărea pîlpîind cîte un foc de păstori. Pe parapetul zidului ciclame
străluceau liliachii şi roşii, mai palide sub lumina lunii, crocusul alb
şi dediţei roşii înfloreau în muşchi şi în iarba din jurul arborilor. Şi
peste toate se simţea aici mireasma florilor şi a plantelor
aromatice, mirosul reavăn din umbra copacilor, izul de foc de
lemn şi bălegar.

Cerul era minunat. Un cearcăn lat înconjura luna, a cărei

lumină apărea atît de intensă în dulceaţa ei, încît era aproape
dureros s-o priveşti, iar pe toată întinderea necuprinsului
firmament licărea, ca aruncată cu mîinile pline, sămînţa stelelor,
grămădite ici mai puţin, colo mai mult, în orînduiri scînteietoare.
Un foc viu de un alb-albăstrui, nestemată scăpărătoare şi pură,
Sirius-Ninurtu se arăta în sud-vest, părînd că alcătuieşte un simbol
cu Procion, din constelaţia Cîinelui Mic, aflat către sud, deasupra
sa. Mardug, regele, ce se ivea îndată după apusul soarelui şi avea
să lucească toată noaptea, ar fi fost deopotrivă în splendoare cu
Sirius, dacă lumina puternică a lunii nu i-ar fi micşorat strălucirea.
Nu departe de zenit, ceva mai spre sud-est, strălucea Nergal,
duşmanul cu şapte nume, elamitul, cel ce răspîndeşte ciuma şi
moartea, căruia noi îi spunem Marte. Dar Saturn, statornicul şi
dreptul, se înălţase înaintea lui deasupra orizontului, luminînd
cerul sudic. Falnic, cu lumina lui principală roşie, se înfăţişa chipul
familiar al lui Orion, un vînător şi el, încătărămat şi înarmat,
aplecat spre apus. Tot acolo, doar mai către miazăzi, plutea
Porumbelul. Regulus, în constelaţia Leului, saluta din înaltul
cerului, unde se ridicase şi atelajul taurilor înjugaţi la Carul Mare,
în vreme ce Arcturus, roş-gălbui, din constelaţia Bouarului, se mai
găsea încă jos, în nord-est, iar lumina aurie a Capricornului, cît şi
constelaţia Vizitiului se şi aplecau spre apus şi nord. Dar, mai
frumoasă decît acestea toate, mai arzătoare decît stelele care-o
precedaseră şi decît întreaga armată a kokabimilor8, era Iştar,
soră, soţie şi mamă, Astarte, suverana, ce urma soarele în
adîncimile apusului. Pîlpîind cu o lumină argintie, arunca raze
fugare, răspîndea flăcărui dantelate şi o flacără mai lungă,
asemenea unui vîrf de lance, le depăşea pe celelalte.

Faimă și prezent

Erau, aici, ochi pricepuţi în meşteşugul de a le deosebi pe

acestea toate şi a le contempla cu înţelegere, ochi întunecaţi,
înălţaţi spre cer şi în care se oglindeau atît de feluritele licăriri.
Privirile lor urmăreau linia Zodiacului, ce struneşte talazurile
firmamentului, stavilă de neclintit la care vegheau cei ce
determinau scurgerea timpului; scrutau sfînta ordine a semnelor
sacre ce se iveau iute, pe rînd, după amurgul scurt al acestor
latitudini: prima, constelaţia Taurului, căci, pe vremea cînd trăiau
acei ochi, soarele se găsea, la începutul primăverii, în zodia
Berbecului şi răpise această zodie cu el în adîncuri. Zîmbeau, ochii
aceia pricepuţi, zîmbeau Gemenilor, care din înălţimi se aplecau
spre apus; dintr-o privire ce luneca spre răsărit descopereau
Spicul din mîna Fecioarei. Însă, privirea se întorcea îndărăt, spre
cearcănul lunii şi spre scutul ei de argint scînteietor, irezistibil
atrasă de strălucirea sa blîndă şi pură.

Erau ochii unui flăcăiandru, aşezat pe ghizdul de zid al unei

fîntîni ce-şi căsca adîncimea umedă lîngă arborele sacru, cu o
toartă de piatră boltită deasupra ei. Pe treptele circulare, tocite,
ce urcau spre gura fîntînii, ude în acea parte de apa răspîndită,
adolescentul îşi odihnea picioarele goale, de asemenea ude.
Pusese la uscat alături, atît veşmîntul cu desene late, ruginii pe
fond galben, cît şi sandalele din piele de vită, cu marginile moi,
8 Stelele.
semănînd aproape a ghete, din pricina laturilor înalte, ce prindeau
călcîiele şi gleznele. În jurul şoldurilor îşi petrecuse mînecile largi
ale cămăşii de in înălbit, ţesut rustic şi grosolan, iar pielea
smeadă a bustului său — cam prea greoi şi prea maturizat faţă de
capul copilăresc — lucea uleios în lumina lunii, cu umerii orizontali
şi înalţi ca ai egiptenilor. Căci, după o spălare cu apa foarte rece,
după ce se udă tot de mai multe ori, folosind ciutura şi un căuş de
lemn, ceea ce, după o zi încinsă de soare, fusese totodată o
desfătare şi îndeplinirea unor cucernice prescripţii, flăcăiandrul
turnase în palmă untdelemn de măsline parfumat, dintr-un vas de
sticlă opacă, irizată, şi-şi frecase mădularele, nescoţîndu-şi pentru
asta de pe frunte cununa de mirt împletită larg şi nici amuleta ce-i
atîrna pe piept, prinsă de un lănţug lung, suflat cu bronz, trecut
pe după gît: un săculeţ în care erau cusute niscaiva buruieni
ocrotitoare.

Cu chipul întors către luna care i-l scălda în lumină,

adolescentul parea că se roagă, căci, ţinîndu-şi coatele strîns
lipite de coaste, avea amîndouă antebraţele ridicate, palmele
deschise, întoarse în afară şi, aşa cum şedea, se legăna uşor,
psalmodiind, cu jumătate de glas, cuvinte sau sunete abia
articulate... La mîna stîngă purta un inel de faianţă albastră, iar
unghiile degetelor de la mîini şi de la picioare mai păstrau urmele
vopselei henne, roşie-cărămizie, ce şi-o pusese, ca filfizonii, cu
prilejul sărbătorii recente din oraş, în dorinţa tinerească de a
plăcea femeilor, care şedeau pe acoperişuri — cu toate că el îşi
putea îngădui să nu recurgă la procedee cosmetice şi să aibă o
încredere desăvîrşită în chipul hărăzit lui de Dumnezeu, chip într-
adevăr fermecător, datorită ovalului plin încă, copilăros, dar mai
ales căutăturii galeşe a ochilor săi negri, puţin oblici. Oamenii
frumoşi se simt ispitiţi să-şi sporească superioritatea naturală
„înfrumuseţîndu-se“, probabil dintr-un fel de supunere faţă de
rolul lor plăcut, dedicînd darurilor înnăscute un cult căruia i se
poate atribui un sens cucernic şi deci i se recunoaşte rostul, în
vreme ce împopoţonările celor urîţi sînt neroade şi jalnice.
Frumuseţea nu este, dealtfel, niciodată desăvîrşită şi tocmai de
aceea îndeamnă la cochetărie; căci se simte obligată să ne
înfăţişeze tipul împlinit al idealului pe care îl insuflă; ceea ce iarăşi
este greşit, căci secretul ei stă tocmai în forţa de atracţie a
nedesăvîrşîrii.

În jurul capului acestui adolescent pe care îl vedem aici

aievea, faima şi poezia au urzit un adevărat nimb de slăvită
frumuseţe, asupra căreia prezenţa lui în carne şi oase ne dă
prilejul unei uşoare mirări — şi aceasta deşi vraja şovăitoare a
nopţii cu lună îi vine în ajutor cu blînda ei lumină difuză. Cîte s-au
spus, pe măsură ce zilele s-au adăugat zilelor, în cîntecele şi în
legendele, în povestirile apocrife şi în pseudoepigrafele ce i-au
slăvit înfăţişarea pe tonuri excesive, ne-ar putea face să zîmbim,
pe noi, care-l privim cu ochii noştri! Cel mai puţin se spunea că
faţa lui ar fi ruşinat strălucirea soarelui şi a lunii. Se mai spunea
textual că ar fi trebuit să-şi acopere fruntea şi obrajii cu un văl,
pentru ca, la vederea acestui trimis al Domnului, inima poporului
să nu se scrumească în flăcări pămîntene, şi că acei care l-au zărit
fără văl, ,,cufundaţi în mîntuitoare contemplaţie“, nu l-au mai
recunoscut pe flăcăiandru. Ba, mai mult, tradiţia orientală nu se
sfieşte să afirme că jumătate din toată frumuseţea existentă pe
pămînt a fost dăruită acestui adolescent şi că abia cealaltă
jumătate a fost împărţită restului omenirii. Iar un bard persan de o
deosebită autoritate supralicita această afirmaţie, folosind o
imagine ciudată: socotind anume că dacă frumuseţea lumii ar fi
egală cu greutatea unei singure monede de şase loţi de aur,
entuziastul poet afirma că cinci loţi i-ar fi revenit lui, celui
minunat, neasemuit.

O asemenea faimă, trufaşă şi nemăsurată, deoarece se

socoate la adăpost de orice verificări ulterioare, are ceva
tulburător şi corupător pentru martorul ocular, constituie un
pericol pentru nepărtinirea judecăţii. Se pomenesc nenumărate
cazuri cînd o preţuire exagerată, asupra căreia oamenii au căzut
de acord, a avut asemenea putere de sugestie, încît omul izolat s-
a lăsat orbit ca de un soi de delir. Cam cu vreo douăzeci de ani
înaintea vremii cînd se petrece această povestire, aşa cum vom
vedea mai departe, un bărbat foarte apropiat de flăcăiandrul
nostru vindea la Harran, în ţara Mesopotamiei, oi crescute de el,
însă atît de mare le era faima, încît oamenii plăteau preţuri cu
desăvîrşire nebuneşti, cu toate că se puteau uşor încredinţa că nu
era vorba de oi cereşti, ci de animale fireşti şi obişnuite, oricît de
grozave ar fi fost. Aceasta este puterea omeneştii nevoi de a se
supune! Totuşi, hotărîţi să nu ne lăsăm înrîuriţi de o faimă
ulterioară, pe care noi avem posibilitatea să o confruntăm cu
realitatea, nu trebuie nici să cădem în extrema contrară, într-un
criticism excesiv. Un entuziasm postum, asemenea celui ce
simţim că ameninţă dreapta noastră judecată, nu poate, fireşte, fi
lipsit de orice temei; el îşi are rădăcinile în realitate şi se
adresase, lucru dovedibil, încă persoanei în viaţă. Pentru deplina
lui înţelegere ni se cere să ne însuşim, înainte de orice, punctul de
vedere al unui anumit gust arab pentru tenul smead, unghi vizual
estetic din care adolescentul apărea într-adevăr atît de frumos şi
seducător, încît, la prima vedere, putuse fi luat, de mai multe ori,
drept o făptură aproape divină.

Aşadar, să ne cîntărim bine cuvintele, ferindu-ne, deopotrivă,

şi de o îngăduinţă plină de slăbiciune faţă de tradiţie, dar şi de o
atitudine critică nesăbuită, şi să constatăm că faţa tinărului
adorator al Lunii, aşezat lingă fîntînă, era plăcută, chiar şi în
cusururile ei. De pildă, nasul lui, foarte drept şi cam scurt, avea
nările prea groase, însă, apărînd astfel umflate, ele dădeau
fizionomiei sale o vioiciune, un accent personal şi o uşoară
mîndrie, ce se potriveau cu blîndeţea din privire. Nu vom
dezaproba expresia de senzualitate trufaşă, vădită de buzele
răsfrînte. Această expresie este, cîteodată, înşelătoare şi apoi,
mai ales cînd este vorba de forma gurii, trebuie ţinut seama de
punctul de vedere al locului şi al oamenilor. În schimb, ne-am
socoti îndreptăţiţi să găsim prea arcuită partea dintre gură şi nas
— dacă acest fapt n-ar fi avut drept urmare o conformaţie
deosebit de atrăgătoare a colţurilor gurii în care, prin simpla
suprapunere a buzelor şi fără ca muşchii să se contracte, se isca
un zîmbet calm. Fruntea era netedă în jumătatea ei inferioară,
deasupra sprîncenelor stufoase şi frumos arcuite, dar se bomba în
partea de sus, sub părul des şi negru, încins cu o bandă de piele
de culoare deschisă şi împodobit cu o cunună de mirt. Căzînd în
bucle adunate pe ceafă, părul lăsa dezgolite urechile, ce ar fi
putut fi socotite armonioase, dacă lobii n-ar fi fost prea cărnoşi şi
prea alungiţi, desigur din pricina cerceilor de argint, inutil de mari,
purtaţi încă din copilărie.

Oare adolescentul se ruga acum? Dar pentru asta atitudinea

sa era prea tihnită. Rugăciunea ar fi cerut să stea în picioare.
Murmurul lui, această melopee spusă cu jumătate de glas, cu
mîinile ridicate, părea mai curînd un fel de şoaptă rostită într-o
desăvîrşită uitare de sine, ceva ca o convorbire cu astrul înălţat
mult pe cer. Legănîndu-se, flăcăiandrul continua să murmure:

—Abu-Hammu-Aoth-Abaoth-Abirâm — Haam-mira-am...

În această improvizaţie se încurcau tot soiul de conexiuni

confuze şi asocieri de idei, căci dacă adresa prin ea cuvinte
babiloneene de dezmierdare astrului nopţii, numindu-l Abu, tată,
şi Hammu, unchi, se auzea, de asemenea, şi numele lui Avram,
străbunul lui adevărat, sau numai bănuit, la care prin extindere şi
flexiune se mai adăuga încă un nume, transmis prin venerabilă
tradiţie, cel al lui Hammu-rabi, Legislatorul, nume legendar avînd
sensul de „unchiul meu divin este sublim“, după care urmau
sunete grele de semnificaţii, care depăşind cu ideea de tată,
limitele cultului astral, practicat în orientala lui ţară de baştină, şi
amintirile de familie, se străduiau, bîiguind, să ajungă la noua
entitate spirituală, încă în formaţie, îndrăgită, discutată şi
încurajată de cei din preajma lui.
 — Iao-Aoth-Abaoth, îngîna flăcăiandrul, Iahu, Iahu! la-ave-
ilu, la-a-um-ilu.

Şi pe cînd continua astfel, cu mîinile ridicate, cu legănări,

clătinări din cap şi zîmbete de îndrăgostit, adresate lunii, izvor de
lumină, înfăţişarea singuraticului devenea tot mai ciudată,
aproape înfricoşătoare. Cufundarea în rugăciune, revărsarea lirică,
sau ce va fi fost, părea să-l ducă departe, iar crescînda uitare de
sine în care acţiunea sa îl învăluia, să degenereze în ceva aproape
necurat. Nu dăduse glas puternic melopeii sale şi nici n-ar fi putut.
Glasul acesta, cu accente stridente, pe jumătate copilăros, cu un
timbru adolescentin, era fragil şi în formaţie, fără rezonanţă
organică. Şi iată că, deodată, glasul i se frînse, spărgîndu-se într-
un fel de spasm. Nu se mai auzi decît ca o şoaptă gîfîită:

— Iahu! Iahu! plămînul fiind cu totul lipsit de aerul pe care

el uita să-l mai tragă în piept.

Totodată, trupul i se contractă şi se răsuci, pieptul i se

prăbuşi, muşchiul pîntecului începu o ciudată mişcare de rotire,
ceafa şi umerii zvîcniră, crispaţi, mîinile tremurau, muşchii tensori
ai antrebraţelor se încordară şi se umflară şi, deodată, ochii lui
negri se dădură peste cap — albul gol lucind neliniştitor în lumina
lunii.

Trebuie spus aici că nimeni n-ar fi putut prevedea uşor o

asemenea neorînduială în comportamentul băiatului. Criza
aceasta, sau oricum am numi-o, făcea impresia unei nepotriviri şi
a unei surprize neliniştitoare, întrucît la prima vedere constituia
un contrast neverosimil cu impresia de bună creştere, cuviinţă şi
înţelegere pe care o făcea persoana lui simpatică şi, totuşi, puţin
cam prea afectată. Dacă întâmplarea era serioasa, se punea
întrebarea cine trebuia să se îngrijească de sufletul lui, care în
acest caz putea fi, eventual, socotit dacă nu dintre cele alese,
oricum dintre cele primejduite. Iar dacă la mijloc nu era decît un
joc şi o toană, faptul rămînea destul de neliniştitor — şi că
asemenea purtări erau cel mai puţin potrivite aici, părea să
rezulte în cele ce urmează din purtarea tînărului înnebunit de
lună.

Tatăl

Dinspre colină şi locuinţe răsună numele lui, strigat de la

oarecare depărtare, şi apoi, mai apropiat, de două sau trei ori:

— Iosife! Iosife!

La a treia chemare auzi, sau, cel puţin, abia atunci arătă că aude
şi, venindu-şi repede în fire, murmură:

— Sînt aici!

Ochii îşi recăpătară expresia firească; lăsă braţele să-i cadă

şi zîmbi ruşinat, cu capul în piept. Era glasul blînd, ca totdeauna
tremurând de emoţie şi uşor plîngător, al tatălui său, care-l striga.
Şi iată că-l auzi de aproape de tot. Dar, deşi îşi văzu fiul lîngă
fîntînă, bătrînul mai întrebă încă o dată:

— Iosife, unde eşti?

Deoarece purta veşminte lungi, iar, pe de altă parte, lumina

lunii, cu înşelătoarea ei precizie şi fantastica ei limpezime,
favoriza imagini exagerate, Iacob — sau Iacov ben Isaac, cum
scria cînd trebuia să-şi semneze numele — apărea de o
maiestuoasă grandoare, aproape nefiresc de înalt, stînd în
picioare între fîntînă şi copacul înţelepciunii, mai aproape de
acesta, care, cu umbra frunzişului său, îi vîrsta îmbrăcămintea.
Prin ţinută — fie că era conştient sau nu — făptura îi devenea şi
mai impresionantă, sprijinit cum sta în toiagul lung, ţinut de
capătul de sus, aşa încît mîneca Jargă a veşmîntului, dintr-o
ţesătură de lînă foarte fină, cu falduri bogate şi palide dungi
înguste, îi cădea spre cot, dezvelindu-i braţul, încă de pe atunci
slăbit de bătrîneţe, ridicat mult deasupra capului şi lăsînd să se
vadă încheietura mîinii, împodobită cu o brăţară de aramă. Fratele
geamăn al lui Esau, mai iubit decît acela, avea, pe atunci, şaizeci
şi şapte de ani. Barba lui rară, dar lungă şi răsfirată (căci,
pierzîndu-se în părul stufos de la tîmple, îi încadra obrajii cu două
şuviţe subţiri ajungînd în această lăţime pînă la piept), crescută în
voie, fără a fi încîrlionţată, nici îndreptată şi nici cumva adunată,
strălucea argintie în lumina lunii. Buzele subţiri i se străvedeau
bine. Cute adînci îi brăzdau faţa, pornind de la rădăcina nasului
subţire şi se pierdeau în barbă. Dar ochii — sub fruntea pe
jumătate acoperită de o glugă cu împestriţări întunecate, dintr-un
postav ţesut în Canaan, ale cărei capete se îndoiau pe piept în
falduri şi erau aruncate peste umăr — ochii aceştia mici, căprui şi
scînteietori, cu pungi moi dedesubt, obosiţi de vîrstă şi vădind
numai agerimea spiritului, cătau îngrijoraţi la flăcăiandrul de lîngă
fîntînă. Veşmîntul, pe care poziţia braţelor îl sumetea şi-l dădea în
lături, lăsa să se întrevadă o îmbrăcăminte de desubt, din lînă
colorată de capră, strînsă pe trup, ale cărei poale scoborau pînă la
vîrful încălţărilor de postav, o îmbrăcăminte care din pricina
ciucurilor lungi, aşezaţi în rînduri oblice, se putea crede că e
făcută din mai multe haine suprapuse. Astfel îmbrăcămintea
moşneagului era groasă şi alcătuită din mai multe foi, foarte
arbitrară ca gust, elemente împrumutate din cerinţele civilizaţiei
orientului amestecîndu-se cu altele, aparţinînd mai degrabă lumii
beduino-ismailite şi celei a pustiei.

Cu bun-simţ, Iosif nu răspunse la ultima chemare, deoarece

tatăl lui, rostind-o, îl şi văzuse. De aceea se mulţumi doar să-i
zîmbească, întredeschizîndu-şi buzele pline, şi dezvelind lucirea
dinţilor — dinţi albi, cum apar într-o faţă smeadă, dealtfel nu
strîns alăturaţi, ci cu strungăreţe — şi să facă între timp gesturile
de salut obişnuite cu asemenea prilejuri. Ridică din nou palmele,
cum le înălţase mai înainte spre lună, îşi legănă capul şi plescăi
din limbă, semn de încîntare şi admiraţie. Apoi, trecîndu-şi mîna
pe frunte, o lăsă, cu un gest firesc şi elegant, să alunece deschisă
către pămînt; după asta, cu pleoapele pe jumătate închise şi
capul dat pe spate, îşi puse pe inimă palmele împreunate, arătînd,
pe urmă, de cîteva ori de aici fără să le despartă, către bătrîn,
rotindu-le mereu spre inimă, pe care astfel o oferea, oarecum,
tatălui. Duse şi spre ochi amîndouă degetele arătătoare, îşi atinse
în treacăt şi genunchii, creştetul şi picioarele, revenind, între
acestea, cu braţele şi cu mîinile la gestul adoraţiei: totul un joc
frumos, îndeplinit după rînduielile bunei-cuviinţe, cu uşurinţă şi în
formele poruncite, dar care dezvăluia, totodată, un stil şi o
eleganţă personală — expresie a unei firi îndatoritoare, politicoase
şi nu lipsită de sensibilitate. Devenită familiară prin zîmbetul ce o
însoţea, era mimica supunerii religioase faţă de zămislitor şi
stăpîn, capul întregii stirpe, mimică înviorată dealtfel de o bucurie
nemijlocită a inimii, iscată de prilejul ce îi fusese dat să-şi arate
veneraţia. Iosif ştia, de bună seamă, că purtarea tatălui său nu
fusese totdeauna demnă şi vitejească. Aspiraţia lui, în atitudine şi
în cuvinte, către sublim, nu se potrivea cu slăbiciunea fricoasă
care-i încerca uneori sufletul; Iacob avusese ceasurile lui de
umilinţă, de fugă, de spaimă şi panică, şi se aflase în împrejurări
în care cel care-i purta dragoste nu ţinea să şi-l înfăţişeze, deşi
tocmai ele fuseseră străluminate de harul divin. Zîmbetul
flăcăiandrului, nelipsit de cochetărie şi nici de încredere în sine, se
ivea, în bună parte, din bucuria pe care i-o isca înfăţişarea tatălui
său, efectul de lumină ce-l punea în valoare, ţinuta de o
impunătoare maiestate a bătrînului sprijinit în toiagul său lung; în
mulţumirea aceasta copilărească se vădea gustul lui pentru
efectul pur, fără a se preocupa de faptele mai profunde.

Iacob zăbovi pe loc. Poate observase bucuria pe care o făcea

fiului său şi dorea s-o mai prelungească. Glasul lui, de care
spuneam că era pătruns de emoţie, deoarece un uşor tremur îi
trăda o mîhnire tainică, se auzi din nou, pe jumătate întrebător:

— Copilul stă pe marginea adîncurilor?

 Ciudate cuvinte, rostite şovăielnic şi ca în vis. Sunau de
parcă vorbitorul ar socoti nepotrivit sau cel puţin surprinzător că,
la o vîrstă atît de tînără, s-ar şedea pe marginea adîncurilor; ca şi
cum cuvintele „copil“ şi „adînc“ nu s-ar fi potrivit. De fapt, însă,
ceea ce se exprima şi căuta să-şi facă loc prin vorbele lui era
îngrijorarea de dădacă, teama ca nu cumva losif, rămas cu mult
mai tînăr şi copilăros în ochii tatălui său decît era în realitate, să
cadă din neatenţie în fîntînă.

Flăcăiandrul zîmbi şi mai tare, dezvelindu-şi un şi mai mare

număr de dinţi rari şi, în loc de orice răspuns, dădu aprobator din
cap. Dar îşi schimbă imediat expresia, căci al doilea cuvînt al
tatălui suna mai aspru. Bătrînul porunci:

— Acoperă-ţi goliciunea!

Lăsînd ochii în jos, losif îşi cuprinse dintr-o privire trupul şi

jumătate cu spaimă, jumătate în glumă, ridică braţele, arcuindu-
le, şi desfăcu iute nodul mînecilor cămăşii, pe care o trase pe
umeri. Atunci se păru, într-adevăr, că bătrînul se oprise mai
departe numai pentru că fiul lui era gol, căci acum se apropia,
sprijinindu-se anevoie de toiagul cel lung, pe care de fiecare dată
îl proptea în pămînt, pentru că şchiopăta. De doisprezece ani, de
la o întîmplare prin care trecuse, în împrejurări foarte jalnice, în
timpul unei călătorii, într-un moment de mari temeri şi îngrijorări,
Iacob şchiopăta din sold.

Bărbatul numit Iebuseu

Nu trecuse decît puţină vreme de cînd se văzuseră. Ca de

obicei, Iosif luase cina în cortul de locuit, înmiresmat de mosc şi
smirnă, al tatălui său, împreună cu acei dintre fraţii lui vitregi,
care tocmai se aflau acolo; căci alţii erau departe, pentru a păzi
alte turme, către miazănoapte, aproape de un oraş întărit şi loc de
închinăciune în valea vegheată de munţii Ebal şi Garizim, vale
numită Sihern, Şehem, „grumazul“, şi de asemenea, Mabarta sau
„trecătoarea“. Iacob avea legături religioase cu locuitorii din
Sihem; căci, deşi zeitatea căreia i se închinau acolo era una dintre
formele Păstorului sirian şi ale Stăpînului frumos, a lui Adonis şi a
acelui Tammuz, adolescentul înfloritor, sfîşiat de mistreţ, pe care
jos, în Ţara de miazăzi, îl numeau Usiri, Jertfitul, totuşi, încă de
mult, de pe vremea lui Avraam şi a lui Melhisedec, regele-preot
din Sihem, divinitatea aceasta căpătase în gîndirea localnicilor un
profil deosebit, care o făcuse vrednică să fie numită El elion, Baal-
berit, adică să poarte numele Celui Preaînalt, al Dumnezeului
Alianţei, creatorul şi stăpînul cerului şi pămîntului. Asemenea
concepţie îi părea lui Iacob justă şi lesnicioasă şi era înclinat să
vadă în Fiul sfîşiat din Sihem pe Dumnezeul adevărat, suprem,
Dumnezeul lui Avraam, iar în sihemiţi fraţi întru credinţă, cu atît
mai mult cu cît, potrivit unei tradiţii sigure, transmisă din
generaţie în generaţie, însuşi străvechiul pribeag din Ur, în
treacăt, şi anume într-o discuţie savantă cu şoltuzul din Sodoma, îl
numise pe Dumnezeul credinţei sale „El elion“, asemănîndu-l, în
felul acesta, cu Baal şi cu Adonis al lui Melhisedec. Şi chiar Iacob,
nepotul lui întru credinţă, înălţase cu ani în urmă, după
întoarcerea din Mesopotamia, un altar acestei divinităţi, cînd îşi
statornicise tabăra la porţile oraşului Sihem. Săpase şi o fîntînă
aici şi cumpărase dreptul de păşunat cu sicli buni de argint.

Mai tîrziu, între sihemiţi şi oamenii lui Iacob se iscaseră grele

neînţelegeri, ale căror urmări fuseseră cumplite pentru oraş. Dar
odată pacea statornicită, legătura fu reînnoită, astfel încît
întotdeauna o parte din vitele lui Iacob păşteau pe izlazurile
Sihemului, iar parte dintre fiii şi păstorii lui se aflau, din pricina
acelor turme, departe de el.

În afară de Iosif, mai fuseseră la cină cîţiva dintre fiii Liei,

anume ciolănosul Isahar şi Zebulon, cel care dispreţuia traiul de
păstor, dar nici plugar n-ar fi vrut să fie, ci numai şi numai năier.
Căci, de cînd fusese la Ascalon, pe malul mării, nu ştia meserie
mai frumoasă şi înşira poveşti nemaipomenite cu aventuri şi cu
făpturi hibride şi monstruoase, ce sălăşluiau dincolo de ape şi pe
care le puteai vizita fiind corăbier; făpturi omeneşti cu capete de
tauri sau lei, bicefali, oameni cu două capete, ori cu două feţe,
una semănînd a om, iar cealaltă a cîine ciobănesc, astfel că
puteau pe rînd vorbi sau lătra, oameni cu picioarele ca bureţii de
mare şi alte asemenea năzdrăvănii. Mai fusese cu ei la cină
Neftali cel sprinten, fiul Bilhei, precum şi amîndoi fiii Zilpei;
cinstitul Gad şi Aşer care, cum îi era obiceiul, încercase să înhaţe
bucăţile cele mai bune şi-i cînta fiecăruia în strună. Cît despre
fratele drept al lui Iosif, copilul Beniamin, acesta era, deocamdată,
prea mic şi mai trăia printre femei, neputînd lua parte la ospeţe,
căci cina din acea seară fusese, într-adevăr, un ospăţ.

Un bărbat pe nume Iebuseu, de baştină, spunea el, din

oraşul Taanac, istorisise, în timpul cinei, despre stolurile de
porumbei şi despre heleşteiele pline cu peşte ale templului de
acolo. El se afla de cîteva zile pe drum, ducînd o cărămidă, pe
care stăpînul oraşului Taanac, Aşirat-iaşur, numit în chip exagerat
rege, o scrisese pe toate părţile ei pentru „fratele“ său, Rifat-Baal,
principe de Gaza, cuvintele sunînd aşa: Rifat-Baal să trăiască
fericit, iar zeii cei mai de seamă să se îndure să lucreze laolaltă
pentru înflorirea sa, a casei sale şi a copiilor săi, fiindcă el, Aşirat-
iaşur nu va putea să-i trimită lemnul şi banii pe care, pe drept sau
nu, i-i ceruse, căci, pe de o parte, nu-i avea, iar pe de altă parte, îi
făceau şi lui mare trebuinţă, dar că, în schimb, prin mijlocirea
bărbatului Iebuseu, îi trimitea o statuetă de lut ars, înzestrată cu
un har deosebit, anume pe zeiţa Astarte, patroana sa şi a cetăţii
sale, ca să-l binecuvînteze şi să-i ajute să se tămăduiască de pofta
aurului şi a lemnului. Aşadar acest Iebuseu, cu barbă de ţap şi
înfăşurat de la gît şi pînă la călcîie în lîneturi bălţate, poposise la
Iacob să-i afle părerile, să mănînce din pîinea lui şi să mîie o
noapte la el, înainte de a porni mai departe în jos, către mare, iar
Iacob, întîmpinîndu-l primitor, îi dădu doar a înţelege că nu se
cuvenea să apropie de el statueta zeiţei Astarte, o figurină de
femeie cu pantaloni, coroană şi văl, care-şi strîngea sînii mici cu
amîndouă mîinile, ci s-o ţină deoparte. Încolo, Iacob îl primise fără
vreo prejudecată, amintindu-şi de o întîmplare transmisă prin
tradiţie, potrivit căreia Avraam, izgonind, într-o clipă de mînie, în
pustie, pe un bătrîn idolatru, fusese mustrat de Dumnezeu din
pricina neîngăduinţei sale şi silit să-l recheme pe moşneagul ce nu
avea dreapta credinţă.

Serviţi de doi sclavi, în veşminte de in proaspăt spălate,

bătrînul Madai şi tînărul Mahalaleel, cei de faţă cinară chinciţi în
jurul covorului, pe perne (Iacob ţinea la această datină din bătrîni
şi nu voia să se şadă în jilţuri, potrivit deprinderii locuitorilor de
frunte din oraşe, după pilda marilor împărăţii de la apus şi
miazăzi); mîncară măsline, un ied fript cu gustoasa pîine kemah
ca adaos, la sfîrşit, în cupe de aramă, compot de prune şi stafide,
iar ca băutură se aduse vin sirian în pocaluri de sticlă colorată.
Gazda şi oaspetele stătură la taifas, schimbînd vorbe înţelepte, pe
care Iosif, cel puţin, le ascultă cu multă luare-aminte — o
convorbire cu caracter general şi particular totodată, deopotrivă
despre lucrurile divine şi cele pămîntene, precum şi zvonurile
politice, ca de pildă: împrejurările familiale ale bărbatului numit
Iebuseu şi slujba lui oficială pe lîngă stăpînul oraşului, Aşirat-iaşur;
apoi călătoria sa, cînd, călare pe un măgar, folosise drumul ce
străbatea cîmpia Israil şi podişul, şi apoi poteca din munţi, pe
cumpăna apelor, şi că, acum, îşi pusese în gînd să coboare în ţara
filistenilor pe o cămilă, pe care o va cumpăra a doua zi dimineaţă
în Hebron; mai vorbiră de preţul vitelor şi al grîului în ţara lui
Iebuseu; despre cultul Stîlpului înflorit, închinat zeiţei Aşera din
Taanac şi despre „degetul“, adică oracolul ei, prin mijlocirea
căruia zeiţa încuviinţase trimiterea unuia dintre chipurile sale, ca
Astarte a drumurilor, pentru a bucura inima lui Rifat-Baal din
Gaza; despre sărbătoarea ei, pe care, de curînd, poporul întreg o
petrecuse în dansuri desfrînate, mîncînd nesăbuit de mult peşte,
iar bărbaţii şi femeile îşi schimbaseră între ei veşmintele pentru a
prăznui pe androgina Aşera, amintind dualitatea ei sexuală de
care vorbeau preoţii. Aici, netezindu-şi barba, Iacob îl întrerupse
cu întrebări deosebit de iscusite, adică: cine ocrotea locul numit
Taanac pe tot timpul cît chipul Aşerei va fi pe drumuri, cum
trebuie mintea să înţeleagă legătura dintre această statuetă
itinerantă şi zeitatea acelor locuri şi dacă, nu cumva, aceasta nu
suferea, ca urmare a pribegirii unei părţi din făptura sa, o
mişcorare simţitoare a puterii ei? La care bărbatul numit Iebuseu
răspunse că de ar fi aşa, degetul zeiţei Aşera nu s-ar fi îndoit către
sine, încuviinţînd călătoria, şi că, potrivit învăţăturii preoţilor, în
fiecare din chipurile ei puterile divinităţii erau deopotrivă de
prezente şi de o eficacitate egal de perfectă. Apoi Iacob îi arătă cu
blîndeţe că, dacă Aşera era bărbat şi femeie, adică Baal şi Baalat
în acelaşi timp, mamă a zeilor şi rege al cerului, se cuvenea să fie
pusă pe aceeaşi treaptă nu numai cu Iştar, despre care venise
zvon din Sinear, şi cu Eset-Isis, a cărei faimă răzbătuse la ei din
ţara Egiptului, dar şi cu Şamaş, Şalim, Addu, Adonis, Lahama sau
Damu, pe scurt, cu Stăpînul lumii, supremul Dumnezeu,
ajungîndu-se astfel la încheierea că, la urma urmelor, era vorba
de El elion, Dumnezeul lui Avraam, Creatorul şi Tatăl, pe care nu-l
puteai trimite pe drumuri, deoarece domnea asupra tuturor, şi nu-
l slujeai defel mîncînd peşte, ci numai ieşindu-i în întîmpinare
neprihănit şi slăvindu-l cu fruntea în ţărînă. Dar bărbatul Iebuseu
nu înţelesese mare lucru din asemenea consideraţii. Dimpotrivă,
declară: după cum soarele se iveşte mereu într-o zodie anumită şi
dăruieşte din lumina sa fiecărei planete, astfel că fiecare dintre
acestea înrîureşte, în felul ei, destinul oamenilor, tot aşa principiul
divin se subîmparte şi se preface în fiecare dintre divinităţi, iar
printre acestea Aşirat, stăpîn-stăpînă, ar fi, după cum se ştie,
anume aceea care înfăptuieşte puterea divină, în sensul rodniciei
vegetale şi al învierii fireşti din legăturile lumii subpămîntene,
devenind în fiecare an din Stîlp uscat un Stîlp înflorit, astfel că nu
sînt nelalocul lor, pentru a prăznui reînflorirea Stîlpului, nici
ospeţele şi danţurile desfrînate şi nici alte libertăţi şi voluptăţi şi
mai şi, căci neprihănirea este de atribuit numai soarelui şi
principiului divin primordial şi nedespărţit, nu şi întrupărilor sale
planetare, iar raţiunea trebuie să deosebească strict între
neprihănit şi sacru, socotind că sacrul nu are nici o legătură, sau
nu una necesară, cu neprihănirea. — La toate acestea, Iacob îi
răspunse cu o şi mai mare înţelepciune: N-ar vrea pentru nimic în
lume să mîhnească pe cineva şi cu atît mai puţin pe oaspetele
cortului său, prietenul inimii unui prea-puternic rege şi solul lui,
nici să-i jignească credinţele moştenite de la părinţii săi şi
învăţate de la scribii tăbliţelor de argilă. Dar însuşi soarele n-ar fi
decît o lucrare a mîinilor lui El elion, şi ca atare e divin, însă nu
Dumnezeu, ceea ce raţiunea trebuie să deosebească. Aşa fiind,
înseamnă că te pui în calea acestei raţiuni şi că aţîţi mînia şi
pizma Domnului, dacă umbli să adori una sau alta dintre lucrările
sale, în loc să-l proslăveşti numai şi numai pe El, mai cu seamă că
însuşi oaspetele Iebuseu a mărturisit cu gura lui că zeii ţării sale
sînt idoli pe care, el, vorbitorul, se opreşte, din dragoste şi
politeţe, a-i numi cu un nume mai urît. Dacă acel Dumnezeu, ce a
creat soarele, constelaţiile, stelele rătăcitoare şi pămîntul, este
Dumnezeul suprem, trebuie să fie şi Unicul, şi în acest caz este
mai potrivit să nici nu mai pomeneşti de alţii, deoarece altfel ai fi
silit să-i numeşti cu acea denumire pe care Iacob se opreşte s-o
rostească, tocmai din pricină că raţiunea trebuie să socoată că
expresia şi cuvîntul „Dumnezeul suprem“ este totuna cu „Unicul
Dumnezeu“. — În privinţa întrebării despre deosebirea sau
identitatea dintre aceste două înţelesuri, s-a iscat o discuţie mai
lungă, de care gazda nu s-ar mai fi săturat şi ar fi continuat-o,
dacă era după el, toată noaptea sau măcar cît de tîrziu. Însă
lebuseu o abătu spre întîmplările acestei lumi şi ale împărăţiilor
ei, spre vrajbe şi uneltiri, pe care el, prieten şi rudă cu un principe
canaanean, era în măsură să le cunoască mai bine decît oamenii
de rînd: că în Cipru, căruia el îi zicea Alaşia, bîntuia ciuma, ucigînd
mulţi oameni, dar nu chiar pe toţi, cum îi scrisese domnitorul
acelei insule, faraonului Ţării de miazăzi, pentru a justifica cu
acest pretext sistarea aproape totală a plăţii tributului de aramă;
că regele din ţara Heta sau Hatti s-ar numi Subbiluliuma, şi
ridicase oşti atît de puternice, încît îl ameninţa pe regele Tuşratta
din Mitanni că-l va înfrînge şi îi va răpi zeii, măcar că acesta era
încuscrit cu marea casă domnitoare din Teba; iar kassitul, care
domnea în Babilon, începuse să tremure în faţa prinţului-preot din
Assur, ce căuta să se despartă de regatul Legislatorului, pentru a
întemeia un nou stat pe malurile Tigrului; că, faraonul, folosindu-
se de banii tributului sirian, îmbogăţise peste măsură preoţimea
zeului Amon şi ridicase acestui zeu un templu cu o mie de coloane
şi porţi tot din aceiaşi bani, deşi aceste mijloace ale sale aveau să
scadă destul de curînd simţitor, deoarece nu numai că tîlharii
beduini jefuiesc oraşele ţării, dar şi puterea heteilor dinspre
miazănoapte sporea, tăgăduind închinătorilor lui Amon dreptul de
a stăpîni Ţara Canaanului, în timp ce nu puţini dintre principii
amoriţi s-ar fi înţeles, împotriva lui Amon, cu această putere
străină. Ajuns aici, lebuseu făcu cu ochiul, probabil pentru a-i da
să înţeleagă lui Iacob, ca între prieteni, că Aşirat-iaşur apucase şi
el pe aceleaşi căi de înţelepciune politică, însă interesul gazdei
pentru discuţie scăzuse de cînd nu se mai vorbea despre
Dumnezeu, încît convorbirea lîncezea şi ei se ridicară de pe
pernele pe care şezuseră: lebuseu ca să se încredinţeze că zeiţa
Astarte a drumurilor nu păţise nimic; Iacob pentru a face, sprijinit
în toiag, un ocol prin tabără, să vadă de femei şi de vitele din
staule. Cît despre fiii săi, Iosif se despărţise de fraţii lui chiar în
faţa cortului, deşi la început le dăduse a înţelege că voia să
rămînă cu ei. Dar cinstitul Gad îi spusese fără ocol:

„Cară-te, prostănacule şi curvuliţo, n-avem nevoie de tine !“

La care, Iosif, după o scurtă clipă de gîndire, ticluindu-şi bine

răspunsul, i-o întorsese: „Gad, tu semeni cu o bîrnă nedată la
rindea şi cu un ţap năbădăios din turmă. Dacă îi repet tatii
cuvintele tale, te va pedepsi. Dacă i le spun măcar lui Ruben,
fratele nostru, te va chelfăni, fiindcă este un om drept. Totuşi, las’
să fie cum ai zis: dacă voi o luaţi la dreapta, eu o apuc la stînga,
sau dimpotrivă. Căci eu vă iubesc într-adevăr, dar, din păcate,
vouă vă este silă de mine, azi mai mult ca oricînd, căci tata mi-a
dat el însuşi la masă o bucată de ied şi m-a privit cu dragoste. De
aceea găsesc bună purtarea ta, ca necazul să fie ocolit şi nu
cumva să cădeţi, din nebăgare de seamă, în păcat. Rămîneţi cu
bine!“

Gad îl ascultase cu un aer de dispreţ şi nepăsare, deşi curios

ce mai era în stare puştiul să spună şi să scornească cu acest
prilej. Apoi, făcînd un gest necioplit, se depărtase în tovărăşia
fraţilor lui, iar Iosif plecase singur.

Pe urmă, Iosif mai făcu o mică plimbare nocturnă, care nu-i

mai plăcu, abătut cum era din pricina grosolăniei lui Gad,
compensată numai în parte de faptul că-şi ticluise bine răspunsul.
Urcase agale colina, acolo unde se povîrnea spre răsărit, ajungînd
curînd pe creasta cu priveliştea către miazăzi, astfel, încît văzu
spre stînga, în fundul văii, oraşul alburiu sub lumina lunii, cu
zidurile sale groase, străjuite în colţuri de turnuri pătrate, cu
porţile lui, cu colonada curţii palatului şi templul masiv, înconjurat
de o terasă largă. Privea cu plăcere oraşul, în care locuiau atîţia
oameni. Izbuti să recunoască şi locul mormintelor alor săi, peştera
dublă, cumpărată odinioară, cu toate formele, de Avraam de la un
hitit unde zăceau osemintele străbunilor, străbunica babiloneană,
împreună cu căpeteniile mai tîrzii ale seminţiei lui; la stînga, se
conturau, în lumina străvezie a lunii, ciubucele construcţiilor de
piatră ale intrării în dublul mormînt săpat în stîncă, şi în inima
băieţandrului sentimentele de pietate iscate de gîndul morţii se
amestecară cu simpatia ce i-o insufla vederea oraşului plin de
oameni. Apoi se întorsese înapoi, pe acelaşi drum, căutase fîntîna,
se răcorise, se purificase şi, după ce-şi unsese trupul cu ulei,
începuse să curteze în felul acela cam deşucheat luna, fiind
surprins aici de tatăl său, care-l căuta, mereu neliniştit, ca de
obicei.

Pîrîtorul

Acum, bătrînul sta lîngă el, şi trecîndu-şi toiagul în mîna

stîngă, puse dreapta pe creştetul fiului, scufundîndu-şi ochii
obosiţi, dar pătrunzători, de moşneag, în frumoşii ochi negri pe
care flăcăiandrul îi înălţă la început spre el, dezvelindu-şi totodată
luciul scînteietor al dinţilor rari ca apoi să şi-i plece: parte din
simplu respect, parte fiindcă se simţea întrucîtva vinovat că tatăl
său îi ceruse să-şi tragă cămaşa pe trup. De fapt, pentru plăcerea
de a simţi răcoarea serii, sau nu numai pentru ea, întîrziase să se
îmbrace iarăşi, şi bănuia că tatăl i-ar fi ghicit imboldurile şi
gîndurile care-l făcuseră să-şi îndrepte, pe jumătate dezbrăcat,
gesturile de veneraţie către cer! Simţindu-se legat, atît prin
horoscopul lui, cît şi prin tot soiul de presimţiri şi speculaţii, de
astrul nopţii, încercase, înfăţişîndu-i tînăra sa goliciune, un
sentiment de dulceaţă şi nădejde, convins că îi va fi lunii pe plac,
cu intenţia anume să-i cumpere astfel bunăvoinţa — sau chiar pe
aceea a Fiinţei supreme. Senzaţia de lumină rece ce-i mîngîia
umerii, împreună cu adierea serii, i se păru ca o izbîndă a
încercării lui copilăreşti, care nu trebuia socotită neruşinare,
deoarece ajungea tocmai la sacrificarea ruşinii. Să ne gîndim că
datina circumciziunii, adusă din Egipt ca obicei igienic, dobîndise
de multă vreme un înţeles deosebit mistic în stirpea lui Iosif şi la
cei din preajma lui. Devenise căsătoria, cerută şi statornicită de
Dumnezeu, a omului cu divinitatea, înfăptuită pe acea parte a
trupului, care părea să constituie punctul de convergenţă al fiinţei
sale şi pe care se făcea orice jurămînt trupesc. Erau bărbaţi care
purtau numele Domnului pe membrul lor genitor sau îl scriau pe
el înainte de a poseda o femeie. Legămîntul de credinţă cu
Dumnezeu avea un caracter sexual şi, fiind încheiat cu un stăpîn
şi un creator pe cît de exigent, pe atît de exclusivist, îi provoca
principiului masculin, în chip moralizator, o feminizare care-l
slăbea. Jertfa sîngeroasă a circumciziunii se apropie de castrare,
în idee şi mai mult încă decît trupeşte. Sfinţirea cărnii simboliza
totodată castitatea şi jertfirea ei: aşadar, căpăta un înţeles
feminin. În afară de asta, Iosif se ştia — după cum o şi auzise
dealtfel de la toţi — gingaş şi frumos, stare de spirit ce comporta
şi o anumită conştiinţă feminină a meritelor sale; şi, deoarece
cuvîntul „frumos“ era cel mai des folosit în legătură cu astrul
nopţii, mai cu seamă atunci cînd luna era plină, clară şi
neacoperită de vreun nor, deci era un atribut lunar, potrivit cu
sfera celor cereşti şi care nu se întrebuinţa, la drept vorbind, decît
metaforic în legătură cu oamenii, astfel încît noţiunile de „frumos“
şi „gol“ aproape că se contopeau, băieţandrul găsea că, în ce-l
privea, era înţelept şi plin de evlavie să răspundă la frumuseţea
astrului cu propria lui goliciune, ca plăcerea şi admiraţia să fie
reciproce.

Nu vrem să judecăm cît de puţin sau cît de mult o anumită

degenerare a purtării sale era inspirată de aceste concepţii
semiobscure. În orice caz, proveneau din sensul ancestral al
dezgolirii religioase, ce-şi menţinuse încă în ochii lui valabilitatea,
încît prezenţa şi mustrarea tatălui său îi insuflară un sentiment
tulbure de vinovăţie. Căci iubea spiritualitatea bătrînului şi se
temea de ea şi simţea limpede că ea respingea, în bună parte, ca
păcătoasă, o lume de idei de care el se mai socotea legat, fie
chiar şi numai în joacă, dar bătrînul o arunca departe în trecut, ca
anterioară lui Avraam, şi o lovea cu cuvîntul celei mai cumplite şi
totdeauna mai la îndemînă înfierări, cuvîntul „idolatrie“. Iosif se
aştepta la o mustrare aspră în acest sens, care să spună lucrurilor
pe nume. Dar Iacob, dintre pricinile de îngrijorare ce-l încercau, ca
totdeauna, în privinţa fiului său, alese o cu totul alta:
 — Într-adevăr, ar fi mai bine ca, după ce şi-a făcut
rugăciunea, copilul să şi doarmă la adăpostul cortului. Nu-mi
place să-l văd singur în noaptea ce creşte, sub stelele luminîndu-i
pe buni şi răi. De ce n-a rămas cu feciorii Liei, sau nu a mers
împreună cu cei ai Bilhei?

Bătrînul ştia prea bine de ce Iosif se ţinuse şi de data

aceasta deoparte, iar băiatul ştia de asemenea că numai
amărăciunea ce i-o stîrneau bătrînului aceste legături
binecunoscute cu fraţii îl siliseră să pună întrebarea. Răspunse din
vîrful buzelor:

— Fraţii şi cu mine am vorbit şi ne-am înţeles aşa, în bună

pace.

Iacob urmă:

— Uneori, leul deşertului şi cel ce hălăduieşte prin

păpurişul fluviului, acolo unde se varsă în marea cea sărată, se
abat şi pe aceste meleaguri, înfometaţi, setoşi de sînge, şi se
năpustesc asupra turmelor. Sînt abia cinci zile de cînd Aldmodad,
păstorul, a venit şi, culcat cu burta în ţărînă, mi-a mărturisit că o
fiară sălbatică a ucis în plină noapte două mioare, răpind una
pentru a o mînca. Pe Aldmodad l-am crezut nevinovat fără să mai
jure, căci mi-a arătat şi oaia sfîşiată, de unde se vedea limpede că
leul o răpise pe cealaltă, iar paguba a fost pe capul meu.

— Pierderea este mică, îi răspunse losif linguşitor, şi

aproape că nu înseamnă nimic, faţă de bogăţia cu care Domnul l-
a dăruit pe stăpînul meu, în Mesopotamia, preferîndu-l.

Iacob lăsă capul în jos şi-l aplecă puţin într-o parte, în semn
că nu se înfumurează de această binecuvîntare, deşi ea n-ar fi dat
roade fără un sprijin înţelept din partea sa. Îi răspunse:

— Acelui ce i s-a dat mult, i se poate lua mult. Domnul,

care m-a îmbrăcat în argint, mă poate preface în lut şi sărac,
asemenea ciobului de oală aruncat la gunoi, căci atotputernică îi
este vrerea, iar căile dreptăţii lui sînt de nepătruns. Argintul are o
strălucire palidă, adăugă el, ferindu-se să privească astrul nopţii,
căruia losif îi şi aruncă o ocheadă. Argintul înseamnă necaz şi cea
mai amară teamă a unei inimi temătoare vine din nesocotinţa
acelora de care se îngrijeşte.

Băietanul înălţă spre bătrîn o privire rugătoare, întovărăşită

de un gest liniştitor de mîngîiere.

Iacob nu-i îngădui să-l ducă pînă la capăt şi-i zise:

— Acolo, pe păşunea ciobanilor, la o sută sau două sute de

paşi de aici, s-a strecurat leul care i-a ucis oii bătrîne cele două
mioare. Iar copilul şade singur, în plină noapte, lîngă fîntînă,
nechibzuit şi gol, fără apărare, şi uitînd cu desăvîrşire de tatăl lui.
Oare eşti tu călit să înfrunţi primejdia şi înarmat să lupţi? Eşti tu
oare ca fraţii tăi, Simeon şi Levi, Dumnezeu să-i aibă în pază,
care, răcnind, se năpustesc cu spada în mînă asupra duşmanilor,
şi au dat foc sălaşului amoriţilor? Sau eşti tu asemenea lui Esau,
unchiul tău de la Seir, de-acolo, din pustiul de miazăzi, vînător ca
el, om al stepei, roşu la piele şi păros ca un ţap? Nu, tu eşti pios,
un copil al cortului, carne din carnea mea, şi cînd Esau a venit la
vad cu patru sute de oameni, iar sufletul meu nu ştia cum se vor
sfîrşi toate astea înaintea Domnului, am pus în frunte slujnicele cu
copiii lor, fraţii tăi, în urma acestora pe Lia cu ai ei, iar pe tine,
iată, te-am aşezat la urmă de tot, împreună cu Rahila, mamă-ta...

Ochii i se şi umpluseră de lacrimi. Nu era în stare să

rostească fără a plînge numele soţiei pe care o iubise mai mult
decît orice pe lume, cu toate că trecuseră opt ani de cînd
Dumnezeu i-o răpise în chip neînţeles, iar glasul lui, şi altminteri
înduioşat, se topi într-un suspin.

Flăcăiandrul întinse braţele spre el, apoi îşi duse la buze

mîinile împreunate. Şi-i spuse cu o şăgalnică mustrare:
 — Cît de tare se nelinişteşte fără temei inima tăicuţului şi
stăpînului meu iubit, şi cît de nemăsurată îi este temerea! Cînd
oaspetele nostru ne-a urat sănătate, pentru a se duce să vadă de
dragul lui chip de lut (şi, spunînd asta, zîmbi batjocoritor, ca să-i
facă plăcere lui îacob), chip ce mi s-a părut sărăcuţ, neputincios şi
neînsemnat, ca o marfă ieftină de olar de la bîlci...

— L-ai văzut? îl întrerupse Iacob, tresărind... Chiar şi

aceasta îi displăcuse şi îl posomori.

— L-am rugat pe oaspetele nostru, înainte de cină, să mi-l

arate, zise Iosif, răsfrîngîndu-şi buzele şi ridicînd din umeri. E o
lucrare slăbuţă, iar neputinţa îi e scrisă pe frunte... Cînd tu şi
oaspetele aţi sfîrşit vorba, am ieşit în urma fraţilor, dar unul dintre
fiii slujnicei lui Lia, Gad, pare-mi-se, a cărui purtare e cinstită şi
sinceră, mi-a pus în vedere să nu merg unde se duc ei şi mi-a cam
îndurerat sufletul, fiindcă nu m-a numit pe numele meu, ci cu
nume calpe şi rele, la care eu nu răspund...

Din nebăgare de seamă şi fără voie Iosif ajunsese la pîră, cu

toate că-şi cunoştea această pornire, dăunătoare propriei sale
linişti, că voia cu toată sinceritatea s-o înfrîneze şi o şi combătuse
înainte, pentru moment, cu succes. Era o dezlănţuire a nevoii sale
de comunicare, şi aceasta împreună cu neînţelegerea sa cu fraţii,
alcătuiau un cerc vicios: pe de o parte, îl însingura şi-l împingea
spre tatăl său, iar pe de altă parte, îi crea o situaţie intermediară,
îndemn să umble cu vorbe, ceea ce înăsprea iarăşi înstrăinarea, şi
tot aşa, încît nu se putea spune dacă necazul pornise de la unul
sau de la altul, însă oricum ar fi stat lucrurile, cei mai mari abia îl
mai puteau vedea pe fiul Rahilei, fără să li se schimonosească
faţa. Desigur, toate începuseră iniţial cu preferinţa ce o arăta
lacob acestui copil — o constatare obiectivă, cu care nu vrem să
facem vreo vină unui bărbat sensibil. Însă acest sentiment tinde
în chip firesc spre nestăpînire şi spre un fel de cult îngăduitor faţă
de sine însuşi; nu încearcă să se ascundă, nu cunoaşte tăcerea, ci,
dimpotrivă, ţine morţiş să se mărturisească, să se manifeste, ar
vrea să fie în văzul întregii lumi, să atragă obşteasca atenţie
asupra sa. Este necumpătarea celor sensibili; iar lacob mai era
încurajat în această purtare de concepţia ce stăpînea tradiţia şi
stirpea sa în legătură cu impetuozitatea şi măreaţa nestatornicie
de care da dovadă Dumnezeu în ceea ce privea sentimentele şi
preferinţele: alegerea pe care o făcea sau preferinţa ce o arăta El
elion unora, lipsiţi de merite, sau, în orice caz, peste meritele lor,
erau suverane, greu de înţeles şi, din punct de vedere omenesc,
nedrepte, un dat sentimental sublim, sustras oricărei tălmăciri,
care trebuia adorat cu spaimă şi entuziasm, cu fruntea în ţărînă;
iar lacob, obiect conştient el însuşi — deşi conştient cu spaimă şi
smerenie — al unei asemenea predilecţii, se lua după pilda
Domnului, stăruind din plin asupra preferinţei sale şi dîndu-i frîu
liber.

Iosif moştenise de la tatăl său molcoma nestăpînire de sine,

proprie firilor sensibile. Vom mai avea de povestit despre
neputinţa sa de a-şi zăgăzui preaplinul sufletesc, cît şi de lipsa de
tact care l-a primejduit atît de grav. El fusese cel care, la nouă ani,
aşadar încă un copil, îl pîrîse tatălui său pe Ruben, cel bun, dar
iute la mînie, cînd acesta — furios că, după moartea Rahilei, lacob
nu-şi aşezase culcuşul alături de maică-sa, Lia, care, dispreţuită,
sta cinchită prin cort cu ochii veşnic înroşiţi, ci alături de Bilha,
slujnica, făcînd-o favorita lui — smulsese aşternutul părintesc din
noul lui loc şi-l răvăşise, proferînd blesteme. Fusese, de bună
seamă, o faptă necugetată, săvîrşită de dragul Liei, dintr-un
orgoliu filial jignit şi de care se căise repede. Patul ar fi putut fi
aşternut la loc pe tăcute, şi n-ar fi fost nevoie ca Iacob să afle de
cele întîmplate. Însă Iosif, martor al întîmplării, nu avusese nimic
mai bun de făcut decît să se grăbească să-i şoptească totul tatălui
său, iar din acest ceas Iacob, care nici el însuşi nu se bucurase de
la natură de dreptul primului născut, ci îl avea numai cu numele şi
prin puterea legii, chibzui planul să i-l ia lui Ruben prin blestem,
nu însă pentru a-l înălţa în această demnitate pe Simeon, al doilea
fiu al Liei, ci pentru a acorda, într-o libertate arbitrară a afecţiunii,
dreptul de primogenitură lui Iosif, întîiul născut al Rahilei.

Fraţii îl nedreptăţeau pe băiat, cînd afirmau că flecăreala lui

căutase să provoace asemenea hotărîre părintească. Pur şi simplu
nu putuse să-şi ţină gura. Dar că, după aceste întîmplări şi
învinuiri, cu următorul prilej, iar nu fusese în stare să-şi ţină gura,
era şi mai de neiertat şi întări, prin asta, bănuiala fraţilor mai
mari. Nu prea se ştie cum de a aflat Iacob că Ruben „a glumit“ cu
Bilha.

Această poveste, cu mult mai gravă decît aceea cu

aşternutul părintesc, se petrecuse înaintea aşezării lor la Hebron,
în timpul unui popas între acest loc şi Bethel. Ruben, pe atunci în
vîrstă de douăzeci şi unu de ani, clocotind de forţă şi porniri
năvalnice, nu izbutise să-şi înfrîneze pofta de femeia tatălui său,
aceeaşi Bilha căreia îi mai purta atîta pică din pricină că Iacob o
dispreţuise pe Lia. Privise pe furiş la Bilha cînd aceasta era la
scaldă, la început din întîmplare, apoi o pîndise dinadins, împins
de plăcerea de a o umili fără ştirea ei, apoi stăpînit de o dorinţă
tot mai mare. Pe vînjosul tînăr îl apucase o poftă năprasnică,
brutală, aţîţată de farmecele Bilhei, pîrguite, dar întreţinute cu
pricepere, de sînii ei încă tari şi de pîntecele-i nurliu, încît nici o
slujnică, nici o sclavă supusă toanelor sale nu izbutiseră să-i
potolească apriga dorinţă. Aşa că se strecurase în cortul ibovnicei,
ajunsă favorită, o răsturnase şi chiar dacă n-o siluise, o sedusese
totuşi, cu vigoarea dorinţei şi a tinereţii sale, pe femeia care
tremura în faţa lui Iacob.

Pentru Iosif, pe atunci un copilandru, care hoinărea prin

preajmă, poate chiar fără gîndul ascuns de a iscodi, şi puţinul
auzit din această scenă de patimă, de păcat şi de spaimă fusese
destul pentru a da fuga la tatăl său, să-i spună, cu un zel
nevinovat, ca de-o năstruşnicie ce merita povestită, cum că
Ruben se „hîrjonise“ şi „rîsese“ cu Bilha. El a folosit aceste
expresii care, luate întocmai în înţelesul lor, spuneau mai puţin
decît ceea ce pricepuse el, însă potrivit înţelesului curent în
partea locului, dezvăluiau totul. Iacob se făcuse palid la faţă şi se
înăbuşise. La cîteva minute după ce băiatul isprăvise de povestit,
Bilha gemea prosternată în faţa căpeteniei tribului şi-şi mărturisea
greşeala, sfîşiindu-şi cu unghiile sînii, care-l scoseseră din minţi pe
Ruben şi care erau acum pentru totdeauna pîngăriţi şi de neatins
pentru stăpînul ei. Apoi zăcuse acolo răufăcătorul, încins numai cu
un sac, în semn de umilinţă şi renunţare, cu mîinile deasupra
capului, cu părul răvăşit şi acoperit de ţărînă, pentru a îndura,
căindu-se cu adevărat, revărsarea măreaţă a furtunoasei mînii
părinteşti abătută asupră-i. Iacob îl asemănase cu Ham,
profanatorul tatălui său, cu un tartor al haosului, un behemoth, şi
cu un hipopotam neruşinat, ultima ocară fiind sugerată de un
zvon venind din Egipt, potrivit căruia acest animal obişnuia să-şi
ucidă tatăl pentru a se împreuna cu mamă-sa. Fiindcă Iacob trăise
cu Bilha, el vorbea despre aceasta ca şi cum ea ar fi fost cu
adevărat mama lui Ruben. Şi printre vorbele lui tunătoare de
mînie răsărea vechea şi întunecata bănuială că, trăind cu mamă-
sa, Ruben urmărise numai înfăptuirea dorinţei de a-şi afirma
înstăpînirea peste toţi şi toate — iar Iacob se grăbise să-i aducă la
cunoştinţă că lucrurile vor lua o cu totul altă întorsătură. Căci,
întinzînd braţele, Iacob smulsese fiului său, care scîncea înăbuşit,
dreptul de prim-născut — mulţumindu-se să i-l ia, fără a hărăzi
însă altcuiva această demnitate, astfel că, de atunci, domnise, în
această privinţă, o stare de nesiguranţă, în care duioasa şi
maiestuoasa preferinţă pentru Iosif ţinea loc, pentru moment, de
învestitură legitimă.

Dar remarcabil, după toate astea, a fost că Ruben nu i-a

păstrat pică lui Iosif şi, dintre toţi fraţii, se dovedea cel mai
îngăduitor faţă de el. Socotea, pe bună dreptate că Iosif nu făcuse
nimic din răutate şi, în sinea lui, îi recunoştea dreptul de a fi
îngrijorat pentru onoarea unui tată atît de iubitor faţă de el, şi de
a-i aduce la cunoştinţă întîmplările cărora Ruben nu le tăgăduia
defel mişelia. Conştient de imperfecţiunea sa, era drept şi bun. Pe
lîngă aceasta, fiind tare voinic şi, ca toţi fiii Liei, destul de urît,
(ochii bolnavi îi moştenise şi el de la maică-sa şi-i ungea de zor cu
alifii, deşi fără folos pentru pleoapele lui urduroase), era mai
sensibil decît ceilalţi la graţia îndeobşte admirată a lui Iosif, o
găsea, cu grosolănia sa, tulburătoare, şi avea înţelegere pentru
faptul că moştenirea din tată în fiu a căpeteniilor de trib şi a
părinţilor neamului, alegerea, binecuvîntarea divină fuseseră mai
curînd hărăzite acestui copil, decît lui sau altuia dintre cei
doisprezece fraţi. De aceea dorinţele şi planurile părinteşti privind
dreptul de prim-născut, oricît de cumplit îl loveau, i s-au părut
dintotdeauna de înţeles.

Prin urmare, Iosif ştia bine de ce îl ameninţase pe fiul Zilpei

— care, dealtminteri, în ce priveşte corectitudinea, tot nu era cel
mai rău — cu simţul de dreptate al lui Ruben. Şi pînă atunci,
Ruben intervenise deseori pe lîngă fraţii lui în favoarea lui Iosif,
chiar dacă o făcea cumva cu dispreţ, ocrotindu-l cu braţele-i
viguroase împotriva maltratărilor, şi-i dojenise pe fraţi cînd,
mîniaţi de pîrile copilului, voiau să se repeadă la el, să se răzbune.
Căci zevzecul nu învăţase nimic din trecutele întîmplări grave şi
neplăcute cu Ruben, nici mărinimia acestuia nu-l îndreptase
deloc, şi crescînd, ajunsese un observator şi clevetitor mai
primejdios încă decît în vremea cînd era copil. Primejdios şi pentru
el însuşi, şi încă foarte, căci rolul pe care se învăţase să-l joace
înăsprea zilnic oprobriul fraţilor şi izolarea sa, îi întuneca fericirea,
îl împovăra cu o ură pe care firea sa nu era nicidecum făcută s-o
îndure şi îi dădea toate pricinile să se teamă de fraţi, ceea ce
însemna o nouă ispitire să se asigure, împotriva lor, prin
slugărnicie faţă de tată — cu toate că luase adesea hotărîrea
neclintită să-şi ţină gura, spre a nu mai învenina legăturile cu cei
zece, cu atît mai mult cu cît nici unul nu era un ticălos, iar el se
simţea, la drept vorbind, unit cu ei printr-o legătură sacră,
întemeiată pe faptul că, la un loc, împreună cu el însuşi şi fratele
lui cel mic, numărul lor era cît al semnelor Zodiacului.
 În zadar. De fiecare dată cînd Simeon şi Levi, care erau firi
aprinse, provocau bătăi, pentru te miri ce, cu păstori străini sau
chiar cu locuitori ai oraşelor, ceea ce dăuna tribului; de fiecare
dată cînd Iuda, om mîndru şi bolnăvicios, chinuit de Iştar şi care
nu găsea nimic hazliu în ceea ce altora le stîrnea rîsul, avea vreo
încurcătură de taină, ce-i displăcea lui Iacob, cu fetele ţinutului;
de fiecare dată cînd unul dintre fraţi se făcea vinovat faţă de
Unicul şi Preaînaltul, tămîind pe ascuns vreun idol, ceea ce
primejduia rodnicia turmelor şi le îmbolnăvea de gălbează, dalac
sau căpiere; în sfîrşit, de fiecare dată cînd fiii, în timpul vînzării,
aici sau la Sihem, a vitelor de tăiere, încercaseră să dosească, în
dauna tatălui, niscaiva cîştiguri pe care să şi le împartă între ei: ei
bine, de fiecare dată, Iacob afla fără întîrziere totul de la copilul lui
preferat. Ba afla şi vorbe mincinoase, lipsite de temei, însă ochii
frumoşi ai lui Iosif le făceau să-i pară adevărate. El afirmase că
unii dintre fraţi ar fi tăiat, în mai multe rînduri, bucăţi din carnea
unor berbeci şi oi încă vii, ca să le mănînce, şi că asta ar fi făcut-o
cei patru fii ai ibovnicelor şi, mai ales, Aşer, care, într-adevăr, era
hulpav. Pofta nesăţioasă a lui Aşer era singurul temei al acestei
acuzări, care, în sine, părea cu totul de necrezut, iar împotriva
celorlalţi trei nu putuse fi dovedită niciodată. La drept vorbind, era
o defăimare. Însă, în ochii lui Iosif, împrejurarea nu merita poate
întru totul această calificare. Pesemne că visase această
întîmplare; sau, mai precis, poate că, într-o clipă în care se
aştepta, pe bună dreptate, să fie ciomăgit, se va fi lăsat să
alunece în visare pentru a putea cere, la adăpostul ei, ocrotirea
tatălui său împotriva unor astfel de intenţii, iar după aceea, nu
mai deosebise, sau nu mai voise să deosebească bine, între
adevăr şi minciună. Se înţelegea că, în acest caz, indignarea
fraţilor s-a manifestat nespus de vehement. Invocîndu-şi
nevinovăţia, poate că făcuseră cam prea mult caz de ea, ca şi
cum n-ar fi fost chiar absolută, iar plăsmuirile lui Iosif s-ar fi
întemeiat cumva totuşi pe ceva adevărat. Ne supără cel mai mult
învinuirile care sînt false, dar nu întru totul.
 Numele

Iacob fusese cît pe ce să izbucnească aflînd despre numele

jignitor dat de Gad lui Iosif, ceea ce bătrînul era dispus să
considere o nesocotire demnă de pedeapsă a sentimentului său
sacru. Dar Iosif avea un fel atît de fermecător de a-l linişti, cu
chipul lui brusc înseninat şi cu vorbe dibace, de a minimaliza
lucrurile şi de a trece mai departe, încît mînia lui Iacob se
dezumflă înainte chiar să se fi dezlănţuit cu adevărat, şi bătrînul
nu mai putu decît să privească, zîmbind şi dus pe gînduri, ochii
negri, puţin oblici şi pe jumătate închişi de-o dulce viclenie ai celui
ce vorbea.

— De fapt, nu s-a întîmplat nimic, auzi Iacob glasul aspru şi

subţirel, care-i era scump, deoarece avea intonaţiile ce semănau
cu vocea Rahilei. Şi Iosif continuă: I-am arătat frăţeşte grosolănia
sa şi, cum n-a nesocotit vorbele mele, meritul este al lui, aşa că
ne-am despărţit cu binele. Eu m-am dus să văd din vîrful colinei
oraşul şi casa dublă a lui Efron; apoi m-am purificat aici cu apă şi
m-am rugat. Cît priveşte leul, cu care tăicuţul vrea să mă
înspăimînte, acest hoinar desfrînat al iadului, prăsit pe o lună
neagră, a rămas în hăţişul Iardenului (şi rosti numele fluviului
altfel decît noi, folosind alte vocale, cu un r din cerul gurii, pe care
nu-l lăsa să se rostogolească şi cu un e destul de deschis) şi a
găsit, fără îndoială, să se ospăteze în adîncurile prăpastiei, căci
ochii copilului nu l-au zărit nici de aproape, nici de departe.

Vorbind despre sine îşi zicea „copilul“, întrucît ştia că îl

înduioşa în chip deosebit pe tată cu această denumire, care-i
rămăsese din fragedă pruncie. Iosif urmă:

— De-ar fi venit, însă, plesnind aerul cu coada, şi dacă,

muşcat de foame, glasul i-ar fi răsunat ca glasul serafimilor
intonînd imnuri, băiatul tot n-ar fi fost înspăimântat prea tare, sau
chiar deloc, de furia lui. Căci, presupunînd că Aldmodad nu s-ar fi
repezit să-l pună pe goană, cu huruitoare şi cu făclii aprinse,
tîlharul ar fi dat buzna, fără îndoială, din nou la miei, ocolind cu
luare-aminte pe băiatul de om. Oare tăicuţul meu nu ştie că
fiarele se tem de om şi se feresc din calea sa, fiindcă Dumnezeu i-
a dăruit lui raţiunea, insuflîndu-i cunoaşterea ordinelor în care
intră şi-şi găseşte locul fiecare făptură, şi oare nu ştie tăicuţul
meu drag cum a ţipat Semael atunci cînd omul, plămădit din lut,
s-a priceput să numească făpturile creaţiei, de parcă el ar fi fost
stăpînul şi făuritorul lor, şi cum toţi zeloşii slujitori ai cerului şi-au
plecat ochii, deoarece, e drept, ei deprinseseră foarte bine să
cînte în coruri armonizate „Sfînt! Sfînt!“, dar nu pricepeau nimic în
ce privea ordinele şi ierarhia lor? Şi fiarele se ruşinează de oameni
şi-şi vîră coada între picioare, deoarece noi le cunoaştem şi
poruncim numelui lor şi lipsim de putere prezenţa înfricoşătoare a
individualităţii lor. Să fi venit numai bestia cu botul hain, pufăind
pe nări, cu pasul lung, tiptil, tot nu mi-ar fi luat minţile cu spaima
ce-o răspîndeşte şi n-aş fi pălit în faţa tainei sale. Aş fi întrebat,
doar, batjocoritor: „Nu este cumva numele tău Sete-de- sînge?
Sau, poate, te vei fi numind Salt-ucigaş?“ Apoi, însă, proptindu-mă
bine în călcîie, i-aş fi strigat: „Leule! Ei, iată eşti un leu, după
specie şi subspecie, iar eu îţi ştiu taina, o dezvălui şi o nimicesc
rîzînd!“ Iar leul, auzindu-şi numele, ar fi clipit năucit şi,
încovoindu-şi spinarea, ar fi luat-o la fugă din faţa Cuvîntului,
dîndu-şi seama că e neputincios să-mi răspundă. Căci este cu
totul neînvăţat şi nici la scriitură nu se pricepe...

Iosif prinse a face jocuri de cuvinte, ceea ce îi plăcea oricînd,

însă, de data asta, recurse la ele dorind să-şi înveselească tatăl,
tot aşa cum încercase mai înainte cu lăudăroşeniile sale. Într-
adevăr, numele lui, care în ebraică se pronunţa Iosef, amintea
cuvîntul sefer, care înseamnă totodată carte şi unelte de scris —
ceea ce îi umplea sufletul de o mare bucurie, căci, spre deosebire
de fraţii lui, dintre care nici unul nu ştia să scrie, el era îndrăgostit
de mînuirea stilului şi dădea dovadă de o atît de mare iscusinţă,
încît ar fi putut foarte bine ajunge scrib la arhivele de la Chiriat
Sefer sau Ghebal, dacă s-ar fi putut măcar gîndi cineva că Iacob s-
ar învoi să îngăduie alegerea unui asemenea meşteşug.

— Tăicuţul meu, continuă Iosif, ar trebui să catadicsească

să se apropie şi să se aşeze, în voie şi tihnit, lîngă fiul lui, pe
marginea adîncurilor, de pildă, aici, pe ghizdul fîntînii, iar copilul,
cunoscător al cărţilor, s-ar trage puţin mai jos şi s-ar aşeza la
picioarele sale, ceea ce ar şi arăta foarte frumos. Atunci şi-ar
desfăta stăpînul cu o mică noutate şi fabulă despre nume, pe care
a învăţat-o şi se pricepe s-o spună cum se cuvine. Pe vremea
Potopului, urmă Iosif, îngerul Semhazai, văzînd-o pe Işhara, o
fecioară pămînteană, şi înnebunit de frumuseţea ei, îi spuse:
„Ascultă-mă!“ Dar ea îi răspunse şi grăi: „Nici gînd nu poate fi să-
ţi dau ascultare, pînă nu-mi spui, mai întîi, adevăratul,
neschimonositul nume al lui Dumnezeu, prin puterea căruia tu te
înalţi la ceruri cînd îl rosteşti“. Atunci trimisul Semhazai, în
sminteala lui, şi fiindcă dorea cu înflăcărare ca ea să-i dea
ascultare, o învăţă acest nume. Însă, de îndată ce Işhara îl află,
oare bănuieşte tăicuţul meu ce renghi i-a jucat trimisului prea
stăruitor? Chiar această clipă este de cea mai mare încordare în
povestire, dar văd, din păcate, că tăicuţul nu mă ascultă, că
gîndurile îi astupă urechile şi că s-a cufundat în meditaţie adîncă...

Într-adevăr, Iacob nu mai asculta, ci „medita“. Era o

meditaţie de o mare forţă expresivă, era însăşi meditaţia cum
scrie la carte, ca să spunem aşa, cel mai înalt grad de absenţă şi
patetică cufundare în sine — cu mai puţin nu se mulţumea; căci
atunci cînd medita, trebuia să fie o meditaţie desăvîrşită, măreaţă
şi viguroasă, să se vadă de la o sută de paşi, nu numai pentru ca
fiecăruia să-i apară limpede că Iacob era scufundat în meditaţie,
dar şi pentru ca fiecare să afle, în sfîrşit, ce este o adevărată
meditaţie şi pe fiecare să-l cuprindă fiorul de respect faţă de
asemenea stare şi imagine: bătrînul sta rezămat de toiagul lung
pe care-l ţinea cu amîndouă mîinile, cu capul plecat pe braţ, cu
amărăciunea interiorizat-visătoare pe buzele subţiri ce se zăreau
prin barba argintie, ochii căprii, de moşneag, scormonind şi
iscodind străfundurile amintirii şi ale gîndirii, aceşti ochi goi parcă,
a căror privire, întoarsă înlăuntru, urca spre lume din asemenea
adîncuri, încît părea că se încurcă în sprîncenele stufoase...
Oamenii sensibili sînt expresivi, căci expresivitatea răspunde
nevoii de afirmare a sentimentului, care se manifestă puternic şi
fără reticenţe; ea este rodul unei măreţii duioase, în care
moliciunea şi cutezanţa, impudoarea şi mărinimia, sinceritatea şi
prefăcătoria se amestecă ajungînd la cea mai grozavă artă
actoricească, ce insuflă oamenilor o veneraţie înclinată spre o
uşoră voioşie. Iacob era foarte expresiv — spre bucuria lui Iosif,
căruia îi plăcea această vehemenţă emoţională şi era mîndru de
ea, dar spre înfricoşarea şi zbuciumul sufletesc al altora care
aveau de-a face cu bătrînul şi, mai ales, al celorlalţi fii ai săi care,
în toate neînţelegerile cu tatăl lor, nu se temeau de nimic mai
mult decît de puterea sa de expresie. Aşa şi Ruben, cînd trebui să
se înfăţişeze dinaintea bătrînului, cu prilejul urîtei sale poveşti cu
Bilha. Căci, deşi, în vremea aceea, spaima şi veneraţia faţă de
exprimarea excesivă erau mai adînci şi mai întunecate decît între
noi, totuşi, omul de rînd, ameninţat de asemenea izbucniri
înfricoşătoare, era încercat şi atunci de meschinul sentiment de
rezistenţă, pe care noi l-am tălmăci prin cuvintele: „Pentru numele
lui Dumnezeu, ce bucluc o să mai iasă de aici!“

Puterea de expresie a lui Iacob, glasul său emoţionat,

vorbirea lui solemnă, dar mai ales măreţia întregii lui făpturi — se
legau cu harul şi înclinarea ce constituiau totodată motivul pentru
care putea fi observată atît de des la el expresia aceea, profundă
şi pitorească, a meditării. Înclinarea spre corelarea ideilor îi
stăpînea pînă într-atît viaţa sufletească, încît i-o şi modela, iar
gîndirea sa se preocupa aproape numai de asemenea asocieri. La
fiecare pas, sufletul îi era uluit de asemănări şi corespondenţe,
abătut din calea sa şi răpit în confuzii, în care cele trecute şi cele
prevestite se amestecau în clipa prezentă, făcînd privirea să i se
piardă şi să i se frîngă, ca în adîncă meditare. Era aproape o
boală, dar care nu-i era specifică, ci dimpotrivă era foarte
răspîndită, chiar dacă avînd intensităţi diferite, astfel că s-ar
putea spune că în lumea lui Iacob demnitatea spirituală şi
„semnificaţia“ fiecăruia — în cel mai propriu înţeles al cuvîntului
— atîrnau de bogăţia corelaţiilor mitice de idei şi de puterea cu
care ele pătrundeau clipa prezentă. Cît de ciudat putuseră suna
vorbele bătrînului, cît de înalte şi pline de înţeles, cînd, cu
jumătate de glas, îşi mărturisise îngrijorarea ca nu cumva Iosif să
cadă în fîntînă! Asta venea însă de la incapacitatea lui Iacob de a
gîndi la adîncimea fîntînii fără să asocieze la acest gînd,
amplificîndu-l şi sfinţindu-l, ideea lumii subpămîntene şi a
împărăţiei morţilor — idee care, deşi nu juca un rol de seamă în
opiniile sale religioase, în schimb, ca străveche moştenire mitică a
popoarelor, juca un rol important în adîncurile sufletului şi ale
imaginaţiei sale. Ea cuprindea reprezentarea tărîmului de
dedesubt, în care domnea Usiri, Sfîşiatul în bucăţi, împărăţia
groazei, locul de baştină a lui Namtar, zeul ciumei, de unde se
iviseră toate duhurile rele şi molimile. Era lumea în care se
cufundau constelaţiile după ce apuneau, pentru a răsări iarăşi la
ceasul hotărît, în timp ce nici un muritor, drumeţind pe aceeaşi
cale spre acel lăcaş, nu mai aflase drumul înapoi. Era locul
mocirlei şi al scîrnei, dar, deopotrivă, şi al aurului şi al bogăţiei;
era pîntecul fecund în care îngropai sămînţa ce încolţea şi dădea
cerealele hrănitoare, era patria lumii întunecate, a iernii şi a
verilor arse de secetă, lăcaşul unde se afundase Tammuz,
păstorul primăvăratic, şi se afunda în fiecare an, după ce îl izbise
mistreţul, încît orice zămislire înceta, iar pămîntul înlăcrămat
rămînea sterp, pînă cînd Iştar, soţie şi mamă, se pogora în Infern
să-l caute, sfărîma zăvoarele prăfuite ale temniţei şi, răpindu-şi, în
hohote de rîs, frumosul iubit, îl readucea, din infern şi mormînt, la
lumină, ca stăpîn al vremii noi şi al pajiştilor proaspăt înflorite.
 Cum să nu fi tremurat de emoţie glasul lui Iacob, şi cum să
nu fi căpătat un ecou deosebit de semnificativ întrebarea sa, de
vreme ce nu potrivit părerii sale, dar potrivit sentimentului său,
bătrînul vedea în gura fîntînii o intrare în lumea subpămînteană, şi
dacă toate acestea, şi încă multe altele, răsunau într-însul la
cuvîntul adîncime? Doar un nătîng şi un neştiutor, cu suflet
neînsemnat, putea rosti asemenea cuvînt prosteşte, fără a-i
prinde corelaţiile, negîndind decît la înţelesul lui obişnuit şi
nemijlocit. Firii lui Iacob, dimpotrivă, cuvîntul acesta îi conferea
demnitate şi o solemnitate spirituală, o făcea expresivă pînă la a
insufla teamă. Este cu neputinţă de descris fiorul care-l
pătrunsese pe vinovatul Ruben pînă-n măduva oaselor, cînd tatăl
său îl pleznise atunci în obraz cu numele ruşinos al lui Ham. Căci
Iacob nu era omul care să folosească această ocară cumva numai
ca o palidă aluzie. Spiritul său puternic săvîrşea o
înspăimîntătoare topire a prezentului în trecut, completa reintrare
în vigoare a ceea ce se întîmplase odinioară, identificarea
personală a sa, Iacob, cu Noe, tatăl pîndit, batjocorit şi necinstit
de mîna fiului; iar Ruben ştiuse şi el dinainte că aşa va fi, ştia
chiar că el va zăcea cu fruntea în ţărînă, ca Ham în faţa lui Noe, şi
de aceea se înspăimîntase atît de cumplit de această scenă.

Acum amintirile îl transpuseseră pe bătrîn într-o stare atît de

evidentă de meditare, rechemate în spiritul său de sporovăielile
lui Iosif în legătură cu „Numele“, — amintiri împovărate de vis,
măreţe şi îngrijorătoare, din zile vechi, cînd, în cumplita spaimă
trupească a unei apropiate reîntîlniri cu fratele lui din pustie, cel
înşelat şi, fără îndoială, însetat de răzbunare, dorise cu o atît de
neţărmurită ardoare puterea spirituală şi luptase cu bărbatul
deosebit, ce-l atacase pe neaşteptate, pentru a-i smulge Numele.
Un vis apăsător, cumplit şi plin de negrăite desfătări, de o
dulceaţă deznădăjduită, dar nu unul vesel şi trecător, din care n-
ar fi rămas nimic, ci, dimpotrivă, un vis atît de fierbinte şi de o atît
de densă realitate, încît lăsase în urma lui două semne vii, ca
roadele mării rămase pe ţărm la reflux: primul, vătămarea
şoldului, a încheieturii coapsei, care-l făcea pe Iacob să
şchioapete, de cînd, în timpul luptei, „cel deosebit“ i-o scosese
din loc, şi al doilea, Numele — dar nu cel al bărbatului ciudat:
dezvăluirea acelui nume îi fusese refuzată lui Iacob pînă la
extrema limită, pînă în revărsatul zorilor, pînă la riscul celei mai
înfricoşătoare întîrzieri, oricît i-l pretinsese Iacob cu neostoită
violenţă şi gîfîind fierbinte; nu, ci îi dezvăluise lui Iacob propriul
său nume, celălalt, al doilea, porecla, pe care străinul i-o dăduse
în timpul luptei, ca, în schimb, Iacob să-l lase să plece înainte de
răsăritul soarelui şi să-l scutească de înfricoşătoarea întîrziere,
titlul de cinste ce i se da de atunci, de cei ce voiau să-l
măgulească şi să-l vadă zîmbind: Israil, „Dumnezeu poartă
război“... Revăzu iarăşi, în adîncul amintirii, vadul Iabocului, tufele
pe marginea căii ce ducea la acolo şi unde rămăsese singur, după
ce trecuseră vadul femeile, cei unsprezece copii şi darul de
ispăşire pregătit pentru Esau, alcătuit din vite alese; revăzu
noaptea ameninţător de înnourată, în care rătăcise, zbuciumat ca
cerul, între două încercări de a aţipi, cutremurat încă de
înfruntarea cu tatăl Kahilei, păcălit de el, înfruntare desfăşurată
mulţumitor cu ajutorul lui Dumnezeu, şi iarăşi chinuit de mare
îngrijorare din pricină că alt păcălit şi păgubit îi ieşea în
întîmpinare. Cît de fierbinte implorase cu rugile sale pe Elohim să-
i vină în ajutor, pretinzîndu-i de-a dreptul să-şi facă datoria! Şi iată
că, în lumina palidă a lunii de atunci, ivită fără veste dintre nori,
revăzu, atît de aproape de parcă ar fi fost lipiţi piept la piept, pe
omul cu care, dintr-o dată, se prinsese, Dumnezeu ştia cum, la o
trîntă pe viaţă şi pe moarte: ochii bovini, neobişnuit de depărtaţi
unul de altul, care nu clipeau, faţa şi umerii ca piatra lustruită; şi
resimţi iarăşi, în adîncul inimii, ceva din voluptatea crudă, trăită
atunci, cînd cu şoaptă gemută, îi poruncise să-şi spună numele...
Cît de vînjos fusese atunci! O vigoare deznădăjduită, de vis, ce-şi
hrănea rezistenţa din rezervele nebănuite ale sufletului! Luptase
toată noaptea, pînă-n zori, pînă văzu că pentru acel om se făcuse
prea tîrziu, pînă ce acela, stingherit, îl rugase: „Lasă-mă să plec!“
Nici unul nu-l biruise pe celălalt, însă oare pentru Iacob nu
însemna asta că fusese învingător, el care nu era un om deosebit,
ci doar un om de aici, din sămînţă omenească? Atunci i se păruse
că cel cu ochii depărtaţi ar fi avut îndoieli în această privinţă. De
aceea căutase să se încredinţeze. Lovitura dureroasă şi mîna sa la
şoldul lui Iacob semănaseră cu o examinare. Dorise poate să vadă
dacă, în acel loc era, într-adevăr, o încheietură care se înmlădia,
ca la seminţia umană, nu imobilă ca la cei de-o seamă cu el, care,
din această pricină, nu puteau să şadă... Şi apoi, bărbatul ştiu s-o
cîrmească în aşa fel încît nu-şi spuse numele, dar, în schimb, îi
dădu un nume lui Iacob. Limpede ca atunci, el auzi, în chiar
miezul meditaţiei, glasul puternic şi răsunător care-i strigase: ,,De
acum te vei numi Israil“ — după care Iacob îl slobozise din
strînsoarea braţelor pe cel cu un asemenea glas, atît de deosebit,
încît era de sperat că mai izbutise să ajungă la timp...

Despre ciudata țară a Mițraimului

Felul în care falnicul bătrîn îşi încheiă meditaţia şi se întoarse

din adînca absenţă nu era mai puţin grăitor decît cufundarea în
ea. Suspinînd profund, reveni cu o demnitate gravă din
îndelungata stare de absenţă, se scutură de ea, se îndreptă din
şale şi, rotindu-şi privirea în gol, asemeni unui om care se
trezeşte, îşi adună vizibil gîndurile şi se regăsi iarăşi în prezent.
Părea să nu fi auzit propunerea lui Iosif de a se aşeza lîngă el. Iar
momentul era prea puţin prielnic pentru istorioare captivante,
cum acesta trebui să recunoască, spre propria-i ruşinare. Bătrînul
mai avea însă să-i spună cîteva vorbe serioase. Grija sa în
legătură cu leul nu era singura; Iosif îi mai prilejuise şi altele, şi nu
era scutit de nimic. Auzi deci:
 — Există o ţară, către miazăzi, foarte departe, ţara lui Agar,
slujnica, ţara lui Ham sau cum i se mai spune ţara neagră, ciudata
ţară a Miţraimului. Căci oamenii au sufletul negru, măcar că au
faţa arămie, şi se nasc bătrîni, încît sugarii par moşnegi şi, la un
ceas după naştere, se şi apucă să gîngurească despre moarte.
Toţi, pînă la unul, sînt trufaşi, desfrînaţi şi trişti. Se îmbracă
potrivit blestemului ce l-a lovit pe Ham, care trebuia să umble cu
mădularul gol, căci o pînză de in, subţire ca pînza de păianjen, le
acoperă goliciunea, fără s-o ascundă, şi peste toate se mai şi
laudă cu această îmbrăcăminte ciudată şi spun că poartă aer
ţesut. Căci nu se ruşinează deloc cu carnea lor, iar pentru păcat n-
au nici cuvînt şi nici pricepere. Burduşesc pîntecele morţilor cu
mirodenii şi le pun, pe bună dreptate, în locul inimii, chipul unui
gîndac-de-gunoi. Sînt bogaţi şi neruşinaţi ca locuitorii din Sodoma
şi Gomora. Îşi aştern după plac culcuşul lîngă al vecinului, şi-şi
schimbă soţiile între ei. Cînd o femeie vede, trecînd prin piaţă, un
bărbat tînăr care o stîrneşte, i se dăruie. Încuviinţează fiul meu
aceste obiceiuri?

Cum Iosif înţelese la care încălcare se refereau asemenea

cuvinte, îşi plecă adînc capul şi lăsă buza de jos să-i atîrne, ca un
băieţaş mustrat. În exprimarea căinţei sale, niţel bosumflate,
ascundea însă un zîmbet; căci ştia că această descriere a
obiceiurilor din Miţraim, făcută de Iacob, comporta generalizări
grosolane, părtiniri şi exagerări. După oarecare tăcere pocăită,
fiind obligat să răspundă, ridică ochii rugători, ce urmăreau în cei
ai tatălui prima licărire a unui zîmbet de împăcare şi căutau să-i
provoace, printr-o amabilitate prudentă, o succesiune de
îndrăzneli şi dări înapoi ale propriei veselii. Îi şi jucau în ochi
cuvintele împăciuitoare, înainte să fi spus:

— Dacă aşa stau lucrurile acolo jos, iubite stăpîne, atunci

acest copil nedesăvîrşit de aici se fereşte să încuviinţeze, în inima
sa, asemenea obiceiuri. Oricum, îmi pare că subţirimea ţesăturilor
de in egiptene şi faptul că sînt uşoare ca aerul sînt dovezi ale
meşteşugului acelor bătrîni gîndaci-de-gunoi, ceea ce, pe de altă
parte şi după împrejurări, ar putea pleda în favoarea lor. Şi dacă
nu le este ruşine de carnea lor, cineva care ar vrea să meargă
prea departe cu îngăduinţa ar putea cumva să invoce, spre scuza
lor, că aproape toţi sînt slabi şi puţini la carne, că însă o carne
grasă are mai multe pricini să se ruşineze decît una slabă, şi iată
cum...

De data aceasta era rîndul lui Iacob să caute să-şi păstreze

seriozitatea. Şi răspunse, cu un glas în care nerăbdarea certăreaţă
se lupta cu duioşia:

— Vorbeşti ca un copil! Ştii să-ţi potriveşti cuvintele şi

vorbele tale sînt plăcute ca ale unui viclean neguţător de cămile,
în timpul tîrguielii, sensul lor este însă negrăit de copilăros. Nu
vreau să cred că ai de gînd să-ţi baţi joc de îngrijorarea mea, ce
mă face să tremur la gîndul că ai putea să nu placi Domnului şi să
stîrneşti mînia sa asupra ta şi a sămînţei lui Avraam. Te-am văzut
cu ochii mei cum stăteai despuiat în razele lunii, ca şi cum
Preaînaltul nu ne-ar fi sădit în inimă cunoaşterea păcatului şi ca şi
cum, după căldura din timpul zilei, nopţile primăvăratice n-ar fi
răcoroase aici, pe coline, şi nu te-ar putea ajunge vreo răceală rea
peste noapte şi frigurile n-ar putea să-şi tulbure mintea înainte de
cîntători. De aceea vreau să-ţi tragi numaidecît veşmîntul peste
cămaşă, potrivit obiceiului pios al copiilor lui Sem. Căci e de lînă,
iar vîntul suflă dinspre Galaad. Vreau să mă scuteşti de orice
îngrijorare, căci ochii mei au văzut mai mult încă şi mă tem că au
văzut că le trimiteai cu mîinile sărutări stelelor...

— Cîtuşi de puţin! strigă losif, cumplit de speriat.

Sărise de pe ghizdul fîntînii ca să-şi pună talarul cafeniu cu

galben, lung pînă la genunchi, pe care tatăl îl luase şi i-l întindea;
dar mişcarea repezită şi acest fel de a se scula în picioare păreau
că vor, în acelaşi timp, să exprime apărarea sa faţă de bănuiala
bătrînului, ce trebuia risipită cu orice preţ — şi prin orice mijloace.
Să fim atenţi, aici totul era plin de înţelesuri! Felul lui Iacob de a
gîndi în mai multe straturi şi în corelări imbricate îşi vădi
valabilitatea în felul în care făcu, din trei învinuiri, una singură:
copilul îşi primejduise sănătatea, dovedise lipsă de ruşine şi
păcătuise faţă de religie. De fapt, cea din urmă dojană era cel mai
de jos şi cel mai amar strat al întregului complex al neliniştii, iar
losif, cu braţele pe jumătate trecute prin mînecile veşmântului, nu
găsea, de emoţie, deschizătura prin care să-şi vîre capul şi folosi
lupta sa cu îmbrăcămintea pentru a vădi cît de mult ţinea să
renege o atitudine pe care, totodată, ştia s-o justifice cu cea mai
mare viclenie.

— Asta niciodată! Nicidecum şi deloc! asigura el, în vreme

ce capul lui frumos şi plin de farmec îşi găsea drum prin
răscroitura veşmîntului; şi străduindu-se să întărească puterea de
convingere a protestului său prin întorsături alese de frază,
adăugă: Părerea tăicuţului, este, crede-mă, întunecată în chipul
cel mai jalnic de eroare!

Tulburat, îşi potrivi veşmîntul cu o mişcare din umeri, îl trase

apoi în jos cu amîndouă mîinile, îşi luă cununiţa din crenguţe de
mirt de pe cap, vrînd s-o arunce, căci se ofilise, apoi, fără să-şi
ridice privirea, începu să-şi facă de lucru cu şireturile cu care se
încheia talarul la gît.

— Cît despre sărutări nici vorbă nu poate fi... Cum să fi

fost în stare să fac o greşeală atît de mare? Să binevoiască dragul
meu stăpîn să-mi socotească faptele rele pe care le-am săvîrşit şi,
iată, îşi va da seama că n-au nici o însemnătate! Da, este
adevărat că m-am uitat în sus. Am privit lumina scînteietoare,
alunecînd minunată pe cer, iar dulcea strălucire a făpturii nopţii
mi-a răcorit ochii răniţi de săgeţile soarelui. Căci doar în cîntecul
care umblă, din gură în gură, printre oameni se spune:

Pe tine, Sin, strălucitor te face .Ca să rânduiască

timpul,
 În schimbările şi curgerea lui, ţi-a dat de soţie

noaptea,

Şi ţi-a încununat cu mărire sărbătoreasca ta

împlinire.

Psalmodia aceste versuri, stînd la marginea fîntînii, cu o

treaptă mai sus decît bătrînul şi ţinînd mîinile ridicate, accentua
fiecare emistih cu cîte o legănare a bustului, cînd spre dreapta,
cînd spre stînga.

— Sapattu, zise el. Asta-i ziua sărbătoreştii împliniri, ziua

frumuseţii. Se apropie, zorii ei vor miji mîine sau peste de două ori
mîine. Dar nici chiar în ziua sabatului nu mi-ar trece prin cap să
trimit vreo sărutare oricît de mititică, fie şi pe ascuns, astrului
care rînduieşte timpul, căci doar nu s-a spus că străluceşte prin
sine însuşi, ci, dimpotrivă, că El i-a dat puterea să strălucească şi
i-a dăruit cununa...

— Cine? întrebă încet Iacob. Cine l-a făcut să

strălucească?

— Mardug-Bal! răspunse pripit Iosif, dar imediat, scoţînd

un „eh“ prelungit, clătină din cap în semn de tăgadă şi urmă: ...
adică aşa cum i se spune prin poveşti. El este însă — şi doar
tăicuţul nu trebuie să afle asta de la bietul copil — stăpînul zeilor,
care se vădeşte mult mai puternic decît toţi Anunnakii sau Baalii
neamurilor, este Dumnezeul lui Avraam, cel care a doborît
balaurul şi a făurit întreita lume. Cînd îşi întoarce faţa mînios, nu
se mai răzgîndeşte, iar cînd se înfurie, nici un alt zeu nu-i înfruntă
mînia. El este Mărinimosul, spiritul atotcuprinzător: ucigaşul şi
păcătosul sînt duhori nărilor sale, însă pe acela, pe bărbatul venit
din Ur îl îndrăgeşte şi a făcut cu el un legămînt, că va fi
Dumnezeul lui, al lui şi al seminţiei lui. Iar binecuvântarea sa a
venit asupra lui Iacob, stăpînul meu, căruia, ştiut lucru, i se
cuvine, ca nume frumos, titlul de Israil, şi ca mare profet ce se
află, plin de înţelepciune, este foarte departe de a-şi fi învăţat atît
de rău copiii, încît aceştia să-şi îngăduie să trimită astrelor
sărutări cum nu s-ar cuveni decît lui Dumnezeu, dacă acest lucru,
ce trebuie respins s-ar cădea faţă de el, ceea ce este atît de puţin
cazul, încît s-ar putea spune, de asemenea comparativ, că ar fi
mai decent să trimiţi sărutări astrelor scînteietoare. Totuşi, dacă
aşa ceva s-ar putea spune, eu, unul, totuşi nu o spun, şi dacă am
dus degetele la buze cu vreun gînd de a-i trimite sărutări, să nu
mai fiu în stare să le duc la gură pentru a mă hrăni şi, astfel, să
mor de foame. Şi nici n-aş vrea să mai mănînc, ci aş prefera să
mă usuc lihnit, dacă tăicuţul meu nu se aşază pe dată la largul lui,
să stea jos lîngă fiul său, pe marginea adîncurilor. Tot stă stăpînul
meu în picioare de prea multă vreme, avînd un sfînt beteşug la
coapsă, de care se ştie prea bine în ce chip prea ciudat la căpătat
şi...

Îndrăzni să coboare spre bătrîn şi să-l ia, cu băgare de

seamă, pe după umeri, încredinţat că l-a fermecat şi potolit cu
flecăreala sa; iar Iacob, care, jucîndu-se cu mica pecete cilindrică
de piatră ce-i atîrna la piept, fusese cu gîndul la Dumnezeu, se
lăsă, cu un suspin, în voia uşoarei apăsări, puse piciorul pe
treapta circulară, se aşeză pe marginea fîntînii, sprijinindu-şi
toiagul de braţ şi, după ce-şi îndreptă veşmîntul, întoarse, la
rîndul său, faţa spre luna ce-i lumină din plin măreţia firavă de
moşneag, dînd strălucire de oglindă ochilor săi căprui, înţelepţi şi
îngrijoraţi. Iosif şedea la picioarele lui, în poziţia ce şi-o dorise şi o
descrisese mai înainte. Şi în timp ce simţea mîna lui Iacob, cum se
aşezase pe părul său cu o mişcare mîngîioasă, de care bătrînul
desigur nu-şi da seama, îosif continuă cu glas mai scăzut:

— Vezi, e atît de bine şi plăcut, încît aş vrea să stau aşa

toate cele trei schimburi ale pazei de noapte, cum mi-am şi dorit-
o mai demult. Stăpînul meu îşi înalţă privirea către chipul de sus,
însă şi mie îmi este la fel de bine, deoarece cu negrăită bucurie
privesc la faţa lui, pe care o văd şi eu, asemenea chipului unui
zeu, şi care străluceşte de lumină reflectată. Spune, n-ai văzut
chipul neînduplecatului unchi Esau asemenea chipului lunii, cînd
te-a întîmpinat atît de blînd la vad, precum povesteşti? Dar şi
această dulceaţă a chipului său n-a fost decît doar o reflectare a
blîndeţii pe o faţă cu expresia aspră, răsfrîngerea luminii
propriului tău chip, care, iubitul meu stăpîn, arată ca obrazul lunii
şi ca al lui Abel, păstorul, a cărui jertfă a fost plăcută
Atotputernicului, şi nu ca obrazul lui Cain sau al lui Esau, care sînt
ca ogorul pîrjolit de soare şi ca glia crăpată de secetă. Da, tu eşti
Abel, luna şi păstorul, iar noi, toţi ai tăi, sîntem păstori şi oieri, şi
nu oameni ai muncii cîmpului, ai soarelui, ca ţăranii acestui
cuprins, care, mergînd în urma boilor, asudă aplecaţi pe lemnul
plugului şi se închină la toţi Baalimii ţării. Noi, însă, ne ridicăm
privirea către Stăpînul drumului, călătorul, pe care-l vedem urcînd
acolo, sus, străluminînd în albu-i veşmînt... Spune-mi, urmă Iosif
repede, aproape pe nerăsuflate, nu cumva tatăl nostru, Abiram, a
părăsit înciudat Urul din Caldeea şi a lăsat de izbelişte Cetatea
lunii, sălaşul său, fiindcă Legiuitorul ridicase puternic capul zeului
său Mardug, asemănat acolo cu dogoarea soarelui, şi-l înălţase
peste toţi zeii din Sinear, spre nemulţumirea oamenilor lui Sin? Şi
mai spune-mi dacă nu cumva oamenii lui, chiar astăzi, acolo, nu-i
dau deopotrivă şi numele de Sem, atunci cînd vor să-l
preamărească — cum se numea fiul lui Noe, ai cărui copii sînt cu
faţa smeadă, dar plăcuţi, cum era Rahila, şi locuiesc în Elam,
Assur, Arpahsad, Lud şi Edom? Aşteaptă şi ascultă, căci copilului îi
trece ceva prin cap! Oare soţia lui Avraam nu se numea Sahar,
adică luna? Ei, şi acum, ia puţin seama, căci vreau să-ţi fac o mică
socoteală. Mişcarea de rotaţie a astrului nopţii ţine de şapte ori
cincizeci de zile şi încă patru pe deasupra. Dar în fiecare lună sînt
trei zile cînd astrul nopţii nu se vede. Acum, scade, rogu-te,
stăpîne, din acele trei sute cincizeci şi patru, aceste de trei ori
douăsprezece zile, şi vei căpăta trei sute optsprezece nopţi ale
lunii vizibile. Însă, deopotrivă, trei sute optsprezece la număr erau
şi argaţii, născuţi în casa lui, cu care Avraam i-a biruit pe regii de
la răsărit şi l-a eliberat pe Lot, fratele său, din mîinile lui Kudur-
Laomer, elamitul? Vezi, prin urmare, cît a iubit luna tatăl nostru
Abiram, şi atît îi era de credincios încît, plecînd la luptă, s-a îngrijit
să aibă întocmai acelaşi număr de argaţi cîte sînt zilele strălucirii
ei. Şi presupunînd că i-aş fi trimis sărutări, nu una ci trei sute
optsprezece, cînd cu adevărat nu i-am trimis nici una, spune,
totuşi, ar fi fost asta un rău chiar atît de mare?

Încercarea

— Eşti isteţ, îi spuse Iacob, iar mîna sa, rămasă nemişcată

pe creştetul lui Iosif în tot răstimpul socotelii, începu să se mişte
iarăşi, mai iute chiar decît înainte, eşti isteţ, Iaşup, fiul meu. Pe
dinafară ai un cap fermecător, frumos, cum îl avea şi Mami
(bătrînul folosea numele de alintare, de origine babiloneană, pe
care Iosif îl dădea în copilărie mamei sale: numele pămîntesc şi
intim al zeiţei Iştar), iar pe dinăuntru, capul tău e numai agerime
şi pioşenie. Cînd aveam vîrsta ta, al meu era la fel de ager, dar azi
capul meu este cam trudit de toate istoriile, nu numai de cele
petrecute mai de curînd, ci şi de cele vechi, ajunse pînă la noi, şi
la care se cuvine să chibzuieşti, apoi, de greutăţi şi de moştenirea
lui Avraam, la care trebuie să meditez, căci Dumnezeu nu grăieşte
limpede. Chiar dacă obrazul său se vede asemenea cu obrazul
blîndeţii, cîteodată, dimpotrivă, se vede ca soarele arzător şi ca
văpaia flăcării; doar a scrumit Sodoma cu jăratic, iar omul trece
prin focul Domnului, să se purifice. Dumnezeu este flacăra
mistuitoare ce înghite grăsimea primului născut la serbarea
echinocţiului, afară, înaintea sălaşului, cînd se lasă întunericul, iar
noi şedem înăuntru înfricoşaţi şi mîncăm din mielul cu al cărui
sînge sînt mînjiţi parii, căci tocmai trece gîdele...
 Iacob se întrerupse şi-şi ridică mîna de pe părul Iui losif.
Acesta, mirat, înălţă privirea şi văzu că bătrînul îşi acoperise faţa
cu palmele şi tresărea din tot trupul.

— Ce-i este stăpînului meu? strigă el, speriat, şi

întorcîndu-se repede, întinse mîinile către ale bătrînului, însă nu
îndrăzni să-l atingă.

Trebui să aştepte şi iarăşi să-l roage. Iacob, însă, nu-şi

schimbă decît şovăind poziţia. Cînd îşi descoperi faţa, trăsăturile
chipului său vădiră o adîncă mîhnire, iar privirile obosite, trecînd
peste creştetul copilului, sfredeleau în gol.

— Mă gîndeam cu spaimă la Dumnezeu, grăi el, abia

mişcîndu-şi buzele. Se făcea că mîna mea era mîna lui Avraam şi
că o ţineam pe capul lui Isaae. Şi că glasul lui striga către mine şi
i-am auzit porunca...

— Porunca? întrebă losif cu o mişcare a capului, scurtă şi

sfidătoare, ca de pasăre.

— Porunca şi îndrumarea, tu le ştii, căci doar cunoşti

istoriile, îi răspunse Iacob cu glasul sfîrşit, şi şedea aplecat
înainte, cu fruntea sprijinită pe mîna ce ţinea toiagul. I le-am
auzit, căci este El oare mai puţin puternic decît Moloh, regele-taur
al Baalilor, căruia oamenii, la ananghie, îi aduc pe primul lor
născut şi, în anumită tainică serbare, îi încarcă braţele cu prunci?
Nu are şi el dreptul să ceară de la credincioşii săi, ceea ce Moloh
porunceşte celor ce cred în el? Aşadar, mi-a cerut stăruitor, i-am
auzit glasul şi am răspuns: „Iată-mă-s!“ Şi inima-mi încetase să
mai bată, iar răsuflarea mi se oprise. Şi am pus dis-de-dimineaţă
samarul pe un măgar şi te-am luat cu mine. Căci tu erai Isaac,
copilul bătrîneţelor mele şi primul meu născut, iar cînd ni te-a
vestit, Domnul ne-a dat rîs de bucurie, şi erai totul pentru mine,
singurul meu bun, şi pe capul tău era întreg viitorul. Iar acum mi
te cerea, şi avea dreptul s-o facă, chiar şi împotriva viitorului.
Atunci am spintecat lemne pentru focul de jertfă, le-am încărcat
pe măgar şi, deasupra, copilul, şi am pornit din Beerşeba,
împreună cu argaţii casei, şi am coborît cale de trei zile spre
Edom şi pămîntul Muzri şi către Horeb, muntele său. Şi cînd am
zărit de departe muntele Domnului şi vîrful muntelui, am lăsat în
urmă măgarul cu argaţii, poruncind să ne aştepte, am pus pe
umerii tăi lemnele pentru focul de jertfă, am luat focul şi cuţitul, şi
am pornit-o singuri. Iar cînd tu m-ai întrebat a mirare: „Tată?“ mi-a
fost cu neputinţă să-ţi răspund: „Aicea sînt“, ci din gîtlejul meu s-a
auzit pe neaşteptate un plîns icnit. Şi cînd, cu glasul tău, ai spus:
„Iată, avem foc şi lemne, dar unde-i oaia pentru jertfă?“ nu ţi-am
putut răspunde cum s-ar fi cuvenit, că îşi va alege Dumnezeu oaia
jertfei sale, ci mi s-a făcut atît de rău şi de jale, că aş fi vrut să-mi
vărs sufletul odată cu lacrimile, şi plînsei iară, încît tu m-ai privit
dintr-o parte. Şi cînd am ajuns la locul hotărît, am făcut din pietre
un jertfelnic, am stivuit lemnele, mi-am legat cu funii copilul şi l-
am aşezat peste ele. Şi am apucat cuţitul şi cu mîna stîngă ţi-am
acoperit ochii. Şi, pe cînd ridicam cuţitul, şi-ţi apăsam tăişul lui pe
gîtlej, iată că inima m-a părăsit în faţa lui Dumnezeu, braţul mi-a
căzut moale, cuţitul mi-a scăpat şi m-am prăbuşit cu faţa la
pămînt şi am muşcat ţărîna şi iarba ei, şi am lovit-o cu picioarele
şi am lovit-o cu pumnii, şi am ţipat: „Înjunghie-l, înjunghie-l tu,
Dumnezeule şi gîde, căci el este unicul şi totul pentru mine şi eu
nu sînt Avraam şi sufletul meu dă greş în faţa ta!“ Şi pe cînd mă
zvîrcoleam şi răcneam, iată că tunetul a bubuit în acel loc în
ceruri, şi s-a rostogolit, ca să se piardă în depărtare. Şi mi-a rămas
copilul, dar pe Dumnezeu nu l-am mai avut, deoarece n-am putut,
nu, nu, n-am putut, nici chiar pentru el...

lacob gemu, lovindu-şi fruntea de mîna care ţinea toiagul.

Încruntînd sprîncenele, Iosif îl întrebă:

— Aşadar, în ultima clipă, ţi-a fost inima slabă? Şi, văzînd

că bătrînul, fără să răspundă, întorcea puţin capul, adăugă: Căci
în clipa imediat următoare doar ar fi sunat glasul, strigîndu-ţi: „Nu
ridica mîna asupra copilului şi nici nu-i face vreun rău!“ şi ai fi
văzut berbecul în tufiş.

— Nu o ştiam, spuse moşneagul, căci eram ca Avraam, iar

întîmplarea încă nu se împlinise.

— Ei, i-o întoarse Iosif zîmbind, totuşi n-ai spus că i-ai

strigat: „Eu nu sînt Avraam“? Iar dacă nu erai el, atunci erai Iacob,
tăicuţul meu, iar întîmplarea era veche şi îi ştiai sfîrşitul. După
cum nu era băiatul Isaac, pe care l-ai legat şi ai vrut să-l jertfeşti,
mai adăugă Iosif, iarăşi cu acea mişcare graţioasă a capului.
Acesta este însă folosul zilelor tîrzii, că le cunoaştem şi ştim
crugurile în care lumea se petrece şi istoriile legate de ele, pe
care părinţii noştri le-au iscat. Ar fi trebuit să aştepţi cu încredere
glasul şi berbecul.

— Vorbele tale sînt isteţe, dar nu se potrivesc, îi zise

bătrînul, pe care discuţia îl făcuse să-şi uite de durere. Apoi, urmă:
În primul rînd, dacă eram totuşi Iacob şi nu Avraam, nu era sigur
că lucrurile s-ar fi desfăşurat ca altădată, şi nu ştiam dacă
Dumnezeu n-ar fi vrut să lase să se împlinească ceea ce oprise
odinioară. În al doilea rînd, gîndeşte-te numai: ce-ar fi cîntărit
puterea mea înaintea Domnului, dacă mi-ar fi venit de pe seama
îngerului şi a berbecelui şi nu, dimpotrivă, din deplina ascultare şi
din credinţa că Dumnezeu poate trece viitorul neatins prin
încercarea focului şi poate fărîma zăvoarele morţii şi că este
Domnul învierii? În al treilea rînd — oare m-a încercat Dumnezeu?
Nu, el l-a încercat pe Avraam, care i-a făcut faţă. Pe mine m-am
pus eu însumi la încercare, cu încercarea lui Avraam, dar sufletul
meu s-a dovedit slab, fiindcă dragostea mi-a fost mai tare decît
credinţa, şi n-am avut tăria, gemu iarăşi Iacob, şi iarăşi îşi sprijini
fruntea de toiag; căci după ce îşi justificase judecata, se lăsă din
nou în voia sentimentului.

— Fără îndoială că ce am spus n-avea nici o noimă, zise

Iosif umil, căci prostia mea e desigur mai mare decît a celor mai
multe oi, iar o cămilă seamănă mai mult cu puterea ei de judecată
lui Noe, preaînţeleptul, decît acest băiat fără minte. Răspunsul ce
ţi-l voi da la mustrarea ta, care mă ruşinează, nu va fi mai
limpede, totuşi copilului nătîng îi pare că, atunci cînd singur te
supuneai încercării, nu erai nici Avraam, nici Iacob, ci — este
înfricoşător de spus — erai însuşi Domnul, care-l încerca pe Iacob
cu încercarea lui Avraam, şi aveai înţelepciunea Domnului şi ştiai
la ce încercare voia să-l supună pe Iacob, anume la aceea la care
nu a vrut să-l supună pînă la capăt pe Avraam. Căci i-a spus: „Eu
sînt Moloh, regele-taur al Baalilor. Adu-mi pe primul tău născut!“
Iar cînd Avraam s-a supus voinţei lui şi era gata să-i jertfească
ceea ce-i ceruse, Dumnezeu a grăit: „Nu cumva să îndrăzneşti!
Sînt eu oare Moloh, regele-taur al Baalilor? Nu, ci sînt Dumnezeul
lui Avraam, şi obrazul meu nu este asemenea cu ogorul crăpat de
soare, ci mai curînd cu faţa lunii, şi ce am poruncit, nu am
poruncit ca s-o împlineşti, ci ca să afli că nu trebuie s-o împlineşti,
căci în ochii mei este de-a dreptul o grozăvie şi, dealtfel, iată aici
ai un berbec.“ Tăicuţul meu s-a desfătat, încercîndu-se, să vadă
de ar putea face ceea ce Domnul nu-i îngăduise lui Avraam, şi e
mîhnit fiindcă a aflat că n-ar putea-o face nicicînd.

— Ca un înger, murmură Iacob şi, îndreptîndu-se din şale,

clătină din cap înduioşat. Apoi urmă: vorbeşti ca un înger din
vecinătatea tronului, tu, Iehosif, copil dăruit mie de Dumnezeu! Aş
fi dorit ca Mami să te audă; ar bate din palme, iar ochii ei, care îi
ai şi tu, ar străluci de rîs. Vorbele tale cuprind numai o jumătate
de adevăr, cealaltă jumătate îşi află temei în spusele mele, căci
m-am vădit slab în ce priveşte încrederea. Dar tu ţi-ai potrivit
partea ta de adevăr cu atîta farmec şi ai presărat cu atîta gust
sarea spiritului, încît a fost o desfătare pentru mine şi un balsam
pentru inimă. Mă întreb, însă, cum se face că vorba copilului este
atît de isteaţă, încît cade voioasă de pe stîncile adevărului şi
clipoceşte în inimă, făcînd-o să tresalte de bucurie?
 Despre untdelemn, despre vin și despre
smochină

— Asta este aşa, îi răspunse Iosif, spiritul are natura

crainicului, care umblă de colo colo, şi a mijlocitorului între lună şi
soare, între puterea lui Şamaş şi puterea lui Sin asupra trupurilor
şi simţirii oamenilor. Aşa m-a învăţat Eliezer, înţeleptul tău argat,
cînd mi-a dezvăluit ştiinţa stelelor şi a întîlnirilor lor, precum şi
înrîurirea ce o au asupra orelor, după cum se privesc. Şi cînd mi-a
ticluit horoscopul naşterii mele, la Harran, în Mesopotamia, în luna
lui Tammuz, la amiază, pe cînd Şamaş se afla în creştetul cerului
şi în zodia Gemenilor, iar dinspre răsărit, se înălţa zodia Fecioarei.

Şi Iosif, ridicînd privirea şi arătînd cu degetul constelaţiile,

dintre care una se apleca de sus către apus, iar alta era şi acum în
înălţare în răsărit, urmă:

— Aceasta este zodia lui Nabu, tăicuţul meu trebuie s-o

ştie, o zodie a lui Thot, scribul tăbliţelor, un zeu aerian, sprinten,
împăciuitor şi care înlesneşte schimburile. Şi soarele se găsea de
asemenea într-o zodie a lui Nabu, care era stăpînul acelei ore şi
avea o întîlnire cu luna, o întîlnire binefăcătoare pentru el, după
experienţa preoţilor şi a astrologilor, căci astfel şiretenia lui
răutăcioasă se îndulceşte, iar inima i se înduioşează. Dar Nabu,
mijlocitorul, se afla în opoziţie cu Nergal, vulpoiul şi aţîţătorul de
nenorociri, dînd domniei sale un caracter dur şi pecetluindu-l cu
sigiliul cilindric al destinului. Tot astfel şi Iştar, căreia îi sînt
hărăzite măsura şi gingăşia, iubirea şi îndurarea, şi care la acea
oră culmina şi schimba priviri prietenoase cu Sin şi Nabu. Dealtfel,
se găsea în zodia Taurului, iar experienţa ne învaţă că asta dă
calm, un curaj stăruitor şi face inteligenţa plăcută. Dar şi ea,
spune Eliezer, primea o treime de raze de la Nergal din zodia
Capricornului, şi Eliezer se bucura de aceasta, căci, zicea tot el,
prin asta, dulceaţa lui Iştar nu mai era searbădă, ci, dimpotrivă,
căpăta gustul nectarului pătruns de mireasma cîmpiilor. Luna sta
în zodia Racului, propria sa zodie, şi toţi tălmacii se găseau fie în
zodia lor, fie într-o alta, prietenă.

Dacă însă se iveşte Nabu, isteţul, pentru a se întîlni cu luna

în puterea ei, lumea va vedea împlinindu-se lucruri mari. Şi dacă
soarele, ca şi în ceasul acela, dă o treime din raze lui Ninurtu,
războinicul şi vînătorul, este semn de participare la întîmplările
împărăţiilor lumii şi la folosirea atotpurterniciei. Horoscopul, tîlcuit
cum se cuvine, n-ar fi fost, aşadar, neprielnic, dacă neghiobia
copilului nereuşit n-ar fi stricat totul.

— Hm, făcu bătrînul şi, trecîndu-şi cu băgare de seamă

mîna peste părul lui Iosiî, se uită în lături. Asta stă în puterea lui
Dumnezeu, care cîrmuieşte stelele, spuse el. Însă semnele
prevestitoare pe care ni le trimite prin mijlocirea lor nu au
întotdeauna acelaşi înţeles. Dacă ai fi fost fiul vreunuia dintre
marii şi puternicii pămîntului, poate ai fi avut dreptul să crezi că
vei ajunge să iei parte şi tu la oblăduirea şi cîrmuirea împărăţiilor.
Deoarece însă nu eşti decît un păstor, şi fiu de păstor, îi este
limpede minţii că tîlcuirea trebuie să fie alta, la o scară mai
redusă. Dar ce-i cu spiritul, ce umblă de colo-colo, ca un crainic?

— Tocmai la asta ajung, îi răspunse Iosif, şi tot ce spun

către asta se îndreaptă. Căci binecuvîntarea tatălui meu
întruchipa soarele care, în clipa cînd m-am născut, se afla în
creştetul cerului, cu razele îndreptate către Mardug, din zodia
Cumpenii, şi către Ninurtu, din zodia a unsprezecea. Şi la aceasta
se mai adăugau şi razele care şi le trimiteau între ei aceşti doi
tălmaci părinteşti, regele şi războinicul. Asta-i o straşnică
binecuvîntare! Dar să binevoiască stăpînul meu a recunoaşte cît
de puternică era şi binecuvîntarea maternă, şi binecuvîntarea
lunii, în poziţiile puternice ale lui Sin şi ale lui Iştar! Fără îndoială
că atunci s-a născut duhul meu aplecat spre veselie, de pildă, în
opoziţia dintre Nabu şi Nergal, dintre Scribul precumpănitor şi
lumina aspră a Blestematului ce se întorcea iarăşi spre zodia
Capricornului; şi nu e nici o îndoială că a fost ursit să fie
mesagerul şi mijlocitorul între moştenirea tatălui şi zestrea
sufletească lăsată de mamă, pentru a ţine cumpăna între forţa
solară şi forţa lunară şi a împăca, în veselie, binecuvîntarea zilei şi
aceea a nopţii.

Se întrerupse, avînd pe buze un zîmbet cam şui, dar Iacob,

stînd mai sus şi în spatele lui, nu-l văzu. El îi zise:

— Bătrînul Eliezer ştie multe şi a adunat multă

înţelepciune şi, cum s-ar zice, a cules pietre din timpul dinaintea
Potopului. Dealtfel ţi-a predat tot felul de adevăruri şi de ştiri
vrednice să fie cinstite, asupra începuturilor, originilor şi esenţei,
şi felurite lucruri folositoare, bine de ştiut în lumea asta. Dar sînt
şi anumite lucruri despre care nu s-ar putea spune cu temei că se
cuvine să stea printre cunoştinţele adevărate şi folositoare, iar
sufletul meu şovăie şi mă întreb cu îndoială, dacă a făcut bine să
te înveţe arta astrologilor şi a magilor din Sinear. Căci cred că fiul
meu are un cap vrednic să cuprindă întreaga ştiinţă omenească,
dar nu ştiu ca părinţii noştri să fi citit în stele şi nici ca Dumnezeu
să-i fi poruncit lui Adam s-o facă şi sufletul mi-e plin de grijă şi
îndoială, dacă în toate astea nu este un soi de închinare la stele,
poate chiar o grozăvie în faţa Domnului, un amestec încîlcit de
evlavie şi închinare la zei calpi.

Clătina mîhnit din cap, cuprins de starea ce-i era specifică,

anume de îndurerare pentru dreptate şi o meditare îngrijorată
asupra neclarităţii lui Dumnezeu.

— Multe sînt îndoielnice, îi răspunse Iosif, dacă ceea ce

spunea putea fi socotit un răspuns. De pildă, oare noaptea este
aceea care ascunde ziua sau, lucrurile întîmplîndu-se dimpotrivă,
ziua va fi ascunzînd noaptea? Ar fi fost însemnat s-o putem lămuri
şi de multe ori la păşunat sau în cort, am cîntărit asta, pentru a
trage, cînd ajungeam la liman, încheieri despre virtutea
binecuvîntării soarelui şi virtutea binecuvîntării lunii, cît şi a
frumuseţii moştenirii din partea tatălui şi din partea mamei. Căci
măicuţa mea, ai cărei obraji aveau, mireasma petalelor de
trandafir, s-a coborît în noapte, cînd l-a născut pe fratele meu ce
mai sade încă în corturile femeilor, şi murind, ar fi vrut să-l
numească Ben-Oni cînd este ştiut că la On, în ţara Egiptului, îşi
are templul fiul cel mai drag al soarelui, Usiri, regele lumii
subpămîntene. Dar tu ai numit băieţaşul Ben-Iamin, pentru a
adeveri că este fiul celei drepte şi preaiubite, nume deopotrivă de
frumos. Totuşi nu-ţi dau totdeauna ascultare şi mi se întimplă să-i
spun Ben-Oni fratelui meu, ceea ce lui îi place, ştiind că Mami,
murind, ar fi dorit o clipă să-l numească astfel. Acum, ea este în
noapte şi ne iubeşte din adîncul nopţii, pe cel mic şi pe mine, iar
binecuvîntarea ei este o binecuvîntare a lunii şi o binecuvîntare a
adîncurilor. N-a aflat, stăpînul meu, de cei doi pomi din grădina
lumii? De la unul provine untdelemnul cu care se ung regii
pămîntului, să aibă o viaţă îndelungată. Celălalt pom dă smochina
verde şi trandafirie, plină cu sîmburi mici şi dulci ca de rodie, iar
acel care mănîncă din ea, de moarte va muri. Cu frunzele late ale
smochinului, Adam şi Eva şi-au făcut şorţuri, să-şi ascundă
ruşinea, căci cunoaşterea ajunsese să le fie partea, sub luna plină
a solstiţiului de vară, cînd astrul nopţii trecuse de punctul său cel
mai înalt, după care avea să scapete şi să apună. Untdelemnul şi
vinul sînt sacre pentru soare, şi ferice cel pe a cărui frunte va şiroi
untdelemnul, iar ochii îi vor străluci, beţi de un vin roşu! Căci
vorbele lui vor fi limpezi, rîs şi mîngîiere pentru popoare, şi va zări
pentru ele berbecul în tufiş, pentru jertfa închinată Domnului, în
locul primului născut, încît soarele să se tămăduiască de caznă şi
spaimă. Dar fructul dulce al smochinului este sfînt pentru lună, şi
ferice de cel pe care măicuţa îl va hrăni din adîncul nopţii cu
carnea smochinei. Căci va creşte ca la margine de izvor, iar
sufletul lui îşi va avea rădăcinile de unde vin izvoarele, cuvîntul îi
va fi viu şi vesel ca trupul pămîntului, iar duhul prorocirii va
sălăşlui în el...
 Cum vorbea? Şoptea. Era înfricoşător şi nefiresc, cum mai
fusese odată înainte să-l fi găsit tatăl său. Umerii erau parcă
întorşi, mîinile îi tremurau pe genunchi, zîmbea, dar, totodată, în
chip nepotrivit, ochii i se dădură peste cap, de li se zărea albul.
Iacob nu-i văzu faţa, dar îl ascultase. Se aplecă spre el şi mîinile
lui înconjurau capul băiatului într-o ocrotire prudentă, fără să-l
atingă. Apoi îi puse totuşi iarăşi mîna stîngă pe creştet, ceea ce îl
destinse îndată pe Iosif, şi căutînd cu cealaltă mînă dreapta
băiatului pe genunchiul lui, îi spuse cu o familiaritate grijulie:

— Ascultă, laşup, copilul meu, ce vreau să te întreb, căci

îmi îngrijorează inima, la gîndul vitelor şi al sporirii turmelor! Ploile
timpurii au fost prielnice, şi au căzut înainte de venirea iernii, fără
vreo rupere de nori, care să înece ogorul şi să umple doar fîntînile
nomazilor, ci au fost ploi blînde şi mărunte, binefăcătoare pentru
cîmp. Totuşi, iarna a fost secetoasă, iar marea n-a vrut să ne
trimită dulcea ei răsuflare, ci vînturile au bătut dinspre stepă şi
din pustiu, iar cerul a rămas mereu senin, o bucurie a ochilor, însă
o îngrijorare a inimii. Vai dacă şi ploile tîrzii s-ar amîna şi ar lipsi,
căci s-ar prăpădi şi recolta stăpînului şi semănăturile plugarilor şi
iarba s-ar usca înainte de vreme, astfel că vitele nu ar mai avea
ce paşte, iar ţîţele vacilor şi oilor ar atîrna secate. Să-mi spună
deci odată copilul ce crede despre vînt şi cum va fi vremea şi ce
simte cu privire la întrebarea dacă ploile tîrzii or să mai înceapă la
timp.

Cu aceasta se încovoie şi mai tare asupra fiului său, îşi

întoarse faţa într-o parte şi-şi ţinu urechea peste creştetul lui.

— Tu îmi asculţi vorbele aplecat peste mine, îi zise Iosif,

măcar că nu-l vedea, iar copilul ascultă la rîndul lui ce se petrece
înăuntrul său şi în afară, şi transmite urechii tale veste şi ştire.
Auzul meu prinde picurii ce cad de pe ramuri, şi ploaia subţire
şiroind peste necuprinsele întinderi, cu toate că luna este
strălimpede, iar vîntul bate dinspre Galaad. Căci zvonul acesta nu-
i al clipei de faţă, ci al celei care va veni, iar nările mele adulmecă
fără greş că, înainte ca luna lui Nisan să scadă cu un pătrar, ţărîna
va fi fecundată de bărbăteştile puhoaie ale cerului, va fumega şi
aburi de voluptate, după cum o miros, păşunile vor fi pline de oi,
iar cîmpurile acoperite de mulţime de spice, încît va fi chiot şi
cîntec. Am auzit şi am învăţat că, la început, pămîntul era udat de
fluviul Tavi, care pornea din Babilon şi se revărsa o dată la
patruzeci de ani. Dar, după aceea, Dumnezeu hotărî ca ploile
cerului să-i potolească ţărînii setea, şi asta pentru patru pricini,
dintre care una ar fi ca ochii tuturor să cate în sus. Vom înălţa,
deci, priviri de adîncă mulţumire către cerul tronului, acolo unde
se află cheile vremii şi peşterile vijeliilor şi ale furtunilor, întocmai
cum le-am văzut în vis ieri, pe cînd dormeam sub pomul
cunoaşterii. Căci un heruvim, pe nume lofiel, m-a adus acolo, sus,
luîndu--mă de mînă cu o deosebită prietenie, să privesc în jurul
meu şi să văd cîte ceva. Şi am văzut peşterile pline de aburi, cu
porţi de foc, şi munca fără preget a salahorilor. Şi i-am auzit
vorbind între ei: S-a dat poruncă în legătură cu uscatul şi norii
cerului. Iată că uscăciunea domneşte peste ţara de la apus şi
seceta, pe cîmpie şi păşunile podişurilor. Trebuie avut grijă să
plouă cît mai curînd peste ţările amoriţilor şi fereziţilor, ale
medianiţilor, heveilor şi iebusiţilor, dar mai ales peste ţinutul
Hebronului, la înălţimea cumpenei apelor, acolo tocmai unde fiul
meu Iacob, întitulat Israil, îşi paşte nenumăratele turme! Acesta
este visul pe care l-am avut, atît de aievea încît nu mai încape nici
o glumă, şi cum, peste toate, visul mi s-a arătat sub ramurile
pomului, stăpînul meu poate fi liniştit şi sigur în ce priveşte
udarea pămîntului.

— Slăviţi fie Elohimii, spuse bătrînul. Vom alege oricum

vite de tăiere pentru jertfa focului, şi vom prăznui un ospăţ
înaintea Lor, arzînd măruntaiele cu tămîie şi miere, pentru
adeverirea vorbelor tale. Căci mă tem ca nu cumva orăşenii şi cei
ce locuiesc în case la ţară să strice totul, punînd la cale un dezmăţ
pentru a-i slăvi pe Baalaţii lor, şi spurcate împreunări în sunete de
chimvale şi strigăte întru cinstirea rodniciei. Este minunat că
băiatul meu este binecuvîntat de vise; asta pentru că e primul
meu născut, de la cea dreaptă şi preaiubită. Şi mie, în tinereţe, mi
s-au dezvăluit multe — iar ceea ce am văzut eu, cînd am pornit
silit de la Beerşeba, fiind împins împotriva voinţei mele şi fără să
ştiu spre acel loc şi acea ieşire, se poate întru totul măsura cu
ceea ce, acum, ţi s-a descoperit ţie. Te iubesc, fiindcă m-ai
îmbărbătat în ceea ce priveşte seceta, dar să nu vorbeşti nimănui
că eşti cercetat de vise sub pomul cunoaşterii, mai ales să nu spui
nimic copiilor Liei şi cu atît mai puţin celor ai slujnicelor, care ar
putea fi supăraţi din pricina acestui har deosebit al tău.

— O jur punîndu-mi mîna sub coapsa ta, îi răspunse Iosif.

Cuvîntul tău este o pecete pe gura mea. Ştiu bine că sînt un
vorbăreţ, dar, cînd mintea o porunceşte, mă pot foarte bine
stăpîni; şi-mi va fi cu atît mai uşor să tac, cu cît, de fapt, micile
mele vedenii nu sînt vrednice să fie asemuite cu aceea care i-a
fost hărăzită stăpînului meu, la locul numit Luz, cînd trimişii urcau
şi scoborau scara de pe pămînt la porţile cerului şi i s-a dezvăluit
Elohim...

Cîntare în doi

— Ah, tăicuţul meu şi scump stăpîn! exclamă Iosif,

întorcîndu-se cu un zîmbet de fericire şi cuprinzîndu-l cu braţul pe
tatăl său, care nu era mai puţin încîntat de acest gest. Ce minunat
lucru este să fii plăcut lui Dumnezeu, să te iubească şi să îngăduie
să se înalţe spre nările sale fumul jertfelor noastre! Căci, măcar că
Abel n-a apucat să zămislească, ci a fost ucis pe cîmp de Cain din
pricina Naomei, sora lor, noi sîntem, totuşi, din neamul lui Abel,
care trăia în cort, şi din seminţia lui Isaac, cel mai tînăr, căruia i-a
fost dată Binecuvîntarea. De aceea, deci, le avem pe-amîndouă,
înţelepciunea şi visele, şi amîndouă sînt mare bucurie. Căci e
încîntător să ai puterea înţelepciunii şi a cuvîntului, să fii în stare
să vorbeşti şi să răspunzi, şi să le numeşti pe toate cîte sînt. Şi
este deopotrivă de încîntător să fii un neghiob în faţa Domnului,
încît, fără să ai habar, să nimereşti locul care uneşte cerul cu
pămîntul şi, în somn să ţi se dea de veste ce se pune la cale
acolo, şi să ştii tîlcui vise şi vedenii, în măsura în care ţi-arată ce
se va întîmpla de la o lună la alta. Aşa a fost cu Noe, preaiscusitul,
căruia Dumnezeu i-a prezis Potopul, ca să mîntuiască viaţa. Aşa şi
Enoh, fiul lui Iared, fiindcă mergea pe calea cea dreaptă şi se
purifica în apă vie. Aşa a fost şi cu copilul Enoh, îi ştii povestea?
Eu o ştiu întocmai, de-a fir-a-păr, iar dragostea pe care Dumnezeu
a arătat-o lui Abel şi Isaac era căldicică faţă de aceea pe care i-a
purtat-o lui. Căci era Enoh atît de ager la minte, de pios şi de citit
în tăbliţele tainelor, încît s-a desprins de ceilalţi oameni, iar
Domnul l-a luat la sine, aşa că nu a mai fost văzut vreodată. Şi
Domnul a făcut din el unul dintre îngerii Feţei, şi a ajuns Metatron,
mare scrib şi prinţ al lumii...

Tăcu şi păli. Rostise ultimele cuvinte suflînd din greu, apoi,

curmîndu-şi vorbirea, îşi ascunse chipul la pieptul tatălui său. Iar
lui Iacob îi plăcu să-l ţină strîns la piept. Şi, peste creştetul lui
Iosif, rosti către văzduhul argintiu:

— Cunosc destul de bine povestea lui Enoh, care cobora

din primele rădăcini ale neamului omenesc, fiind fiul lui Iared,
care era fiul lui Mahalaleel, care era fiul lui Chenan, iar acesta era
al lui Enoş, care era fiul lui Set şi acesta, al lui Adam. Iată spiţa
neamului lui Enoh, urcîndu-se pînă-n începuturi. Dar fiul fiului
fiului acestuia a fost Noe, al doilea Adam, din care se născu Sem,
ai cărui copii sînt oacheşi, dar plăcuţi, iar prin el veni pe lume
Eber, după patru rînduri de urmaşi, astfel încît Enoh este părintele
tuturor copiilor lui Eber, al tuturor ebreilor şi, prin urmare, şi al
nostru...

De fapt, nu povestea nimic nou, ci doar recapitula. Fiecare

din seminţia şi din stirpea lui ştia pe de rost, de mic copil,
înlănţuirea generaţiilor de-a lungul vremii, iar bătrînul se folosi
numai de acest prilej pentru a o repeta şi a o adeveri, în cursul
convorbirii. Iosif înţelese: convorbirea lor urma să fie „frumoasă“,
o „convorbire frumoasă“, ceea ce însemna o convorbire ce nu mai
servea unui schimb util şi înţelegerii asupra unor probleme
practice sau spirituale, ci avea să slujească simplei enunţări şi
evocări a unor fapte cunoscute de ambele părţi, amintirii,
confirmării şi edificării, şi era o cîntare în doi vorbită, ca a
păstorilor noaptea, la păşune, lîngă foc, cînd încep cu: ,,De asta
ştii? O ştiu prea bine.“ losif se îndreptă din umeri, întrerupîndu-l:

— Şi iată, din Eber se născu Peleg, iar din acesta, Serug, al

cărui fiu a fost Nahor, tatăl lui Terah, o, bucurie! Acesta dădu viaţă
lui Avraam, la Ur, în Caldeea, şi fugi cu Avraam, fiul lui, şi cu
femeia fiului său care se numea Sahar, ca şi luna, şi era stearpă,
şi cu Lot, fiul fratelui fiului lui. El îi luă şi îi scoase din Ur şi muri la
Harran. Atunci Dumnezeu îi porunci lui Avraam să pornească mai
departe, el şi cu sufletele pe care le-a întors către Domnul, şi să
pribegească dincolo de cîmpie şi de apa Frat, de-a lungul drumului
care lega Sinearul de ţara Amurru.

— O ştiu prea bine, zise Iacob, şi-i luă vorba din gură.
Chiar aceasta era ţara pe care Dumnezeu voia să i-o dăruiască.
Deoarece Avraam era prietenul Domnului, iar cu spiritul său
descoperise într-adevăr, între toţi zeii, pe Stăpînul cel mai înalt. Şi
ajunse către Damasc, şi aici îl zămisli, cu o slujnică, pe Eliezer.
Apoi străbătu tot ţinutul acela, urmat de ai săi, care erau ai
Domnului, şi sfinţi din nou, întru duhul care-l însufleţea, locurile
de închinăciune ale oamenilor ţării şi altarele şi cercurile de
piatră, învăţă poporul la umbra arborilor, prevestind vremea
binecuvîntării în lume, încît adună noi credincioşi de prin părţile
acelea, şi veni la el Agar, slujnica egipteană, mama lui Ismail. Şi
pe urmă, plecă spre Sihem.

— Asta o ştiu ca şi tine, cîntă losif, căci tatăl urcă din vale
către vestitul loc pe care-l găsi Iacob, şi ridică acolo, lui Iahu, Celui
Preaînalt, un jertfelnic, între Bethel şi adăpostul de la Ai. Şi de aici
porni spre miazăzi, spre ţara Negheb, chiar aici, unde muntele se
povîrneşte către Edom. Apoi coborînd şi mai jos, intră în Egipt,
ţara mocirloasă a regelui Amenemhet, unde a fost încărcat cu
argint şi cu aur, ajungînd foarte bogat în turme şi averi. Şi iarăşi
se întoarse în sus, la Negheb, unde se despărţi de Lot.

— Dar ştii de ce? îl întrebă Iacob, doar de formă. Fiindcă şi

Lot ajunsese foarte avut în oi, boi şi corturi, iar ţinutul nu-i
încăpea pe amîndoi. Însă uite cît de blînd era tatăl nostru, căci
atunci cînd păstorii lor se luară la ceartă din pricina păşunilor,
lucrul nu se petrecu ca între tîlharii stepei, care dau năvală şi
sugrumă oamenii ale căror izlazuri şi fîntîni le jinduiesc, ci doar îi
spuse lui Lot, fiul fratelui său: „Mai bine să nu fie sfadă între
păstorii mei şi păstorii tăi! Ţinutul este necuprins de mare, şi las’
să ne despărţim, unul s-o apuce într-o parte, iar celălalt într-alta,
fără ură.“ Atunci Lot porni spre răsărit şi-şi alese întreaga luncă a
Iordanului.

— Aşa a fost într-adevăr, zise Iosif, luîndu-i vorba din gură

şi urmînd: Şi Avraam locui lîngă Hebron, împătritul oraş, sfinţi
copacul care ne dăruieşte azi umbră şi visuri profetice, şi fu
refugiul pribeagului şi hanul celui fără adăpost. Dădu apă celor
însetaţi, călătorului rătăcit îi arătă calea şi se împotrivi tîlharilor.
Nu primea nici mulţumire şi nici răsplată, în schimb, însă,
propovăduia religia Dumnezeului său El elion, Domnul căminului,
tatăl îndurător.

— Întocmai, adeveri Iacob, psalmodiind. Şi a fost ca

Dumnezeu să facă un legămînt cu Avraam, pe cînd acesta îi
aducea o jertfă la apusul soarelui. Căci luase o juncă, o capră şi
un berbec, toate de trei ani, o turturică şi un pui de porumbel.
Despică în două pe cele cu patru picioare, despărţi jumătăţile,
puse cîte o pasăre de fiecare parte, lăsă o cale a Legămîntului
între ele, apoi se uită la vulturii care se năpustiră asupra bucăţilor.
Atunci, căzu asupra sa un somn, care nu semăna cu nici un alt
somn, şi îl cuprinse întunecarea şi o frică mare. Căci Domnul îi
vorbi pe cînd dormea, dezvăluindu-i depărtările lumii, şi împărăţia
ce răsărea din sămînţa duhului său şi se lăţea, din grija şi
adevărul spiritului său, şi îi mai dezvălui lucruri mari de care nu
ştiau nici principii împărăţiilor, nici regii din Babilon, Assur, Elam,
Hete şi din ţara Egiptului. Şi Domnul trecu în noapte, ca o flacără
orbitoare, pe calea Legămîntului, printre bucăţile aşezate pentru
jertfă.

— Le ştii de minune, se înălţă iarăşi glasul lui Iosif, eu însă

cunosc urmarea. Moştenirea lui Avraam trecu asupra lui Isaac şi
Iacob, stăpînul meu, adică: Făgăduinţa şi Legămîntul. Numai că ea
nu fu hărăzită tuturor copiilor lui Eber, şi n-a fost dată nici
amoniţilor, nici moabiţilor şi nici edomiţilor, ci doar neamului ales
de Dumnezeu, în care îşi hotărăşte primii născuţi, nu după carnea
şi trupul mamei, ci după spirit. Şi Dumnezeu alese pe cei blînzi şi
înţelepţi.

— Da, da! Spui întocmai cum a fost, adăugă Iacob. Căci ce

s-a întîmplat cu Avraam şi Lot că s-au despărţit, s-a întîmplat iar şi
s-au despărţit neamurile. Pe păşunile lui Lot nu rămaseră
împreună Moab şi Amon, născuţi din propria lui carne, căci acesta,
Amon, plecă în pustie şi se legă de viaţa pustiului. Nici Esau nu
rămase pe păşunile lui Isaac, ci luîndu-şi femeile, fiii, fiicele şi
toate sufletele casei lui, cu bunurile şi turmele sale, trecu într-o
altă ţară, ajungînd să fie Edom, pe muntele Seir. Şi ceea ce nu fu
Edom, fu Israel, un popor deosebit, altfel decît pribegii din ţara
muntelui Sinai şi decît cei din ţara Arabaia, şi deopotrivă deosebit
de locuitorii Canaanului, deosebit de ţăranii ogoarelor şi de
locuitorii oraşelor, anume stăpîni, păstori şi oameni liberi, care,
mînîndu-şi turmele printre cetăţi, veghează asupra fîntînilor şi se
gîndesc la Dumnezeu.

— Iar Domnul se gîndeşte la noi şi la felul nostru deosebit

de a fi! exclamă Iosif, dînd capul pe spate şi desfăcîndu-şi larg
braţele, iar tatăl îl îmbrăţişă. Iată de ce copilul îşi simte inima
plină de bucurie la pieptul părintelui său şi este vrăjit de o
poveste pe care o ştie bine, şi ameţit de schimbul de vorbe
înălţătoare. Ştii visul cel mai dulce dintre toate, pe care îl visez de
mii de ori? Este visul întîietăţii şi al legăturii dintre părinţi şi copii!
Căci multe îi vor fi dăruite copilului iubit de Dumnezeu, tot ce va
începe va trebui să-i izbutească, va afla har în ochii tuturor, iar
regii îl vor lăuda. Iată, îmi vine să-l cînt cu limba sprintenă pe
Domnul oştirilor cereşti, sprintenă ca stilul scribului! Căci
urmăritu-m-au cu ura lor, capcane mi-au pus sub paşi, o groapă
au săpat înaintea picioarelor mele şi mi-au aruncat viaţa în ea, ca
beznele să-mi fie lăcaş. Dar din întunecimile gropii am strigat
numele său, iar El m-a oblojit şi m-a smuls din iad. El m-a făcut
puternic printre străini, iar un neam pe care nu-l ştiam mă slujeşte
cu fruntea în ţărînă. Fiii străinilor mă copleşesc cu măguliri, căci
iară mine s-ar prăpădi...

Pieptul i se umfla cu putere. Iacob îl privi, făcînd ochii mari.

— losife, ce ţi se năzare? îl întrebă el, neliniştit. Vorbele

copilului meu, măcar că mă mişcă, nu sînt potrivite cu
înţelepciunea. Căci ce însemnează că străinul îl va sluji, cu fruntea
în ţărînă?

— Nu erau decît vorbe frumoase, îi răspunse Iosif, vorbe

mari pentru stăpînul meu. Vinovată este luna, care m-a cam
vrăjit.

— Păzeşte-ţi inima şi mintea şi fii înţelept! îi spuse Iacob,

punînd tot sufletul în sfatul lui. Şi atunci se va întîmpla cu tine,
aşa cum ai zis, şi vei fi pe placul tuturora. Am de gînd să-ţi fac un
dar, care să-ţi bucure inima şi să te împodobească. Căci
Dumnezeu a revărsat mila lui pe buzele tale şi mă rog să te
sfinţească pentru vecie, mielul meu!

În vreme ce vorbeau, luna, scînteind cu o lumină pură ce-i

transfigura materialitatea, îşi urmase înaltul drum, iar stelele îşi
schimbaseră locul liniştite, potrivit legii orelor. Pe întinderea
necuprinsă, noaptea ţesea pacea, taina şi viitorul. Bătrînul mai
rămase încă puţin pe ghizdul fîntînii cu băiatul Rahilei. Îl numi
damu, „copilaşul“, şi dumuzi, „fiu adevărat“, cum îl numeau
oamenii din Sinear pe Tammuz. Îl mai numi şi nezer, un cuvînt
canaanean care însemna „odraslă“ şi „vlăstar îmbobocit“, şi-l
mîngîie. Dar în timp ce se întorceau spre corturi, îl povăţui
stăruitor să se ferească de a se făli în faţa fraţilor lui şi să nu
spună fiilor Liei, nici fiilor slujnicelor, că tatăl lui a zăbovit atît de
mult cu el şi că şi-au făcut mărturisiri în taină; iar Iosif făgădui. Cu
toate acestea, chiar de a doua zi le spuse nu numai asta, dar
sporovăi necugetat în faţa lor şi despre visul său cu vremea, şi îi
înciuda cu atît mai mult, cu cît visul se împlini; căci ploile tîrzii
fură bogate şi plăcute.

CAPITOLUL DOI
IACOB ȘI ESAU

Gramatica lunii

În cuprinsul convorbirii „frumoase“ pe care am avut prilejul

s-o ascultăm, al acelei alternante psalmodieri de seară, de lîngă
fîntînă, între lacob şi odrasla sa vinovată şi preferată, bătrînul
pomenise, ca din întîmplare, numele lui Eliezer, fiu pe care
străbunul îl avusese cu o sclavă, pe vremea cînd poposise Ia
Damaşchi, împreună cu cei ce-l însoţeau. Este întru totul limpede
că, vorbind de acel Eliezer, bătrînul nu se putuse nicicum referi la
acela care — moşneag învăţat, dezrobit, dealtfel şi el, născut
dintr-o sclavă, ba, poate, chiar frate vitreg al lui lacob — trăia la
curtea sa, avînd într-adevăr şi el doi feciori, Damasek şi Eiinos, şi
care, sub copacul înţelepciunii, îl îndruma pe Iosif în multe
cunoştinţe folositoare şi mai mult decît folositoare. Se poate
spune: este limpede ca lumina soarelui, că cel la care se gîndea
lacob, era acel Eliezer pe al cărui prim născut Avraam, pribeagul
din Ur sau din Harran, a trebuit multă vreme să-l socoată
moştenitor, atîta vreme adică, pînă cînd au venit pe lume mai întîi
Ismael şi, apoi, Iţhac sau Isaac, adevăratul fiu, a cărui naştere
fusese pricină de rîs, căci Sarai încetase de mult să mai fie ca
femeile, iar Avraam însuşi era atît de bătrîn încît putea fi numit
centenar. Dar lumina soarelui este una, iar alta lumina lunii, care
plutise atît de minunat asupra acelei convorbiri mai mult decît
folositoare. În această lumină lunară lucrurile se văd altfel decît în
cea solară şi poate că, pe vremea aceea şi în acele locuri, lumina
lunii părea spiritului adevărata lumină. De aceea, să fie spus şi
recunoscut între noi, că lacob înţelesese, oricum, prin „Eliezer“ pe
propriul său vechil şi prim argat — şi pe el adică, aşadar pe
amîndoi deodată şi nu numai pe amîndoi, ci pe „Eliezer“ în
general, noţiunea de Eliezer, am zice: căci după primul ce a purtat
acest nume, a trăit adesea, pe la curţile căpeteniilor, dezrobitul
pe nume Eliezer, care adesea se întîmpla să aibă fii, pe nume tot
Damasek şi Elinos.

Aceste păreri şi credinţe ale lui Iacob erau aşadar — şi de

asta bătrînul putea fi sigur — întru totul şi ale lui Iosif, care era
foarte departe de a face deosebirea, limpede ca lumina soarelui,
între Eliezer, argatul străvechi, şi gîrbovitul lui dascăl, şi avea
puţină pricină s-o facă, mai ales că nici acesta n-o făcea, iar cînd
vorbea despre „sine“ se gîndea, în bună parte, la Eliezer, argatul
lui Avraam. Aşa, de pildă, îi povestise lui Iosif, cum el, Eliezer, o
peţise în Mesopotamia, pentru Isaac, la rude ale familiei, pe
Rebeca, fiica lui Betuel şi sora lui Laban, redînd chiar clinchetul
podoabelor, lunişoare şi seceri, de la gîtul celor zece dromaderi cu
care pornise, ba chiar arătîndu-i şi preţul amănunţit, în sicii, a
inelelor pentru nas, a brăţărilor, a veşmintelor de sărbătoare şi a
mirodeniilor, care alcătuiau darul de nuntă şi preţul fecioarei
Rebeca, şi nu mai contenea să laude fermecătoarea blîndeţe a
fetei cînd, într-o seară, în faţa oraşului lui Nahor, lîngă fîntînă, îşi
luase ulciorul de pe cap şi-l aplecase pe braţ, ca să-i dea, cu mîna
ei, să bea, spunîndu-i „stăpîne“, ceea ce el preţuise în mod
deosebit; şi cu aceeaşi rîvnă, îi descrisese purtarea ei smerită şi
felul cum sărise de pe cămilă, acoperindu-şi faţa, cînd îl zărise
pentru prima dată pe Isaac, care ieşise pe cîmp s-o plîngă pe
mamă-sa, moartă de curînd. Iar Iosif îl asculta încîntat, şi nu-l mira
deloc forma gramaticală folosită de Eliezer, adică nu-i displăcea
defel că eul bătrînului nu se dovedea chiar precis conturat, ci
rămânea, oarecum, deschis spre adîncul trecutului, şi că,
revărsîndu-se în afara propriei individualităţi, acest eu îşi însuşea
întîmplările îndepărtate, care, reamintite şi repetate la lumina
soarelui, ar fi trebuit, într-adevăr, rostite mai curînd la persoana a
treia decît la persoana întîi. Dar, dealtfel ce înseamnă aici „într-
adevăr“, şi oare este eul omului strîns îngrădit în sine, bine închis
în limitele sale carnale şi trecătoare? Nu cumva, multe dintre
elementele ce-l alcătuiesc fac parte din lumea din afara şi
dinaintea lui, iar afirmaţia potrivit căreia fiecare ar fi doar el şi
nimeni altul nu a fost oare o ipoteză pentru trebuinţele noastre de
ordine şi comoditate, care ignoră, cu bună ştiinţă, toate urzelile
prin care conştiinţa individuală se leagă de generalitate? Ideea de
individualitate face parte, în cele din urmă, din aceeaşi categorie
de noţiuni ca unitatea şi întregul, ansambul, lumea, iar distincţia
dintre spirit în general şi spiritul individual nu avea nici pe departe
întotdeauna aceeaşi putere asupra sufletelor ca astăzi, acest
astăzi pe care l-am părăsit pentru a povesti despre un altul, al
cărui mod de exprimare dădea o imagine fidelă a capacităţii sale
de înţelegere, de vreme ce pentru a reda ideea de „personalitate“
şi „individualitate“, nu cunoştea decît cuvinte atît de obiective ca
„religie“ şi „credinţă“.

Cine era Iacob

 Tocmai în legătură cu aceasta povestim cum şi-a încropit
Avraam averea. Deoarece, cînd a ajuns în Egiptul de jos (ceea ce
trebuie să se fi petrecut sub dinastia a douăsprezecea) nu era
încă nicidecum atît de bogat ca în vremea cînd s-a despărţit de
Lot. Dar, iată prin ce mijloace şi-a agonisit nemaipomenit de
marea sa bogăţie: De la început simţise cea mai adîncă
neîncredere în moralitatea acestui popor, pe care şi-o închipuia,
pe drept sau pe nedrept, la fel de mlăştinoasă ca una din gurile de
revărsare ale Nilului. Se temea, anume, în legătură cu Sarai,
femeia sa, care-l însoţea şi era foarte frumoasă. Îi era frică de
poftele localnicilor, care probabil că ar fi rîvnit de îndată la Sarai şi
l-ar fi ucis, ca să pună mîna pe ea. Dealtfel, tradiţia ne-a păstrat
ştirea că Avraam, grijuliu să-şi apere viaţa, de îndată ce a ajuns în
Egipt, o rugă şi-i porunci soţiei sale, Sarai, pentru a înlătura
invidia primejdioasă, să se dea drept sora lui — ceea ce ea putea
face fără a minţi de-a dreptul căci, în primul rînd, iubita era
adesea numită soră, îndeosebi în ţara Egiptului. În al doilea rînd,
însă, Sarai era o soră a lui Lot, pe care Avraam îl socotea ca un
nepot al lui şi se obişnuise să-i spună frate; astfel, putea vedea în
orice caz în Sarai o nepoată, şi, prin extindere, s-o numească
soră, în sensul mai larg ce se obişnuia, ceea ce şi făcu, în scop de
înşelare şi de autoapărare. Numai că întâmplările îi întrecură
prevederile. Oacheşa frumuseţe a femeii sale, Sarai, stîrni luarea-
aminte a celor mari şi a celor mărunţi din ţară, ştirea despre
frumuseţea ei ajunse pînă la tronul monarhului, iar frumoasa cu
ochii de văpaie, venită din Asia, fu luată de lîngă „fratele“ ei —
dar nu prin silnicie, şi nici tîlhăreşte, ci în schimbul unui preţ
foarte mare — fiindu-i, deci cumpărată, ca vrednică să
îmbogăţească aleasa alcătuire a casei femeilor. Într-adevăr, Sarai
este dusă acolo, iar „fratele“ ei, pe care nimeni nu credea să-l
jignească cîtuşi de puţin cu acest tîrg, ba, după părerea tuturora,
trebuia să se socotească fericit, nu căpătă numai învoirea să
rămînă prin preajma ei, ci, pe deasupra, era mereu copleşit de
curte cu binefaceri, daruri şi despăgubiri, pe care le şi primea fără
şovăire, astfel, încît fu curînd bogat în oi, vite, măgari, sclavi şi
sclave, măgăriţe şi cămile. Dar, între timp, la curtea faraonului, se
petrecu un necaz fără seamăn, ascuns cu grijă poporului.
Amenemhet (sau Senvosret; este imposibil de stabilit absolut cert
care cuceritor al Nubiei dăruia tocmai atunci, celor două ţări,
binecuvîntarea domniei sale) aşadar, maiestatea sa, zeu în floarea
vîrstei, tocmai cînd să guste din farmecele noii frumuseţi se vădi
fără virtute — şi asta nu numai o dată, ci de mai multe ori şi, în
acelaşi timp, cum se recunoscu cu oarecare şovăire, şi toţi cei din
preajma sa, înaltele personaje şi marii dregători ai regatului erau
loviţi de aceeaşi boală ruşinoasă şi, dacă se ţine seama de
semnificaţia mai înaltă, cosmică, a puterii de zămislire, cumplit de
înfricoşătoare. Că ceva nu era în regulă aici, că se săvîrşise o
greşeală, că la mijloc lucra o vrajă, că se face simţită o împotrivire
de sus, era lucru limpede. Fratele evreicii este chemat înaintea
tronului, şi aici, întrebat, strîns cu uşa, mărturiseşte adevărul.
Purtarea sanctităţii-sale se dovedeşte a fi, cu acest prilej, în
înţelepciune, şi în demnitate, mai presus de orice laudă. „De ce, îl
întrebă faraonul, mi-ai făcut una ca asta? De ce, prin vorbe cu
două înţelesuri, m-ai primejduit astfel?“ Şi fără să-i treacă prin cap
să-i ceară îndărăt lui Avraam ceva măcar din nenumăratele daruri
cu care îl copleşise, faraonul îi inapoie soţia, poruncindu-le, în
numele zeilor, să plece încotro or voi, mai dîndu-le şi o pază bună
pînă la hotar. Avraam, însă, care, nu numai că şi-o recăpătase pe
Sarai neatinsă, dar se afla şi cu atît mai bogat ca înainte, era
îndreptăţit să se bucure de păcăleala ciobănească ce-i reuşise.
Căci preferăm să credem că el ar fi socotit, încă din capul locului,
că Dumnezeu o să ştie cumva să împiedice, într-un fel sau altul,
pîngărirea femeii sale, Sarai, şi că numai în temeiul acestei
siguranţe primise darurile. Socotea că, în felul cum pusese
lucrurile la cale, îşi bătea cel mai bine joc de poftele unora — mai
ales că, sub acest aspect, atitudinea sa, renegarea calităţii sale de
soţ şi jertifirea femeii pentru propria sa salvare, abia se vădea în
adevărata lumină şi apărea ca foarte isteaţă.
 Aceasta este povestea, al cărei adevăr tradiţia ni-l întăreşte
şi ni-l subliniază cu atît mai straşnic, cu cît ne-o relatează şi a
doua oară, cu singura deosebire, doar, că, de data asta, nu se mai
petrece în Egipt, ci la Gherar, capitala ţării filistenilor, la curtea
regelui Abimelec, unde caldeeanul poposise venind de la Hebron,
împreună cu Sarai, şi unde totul se desfăşură, pas cu pas, ca mai
sus, începînd cu rugămintea făcută de Avraam soţiei sale, pînă la
sfîrşitul fericit. Repetarea unei relatări, cu scopul de a-i sublinia
veridicitatea, este neobişnuită, fără a bate prea tare la ochi. Mult
mai neobişnuit este că, potrivit tradiţiei, a cărei fixare în scris
datează, este adevărat, din zile mai tîrzii, dar care dăinuia
bineînţeles dintotdeauna ca tradiţie şi care îşi află în cele din
urmă izvorul în mărturiile şi relatările străbunilor înşişi — ei, bine
aceeaşi ispravă, istorisită pentru a treia oară, este pusă în seama
lui Isaac, şi prin urmare el a încredinţat-o — ca a sa, sau ca şi cum
ar fi a sa — memoriei oamenilor. Căci şi Isaac (la puţină vreme
după naşterea gemenilor săi) poposi, de asemenea, în răstimpul
unei foamete, la curtea de la Gherar, din ţara filistenilor,
împreună cu frumoasa şi înţeleapta sa soţie; şi el, împins de
aceleaşi pricini ca şi Avraam cu Sarai, o dădu pe Rebeca drept
„soră“ — nu fără oarecare temei, căci ea era fiica vărului Betuel
— iar în cazul său povestea se continuă în sensul că Abimelec l-a
zărit „pe fereastră“, adică pe cînd îi pîndea pe-ascuns, să vadă şi
să tragă eu urechea, pe Isaac „glumind“ cu Rebeca, iar acest fapt
l-a înmărmurit şi mîhnit, ca pe orice îndrăgostit care-şi dă seama
că obiectul dorinţelor sale, pe care-l credea liber, se află pe mîini
vajnice. Vorbele lui l-au trădat, căci cînd, somat să-şi lămurească
purtarea, Isaac a mărturisit adevărul, filisteanul a strigat,
mustrîndu-l: „Ce primejdii ai atras, străine, asupra noastră! Ce
uşor s-ar fi putut întîmpla ca oarecine din poporul meu să se fi
culcat cu această femeie şi ce vină ar fi căzut astfel asupra
noastră!“ Este, însă, cu neputinţă să ne înşelăm asupra vorbelor:
„oarecine din poporul meu“. Dezlegarea întîmplării a fost că,
regele, pe cît de pios, pe atît de dedat plăcerilor trupeşti, a luat,
totuşi, pe soţi sub aleasa şi personala sa ocrotire şi, mulţumită lui,
Isaac a ajuns un om mare în ţara filistenilor, întocmai ca şi
Avraam, odinioară, acolo sau în Egipt, şi a dobîndit atîtea turme şi
atîta argăţime, încît chiar filistenilor li s-a făcut lehamite de el şi,
cu multă băgare de seamă, l-au poftit să plece de acolo.

Admiţînd că şi aventura lui Avraam s-ar fi desfăşurat la

Gherar, nu este de crezut că regele Abimelec, cu care a avut de-a
face Isaac, mai era tot acelaşi care se văzuse împiedicat să
jignească neprihănirea conjugală a lui Sarai. Caracterele lor se
deosebesc; căci, în vreme ce prinţul îndrăgostit de Sarai a pus,
fără multă vorbă, să fie închisă în casa femeilor, Abimelec din
timpul lui îsaac s-a purtat cu mult mai multă sfială şi ruşine, iar
ipoteza că ar fi una şi aceeaşi persoană ar putea fi apărată doar
socotind că purtarea regelui faţă de Rebeca s-ar explica, în primul
rînd, prin faptul că îmbătrînise mult de cînd cu Sarai şi, în al doilea
rînd, că însăşi această întîmplare îl făcuse mai prevăzător. Acum,
însă, nu ne interesează persoana lui Abimelec, ci cea a lui Isaac şi
problema atitudinii lui în această peripeţie cu femeia, şi nici chiar
asta nu ne preocupă, la drept vorbind, decît indirect, din pricina
întrebării următoare, cine era lacob, acest Iacob anume pe care l-
am auzit vorbind pe clar de lună, cu flăcăiaşul său Iosif, Iaşup sau
Iehosif.

Să cumpănim posibilităţile! Sau Isaac a retrăit la Gherar, cu

foarte mici deosebiri, ceea ce trăise şi tatăl său, tot acolo sau în
Egipt. În acest caz, avem de-a face cu un fenomen pe care am
vrea să-l desemnăm ca imitaţie, sau succesiune, o concepţie de
viaţă adică, care vede rostul fiecărei existenţe în a umple cu
prezent şi a da iarăşi carne unor forme preexistente, unei scheme
mitice întemeiată de străbuni. — Sau, dimpotrivă, soţul Rebecăi n-
a trăit „el însuşi“ aventura lui Avraam în limitele strîmte, trupeşti
ale eului său, însă a socotit-o totuşi ca făcînd parte din biografia
sa şi a transmis-o urmaşilor, deoarece el discernea mai puţin
precis între eu şi ne-eu decît sîntem noi, cei de azi, obişnuiţi s-o
facem (cu cît de îndoielnică îndreptăţire s-a şi sugerat) sau am
fost obişnuiţi s-o facem, pînă la intrarea în această istorisire; căci
pentru Isaac, viaţa individului se distingea mai puţin de cea a
seminţiei, naşterea şi moartea însemnînd o cutremurare mai puţin
adîncă decît pentru noi — am avea aşadar de-a face cu cazul mai
sus considerat al recentului Eliezer, care-i povestea lui Iosif, la
persoana întîi, istoriile străvechiului Eliezer; pe scurt, fenomenul
unei identităţi deschise, ce se alături imitaţiei sau succesiunii şi,
laolaltă eu acestea, determină conştiinţa de sine.

Nu ne facem iluzii asupra dificultăţii de a povesti despre

oameni care nu ştiau prea bine cine sînt; dar nu ne îndoim de
necesitatea de a ţine seama de această stare labilă a conştiinţei
de sine, şi dacă Isaac, care retrăise peripeţia egipteană a Iui
Avraam, se lua drept acel Isaac, pe care străvechiul pribeag voise
să-l jertfească, aceasta nu este pentru noi o dovadă concludentă
că nu se înşela — afară doar de cazul cînd încercarea prin jertfirea
fiului ar fi făcut parte din schemă şi s-ar fi repetat. Pribeagul
caldeu era tatăl lui Isaac pe care a vrut să-l sacrifice, dar pe cît
era de imposibil ca acest Isaac să fi fost bunicul lui Iosif pe care l-
am văzut stînd la fîntînă, pe atît este posibil ca Isaac, care a imitat
păcăleala ciobănească trasă egiptenilor de Avraam, sau care şi-a
inclus-o în viaţa sa personală, să se fi confundat, cel puţin într-o
anumită măsură, cu celălalt Isaac, mai vechi, care fusese cît pe
aci să fie jertfit, deşi, în fapt, el era un Isaac mult mai tîrziu,
despărţit prin multe generaţii de străvechiul Abiram. Este, însă, în
afară de orice îndoială, iar acest punct are nevoie de lămuriri, nu
de dovezi, că istoria străbunilor lui Iosif, aşa cum ne-a fost
transmisă de tradiţie, constituie un rezumat pios al adevăratei
desfăşurări, adică al succesiunii generaţiilor, care trebuie să fi
umplut secolele scurse între străvechiul Abiram şi acest Iacob, pe
care l-am văzut; şi tot astfel, cum Eliezer, fiul natural al
străbunului Abiram şi vechilul acestuia, se mai reîncarnase,
adesea, din zilele cînd o peţise pe Rebeca pentru stăpînul său
tînăr, ba, mai peţise adesea, dincolo de apa Eufratului, cîte o altă
Rebecă, iar acum se bucura iarăşi de lumina zilei ca învăţător al
lui Iosif, tot astfel mai mulţi alde Avraam, Isaac şi Iacob au văzut,
de atunci, naşterea zilei din noapte, fără ca individul să fi dat o
excesivă importanţă timpului său şi propriei sale existenţe fizice,
fără să fi deosebit, limpede ca lumina soarelui, prezenţa sa de o
prezenţă trecută şi să fi distins foarte clar limitele „individualităţii“
sale de limitele individualităţilor unor aceasta era o colectivitate a
cărei creştere nu era cea a unui trib familial, ci al unui mănunchi
de asemenea triburi şi, pe deasupra, se întemeiase dintotdeauna.
În bună parte, pe cucerirea de suflete, pe propagarea credinţei.
Este necesar să înţelegem, mai ales în sens spiritual, afirmaţia că
Avraam, străvechiul pribeag, a fost strămoşul întemeietor al
tribului, şi este foarte îndoielnic dacă Iosif era cu adevărat întrudit
cu el prin sînge, dacă tatăl său fusese înrudit astfel cu Avraam, şi
anume într-o linie atît de directă cum o credeau. Dealtfel era
îndoielnic şi pentru ei înşişi, numai că penumbra conştiinţei proprii
şi a celei generale le îngăduia să lase lucrurile nelămurite într-un
fel visător şi de pioasă confuzie, să ia cuvintele drept realitate şi
realitatea ca mai puţin decît un cuvînt şi să desemneze pe
caldeeanul Avraam, drept bunicul şi străbunul lor, aproximativ în
spiritul în care îi spunea „frate“ lui Lot din Canaan şi „soră“ soţiei
sale, ceea ce era totodată adevărat şi fals. Însă, nici măcar în vis,
adepţii lui El elion nu puteau atribui comunităţii lor o unitate sau o
puritate a sîngelui. De fapt, erau un soi babiloneano-sumerian,
deci, nu întru totul semit, cu infiltraţii arabe venite din pustiu, se
mai amestecaseră elemente din Gherar, din ţara Muzri şi chiar din
Egipt, ca, de pildă, sclava Hagar, pe care însuşi marele
conducător a socotit-o vrednică să se culce cu ea şi al cărui fiu s-a
căsătorit, la rîndul lui, cu o egipteană; şi se cunoaşte necazul pe
care i l-au căşunat Rebecăi soţiile hitite ale fiului ei Esau, fiicele
unui neam care tot nu se trăgea din Sern, ci răzbătuse pînă în
Siria, nu se prea ştia cînd, din Asia Mică, din sfera uralo-altaică —
ei, bine, despre acest necaz al Rebecăi, prea bine cunoscut, nu
mai este nevoie să spunem nimic. Anumite ramuri au fost repede
retezate. Este ştiut că străbunul Avraam a mai zămislit copii după
moartea soţiei sale Sarai, anume, fără să stea mult să aleagă, cu
Chetura, o femeie canaaneană, atunci cînd lui Isaac nu-i îngăduia
să ia în căsătorie o femeie din acel neam. Unul dintre fiii Cheturei
a fost Midian, ai cărui urmaşi şi-au făcut veacul la marginea
deşertului arabic, la sud de ţara Edom-Seir. În părţile lui Esau, aşa
cum copiii lui Ismael s-au aşezat la hotarul Egiptului; căci Isaac,
adevăratul fiu, a fost moştenitor unic, în timp ce copiilor
ibovnicelor li s-a astupat gura cu daruri şi au fost împinşi spre
răsărit, unde au pierdut orice legătură cu El eiion, dacă l-au
cunoscut vreodată, şi s-au închinat zeilor născociţi de ei.
Preocupări religioase, însă, şi munca la elaborarea unei idei de
Dumnezeu, moştenindu-se din generaţie în generaţie, constituiau
legătura ce menţinea, în pofida amestecurilor de sînge, stirpea
spirituală care, printre ceilalţi evrei, fiii lui Moab, Ammon şi Edom,
îşi însuşise acest nume de trib într-un sens deosebit şi mai restrîns
tocmai pentru că acum, în epoca în care am intrat, începuse să
lege numele său cu alt nume, cel de Israel, determinîndu-l astfel.

Căci numele şi titlul, pe care Iacob şi le dobîndise cîndva prin

luptă, nu fuseseră născocirea ciudatului său potrivnic. Luptător al
lui Dumnezeu îşi zicea un trib din deşert, prădalnic şi războinic, cu
obiceiuri foarte primitive, din care cîteva grupe izolate,
împingîndu-şi prin stepă turmele de oi şi capre, în căutarea
păşunilor, printre aşezările ţinuturilor roditoare, schimbaseră viaţa
lor pur nomadă pe o stare de relativ sedentarism şi deveniseră, în
urma propagandei religioase şi a înţelegerii reciproce, o
componentă a familiei religioase a lui Avraam. Zeul lor, din pustia
de unde veneau, pe nume Iahu, era o căpetenie războinică, turbat
şi aţîţător de furtuni năprasnice, un duh rău, cu care era greu s-o
scoţi la capăt, cu trăsături mai mult demonice decît divine, tiranic,
viclean şi cu reacţii imprevizibile. Poporul său smead, dealtfel
mîndru de el, trăia bîntuit de temeri si spaime, dedîndu-se la
ritualuri sîngeroase sau vrăjitoreşti, pentru a îndupleca
năprăsnicia nesocotită a demonului şi a o îndrepta către scopuri
folositoare. Iahu se putea năpusti, în plină noapte, fără nici un
temei cunoscut, asupra unui om căruia se părea că avea toate
pricinile să-i vrea binele, ca să-l sugrume — dar putea fi cumva
abătut de la sinistra sa intenţie prin acţiunea soţiei celui atacat,
care trebuia să-şi circumcidă fiul, la repezeală, cu un cuţit de
piatră şi să atingă cu prepuţul tăiat sexul demonului, şoptind o
formulă mistică. Deşi traducerea ei, cît de cît pe înţeles, întîmpină
piedici pînă acum de netrecut, formula potolea gîtuitorul şi-l
alunga. Atît pentru caracterizarea lui Iahu. Totuşi, acestei divinităţi
întunecate şi cu totul necunoscute lumii civilizate i-a fost sortită o
însemnată carieră teologică, tocmai datorită faptului că parte
dintre cei ce credeau în ea au nimerit în zona concepţiei religioase
a lui Avraam. Căci, după cum aceste familii de păstori, atrase în
sorbul speculaţiei spirituale declanşată de străvechiul pribeag, au
întărit cu carnea şi sîngele lor temelia umană ce purta tradiţia
religioasă a caldeeanului, elemente ale esenţei deşertice a zeului
lor au pătruns, alimentînd-o, fiinţa divină ce tindea spre realizare
prin spiritul omului, la formarea căreia contribuiseră dealtfel prin
material spiritual şi prin culoare şi Usiri al răsăritului, Tammuz, cît
şi Adonai, fiul sfişiat şi păstorul lui Melhisedec şi al sihemiţilor săi.
Oare nu i-am auzit numele, odinioară un strigăt de luptă,
murmurat liric, abia articulat de buze gingaşe şi frumoase? Acest
nume, în forma în care îl aduseseră oacheşii fii din deşert, cît şi în
prescurtările şi variantele care îl puneau în legătură cu anumite
aspecte ale vieţii populare canaaneene, făcea parte din sunetele
prin care se încerca exprimarea inexprimabilului. Căci, încă din
străvechimi, un loc de pe meleagurile acestea se numise „Be-ti-
ia“, „Casa lui Ia“, nu altfel deci decît „Bethel“, „Casa lui
Dumnezeu“, şi este dovedit că încă înaintea zilelor
Legislatorului, locuitorii din Amurru, ce imigraseră în Sinear,
purtau nume în alcătuirea cărora intra denumirea divină de „Ia-
ve“ — ba, încă străbunul Avraam numise arborele de lîngă locul
sfînt Şapte fîntîni „Iahve el olam“, adică „Iahve este
Dumnezeul tuturor timpurilor“. Numele, însă, pe care şi-l
adăugaseră războinicii beduini a lui Iahu, avea să ajungă semnul
distinctiv al unei religiozităţi mai pure şi mai înalte, să desemneze
sămînţa spirituală a lui Avraam, tocmai prin aceea că, în noaptea-
tragică de pe malul Iabbocului, Iacob obţinuse ca acest nume să-i
fie acordat.

Elifaz

Pentru oameni alde Simeon şi Levi, puternicii fii ai Liei, faptul

că tatăl lor îşi cucerise, smulgîndu-l oarecum cerului, tocmai acest
nume cutezător şi tîlhăresc era motiv să zîmbească pe ascuns.
Fiindcă Iacob nu era războinic. N-ar fi fost nicicînd bărbatul care
să facă ce făcuse străbunul Avraam, care, văzînd oştile din Elam,
Sinear, Larsa şi de dincolo de Tigru, cum năvălesc, din pricina
unui tribut neplătit, în ţara Iordanului, îi pradă oraşele şi duc cu ei,
în robie, pe Lot din Sodoma, Avraam, zic, şi-a adunat, cutezător,
fidel şi hotărît, cîteva sute de argaţi, născuţi la curtea lui, precum
şi rubedenii întru credinţă, ce locuiau în preajma sa, adepţii lui El-
berit, ai Celui prea înalt, şi, pornind cu ei în marşuri grăbite din
Hebron, îi ajunse din urmă pe elamiţi şi pe ceilalţi năvălitori ce se
retrăgeau, pricinuind atîta neorînduială în ariergărzile lor, încît a
izbutit să elibereze mulţi prizonieri şi să se întoarcă acasă
încununat de biruinţă, readucîndu-l pe Lot, cu mare parte din
averea furată. Nu, Iacob n-ar fi fost în stare să săvîrşească
asemenea faptă, în asemenea împrejurare ar fi dat greş, ceea ce
şi recunoscuse în sinea sa, cînd Iosif prinse să-i vorbească despre
această întîmplare veche, repovestită cu plăcere. El „n-ar fi fost în
stare“, întocmai cum, potrivit propriei sale mărturisiri, n-ar fi fost
în stare să facă atunci cu fiul său, ceea ce îi ceruse Dumnezeu.
Eliberarea lui Lot ar fi lăsat-o în seama lui Simeon şi Levi; cînd
aceştia însă, scoţînd, ca de obicei în asemenea împrejurări,
strigăte înfricoşătoare, i-ar fi înecat pe închinătorii la lună într-o
baie de sînge, el şi-ar fi acoperit faţa, zicînd: „Sufletul meu să nu
stea la sfat cu ei!“ Căci sufletul acesta era moale şi fricos; ura
silnicia, tremurând să nu-i cadă pradă, şi era plin de amintirile
unor înfrîngeri ale curajului său bărbătesc — amintiri care, însă,
nu diminuau nici demnitatea şi nici solemnitatea sufletului său,
deoarece, neabătut, de fiecare dată, tocmai în asemenea situaţii
de umilire fizică, sufletul îi fusese mîngîiat de o rază şi un suflu al
Spiritului, avusese parte de o foarte consolatoare şi din nou
confirmată vădire a milei divine, în faţa căreia putea, cu drept
cuvînt, înălţa capul, fiindcă acea milă îi zămislise sufletul şi-l silise
să se nască din neumilitele sale străfunduri.

Dar ce se întîmplase, cînd cu Elifaz, falnicul vlăstar al lui

Esau? Elifaz era fiul acestuia cu una dintre soţiile sale hitito-
canaaneene, închinătoare ale lui Baal, pe care Esau le adusese de
multă vreme la Beerşeba, şi de care Rebeca, fiica lui Betuel, avea
obiceiul să spună: „Mi-e silă de viaţă, din cauza fiicelor lui Het“.
Nici chiar Iacob nu ştia prea bine, căreia dintre aceste femei Elifaz
îi spunea mamă; probabil că Adei, fiicei lui Elon. În orice caz,
nepotul lui Isaac, foarte voinic pentru cei treisprezece ani ai săi,
era un adolescent de un farmec neobişnuit: avea spiritul simplu,
dar era curajos, deschis, însufleţit de gînduri alese, frumos la trup
şi suflet şi îi era devotat cu o dragoste mîndră tatălui său înşelat.
Multe îi făceau viaţa grea: atît încîlcitele relaţii de familie, cît şi
frământări religioase. Căci nu mai puţin de trei credinţe luptau să-
i cucerească sufletul: El elion al bunicilor, Baalimii neamului
mamei şi o zeitate aducătoare de furtuni şi trăgînd săgeţi, pe
nume Kuzah, venerată de muntenii din sud, cei din Seim şi din
Edom, cu care Esau întreţinea încă de mult legături şi de partea
cărora avea să treacă mai tîrziu cu totul. Pe Elifaz îl îndurerase
cumplit nesfîrşita suferinţă şi neputincioasa mînie a acestui om
aspru, iscate de acele evenimente hotărîtoare, puse la cale de
Rebeca, în cortul întunecat al bunicului bolnav de ochi, din pricina
cărora Iacob fusese silit să părăsească curtea şi turmele şi să fugă
în străini, iar ura împotriva tînărului său unchi, binecuvîntat prin
înşelătorie, îl măcină pînă la a-i pune viaţa în primejdie:
amărăciunea părea să depăşească forţele firave ale vîrstei sale.
Acasă, sub ochii neadormitei Rebeca, nu se putea săvîrşi chiar
nimic împotriva furului binecuvîntării. Dar cînd se află că Iacob
fugise, Elifaz se repezi Ia Esau şi îl îndemnă, gîfîind de emoţie, să-l
urmărească şi să-l ucidă pe viclean.

Dar Esau, blestemat să fie al pustiei, era prea copleşit, prea

vlăguit de lacrimile amarnice pe care le vărsa din pricina sorţii
sale întunecate, pentru a fi gata de fapta ce i se cerea. Plîngea,
deoarece aşa i se potrivea, deoarece plînsul corespundea rolului
său. Felul său de a vedea lucrurile şi de a se vedea şi pe sine
însuşi era condiţionat şi statornicit de moduri de gîndire
înnăscute, care-l legau, ca pe toată lumea, şi care-şi primiseră
pecetea de la semne cosmice ale zodiacului. Prin binecuvântarea
tatălui, Iacob devenise omul lunii pline şi „frumoase“, în vreme ce
Esau, aparţinea lunii negre, era adică omul solar, deci omul lumii
subpămîntene, unde erai sortit să plîngi, măcar că puteai
eventual agonisi mari bogăţii. Dacă s-a alăturat mai tîrziu cu totul
oamenilor munţilor de la miazăzi şi zeului lor, a făcut-o pentru că
aşa i se cădea, căci sudul reprezenta, pentru spirit, lumea
subpămînteană, aidoma cu pustia, în care trebuise să se retragă
şi Ismael, fratele vitreg al lui Lsaac. Dealtfel, cu mult înainte de a
cădea sub lovitura blestemului părintesc, Esau statornicise, de la
Beerşeba, anumite legături cu locuitorii Seirului, ceea ce
dovedeşte că binecuvîntarea şi blestemul erau doar întăriri, că
însuşi caracterul lui, adică rolul lui pe pămînt, era hotărît de multă
vreme, şi că Esau avusese dintotdeauna conştiinţa acestui rol. Se
făcuse vînător, oaspe nestatornic al şesurilor nesfîrşite, spre
deosebire de Iacob, care trăia în corturi, şi era un păstor al lunii —
de bună seamă Esau îmbrăţişase vînătoarea dintr-o înclinaţie
firească, izvorîtă din trupul lui puternic şi bărbătesc. Ne-am înşela,
însă, şi am nesocoti formaţia mitico-schematică a spiritului său,
dacă ne-am închipui că simţămîntul şi conştiinţa lui de sine, de
rolul său ca vlăstar ars de soare al lumii subpămîntene, le datora
meseriei sale de vînător. Dimpotrivă — sau cel puţin în asemenea
măsură dimpotrivă — Esau îşi alesese această îndeletnicire
tocmai din pricină că îi revenea, din formaţie mitică, deci, şi din
supunere faţă de schemă. Dacă privim relaţia lui cu Iacob dintr-un
punct de vedere cult — şi, cu toată grosolănia sa, Esau fusese
oricînd gata s-o facă — ea era repetarea şi actualizarea — adică
prezenţa atemporală — a relaţiei dintre Cain şi Abel; iar în această
relaţie Esau era, vrînd-nevrînd, Cain: anume chiar în calitatea sa
de frate mai mare, pe care, bineînţeles, mai recentă, legea lumii îl
cinstea; el ştia însă şi simţea că o preferinţă adîncă a inimii
omenirii, moştenită din timpuri matriarhale foarte timpurii, se
îndrepta spre cel mai tînăr, spre mezin. Ba, dacă o anumită
poveste cu un blid de linte se cuvine să fie socotită ca într-adevăr
întîmplată, şi nu interpolată de urmaşi pentru a da înşelăciunii cu
binecuvîntarea un temei legitim (în ciuda acestui fapt Iacob tot
putea foarte bine s-o creadă adevărată), aparenta uşurătate a lui
Esau s-ar putea desigur explica prin astfel de sentimente: Cedînd
atît de ieftin fratelui său dreptul de întîi născut, spera să cîştige de
partea sa măcar simpatiile care, în mod tradiţional, reveneau, cu
precădere, celui mai tînăr.

Pe scurt, roşul, părosul Esau izbucni în lacrimi şi se arătă

hotărît împotriva oricărei acţiuni de urmărire şi răzbunare. Nu
avea deloc chef să-l mai şi ucidă pe fratele Abel, şi să ducă, astfel,
la extrem o parabolă spre care oricum părinţii împinseseră
întreaga lor relaţie încă de la început. Dar cînd Elifaz se oferi, sau,
mai curînd, ceru năvalnic să pornească el însuşi să-l prindă şi să-l
ucidă pe fiul binecuvîntat, lui Esau nu-i veni în minte nici un
argument contrar şi încuviinţă din cap, printre lacrimi. Căci un
nepot ucigîndu-şi unchiul, însemna pentru el o încălcare
favorabilă a schemei nesuferite, constituia o inovaţie istorică,
putînd sluji mai tîrziu de pildă viitorilor băieţandri-Elifaz, pe el însă
îl desărcina, cel puţin în ultimele consecinţe, de rolul de Cain.
 Elifaz strînse, aşadar, cinci sau şase oameni credincioşi
tatălui său şi care îl întovărăşeau de obicei în incursiunile sale în
ţara Edomului, îi înarmă, din rezervele curţii, cu suliţe lungi de
trestie, ce aveau deasupra unui moţ multicolor un vîrf, de
asemenea foarte lung şi primejdios, sustrase, înainte de
revărsatul zorilor, cîteva cămile din grajdul lui Isaac, iar spre
seară, ceata răzbunătoare era pe urmele lui Iacob care, prin grija
Rebecăi, fusese bine înzestrat, cu doi sclavi, cămile, merinde şi
lucruri frumoase pentru schimb.

Iacob nu uită toată viaţa spaima cumplită care-l cuprinse,

cînd i se lămuri sensul acestei urmăriri. Dintîi, cînd ceata abia se
zărea, se liniştise la gîndul că Isaac, descoperindu-i prea iute fuga,
trimisese oameni după el. Dar cînd îl recunoscu pe fiul lui Esau, îşi
dădu seama de toată gravitatea situaţiei şi întreg curajul îi pieri. O
goană pe viaţă şi pe moarte începu — un galop întins de cămile
aţîţate, grohăind din rărunchi, întinzîndu-şi orizontal gîturile
alungite, într-un valvîrtej de moţuri şi lunule. Dar, cum Elifaz şi ai
săi erau mai puţin împovăraţi decît Iacob, acesta văzu
micşorîndu-se din clipă în clipă avansul de care îi atîrna viaţa, iar
cînd primele suliţe zvîrlite începură să-i şuiere pe la urechi, făcu
semn că se predă şi, sărind jos de pe cămile împreună cu ai lui, se
prosternă cu mîinile ridicate, cu faţa la pămînt, aşteptîndu-şi
urmăritorii.

Ce se petrecu atunci, fu lucrul cel mai jalnic şi mai ruşinos

îndurat de Iacob de-a lungul întregii lui vieţi, şi ar fi fost în stare să
nimicească pe veci demnitatea unei alte conştiinţe de sine.
Trebuia, dacă voia să trăiască — şi o voia cu orice preţ, dar cum
se cuvine s-o repetăm cu stăruinţă, nu dintr-o mişelie de rînd, ci
fiindcă el, Iacob, era binecuvîntat, fiindcă făgăduinţa lui
Dumnezeu făcută lui Avraam era asupra creştetului său — deci,
dacă voia să trăiască, trebuia să încerce să potolească mînia
clocotitoare a adolescentului, a nepotului său, celui cu atît mai
tînăr decît el, mai prejos şi în ierarhia familială, care mai ridicase
spada asupra sa — şi nu numai o singură dată — aşadar, trebuia
să încerce să-l înduplece cu implorări, înjosiri, lacrimi, linguşiri,
apeluri tînguitoare la mărinimia sa, prin mii de dezvinovăţiri, pe
scurt: să-i arate că, într-adevăr, nu merita truda să înfigă spada în
asemenea grămăjoară de nenorocire. Ceea ce făcu întocmai.
Sărută ca apucat picioarele flăcăiandrului, zvîrli în aer pumni de
ţărînă, care-i căzu pe cap, iar gura îi turuia întruna blestemîndu-
se, conjurîndu-l, implorîndu-l ca pe Dumnezeu, cu o iuţeală pe
care spaima cumplită o făcea ameţitoare, menită şi, într-adevăr în
stare, să reţină de la o acţiune rapidă mintea adolescentului, uluit
de asemenea puhoi de vorbe şi dibăcie în exprimare.

Dorise oare, cumva, el, înşelăciunea? O pusese la cale sau

măcar o născocise el? Să i se arunce maţele la fiare, dacă
vreodată măcar s-a gîndit la una ca asta! Numai mama, bunica,
le-ar fi urzit şi vrut pe toate, dintr-o exagerată dragoste nesăbuită,
de care dînsul nici nu era vrednic, dar el, Iacob, s-ar fi împotrivit
din răsputeri planului ei, arătîndu-i chiar cît de mare şi cumplită ar
fi primejdia ca Isaac să descopere totul şi să-l blesteme nu numai
pe el, ci şi pe ea, multprea-iscusita Rebeca. Să nu se uite cu cîtă
stăruinţă deznădăjduită îi înfăţişase mamei sale purtarea
stingherită şi ruşinată pe care va fi silit s-o aibă în faţa
preacinstitului chip al fratelui său, născut întîi, dacă uneltirea
cumva ar izbuti. Nu cu inima uşoară, nici cu bucurie şi nici cu
curaj, vai, ci tremurînd, şovăind, a intrat în cortul tatălui şi
iubitului bunic, purtînd veşmintele de sărbătoare ale lui Esau, cu
blana înfăşurată după gît şi pe braţ, pentru a-i duce lui Isaac blidul
cu carnea de ied şi cupa cu vin. Sudoarea îi curgea pe pulpe de
spaimă şi deznădejde, iar glasul i s-a stins în gîtlej, blana îl
strîngea de gît, în clipa în care bătrînul orb, cerîndu-i să-şi spună
numele, l-a pipăit, adulmecîndu-l — dar Rebeca nu uitase nici
măcar să-l ungă cu mireasma florilor de cîmp, folosită de Esau. El,
un înşelător? Nu, era mai curînd victima vicleniei femeii, ca Adam
ademenit de Eva, prietena şarpelui! Ah, Elifaz, copilandrul, să nu
aibă cît o trăi încredere în sfaturi de femeie, şi facă-se să trăiască
multe sute de ani şi mai mult încă, şi să ştie să ocolească
capcanele ce i le va pune în cale viclenia muierească! El, Iacob,
căzuse în capcană şi se sfîrşise cu el. Binecuvîntat, el? Dar, mai
întîi, ce putea să însemne o binecuvîntare părintească dată în
felul acesta, adică pe furate, luată prin vicleşug, fără măcar
dorinţa şi voinţa celui căruia îi era dată? Mai putea avea vreun
preţ şi vreo greutate? Era eficace? (în sinea sa, el, Iacob, ştia
foarte bine că Binecuvîntarea rămîne Binecuvîntare, şi că a sa
avea toată greutatea şi era întru totul valabilă, întreba doar aşa,
ca să-l zăpăcească pe Elifaz.) Şi în al doilea rînd: a dat el, Iacob,
cumva vreun semn că ar năzui să tragă foloase de pe urma
acestei păcătoşenii, că ar vrea, binecuvîntat fiind, să se lăfăiască
în casă şi să-l îndepărteze pe Esau, stăpînul său? Ah, pentru nimic
în lume, ci tocmai dimpotrivă! Iată că lasă de bunăvoie locul
fratelui său, şi chiar Rebeca, plină de remuşcări, l-a gonit de
acasă, iar el s-a pornit spre meleaguri străine, în surghiun, drept
spre lumea subpămînteană, hotărît să nu se mai întoarcă
niciodată, căci soarta sa va fi, de azi înainte, să plîngă plînsul cel
veşnic! Pe el voia Elifaz să-l străpungă cu spada, Elifaz, puiul de
porumbel cu zborul luminos, tăuraşul de la munte în toată puterea
sa, splendidul ţap al antilopei? Acum, de cînd Dumnezeu i-a pus în
vedere lui Noe că va cere socoteala pentru vărsarea de sînge
omenesc, şi cînd azi lucrurile nu se mai petrec ca în zilele lui Cain
şi Abel, ci în ţară domnesc legi a căror încălcare ar fi foarte
primejdioasă, chiar şi pentru tînăra şi aleasa făptură a lui Elifaz!
De aceasta se îngrijora însă, el, unchiul îndeajuns pedepsit, şi
dacă deci acum, nimicit şi sărăcit, va pleca într-o ţară în care nu
va fi decît un străin şi un argat, măcar Elifaz să fie plin de noroc şi
mama lui binecuvîntată între copiii lui Het, pentru că fiul ei şi-a
oprit mîna de la vărsarea de sînge şi sufletul de la fapta rea...

Vorbele lui Iacob, hăituit de frică, atîta se îmbulzeau,

tumultoase, rugătoare, bătîndu-i-se la gură, cerşind mila, încît,
Elifaz, minunîndu-se, simţi cum capul începe să-i vîjîie de
asemenea vuiet. Se aşteptase să dea de un tîlhar batjocoritor şi
găsise un nenorocit, a cărui umilire părea să restabilească întru
totul demnitatea lui Esau. Copilandrul Elifaz era blajin, cum era,
de fapt, şi tatăl lui. Un sentiment arzător înlocui repede altul în
sufletul său, mărinimia luă locul mîniei, încît, deodată, strigă că s-
a hotărît să-şi cruţe unchiul, la care, acesta, vărsînd lacrimi de
bucurie, îi sărută, la întîmplare, pe apucate, tivul veşmintelor,
mîinile şi picioarele. Stinghereala şi o oarecare scîrbă se
amestecară în buna dispoziţie a flăcăiandrului. Se necăji pe dată
un pic de lipsa lui de statornicie şi, hotărî, brutal, să i se predea
tot ce avea fugarul asupra sa, întrucît ce îi dăduse Rebeca pe
ascuns unchiului, i-ar aparţine celui jignit, lui Esau. Iacob încercă
să schimbe şi această hotărîre, cu alt puhoi de vorbe, însă Elifaz
se răsti la el, dispreţutior şi puse să fie atît de bine despuiat, încît,
într-adevăr, nu-i mai lăsă decît viaţa. Vasele de aur sau de argint,
chiupurile cu untdelemn de soi şi cu vin, salbele şi brăţările de
malahită şi cornalină, tămîia, acadelele cu miere, dimpreună cu
celelalte cîte mamă-sa i le dăduse să le ia cu sine, ca stofe şi
pînzeturi — toate trebuiră predate lui Elifaz; chiar şi cei doi sclavi
fugiţi de acasă, dintre care imul avea umărul însîngerat de o
suliţă, fură siliţi să se întoarcă, împreună cu cămilele lor — şi abia
după aceea i se îngădui lui Iacob să-şi continue calea sa
întunecată spre răsărit, cine ştie în ce stare de spirit, singur,
numai cu cîteva ulcioare cu apă, legate de şa.

Ridicarea capului

Îşi salvase viaţa, scumpa sa viaţă predestinată, pentru

Dumnezeu şi viitor — ce cîntărea, faţă de aceasta, aurul şi
cornalina? Aici viaţa conta în primul rînd, şi, la drept vorbind,
tînărul Elifaz fusese tras pe sfoară într-un fel mult mai răsunător
decît tatăl lui, dar cu ce preţ! Îl costase pe el, Iacob, ceva mai
mult decît lucrurile cu care pornise la drum — fusese despuiat cu
totul de onoarea sa de bărbat; şi nimeni nu putea fi mai copleşit
de ruşine, decît el, care se prosternase, şi se văicărise plîngînd în
hohote, cu chipul răvăşit de lacrimi şi mînjit de praf, în faţa unui
neisprăvit, căruia abia îi dădeau tuleiele. Şi apoi? îndată după
asemenea umilire ce va fi?

Îndată, chiar după umilire, sau cîteva ore mai tîrziu, spre
seară, sub lucirea stelelor, sosi la locul Luz, o aşezare pe care n-o
cunoştea defel, aşa cum nu cunoştea nici restul ţinutului, care se
întindea pe una dintre colinele ce coborau în terase, plantate în
cea mai mare parte cu viţă de vie, alcătuind un peisaj unduios.
Cele cîteva case cubice ale satului erau strînse grămadă la
jumătatea povîrnişului străbătut de poteci, iar cum un glas
lăuntric îl sfătui pe călătorul sărăcit să-şi petreacă aici noaptea, îşi
îndemnă cămila, încă mirată şi îndărătnică de păţania violentă şi
jalnică, să urce colina, simţindu-se întrucîtva ruşinat chiar şi faţă
de animal. Îl adăpă la fîntîna din afara zidurilor de lut, şi spălîndu-
se pe obraji, şterse urmele care-i vădeau ruşinea, ceea ce îi
îmbunătăţi simţitor dispoziţia. Se feri totuşi să ceară găzduire
locuitorilor din Luz, căci se simţea ca un cerşetor şi, apucînd de
căpăstru averea lui vie, tot ce-i rămăsese, o mînă dincolo de sat,
pînă la vîrful teşit al colinei, iar ce văzu acolo îl făcu să deplîngă
faptul că nu ajunsese aici mai curînd, la timp. Căci un cerc de
piatră sacru, un ghilgal, făcea din loc un refugiu, iar tînărul Elifaz,
tîlharul de drumul mare, ar fi fost neputincios împotriva celui ce ar
fi stat acolo.

În mijlocul ghilgalului se înălţa o piatră neobişnuită, neagră

tăciune, în formă de con, evident căzută din cer, în care dormitau
puteri astrale. Cum înfăţişarea ei amintea de mădularul zămislirii,
Iacob înălţă ochii şi mîinile cu credinţă şi se simţi şi mai întărit. Se
hotărî să rămînă acolo peste noapte, pînă ce ziua o va sorbi din
nou. Alese, pentru căpătîi, una dintre pietrele care alcătuiau
cercul. Hai, îi spuse el, tu, bătrînă piatră mîngîietoare, hai şi ridică
numai pentru o noapte capul celui ce nu-şi află pacea! Apoi,
acoperind-o cu tulpanul, se întinse, cu capul ridicat spre monolitul
falic căzut din cer, mai clipi puţin la stele şi adormi.

Atunci se iscară lucruri mari, atunci i se întîmplă, atunci, în

miez de noapte, după cîteva ore de somn prea adînc, capul îi fu în
adevăr ridicat din orice ruşine, spre cea mai minunată vedenie, în
care se îngrămădeau toate cîte întruchipau în sufletul lui noţiunile
regalităţii şi divinităţii, iar sufletul, umilitul, zîmbind în taină de
propria-i umilire, se întindea tot mai mult, ca o mîngîiere şi o
întărire, în spaţiul visului său... Dar nu se visă într-alt loc. Chiar şi
în vis stătea culcat, dormind cu capul rezemat. Însă printre
pleoape pătrundea o strălucitoare, nemaipomenită splendoare;
vedea prin ele, vedea Babelul, vedea cordonul ombilical care lega
pămîntul de cer, şi scara ducînd către cel mai solemn palat, cu
trepte de foc, nenumărate şi largi, pe care se aflau paznici astrali,
şi balustrada uriaşă a scării ce urca spre supremul templu şi
scaun al Domnului. Treptele nu erau nici de piatră, nici de lemn şi
nici din vreo materie pămîntească; păreau dintr-un metal
incandescent, construite din văpaia astrelor; iar scînteierea
stelară se răspîndea peste pămînt în fîşii nemăsurat de largi,
intensitatea luminii crescînd, cu înălţimea şi depărtarea, la
străluciri uluitoare, de neîndurat pentru ochiul deschis, de privit
decît doar prin vălul pleoapelor lăsate. Fiare cu chip de om,
împodobite cu pene, heruvimi şi vaci încoronate, cu chipuri de
fecioară şi cu aripi, stăteau încremenite, de amîndouă părţile,
privind drept înainte, iar spaţiul dintre picioarele lor, întinse oblic
înainte şi îndărăt, era plin de plăci de aramă pe care pîlpîiau
formule sacre. Zei-tauri, ghemuiţi, cu fruntea încinsă cu şiraguri
de perle şi cu perciuni la fel de lungi cît barba, cîrlionţată şi
răsucită la vîrf, întorceau capul în afară şi priveau, liniştiţi, pe sub
genele lungi, la cel ce dormea, şi cu ei alternau lei ce stăteau în
coadă, cu pieptul bombat acoperit cu smocuri de flăcări. Păreau
să scoată văpăi din boturile larg deschise şi pătrate şi îşi zburleau
mustăţile de sub fioroasele nări. Printre fiare forfoteau, pe toată
lărgimea scării, slujitori şi crainici, urcînd şi coborînd într-un ritm
lent de dans, însufleţit de fericitele legi ce mişcă astrele. Veşminte
acoperite cu semne scrise, ascuţite, le ascundeau partea de jos a
trupului, iar piepţii le păreau prea moi pentru a fi de flăcău şi prea
mici pentru a fi de femeie. Cu braţele ridicate, ţineau cupe pe
creştet sau purtau cîte o tablă pe care, cu un gest, o arătau cu
degetul; mulţi însă cîntau din harpe, din flaute, băteau tobe şi
chimvale, iar în spatele lor cîntăreţi cutremurau spaţiul cu
glasurile lor subţiri, metalice şi aplaudau în tact. Astfel vuia şi
răsuna, cît era de mare, Scara lumii, năpădită de un şuvoi de
sunete armonioase ce coborau şi urcau către lumina cea mai
aprinsă, unde, în pisc, se găsea îngusta boltă de foc şi poarta
palatului, cu stîlpii şi înaltele ei metereze. Stîlpii erau din cărămizi
de aur, pe care se vedeau fiare cu solzi, avînd în faţă labe de
leopard şi în spate picioare de vulturi, iar de amîndouă părţile
porţii, învăluite de limbi de foc, stăteau fiare cu picioare de taur,
purtînd pe creştet o împătrită coroană de coarne şi avînd ochii de
pietre preţioase şi barba inelată, strînsă în mănunchiuri pe obraji.
Dinaintea lor era jilţul Puterii Suverane şi scăunelul de aur al
picioarelor sale, iar în spate, un bărbat cu arc şi tolbă ţinea un
evantai cu coada lungă deasupra tiarei Puterii. Veşmîntul Puterii
era ţesut din raze de lună şi tivit eu franjuri de flăcări. O forţă
uriaşă se vădea în braţele-i vînjoase, în una dintre mîini ţinea
emblema vieţii, iar în cealaltă, un potir. Barba albastră îi era
legată cu fîşii de aramă, iar sub înaltele sprâncene arcuite, chipul
lui ameninţător mărturisea o aprigă bunătate. În faţa tronului mai
sta un bărbat cu o coroană lată pe cap, care semăna a vizir, a cel
mai apropiat slujitor al Jilţului; acesta, privind în faţă Puterea
Suverană, i-l arăta cu palma deschisă pe Iacob, ce dormea pe
pămînt. Atunci Dumnezeu făcu un gest de încuviinţare şi călcă
apăsat cu piciorul lui vînjos, iar căpetenia slujitorilor se aplecă
repede să tragă la o parte scăunelul, ca Domnul să se poată
ridica. Şi, părăsind tronul, Dumnezeu întinse semnul vieţii către
Iacob şi trase atît de adînc aer pe nări, încît pieptul i se umflă. Iar
glasul lui minunat răsună printre psalmi şi muzica astrală a celor
ce urcau şi coborau, contopindu-se într-o armonie puternică şi
dulce. Şi Dumnezeu zise: „Eu sînt! Eu sînt Domnul lui Avraam, al
lui Isaac şi al tău. Pe tine, Iacobe, cade acum privirea mea, cu o
bunăvoinţă ocrotitoare ce străpunge depărtările, căci vreau să fac
sămînţa ta multă cît pulberea pămîntului, vei fi binecuvîntat
printre toate seminţiile şi vei stăpîni porţile duşmanilor tăi. Te voi
apăra şi te voi iubi, oriunde vei pribegi, şi te voi întoarce bogat pe
pământul pe care dormi şi nu te voi părăsi nicicînd. Eu sînt şi
vreau!“ Aşa se pierdu glasul Suveranului în armonie, şi Iacob se
trezi.

Ce mai arătare fusese asta şi ce ridicare a capului! Iacob

plîngea de fericire, rîdea de Elifaz şi, învîrtindu-se sub stele, în
mijlocul cercului făcut din pietre, privi bolovanul care îi ridicase
capul pentru asemenea arătare. „Ce fel de loc o fi acesta, îşi zise
el, unde întîmplarea m-a adus?“ Înfrigurat de răcoarea nopţii, dar
şi de cea mai puternică emoţie, tremura din tot trupul. „Pe bună
dreptate, tremur, îşi mai zise el, pe bună dreptate! Locuitorii
Luzului abia bănuiesc ce este într-adevăr cu locul acesta, căci l-au
prefăcut, este drept, într-un refugiu, înjghebînd aici un ghilgal,
însă ei nu presimt nici pe departe, ca şi mine, dealtfel, cu puţină
vreme mai înainte, că aici este un Loc al Prezenţei, Poarta
măreţiei, cordonul care uneşte pămîntul cu cerul!“ Cu aceste
gînduri mai dormi cîteva ore, căzînd într-un somn adînc şi mîndru,
plin de un rîs tainic, iar în zori se sculă, coborî spre Luz, şi se opri
în faţa magherniţelor tîrgului. Căci ascunsese într-o cută a
cingătoarei un inel cu sigiliu din lapislazuli, de un albastru-închis,
de care argaţii lui Elifaz nu izbutiseră să dea. îl vîndu la un preţ
mai mic decît făcea, pe ceva hrană uscată şi cîteva ulcioare de
untdelemn, căci avea nevoie de untdelemn pentru a săvîrşi ceea
ce avea de gînd şi socotea că este de datoria sa. Şi, înainte de a
se porni spre răsărit şi spre apa Naharinei, se mai urcă încă o dată
pînă la locul unde avusese visul, ridică în picioare piatra pe care
dormise, şi turnă peste ea, din belşug, untdelemn, zicînd: „Beth-
el, Beth-el, nu Luz se va numi de azi înainte locul acesta, căci este
lăcaşul Prezenţei, şi Dumnezeu cel atotputernic s-a dezvăluit celui
umilit şi i-a întărit peste măsură inima. Ceea ce a strigat El în
sunete de harpe, cum că urmaşii mei vor fi nenumăraţi cît
pulberea pămîntului şi că numele meu va birui, înălţat în slăvi,
este desigur nesăbuit şi întrece orice măsură; dar dacă El va sta
alături de mine, aşa cum a făgăduit şi-mi va păzi paşii pe pămînt
străin, şi dacă-mi va da pîine şi un veşmînt să-mi acopăr trupul şi-
mi va îngădui să mă reîntorc teafăr în casa lui Isaac, atunci să fie
El Dumnezeul meu şi nimeni altul, şi-i voi da zeciuială din tot ce-
mi va dărui. Iar dacă, pe deasupra, se va împlini făgăduiala prin
care mi-a întărit inima peste măsură, din această piatră i se va
face un altar sfînt, la care neîncetat să i se aducă hrană şi mereu
să fie arse afumături sărate pentru nările sale. Ce am rostit este
un legămînt şi o făgăduială în schimbul celor pe care le-am primit,
iar acum, Dumnezeu atotputernicul să facă ceea ce va socoti că-i
mai potrivit intereselor sale.“

Esau

Aşa s-au petrecut lucrurile cu măreţul Elifaz, care nu era

decît doar un biet băietan în comparaţie cu Iacob, victima umilită
a trufiei sale; acesta, dispunînd de rezerve sufleteşti nebănuite,
de care Elifaz nici nu avea habar, ieşi biruitor, jucîndu-se
oarecum, din umilirile pe care i le putuse impune un băiat, căci el
avea totdeauna revelaţia tocmai în împrejurările cînd jalea era
mai mare. Oare cu tatăl lui Elifaz, lucrurile s-au întîmplat altfel
decît cu fiul? Ne referim la întîlnirea aceea cu Esau însuşi, de care
l-am auzit pe Iacob pomenind în convorbirea de la fîntînă. Numai
că, atunci ridicarea capului şi marea întărire a inimii avusese loc
la Peniel, în noaptea înfricoşătoare, cînd îşi cucerise numele, care-
i cam făcea să zîmbească pe Simeon şi Levi. Purtînd acest nume,
fiind adică dinainte biruitor, l-a înfruntat pe fratele său —
simţindu-se, deci, în adîncul lui, apărat împotriva oricărei umilinţe
care s-ar putea cumva dovedi de neînlăturat, apărat şi împotriva
nedemnităţii propriei sale frici de o înfruntare în care inegala fire a
gemenilor avea să se afirme atît de grăitor.

Nu ştia în ce stare de spirit se apropia Esau, pe care chiar el

îl anunţase printr-un sol, pentru că o lămurire a relaţiilor părea
neapărat necesară. Aflase doar, prin iscoadele sale, că acela îl
întîmpina în fruntea a patru sute de luptători — ceea ce putea
însemna şi o mare cinstire, ca răspuns la umilitoarele linguşiri pe
care avusese grijă să i le transmită, dar poate şi o mare primejdie.
El îşi luase toate măsurile. Ascunsese ce avea mai scump, adică
pe Rahila şi pe fiul ei, doar de cinci ani, în spate, la animalele cu
samare, iar pe Dina, fiica sa, avută cu Lia, o culcase ca pe o
moartă, într-o ladă în care cît pe ce să se înăbuşe, ceilalţi copii
veneau în urma lui, împreună cu mamele lor; ibovnicele, cu
vlăstarele lor, le pusese în frunte. De asemenea, eşalonase vitele
de dar, astfel încît ciobanii mînau, în faţa sa, cele două sute de
capre şi ţapii lor, tot atîtea oi şi berbeci, treizeci de cămile care
alăptau, patruzeci de vaci, zece junci şi douăzeci de măgăriţe cu
măgăruşii lor. Pusese să fie mînate în turme diferite şi la intervale,
astfel încît Esau, la fiece turmă peste care ar fi dat şi ar fi întrebat
a cui este, să fi aflat că era vorba despre daruri pentru el,
stăpînul, de la Iacob, sluga sa. Aşa se şi făcu. Şi chiar dacă,
plecînd de pe muntele Seir, atitudinea lui Esau faţă de pribeagul
ce se întorcea acasă mai era şovăitoare, îndoită şi neclară chiar
pentru sine însuşi, atunci cînd, pentru prima dată, îl revăzu, după
douăzeci şi cinci de ani, pe fratele lui Iacob, se şi afla în cea mai
bună stare sufletească.

Tocmai această voioşie însă îl impresionă foarte neplăcut pe

Iacob, deşi făcuse tot ce-i stătuse în puteri s-o stîrnească, şi abia
îşi dădu seama că, cel puţin deocamdată, nu mai avea a se teme,
că îi şi veni greu să-şi ascundă duşmănia faţă de zgomotoasa
bunăvoinţă a acestui descreierat de Esau. Şi Iacob nu uită
niciodată întîlnirea dintre ei... Pe vremea aceea, gemenii Rebecăi
aveau cincizeci şi cinci de ani — „iarba înmiresmată“ şi „buruiana
cu spini“ după cum li se mai spunea, încă de pe cînd erau băieţi,
în ţinutul dintre Hebron şi Beerşeba. De fapt, „iarba înmiresmată“,
acest Iacob cu pielea netedă, nu se purtase niciodată foarte
tinereşte — trăit mai mult prin corturi, băiatul se arătase
întotdeauna pios, meditativ şi sfios. Acum, însă bărbat în
plinătatea anilor, trecut prin multe, Iacob ajunsese demn datorită
tocmai întîmplărilor vieţii sale, copleşit de preocupări spirituale şi
încărcat de bunuri ce se tot înmulţiseră — în timp ce Esau, deşi
încărunţit ca şi fratele lui, părea să fi rămas acelaşi băiat necioplit,
şters şi năuc de odinioară, trecînd de la văicăreli ţipătoare la o
nepăsare animalică, ba, nici la chip nu se schimbase defel, după
cum maturizarea fizionomică a majorităţii prietenilor noştri din
tinereţe, constă în aceea că le apare o barbă şi cîteva zbîrcituri pe
obrazul lor de adolescent, care ajunge, astfel, un chip de băietan
cu barbă şi zbîrcituri, fără să dobîndească nimic altceva nou.

În timp ce Esau se apropia, Iacob auzi întîi cîntul lui din fluier,
atît de familiar altădată, modulaţiile grave şi ascuţite ale naiului
său, un mănunchi de fluiere de trestie de diferite lungimi, prinse
între ele cu legături petrecute de-a curmezişul — un instrument
drag muntenilor Seirului, poate născocit de ei. Esau îl preluase de
timpuriu de la aceştia şi se pricepea să cînte din el foarte artistic,
cu buzele lui groase şi răsfrînte. Iacob urîse de totdeauna idilismul
prostănac şi sălbatic al acestei muzici, al acestui smintit,
iresponsabil ti-rii-li, obişnuit în ţara de la miazăzi, deci în ţara
subpămînteană, încît, auzindu-l iarăşi sunîndu-i în urechi, simţi că-
l năpădeşte dispreţul. Pe lîngă asta, Esau mai şi dănţuia. Cu naiul
la buze, arcul în spate şi o fîşie de piele de capră în jurul coapselor
— alt veşmînt fiind, dealtfel, de prisos, căci o blană de păr îi cădea
literalmente de pe umeri, în laţe cenuşii-roşcate — cu urechile
ascuţie şi nasul turtit deasupra buzei superioare spîne, Esau
dănţuia şi ţopăia pe cîmpia întinsă, venind pe jos în întîmpinarea
fratelui său, înaintea carelor şi a oştenilor, cîntînd din nai şi
făcîndu-i semne tot mai dese, rîzînd şi plîngînd, în vreme ce Iacob,
cu sufletul plin de dispreț și ruşine, milă şi dezgust, gîndea în sine
ceva care s-ar fi putut exprima cam prin: „Dumnezeule
atotputernice!“ Dealtfel şi el coborî de pe asin, cît îi îngădui de
repede şoldul umflat, şi suflecîndu-şi poalele talarului, se grăbi,
şontîcăind, să iasă în întîmpinarea ţapului muzical, iar pe măsură
ce se apropia de el, începu să-i dea toate semnele de respect şi
supunere ce şi le propusese de la început şi pe care, după biruinţa
din ceas de noapte, şi le putea îngădui fără o adevărată jignire a
demnităţii sale. În pofida durerilor, se prosternă de şapte ori şi
mai bine, ridicînd mîinile deasupra capului plecat şi, cînd fu
aproape de Esau, i se aruncă la picioare, lipindu-şi fruntea de
labele lui, iar cu palmele îi pipăi mîngîietor pînă peste genunchi
picioarele pline de smocuri zbîrlite de păr, în vreme ce buzele îi
repetau, fără contenire, cuvintele care trebuiau să mărturisească
şi să arate că, în ciuda binecuvîntării şi a blestemului, legăturile
dintre ei îi sînt neapărat prielnice lui Esau, şi trebuiau să-l
liniştească şi să-l împace: „Stăpînul meu! Eu, sluga ta!“ Esau se
purtă, însă, nu numai împăciuitor, dar şi drăgăstos peste toate
aşteptările şi, în primul rînd, ale lui proprii, căci vestea
reîntoarcerii fratelui său îl cufundase într-o frămîntare vie şi
nedesluşită, care cu cîteva clipe înaintea întîlnirii, ar fi putut să se
schimbe, uşor, mai curînd în mînie, decît în înduioşare. Cu forţa, îl
ridică pe lacob din praf şi, suspinînd, îl strînse tare la pieptu-i
păros, sărutîndu-l pe obraji şi pe gură, încît celui astfel îndrăgit îi
fu curînd prea de ajuns. Totuşi, şi lacob plînse — parte, pentru că
cedase încordarea datorată îngrijorării şi fricii, parte, din
slăbiciune nervoasă şi, gîndind asupra timpului, vieţii şi sorţii
oamenilor. „Frate al inimii mele! Frate al inimii mele!“ bîiguia Esau
printre sărutări, adăugind: „Să uităm totul! Să dăm uitării toate
mişeliile!“ —o generozitate necuviincios de limpede, mai curînd
de natură să-i sece imediat lacrimile lui lacob, decît să le facă să
curgă şi mai din inimă —, ca, apoi, să înceapă cu întrebările,
amînînd tocmai pe cea care-i stătea mai mult la inimă, adică
întrebarea în legătură cu turmele trimise de Iacob, peste care
dăduse pe drum, şi, ridicînd sprîncenele stufoase, întrebă de
femeile şi copiii de pe cămile, dindărătul lui Iacob. Se dădură deci
jos şi aşa începură prezentările: astfel se închinară, înaintea
bărbatului păros, întîi ibovnicele şi cei patru copii ai lor, apoi veni
rîndul Liei cu cei şase copii ai ei, şi, la urmă, se înfăţişă şi Rahila,
cea cu ochii dulci, împreună cu Iosif, aduşi tocmai de la coada
convoiului, iar Esau, răspunzîndu-le tuturor la salut, îşi purtă de
fiecare dată naiul pe buzele cărnoase şi răsfrînte. Lăudă frumoasa
înfăţişare a copiilor şi sînii femeilor, şi după ce vorbi, foarte mirat,
cu glas tare, de ochii bolnavi ai Liei, îi dărui un balsam edomit,
făcut din ierburi, ca să-i aline ochii, ca de obicei umflaţi, lucru
pentru care ea îi mulţumi şi, stăpînindu-şi mînia din suflet, îi
sărută degetele picioarelor.

Nici măcar înţelegerea de suprafaţă între fraţi nu era uşoară.

Amîndoi se siliră să întrebuinţeze cuvintele copilăriei lor şi nu le
găseau decît anevoie; căci Esau vorbea acum dialectul aspru al
oamenilor din Seir, care, prin amestecuri din vorbirea pustiului
Sinai şi din cea a midianiţilor, se deosebea de cel al locului
copilăriei lor, în vreme ce Iacob se învăţase în ţara Naharaim să
vorbească akkadiana. Cei doi se descurcau mai mult cu gesturi,
dar, în privinţa turmelor atît de frumoase şi grase ce o luaseră
înainte, Esau se pricepu foarte bine să-şi arate curiozitatea, iar,
cum făcea mofturi să primească bogatul dar, cînd Iacob îl lăsă a
înţelege că nădăjduia să fie iertat în faţa stăpînului său, dovedi
bună-creştere. Esau dădu acestor nazuri forma unei nepăsări faţă
de avere, bogăţie şi astfel de buclucuri.

— Ah, frate al inimii mele, nu, asta-i curată prostie! exclamă

el. Ia-le, ţine-le, păstrează-le, îţi întorc darul, n-am nevoie de aşa
ceva ca să uit de vechea ta mişelie murdară şi să-mi alin
suferinţa. Am uitat-o, m-am alinat, m-am împăcat cu soarta şi sînt
mulţumit. Oare îţi închipui că, noi, oamenii de acolo, din Ţara de
jos, stăm toată ziua ursuzi şi cu nasul pleoştit? Haida-de şi hop şi
aşa, ce gînduri anapoda! Noi, vezi bine, nu facem pe trufaşii, nu
ne îmbrobodim cu binecuvîntări, nu dăm ochii peste cap, însă
trăim şi noi în felul nostru foarte voios, te rog să mă crezi. Şi nouă
ne e dulce să ne culcăm cu o femeie, şi inima noastră ştie de
dragoste de puiet! Crezi tu, cumva, că blestemul pe care ţi-l
datoresc ţie, pungaş iubit, m-a făcut să ajung un cerşetor rîios în
ţara Edomului şi un lihnit de foame? Asta ar mai fi lipsit! Sînt
stăpîn şi mare acolo, printre vlăstarele Seirului! Am vin mai mult
decît apă, miere din belşug, şi untdelemn, şi fructe, iar grîu şi orz
am mai mult decît pot mînca. Oamenii mei îmi dau momeală
pentru păsările răpitoare şi îmi trimit, zilnic, pîine şi carne şi
păsări frumoase, gătite pentru masa mea, şi am vînat cît poftesc,
fie doborît chiar de mine, fie ucis de ei anume pentru mine, în
pustie, cu cîinii lor, iar mîncăruri din lapte mi-aduc că am rîgîieli
jumătate noapte. Daruri, mie? Turme de vite, ca să-mi închizi
ochii, drept ispăşire a smintitei ticăloşenii puse la cale de tine şi
de femeia aceea? Îmi rîd de toate, şi uite fluier — triluli — începu
el, plimbîndu-şi buzele pe nai. Ce nevoie e de daruri între noi?
Inima e totul şi inima mea a iertat şi a uitat vechea, prescrisa
ticăloşenie şi cum te-ai maimuţărit în faţa bătrînului, cu blană de
ţap înfăşurată pe mădulare, ca să-mi semeni, măscărici nebun ce
eşti, de trebuie să şi rîd acum de asta la bătrîneţe, măcar că la
vremea aceea am vărsat lacrimi de sînge şi l-am mai trimis şi pe
Elifaz după tine, spre marea ta spaimă, ei, tu, bătaia de de joc al
femeilor!

Şi iar începu să-şi sărute fratele, plescăindu-şi buzele pe

obrajii lui, ceea ce Iacob răbdă greu, fără a mai întoarce
strîngerile în braţe şi manifestările de dragoste. Vorbele lui Esau îl
scîrbeau foarte, le găsea tare nepotrivite, smintite şi dezmăţate,
şi tot timpul nu făcu decît să se gîndească în ce fel să scape cît
mai iute de această rudă străină, să se descotorească de Esau,
dar nu fără ca, mai înainte, să se achite pe veci, faţă de el şi să fi
răscumpărat, încă o dată, dreptul de întîi născut, silindu-l să
primească tributul, lucru de care Esau nu cerea decît să fie
convins. Urmă un nou val de politeţuri, de plecăciuni, de
propuneri stăruitoare; cînd, în sfîrşit, Esau se învoi să primească
darul din mîna fratelui său şi să se bucure de el, omul de ispravă
dintr-însul fusese cîştigat cu toată inima de cel binecuvîntat şi era
mult mai sincer şi mai temeinic pornit pe împăcare, decît voia
Iacob s-o primească.

— Ah, frate al inimii mele, exclamă Esau, de acum încolo să

nu mai pomenim de vechea, scîrnava ta nelegiuire! Oare n-am
ieşit din trupul aceleiaşi mame, unul după altul, adică aproape în
acelaşi timp? Căci tu, cum ştii, te-ai prins de călcîiul meu, aşa că
eu, fiind mai voinic, te-am tras la lumina zilei. Ne-am ciondănit
puţin şi în pîntecul mamei, precum ne-am ciondănit şi afară, dar
să nu ne mai gîndim la toate astea! De acum vom trăi frăţeşte, în
faţa lui Dumnezeu, ca nişte gemeni adevăraţi, vom mînca din
aceeaşi strachină şi niciodată nu ne vom mai despărţi! Hai, deci,
să pornim spre Seir, şi să locuim acolo împreună!

„Mulţumesc! gîndi Iacob. Să ajung şi eu ţap cu nai în ţara

Edomului şi să trăiesc de-a pururi alături de tine, bădărane? Ah,
nu, Dumnezeu nu gîndeşte astfel, iar sufletul meu, nici atît.
Vorbele tale îmi sună atît de neplăcut în urechi, n-au nici cap, nici
coadă, căci ceea ce s-a petrecut între noi este de neuitat. Da, de
fiecare dată cînd îţi plescăie limba, tu singur îmi aminteşti de
toate cîte s-au întîmplat între noi, şi totuşi, îţi închipui, în prostia
ta, că vei fi în stare, vreodată, să le uiţi şi să le ierţi?“

— Cuvintele stăpînului meu, zise el cu glas tare, mă încîntă,

şi fiecare vorbă pe care o rosteşte răspunde celor mai tainice
dorinţe ale slugii sale. Dar stăpînul meu vede prea bine că duc,
împreună cu mine, copii, unii dintre ei foarte tineri, alţii chiar şi
mai mici, cum este acesta, aici de faţă, numit Iehosif, care n-are
decît cinci ani, şi drumul nu-i prieşte; pe deasupra, Dumnezeu m-
a încercat cumplit, căci port în ladă o copilă, pe fata mea moartă,
şi ar fi să dau dovadă de o neiertată lipsă de pietate, dacă, fiind
silit să merg grăbit, aş lovi-o de pietrele drumului, fără să mai
pomenesc de mieii şi de viţeii care încă mai sug. Toţi mi s-ar
prăpădi, dacă n-am să fiu cu cea mai mare băgare de seamă. De
aceea, stăpînul meu să binevoiască s-o ia înainte, iar eu voi veni
încet în urma lui, potrivindu-mi paşii cu puterile vitelor şi ale
copiilor, şi, astfel, voi ajunge, puţin mai tîrziu, în munţi, la Seir,
unde vom trăi de-a pururi, în cea mai deplină frăţietate.

Era un refuz vădit, dar în cea mai dibace formă, iar Esau,
holbînd ochii mari, îl şi înţelesese întocmai. Totuşi, mai făcu încă o
ultimă încercare, propunîndu-i lui Iacob să-i lase cîţiva dintre
oamenii lui pentru a-l însoţi şi apăra la nevoie. Dar acesta îi
răspunse că ar fi de prisos, numai să găsească îndurare în faţa
Domnului său — cu aceasta vădindu-se că învoiala dată nu fusese
decît un fel de a vorbi. Atunci, Esau ridică din umeri, întoarse
spatele său păros acestui frate isteţ şi viclean, şi se porni cu
turmele şi droaia, întorcîndu-se în munţii lui. Iar Iacob îl mai urmă
un timp, şovăind, apoi, cu primul prilej, o coti, apucînd pe alt
drum.

CAPITOLUL TREI
Fetița

Deoarece atunci a ajuns la Sihem, este potrivit să se

povestească aici peripeţiile şi încurcăturile grele ale acelui popas,
aşa cum s-au petrecut de fapt, cu rectificarea, deci, a acelor
cîtorva mici îmbunătăţiri aduse adevărului, la care s-a găsit de
cuviinţă să se procedeze mai tîrziu, în „convorbirile frumoase“,
atunci cînd se întreba: „Ştii cum s-a întîmplat?“ şi se răspundea:
„Da, ştiu prea bine“, îmbunătăţiri cu care acele episoade au intrat
în tradiţia seminţiei şi în cea a lumii. Dacă redăm evenimentele
rele şi, în cele din urmă, sîngeroase de atunci, rămase întipărite în
faţa expresivă şi obosită, de moşneag, a lui Iacob, pe lîngă alte
istorii, împreună cu care constituiau povara amintirilor bătrîneţii
sale, o facem pentru urmărirea şi coerenţa cercetării noastre
asupra caracteristicilor sufletului său, căci nimic n-ar putea
explica mai bine atitudinea sa de atunci, nici pricina pentru care
Simeon şi Levi îşi dădeau coate pe ascuns, cînd tatăl lor folosea
numele său de cinste şi titlul hărăzit de Dumnezeu.

Eroina şi victima aventurilor de la Sihem a fost Dina, singura

fiică a lui Iacob, născută de Lia, chiar la începutul celei de a doua
perioade a ei de fecunditate — la începutul ei, aşadar, nu la sfîrşit,
deci nu dupa Isahar şi Zebulon, cum a statornicit ordinea, mult
mai tîrziu, tradiţia scrisă. Acea succesiune în timp nu poate fi cea
reală, căci dacă am lua-o de bună, atunci, la epoca nenorocirii
sale, Dina nici n-ar fi fost încă fizic coaptă pentru ea, ci o copilă.
De fapt, era cu patru ani mai mare decît Iosif, aşadar, pe vremea
sosirii nemetului lui Iacob în faţa Sihemului, avea nouă ani, iar la
epoca nenorocirii, treisprezece: era mai în vîrstă, cu doi ani
importanţi, decît ar rezulta din calculele asupra cronologiei
tradiţionale, importanţi căci tocmai în acei doi ani a îmbobocit şi a
devenit femeie, atît de atrăgătoare cît se putea aştepta de la un
copil al Liei, ba în răstimpuri chiar mai mult decît se putea,
îndeobşte, nădăjdui de la un neam vînjos, dar lipsit de frumuseţe.
Era un copil adevărat al stepei mesopotamice, unde după o
primăvară timpurie şi bogată în flori luxuriante, nu urmează o
vară plină de viaţă, căci, încă din mai, soarele necruţător
scrumeşte totul şi preface splendoarea în cenuşă. Aşa a fost şi
constituţia fizică a Dinei; iar evenimentele au contribuit s-o
prefacă, înainte de vreme, într-o biată femeie obosită şi ofilită. Cît
despre locul în şirul urmaşilor lui Iacob, cel rezervat ei de scribi,
nu are semnificaţie. Din nepăsare şi superficialitate, scribii au
trecut numele fetei la coadă în rîndul copiilor Liei, în loc să-l
menţioneze acolo unde se cuvenea; n-au vrut să întrerupă şirul
fiilor cu ceva atît de neînsemnat, ba stînjenitor, ca un nume de
fată. Cine s-ar mai sinchisi de o fată? Diferenţa dintre naşterea
unei fete şi sterilitatea femeii era puţin importantă. Venirea ei pe
lume, dacă o intercalăm la data cuvenită, constituie, într-un fel,
trecerea de la scurta perioadă de sterilitate a Liei la noua ei
rodnicie, care a reînceput cu adevărat abia cu naşterea lui Isahar.
Foarte mulţi mai ştiu şi azi că Iacob a avut doisprezece fii şi le ştiu
numele pe de rost şi în ordine, dar cercuri largi ale publicului abia
au idee de existenţa micuţei, bietei Dina, şi se miră cînd este
pomenită. Iacob, însă, care o iubea atît cît putea el iubi un copil al
uneia care nu era Cea dreaptă, o ascunsese de Esau, într-un
coşciug, şi cînd a venit vremea, a sîngerat adînc în inima sa, din
pricina ei.

Beset

Aşadar, Israel, binecuvîntatul Domnului, cu tot alaiul şi cu

bunurile sale, cu turmele, printre care numai oile erau în număr
de cinci mii cinci sute, cu femeile şi liota copiilor lui, cu sclavii,
slugile, mînătorii, ciobanii, caprele, măgarii şi cămilele de
călătorie şi de povară — deci Iacob, tatăl, venind dinspre Iaboc şi
de la întîlnirea cu Esau, a trecut apa Iordanului şi a fost mulţumit
că găsise, în cele din urmă, adăpost împotriva căldurii
înăbuşitoare din valea fluviului, a mistreţilor şi leoparzilor aciuaţi
prin hăţişurile ei de plopi şi sălcii, intrînd într-un ţinut cu dealuri
nu prea înalte şi văi înflorite şi rodnice, străbătute de şopotul
izvoarelor, unde orzul creştea sălbatic, iar într-o vîlcea a dat peste
localitatea Sihem, o aşezare gospodărească, seculară, la umbra
piscului Gazirim, împrejmuită cu un zid gros de blocuri mari de
piatră, fără mortar între ele, alcătuită din oraşul de jos, spre sud-
est, iar spre nord-vest, din oraşul de sus, numit astfel, deoarece
era clădit pe o ridicătură de pămînt făcută de mîna omului, înaltă
cam de vreo zece coţi. Mai tîrziu i s-a spus de sus şi în sens
metaforic-respectuos, întrucît era ocupat aproape în întregime de
palatul lui Hemor, principele cetăţii, şi de construcţia masivă, de
formă cubică, a templului lui Baal-berit — aceste două clădiri
impunătoare uimind, chiar de la început, tribul lui Iacob, cînd a
intrat în vîlcea, apropiindu-se de poarta răsăriteană a oraşului.
Sihemul avea cam cinci sute de locuitori, fără a mai pomeni trupa
de ocupaţie egipteană, alcătuită din vreo douăzeci de ostaşi,
comandaţi de un ofiţer foarte tînăr, de fel din Deltă, numit aici cu
singurul rost de a ridica în fiecare an, direct de la Hemor şi
indirect de la cei mai de seamă negustori ai oraşului de jos, cîteva
bare de aur, în formă de cerc, ce trebuiau trimise în oraşul lui
Amon, altminteri, tînărul Veser-che-Bastet (aşa se numea
comandantul) ar fi avut de pătimit mari neajunsuri personale.

Se pot închipui sentimentele îndoite ale locuitorilor

Sihemului, cînd străjile de pe zidurile cetăţii şi cei cîţiva tîrgoveţi
reîntorşi de afară au adus vestea lentei apropieri a tribului nomad.
Nu se putea şti ce aveau de gînd aceşti rătăcitori, bune sau rele;
şi, în ultimul caz, le-ar fi fost de ajuns oarecare experienţă de
luptă şi jaf ca să pună Sihemul într-o situaţie foarte defavorabilă,
în ciuda zidurilor sale bolovănoase. Starea de spirit a localnicilor
nu era războinică, ci mai curînd negustorească, plăcîndu-le
îndestularea şi pacea; principele oraşului, Hemor, era un moşneag
ursuz, bolnav de podagră, iar fiul acestuia, tînărul Sichem, un
fecior alintat de domn cu harem propriu, un tolănit pe covoare şi
lacom de dulciuri, un trîntor elegant — în aceste condiţii, locuitorii
ar fi fost cu atît mai bucuroşi să se poată încrede în virtuţile
războinice ale trupei de ocupaţie, dacă ar fi existat măcar cea mai
mică îndreptăţire a unei astfel de încrederi. Numai că, această
trupă, strînsă în jurul unui însemn de luptă împodobit cu pene de
păun şi în vîrful căruia îşi întindea aripile un şoim, cu toate că îşi
zicea „Detaşamentul strălucitor ca discul soarelui“, nu insufla,
totuşi, nici un pic de încredere pentru un caz serios, începînd chiar
cu comandantul ei, Veser-che-Bastet, care, la drept vorbind, avea
două patimi, împinse pînă la descreierare, anume pisicile şi florile.
Fiind de fel din orașul Egiptului de Jos, Per- Bastet, rostit aici „Pi-
Beset“ din pricina stîlcirii limbii, localnicii ii ziceau şi lui, jără alte
mofturi, „Beset“. Şi pentru că divinitatea cetăţii unde se născuse
era zeiţa Bastet, cu cap de pisică, devoţiunea sa pentru neamul
pisicilor nu cunoştea margini; jurul lui, la fiecare pas, dădeai peste
aceste animale, de toate vîrstele şi de toate culorile, nu numai vii
dar şi moarte, căci pisici mumificate, înfăşate potrivit ritualului,
erau rezemate de-a lungul peretelui casei care locuia şi el le
aducea, plîngînd în hohote, jertfe de şoareci şi de lapte.
Dragostea lui pentru flori, care se potrivea cu această slăbiciune,
ar fi alcătuit o fermecătoare trăsătură de întregire a unui caracter
bărbătesc, în opoziţie cu calităţile acestuia, dar lipsa de virilitate a
lui „Beset“ o făcea penibilă. Oriunde se afla, purta un guler lat de
flori proaspete, iar cele mai neînsemnate lucruri de care se slujea
trebuiau să fie împodobite cu ghirlande de flori — adică, se făcea
de rîs. Îmbrăcămintea lui era cu totul civilă: purta o tunică albă,
din pînză de in foarte subţire, prin abureala căreia se zărea şorţul
ce-i încingea pe dedesubt mijlocul, braţele şi bustul fiindu-i
înfăşurate cu panglici, şi niciodată nu fusese văzut purtînd zale,
iar în loc de arme avea doar, cîteodată, un beţigaş. Dealtfel,
„Beset“ ajunsese ofiţer numai fiindcă avea oarecare dibăcie în
arta scrierii.

Cît despre ostaşii lui, de care nu se ocupa aproape defel,

aceştia, folosind tonul lăudăros al inscripţiilor oficiale, făceau
mare caz de faptele vitejeşti ale unui vechi rege al ţării lor,
Tutmes ai treilea, şi ale oştirii egiptene care, sub comanda sa
cucerise, în şaptesprezece războaie, toate ţările pînă la fluviul
Eufrat — ei, însă, personal, se arătau mai dibaci să înfulece gîşte
fripte şi să bea bere, iar cu prilejuri mai serioase, un incendiu sau
năvala beduinilor, năpustiţi pe neaşteptate în sate deschise
aparţinînd de teritoriul oraşului, dăduseră dovadă de o desăvîrşită
laşitate. Cînd se apucau să iasă la paradă, numai ca să fie văzuţi
cu scuturile lor de lemn, cu suliţele, securile şi triunghiurile de
piele ce le atîrnau la centuri, pe uliţele întortocheate ale
Sihemului, prin înghesuiala celor ce călăreau pe măgari şi cămile,
a sacagiilor, a vînzătorilor de pepeni, şi a cumpărătorilor din faţa
magherniţelor, trecînd, aplecaţi înainte, în pas alergător, de parcă
erau puşi pe goană, localnicii se înţelegeau din ochi, făcînd
gesturi dispreţuitoare în spatele lor. Încolo, războinicii faraonului
petreceau jucînd „Cîte degete?“ şi „De-a leapşa“, iar în răstimpuri,
îngînau cîntece triste despre soarta grea a oşteanului, îndeosebi a
celui silit să-şi ducă viaţa în nenorocita ţară Amu, în loc să se
bucure de ea pe malurile cu multe luntre ale Nilului, Dăruitorul de
viaţă, sau pe sub coloanele multicolore din „No“, Oraşul, oraşul
fără asemănare, No Amon, oraşul zeului. Din păcate, nu putea fi
pus la îndoială că, pe ei, soarta şi apărarea Sihemului nu-i
interesa nici cît un bob de orz.

Dojana

Dar locuitorii cetăţii s-ar fi neliniştit încă şi mai tare, de ar fi

putut trage cu urechea la convorbirile dintre feciorii mai mari ai
căpiteniei ce se apropia — căci aceşti tineri, cu privirile înflăcărate
şi plini de praf, puneau la cale, este adevărat, pe şoptite, şi,
deocamdată, numai între ei, oarecare planuri privind prea de
aproape Sihemul, înainte de a le supune tatălui lor care,
bineînţeles, li le interzise cu toată hotărîrea. Ruben sau Re-uben,
cum i se spunea, de fapt, celui mai mare, avea, pe atunci,
şaptesprezece ani, Simeon şi Levi erau de şaisprezece, respectiv,
cincisprezece ani, Dan al Bilhei, iscusit şi viclean, avea tot
cincisprezece ani, iar subţirelul şi nestăpînitul Neftali era de
paisprezece ani, ca şi vînjosul, dar melancolicul, Iuda. Aceştia
erau fiii lui Iacob care luau parte la consfătuire. Gad şi Aşer, deşi
voinici şi foarte copţi la minte pentru cei unsprezece şi
doisprezece ani ai lor, fuseseră ţinuţi deoparte, fără a mai pomeni
de ceilalţi trei, mai mici.

Dar despre ce era vorba? Tocmai despre ceea ce îi îngrijora şi

pe cei din Sihem. Aceşti flăcăi care şuşoteau, cu frunţile
apropiate, semeţi, arşi de soarele Naharinei, încît păreau aproape
negri, purtînd tunici din blăni lăţoase, încinşi cu brîie şi avînd părul
ţeapăn de grăsimea cu care-l ungeau, erau vlăstarele stepei,
păstori bucuroşi să mînuiască arcul şi cuţitul, învăţaţi să-şi
măsoare puterile cu taurii sălbatici şi cu leii, dar şi cu paznicii
străini, din pricina vreunui loc de păşunat. Nu moşteniseră de la
Iacob decît prea puţin din blîndeţea şi ardoarea lui meditativă,
închinată lui Dumnezeu; gîndul le era doar la lucruri foarte
practice, erau plini de sfidare tinerească şi mîndrie de trib ce îi
făcea să se fălească cu o nobleţe spirituală de care, oricum,
personal erau străini, şi să pîndească mereu vreo insultă şi vreo
pricină de încăierare. Trăind de mai mult timp fără adăpost, mereu
pribegind, se simţeau ca nomazi faţă de locuitorii ţinutului bogat
în grîne în care intrau, mai presus de aceştia prin libertate şi
îndrăzneală, iar gîndul le era la jaf. Dan a fost primul care a
propus, din vîrful buzelor, atacarea prin surprindere a Sihemului,
pentru a-l jefui. Ruben, cinstit, dar mereu supus nestăpînirii sale,
a fost cucerit de această idee; Simeon şi Levi, cei mai mari
bătăuşi, au început să dănţuie chiuind de bucurie; puşi pe fapte
mari, entuziasmul celorlalţi era sporit de mîndria de a fi fost atraşi
în uneltire.

Ceea ce puneau ei la cale nu era deloc nemaipomenit.

Desigur, aşa ceva nu se petrecea chiar în fiecare zi, dar se
întîmpla destul de des ca oraşele ţinutului să fie atacate de
năvălitori lacomi, veniţi din pustia de la miazăzi sau răsărit, habiri
sau beduini, care cîteodată Ie şi cucereau vremelnic. Numai că
tradiţia nu şi-a avut izvoarele în populaţia oraşelor, ci a cules ştiri
de la habiri sau ibrimi, în înţelesul restrîns al cuvîntului, adică de
la chiar fiii lui Israel, şi a trecut sub tăcere, cu cea mai bună
credinţă din lume şi asigurată că această îndulcire epică a
adevărului era îngăduită, că, în tabăra lui Iacob s-a plănuit, chiar
de la început, limpezirea prin violenţă a relaţiilor cu Sihemul şi că
numai împotrivirea căpeteniei tribului a întîrziat cu cîţiva ani,
adică pînă la trista întîmplare cu Dina, aducerea la îndeplinire a
acestor planuri.

Împotrivirea lui Iacob a fost, dealtfel, măreaţă şi

neînduplecată. În acea vreme, el se găsea în dispoziţii sufleteşti
deosebit de înalte, mulţumită atît culturii sale şi bogăţiei sufletului
său, cît şi datorită înclinaţiei pentru vastele asociaţii de idei. Viaţa
lui, de-a lungul ultimilor douăzeci şi cinci de ani, se înfăţişa
meditaţiei lui solemne în lumina corespondenţelor cosmice, ca
similară mişcării circulare a astrelor, da, ca o alternanţă de
ridicare în cer, pogorîre în infern şi înviere, ca o preafericită
împlinire a schemei mitice a creşterii. De la Beerşeba ajunsese
cîndva la Beth-el, locul marii viziuni cu scara, aceasta fiind
ridicarea sa în aer. Apoi, a poposit în stepa lumii subpămîntene,
unde a fost silit să slujească, să asude şi să tremure de două ori
cîte şapte ani, ajungînd după aceea la o mare avere, trăgîndu-l pe
sfoară pe acel demon totodată viclean şi neghiob, pe nume Laban
— căci el, ca om învăţat, nu se putea să nu vadă în socrul său din
Mesopotamia un demon născut sub semnul lunii negre, un balaur
afurisit, care îl înşelase, dar pe care, pînă la urmă, izbutise el să-l
tragă pe sfoară şi să-l despoaie temeinic, iar după aceea, cu
prada furată şi, îndeosebi, cu Iştar a lui eliberată, cu Eahila sa cu
ochii dulci, a rupt zăvoarele infernului, ca apoi, cu inima plină de o
mare voioşie şi pioasă ardoare, să poposească, în sfîrşit, la Sihem.
Valea Sihemului nici n-ar fi trebuit să fie atît de plină de flori cum i
s-a înfăţişat, într-adevăr, la prima ochire, pentru a apărea
spiritului său iscusit ca punctul vernal şi popasul ciclului, care
statornicea începutul unei vieţi noi — amintirile abrahamice,
legate de acest loc, contribuiau ca sufletul să-i fie năpădit de
duioşie şi respect pentru marele lui străbun. Ei, dacă aceste
vlăstare ale lui se gîndeau la isprăvile războinice ale lui Avraam, la
îndrăzneaţa lui lovitură împotriva oştirilor de la răsărit, şi-şi
aduceau aminte cum smulsese strămoşul colţii închinătorilor la
stele, atunci iată, el, Iacob, îşi amintea de prietenia care îl unise
pe străbun cu Melhisedec, marele preot al Sihemului,
binecuvîntarea pe care acesta i-o dase, şi simpatia şi recunoştinţa
pe care Avraam o arătase divinităţii sale — astfel că tatăl îşi primi
foarte rău feciorii mari, cînd veniră să-i dezvăluie, cu întortocheri
şi vorbe aproape poetice, planul lor brutal.

— Ieşiţi din cortul meu, să nu vă mai văd! le strigă el.

Vouă, fii ai Liei şi ţie, fiu al Bilhei, ar trebui să vă fie ruşine! Oare
sîntem tîlhari ai pustiei, care năvălesc peste o ţară ca lăcustele şi
ca o plagă a lui Dumnezeu, să prăpădim recolta truditorului de pe
ogoare? Sîntem, oare, golani, oameni fără nume, copii ai nimănui,
ca să nu mai avem de ales decît între cerşetorie şi tîlhărie? N-a
fost oare Avraam un principe printre principii acestor meleaguri şi
fratele celor puternici? Sau poate rîvniţi să ajungeţi, cu spada
şiroind de sînge, stăpînii oraşelor şi să trăiţi în război şi spaime —
dar, în cazul acesta, cum veţi mai putea mîna mieii la păscut pe
pajiştile care vă vor fi duşmane, şi cum o să mai duceţi caprele pe
munţii ce vor hăuli de ură? Căraţi-vă, capete seci! Nu cumva să
îndrăzniţi! Mai bine duceţi-vă, aşa cum se cuvine, să vedeţi dacă
mieluşeii, care abia au împlinit trei săptămîni, primesc nutreţul, ca
să cruţăm laptele oilor. Mergeţi şi strîngeţi părul cămilelor, care
tocmai acum năpîrlesc, deoarece avem de îmbrăcat slugile şi
ciobanii. Duceţi-vă, vă mai spun şi cercetaţi funiile corturilor şi
cheotorile acoperişurilor, vedeţi dacă n-a putrezit ceva, să ne
ferim de vreo nenorocire şi nu cumva să se dărîme casa peste
Israel. Cît despre mine, eu îmi voi încinge mijlocul şi mă voi duce
în faţa porţii oraşului, spre a sta de vorbă paşnic şi înţelept cu
locuitorii Sihemului şi cu Hemor, păstorul lor, pentru a încheia cu
ei o învoială cinstită şi în scris, în vederea cumpărării unor
pămînturi, dar şi ca să fac negoţ cu dînşii pentru binele nostru,
însă fără a-i păgubi pe ei.

Învoiala
 Aşa se şi întîmplă. Iacob îşi întinse tabăra nu departe de
oraş, în preajma unui pîlc de duzi bătrîni şi de terebinţi, care lui i
se părură sacri, în mijlocul unei întinderi unduioase, cu păşuni şi
cu ogoare, de unde se zăreau povîrnişurile golaşe ale muntelui
Ebal şi, aproape de acesta, Gazirimul, stîncos în pisc şi roditor la
poale. De acolo, trimise la Sihem trei oameni, încărcaţi cu daruri
alese pentru Hemor, păstorul; o legătură de porumbei, fructe
uscate presate în calupuri, o lampă în formă de raţă şi cîteva
ulcioare minunat zugrăvite cu păsări şi peşti, poruncindu-le
oamenilor lui să spună că Iacob, marele călător, ar dori să
neguţeze sub bolta porţii cu mai-marii oraşului despre îngăduinţa
de a sălăşlui şi el pe aceste meleaguri. Iar Sihemul primi această
veste cu inima uşurată şi cu nespusă bucurie. Astfel că, atunci
cînd veni ora hotărîtă pentru întîlnire, Hemor, chinuit de podagră,
ieşi pe poarta răsăriteană, întovărăşit de întreaga lui curte, şi,
bineînţeles, împreună cu fiul său, Sichem, un tînăr rîzgîiat; Veser-
che-Bastet li se alătură şi el, din curiozitate, împopoţonat cu
gulerul de flori, înconjurat de cîteva pisici; iar de cealaltă parte se
înfăţişă Iacob ben Isaac, plin de demnitate, urmat de Eliezer, cel
mai vechi argat al lui, înconjurat de feciorii lui majori, cărora le
ceruse, de la început, să fie de o politeţe desăvîrşită cu acest
prilej; şi aşa se întîlniră sub poartă, întrevederea avînd loc chiar
acolo şi în faţa ei. Poarta era o construcţie greoaie, cu streşini
mari, atît în afară cît şi înlăuntru, unde se afla piaţa şi locul de
judecată, şi foarte multă lume se îngrămădi acolo, în spatele mai-
marilor oraşului, pentru a fi de faţă şi a lua parte la discuţia şi
tîrguiala care, începută cu îndeplinirea tuturor deprinderilor
buneicuviinţe, se desfăşură cu atîta încetineală încît ţinu şase ore,
în răstimpul cărora neguţătorii dinăuntru, din piaţă, avură răgazul
să facă afaceri bune cu populaţia. După primele temeneli, cele
două părţi se aşezară, una în faţa alteia, pe scaune uşoare,
rogojini şi cergi; apoi, fură aduse răcoritoare, adică: vin cu
mirodenii şi lapte covăsit cu miere; şi multă vreme nu se vorbi
decît despre sănătatea cîrmuitorilor şi a acelora care le erau
dragi; apoi se trecu la peripeţiile călătoriei de pe cele două
ţărmuri ale „curgerii fără contenire“, precum şi la alte subiecte şi
mai îndepărtate, pentru ca, întru tîrziu, să se ajungă, în sfîrşit, şi
la pricina întîlnirii lor; dar asupra ei, parcă nu prea voiau să intre
în vorbă, sau în orice caz, era vădit că o făceau oarecum în silă,
ridicînd din umeri şi depărtîndu-se de ea de cîteva ori, ca şi cum
şi-ar fi propus reciproc să n-o mai discute deloc, şi tocmai fiindcă
era lucrul de căpetenie, obiectul în cauză, ceea ce trebuia de fapt
discutat, se purtau de parcă s-ar fi căzut, în numele unei înalte
concepţii umane, să-i păstreze neapărat aspectul unei chestiuni
neînsemnate, de dispreţuit. Doar luxul simulării dispreţului faţă de
cele materiale şi cel al părelnicei întîietăţi acordate, de dragul
onoarei, formei frumoase, inclusiv risipa generoasă şi nepăsătoare
de timp de dragul ei, sînt ceea ce constituie, de fapt, demnitatea
omului, ce depăşeşte naturalul, ceea ce este, deci, civilizat.

Impresia făcută de personalitatea lui Iacob asupra orăşenilor

a fost dintre cele mai bune. Dacă nu chiar de la prima ochire, cel
puţin după primele cîteva cuvinte rostite de o parte şi de alta,
înţeleseră cu cine au de-a face. Se aflau în faţa unui stăpînitor şi
principe al lui Dumnezeu, însemnat prin darurile duhului său, care
înnobilau şi personalitatea lui socială. Aici îşi făcea efectul aceeaşi
nobleţe care, în ochii poporului, fusese dintotdeauna semnul
distinctiv al succesiunii sau reîntrupării lui Avraam, şi, cu totul
independentă de naştere, întemeiată pe spirit şi formă, asigurase
acestui tip de bărbat conducerea spirituală. Emoţionanta blîndeţe
şi adîncime a privirii lui Iacob, desăvîrşita sa bună-cuviinţă,
gesturile deosebit de alese, glasul tremurat, vorbirea lui cultă şi
înflorată, alcătuită din teze şi antiteze, gîndurile ce-şi răspundeau
parcă în rime şi aluziile la mituri, îl fermecară în asemenea
măsură în primul rînd pe Hemor, cel chinuit de podagră, încît
după puţin timp se ridică şi făcu cîţiva paşi, să-l îmbrăţişeze pe
şeic în aplauzele poporului adunat sub bolta porţii. Cît despre
cererea acestui străin, cunoscută de mai înainte, şi care ţintea la
o aşezare legal încuviinţată pe acele meleaguri, ea îi pricinuise
mai-marelui oraşului o oarecare îngrijorare, căci o simplă pîră la
un for înalt şi depărtat, cum că el, Hemor, preda acest pămînt
habirilor, putea aduce multe necazuri bătrîneţii sale. Dar un
schimb tăcut de priviri cu comandantul trupei de ocupaţie,
fermecat şi el de Iacob, îl linişti în această privinţă şi astfel
negocierile începură cu propunerea frumoasă, peste care se putea
bineînţeles trece cu o simplă plecăciune, ca Iacob să primească
pământurile şi drepturile pur şi simplu în dar, iar apoi Hemor ceru
un preţ nemaipomenit de mare, o sută de sicii de argint, pentru
un ogor de douăsprezece pogoane şi jumătate, şi presimţind o
tîrguială grea, se grăbi să adauge că suma aceasta ar fi o nimica
toată între un asemenea cumpărător şi el! Dar Iacob nu se tocmi.
Sufletul lui era zguduit şi înălţat de imitare, reîntoarcere,
reînvierea trecutului. El însuşi era Avraam, sosit atunci din răsărit
şi cumpărînd de la Efron ogorul şi locul celor două morminte. Se
tîrguise oare întemeietorul la preţ cu căpetenia Hebronului şi cu
copiii lui Het? Veacurile se spulberaseră. Ceea ce fusese, era
iarăşi. Şi astfel bogatul Avraam şi Iacob, omul bogat sosit din
răsărit, bătură palma cu demnitate, fără altă vorbă, sclavii
caldeeni aduseră cumpăna şi pietrele pentru cîntărire. Eliezer,
vătaful, se apropie cu un vas de lut, plin cu inele de argint; scribii
lui Hemor se repeziră şi, ghemuindu-se, redactară învoiala scrisă,
de pace şi de negoţ, potrivit dreptului şi legii. Argintul pentru
ogoare şi pajişti fu cîntărit, înţelegerea fu încheiată, adeverită şi
consfinţită, blestemat să fie cel care o va nesocoti! În felul acesta,
oamenii lui Iacob ajunseră sihemiţi, cetăţeni, oameni cu drepturi
depline. Puteau intra şi ieşi după pofta inimii pe poarta oraşului.
Puteau străbate ţinutul şi face negoţ. Fiii Sihemului aveau să ia de
neveste fetele lor şi fiicele Sihemului, fiii lor de soţi. Asta de drept;
cine s-ar împotrivi, fără cinste să rămînă pentru tot restul vieţii.
Arborii de pe ogorul cumpărat deveneau, de asemenea,
proprietatea lui Iacob — şi avea să fie socotit duşmanul legii cel
care ar tăgădui-o. Veser-che-Bastet, ca martor, apăsă în tăbliţa de
argilă moale, cărăbuşul ce-i împodobea inelul, Hemor parafă
documentul cu piatra sa, iar Iacob cu sigiliul cilindric pe care-l
purta la gît. Aşa se statornici Iacob la Sihem, în ţara Canaanului.

Iacob locuiește înaintea Sihemului

— Ştii cum s-a întîmplat?

— Da, ştiu prea bine!

Numai că păstorii lui Iacob nu o ştiau nicidecum prea bine,

atunci cînd, mai tîrziu, în jurul focului, întîmplarea începu să fie
tema convorbirilor „frumoase“. Cu cea mai bună credinţă din
lume, ei răstălmăciră anumite aspecte şi trecură sub tăcere altele,
pentru a păstra întâmplării neprihănirea ei. Au tăcut faptul că fiii
lui Iacob, mai ales Levi şi Simeon, se strîmbaseră din capul locului
urît, nemulţumiţi de învoiala de pace — şi s-au făcut a crede că
aceasta a fost încheiată abia după ce şi începuse istoria cu Dina şi
Sichem, fiul cetăţii — şi anume întrucîtva altfel decît „ştiau“ ei.
Povesteau ca şi cum o anumită condiţie, impusă lui Sichem, în
legătură cu fiica lui Iacob, ar fi constituit un punct al documentului
de înfrăţire — însă această condiţie era, de fapt, cu totul altceva,
fiind formulată într-un cu totul alt moment decît susţineau păstorii
că ştiu „foarte bine“. Vom arăta cum s-au petrecut cu adevărat
faptele. Şi este limpede că, la început, a fost învoiala. Fără
această învoială, aşezarea lui Iacob cu ai lui pe acele meleaguri
nici n-ar fi fost posibilă, iar evenimentele care au urmat nu s-ar fi
petrecut.

Oamenii lui Iacob îşi aşezaseră de aproape patru ani corturile

înaintea Sihemului, la gura văii, cînd au început tulburările;
cultivau grîul pe cîmpie şi orzul pe pante; storceau untdelemnul
din măsline, îşi păşteau turmele şi făceau negoţ cu produsele lor
prin vecinătăţi; iar pe locul unde se statorniciseră, fusese săpată o
fîntînă adîncă de paisprezece coţi, foarte lată şi pietruită pe
dinăuntru, numită, dealtfel, fîntîna lui Iacob... O fîntînă — atît de
adîncă şi de largă? La ce le trebuia copiilor lui Israel, cînd orăşenii
prieteni aveau una chiar la poartă şi valea gîlgîia de izvoare? Da,
toate bune, nici n-au avut nevoie de ea chiar de la început, n-au
săpat fîntîna îndată după ce şi-au aşezat corturile, ci, abia ceva
mai tîrziu, cînd s-a vădit că a fi independenţi în privinţa apei şi a
stăpîni, pe pămîntul cumpărat de ei, o rezervă bogată de apă,
anume, una care să nu sece nici pe cea mai mare secetă,
constituia pentru ei, ibrimii, o necesitate vitală. Instrumentul
convieţuirii frăţeşti fusese statornicit şi cine l-ar răstălmăci să-i fie
măruntaiele aruncate fiarelor pustiei. Numai că fusese încheiat
doar între căpetenii, deşi în aplauzele poporului, şi, pentru
sihemiţi, oamenii lui Iacob continuau să fie nişte străini de ţară,
nişte pribegi pripăşiţi — nici prea îngăduitori, nici nevătămători,
mai curînd înfumuraţi şi gata mereu să-i înveţe ceva pe alţii, căci
se socoteau superiori întregii lumi în privinţa credinţei, şi, pe
deasupra, cînd era vorba de negoţul cu vite şi lînă, se pricepeau
atît de bine să-şi apere cîştigul, încît îi jigneau pe băştinaşi. Pe
scurt, fraternizarea nu fu rodnică în toate privinţele, fiind supusă
anumitor restricţii, astfel încît curînd, ca să-i mai strîngă, li s-a
refuzat evreilor accesul la fîntînile sihemiţilor, de care, dealtfel,
nici nu fuse vorba nici în document — şi de aici, marea fîntînă a lui
Iacob, ce trebuie considerată ca semn al faptului că, şi înaintea
grelelor tulburări, relaţiile dintre tribul Israel şi localnicii din Sihem
nu erau decît ceea ce obişnuiau să fie relaţiile dintre triburi habire
de curînd statornicite şi locuitorii din vechi şi legitimi ai ţării, nu
însă aşa cum ar fi trebuit să fie, conform întîlnirii ţinute sub poarta
oraşului.

Iacob ştia şi nu prea ştia de toate astea; privirea lui se

îndrepta într-altă parte, sufletul său blînd fiind înclinat spre cele
familiare şi spirituale. Pe atunci, se mai bucura de dulcii ochi ai
Rahilei, cea greu dobîndită, pe care o răpise cu mari primejdii,
aducînd-o la liman în ţara străbunilor, Adevărata, Cea-mai-iubită,
fericirea ochilor lui, voluptatea inimii, mîngîierea simţurilor, losif,
vlăstarul lor, adevăratul fiu, creştea; din copil devenea —
încîntătoare vreme! — băiat, un băiat atît de frumos, isteţ,
mîngîios, fermecător, încît privindu-l numai, lui Iacob i se umplea
inima de bucurie, şi, încă de pe atunci, fraţii mai mari, începuseră
să schimbe priviri, pe socoteala smintelii bătrînului cu acest puşti
limbut. Dealtminteri, mereu pe drumuri, călătorind, Iacob se ţinea
mai la o parte de treburile gospodăriei. Statornicise legături cu
fraţii întru credinţă din oraşe sau de la ţară, cerceta locurile
închinate Dumnezeului lui Avraam, pe înălţimi şi în văi, dezbătea,
în multe convorbiri, esenţa Preaînaltului. Este sigur că s-a
îndreptat spre miazăzi, pentru a-şi îmbrăţişa tatăl, după o
despărţire care durase aproape o generaţie, căci ţinea să i se
arate în împlinirea sa şi să dobîndească întărirea Binecuvîntării,
ce-i priise atît de vădit. Căci Isaac mai trăia încă pe atunci, bătrîn
foarte şi, de multă vreme, cu desăvîrşire orb, iar Rebeca coborîse
de mult în împărăţia morţilor. Dealtfel, acesta era şi temeiul
pentru care Isaac mutase altarul său de jertfe, de lîngă copacul
„Iahve el olam“ de la Beerşeba, la terebintul-oracol pe lîngă
Hebron; îl adusese adică aproape de „peştera dublă“, acolo unde
odihnea, prin grija sa, fiica vărului, sora lui-soţie, şi unde, curînd,
el însuşi, Isaac, jertfa cruţată, după o viaţă lungă, încărcată de
multe întîmplări, avea să fie culcat şi plîns de Iacob şi Esau, fiii
săi, iar asta avea să se petreacă după moartea Rahilei, tocmai
cînd Iacob sosea zdrobit de la Beth-el, cu micul ucigaş, noul
născut, Ben-Gni — Ben-Iamin.

Culesul viilor

De patru ori grîul şi orzul înverziră şi îngălbeniră pe lanurile

Sihemului, de patru ori anemonele din vale înfloriră şi se ofiliră şi
de opt ori oamenii lui Iacob se apucară să tundă oile (căci blana
mieilor tărcaţi ai lui Iacob creştea repede, cît ai clipi, şi de două ori
pe an avea o tunsoare bogată: o dată în luna Sivan, iar a doua
oară în tomnatica lună Tişri). Atunci se întîmplă că în Sihem se
culegeau viile, şi locuitorii vrură să prăznuiască culesul printr-o
sărbătoare în oraş şi pe povîrnişurile terasate ale Garizimului, care
să înceapă din prima seară cu lună plină, cînd ziua şi noaptea
stau în cumpăna toamnei şi anul se înnoieşte. În oraş şi pe vale se
revărsară numai chiote de bucurie, procesiuni şi mulţumiri în
cinstea recoltei, căci oamenii culeseseră cîntînd strugurii şi, goi, îi
călcaseră, în teascuri de piatră, pînă cînd picioarele li se făcură
purpurii, pînă sus la şolduri, de sîngele dulce care curgea pe
jgheaburi în zăcători, iar ei, în genunchi, îl turnau, rîzînd, în
chiupurile şi burdufurile în care să fiarbă. După ce vinul a fost
lăsat să fiarbă, au început laolaltă serbarea celor şapte zile,
jertfind tot al zecelea miel şi viţel din primii născuţi, zeciuiala
grîului, a mustului şi a untdelemnului; s-au ospătat pe săturate şi
au băut din plin, i-au adus lui Adonai, marele Baal, zei mai
mărunţi, ca prinos, în casa lui, şi l-au plimbat, în corabia sa,
purtată pe umeri, procesiunea străbătînd întreg ţinutul, în sunete
de tobe şi chimvale, încît să binecuvînteze din nou muntele şi
cîmpia. Iar a treia zi, pe cînd prăznuirea era în toi, dădură de ştire
că, înaintea oraşului şi în prezenţa stăpînilor, vor cînta muzici şi se
va dănţui, şi-i poftiră pe toţi să vină, împreună cu femeile şi copiii.
Atunci bătrînul Hemor ieşi, purtat pe umeri, într-un jilţ, împreună
cu neastîmpăratul Sichem, dus şi el pe sus, urmat de femeile sale
şi eunucii haremului, cît şi de slujbaşii, neguţătorii şi oamenii de
rînd ai oraşului, iar îacob sosi din tabăra de corturi cu soţiile, fiii şi
argaţii lui, şi cu toţii se întîlniră şi se aşezară la locul unde răsuna
muzica şi avea să se dănţuiască: la umbra măslinilor, acolo unde
se lărgea valea şi se înălţa muntele Binecuvîntării, stîncos în pisc
şi înflorit la poale. Pe muntele Blestemului, prin ponoare, se
căţărau caprele, căutînd după cîte un fir de iarbă uscată. După-
amiaza era albastră şi caldă, iar lumina care scăpăta împodobea
oamenii şi lucrurile cu frăgezimea strălucirii sale şi daurea formele
dănţuitoarelor care, legănîndu-se, alunecau prin faţa muzicanţilor,
şi, unduindu-şi pîntecele, îşi dădeau capul pe spate şi-l întorceau
de la dairele; panglici brodate le fluturau prin păr şi după şolduri,
o pulbere metalică le făcea genele scînteietoare şi sulemeneala le
mai alungea ochii migdalaţi. Muzicanţii stăteau pe vine, cîntînd
din lire şi lăute, scoteau sunete ascuţite, plîngăreţe, din flaute. În
spatele celor care cîntau din instrumente, unii se mulţumeau să
bată măsura cu mîinile, iar alţii îşi scuturau gîtlejurile cu degetele,
ca să emită tonuri strangulate şi tremurătoare. Bărbaţii, bărboşi şi
goi, cu cozi de animale legate de mijloc se amestecară în dans, şi,
săltînd ca ţapii, încercară să prindă fetele, care le scăpau,
unduindu-şi trupurile. Se jucară şi cu mingea, fetele dovedindu-se
îndemînatice să jongleze cu mai multe mingi odată, fie cu braţele
încrucişate, fie sprijinindu-se pe şoldul altei fete. Veselia era mare,
atît printre orăşeni, cît şi printre locuitorii din corturi, şi deşi lui
Iacob nu-i plăcea vuietul, deoarece îl ameţea şi-l împiedica să se
reculeagă întru Domnul, totuşi, din bună-cuvinţă, dădea impresia
să se simte bine, ca să respecte bucuria oamenilor şi, uneori,
bătea şi el măsura, din palme.

Atunci se făcu că Sichem, fiul cetăţii, o văzu pe Dina, fiica

ibrimului, care avea treisprezece ani, şi prinse s-o dorească cu o
dorinţă atît de năprasnică, încît nu se mai putu niciodată potoli.
Fata şedea pe o rogojină, cu Lia, mamă-sa, chiar în vecinătatea
muzicanţilor şi drept în faţa jilţului lui Sichem, care nu mai înceta
s-o aţintească adînc şi prelung, cu ochii tulburaţi de patimă. Dina,
ea şi ceilalţi copii ai Liei, nu era frumoasă, însă la acea vreme,
tinereţea ei răspîndea un farmec dulce, stăruitor, asemenea
firişoarelor lipicioase şi dulci ale mierei de curmal, şi, de atîta
privit, Sichem ajunsese ca musca pe suprafaţa unsă cu miere:
încleiat, încerca să-şi tragă lăbuţele, să vadă dacă ar mai putea
scăpa, lucru care, de fapt, nici nu-l dorea cu adevărat, tocmai din
pricina negrăitei dulceţi, dar şi înspăimîntat de moarte, fiindcă îşi
dădea seama că, nici dacă ar fi vrut, nu mai era chip să scape. De
aceea, se vînzolea mereu în jilţul lui, făcînd feţe-feţe. Sub vălul cu
care era acoperită, Dina avea o mutrişoară smolită, cu cîrlionţii de
păr negru atîmîndu-i pe frunte şi ochii întunecaţi, prelungi şi dulci,
de o negreaţă lipicioasă, care, sub arzătoarele priviri ale
îndrăgostitului, începeau parcă să privească saşiu, un nas cu
nările largi, între care se legăna un inel de aur. O gură de
asemenea largă, sulemenită cu roşu, crispată a durere, bărbia
aproape lipsea. Rochia ei lungă, fără cingătoare, din lînă roşie şi
albastră, nu-i acoperea decît un umăr, iar celălalt, dezgolit, era
nespus de seducător în îngustimea sa, era însăşi vraja dragostei
— iar cînd ridica braţul pentru a-l duce la ceafă, era şi mai rău,
căci, în felul acesta, Sichem putea zări atît părul creţ şi jilav de la
subsuoara micuţă, cît şi sînii nurlii şi tari, împungînd, pe dedesubt,
cămaşa şi veşmîntul de lînă. Dar picioruşele drăguţe sfîrşiră prin
a-l da gata cu desăvârşire, arse de soare, cu gleznele purtînd
cercuri de aramă şi toate degetele împodobite cu inele subţiri de
aur, în afară de degetul mare. Cel mai mare rău aproape i-l făcură
mînuţele brune-aurii, cu unghiile vopsite, pline de inele, mînuţe
copilăreşti şi totuşi mature, pe care le juca mereu în poale, iar
cînd Sichem îşi închipui cum l-ar mîngîia aceste mîini, de-ar fi
culcaţi împreună, vijelia simţurilor îi tăie răsuflarea.

La culcat împreună, însă, se gîndi de-ndată şi de atunci la

nimic altceva. Datinile îl opreau să-i vorbească Dinei şi să-i arate
dragostea sa, altfel decît doar privind-o. Dar de cum porni spre
oraş şi mai tîrziu, la palat, el îşi asurzi tatăl cu mărturisirile lui
înflăcărate, că nu mai poate trăi şi că se va usca văzînd cu ochii,
fără fecioara habiră, iar bătrînul Hemor să se ducă la tabără,
pentru a o cumpăra, ca să i-o dea soţie, să fie a lui, nu cumva să i
se usuce feciorul repede de dor. Ce-i rămînea Iui Kemor, cu
podagra lui, decît să se lase cărat afară din oraş, de doi bărbaţi,
pînă la cortul de păr de cămilă al lui lacob, în faţa căruia să se
încline adînc, numindu-l frate, şi, apoi, după cîteva ocolişuri, să-i
vorbească de patima cumplită a fiului său, arătîndu-se gata să
dea daruri bogate de nuntă din partea mirelui, în cazul cînd tatăl
Dinei se va învoi pentru săvîrşirea căsătoriei. Iacob fu surprins şi
tulburat. Propunerea îi trezea sentimente contradictorii, îl punea
în încurcătură. Din punct de vedere lumesc, propunerea îl cinstea,
ţintea statornicirea unor legături de rudenie între neamul său şi o
casă princiară, şi îi putea fi de folos lui şi tribului său. Întîmplarea
îl şi emoţiona, amintindu-i de acele vremuri de demult, cînd el
însuşi o ceruse demonului de Laban pe Rahila şi cum Laban l-a tot
dus cu vorba, a tras foloase de pe urma dorinţei lui şi i-a înşelat-o.
Iar acum, iată că intrase el în rolul lui Laban, copila sa era acum
dorită de un tînăr, şi n-ar fi vrut să se poarte, în vreun fel, ca tatăl
Rahilei. Pe de altă parte, avea serioase îndoieli dacă o asemenea
căsătorie era sau nu potrivită dintr-un punct de vedere mai înalt.
De Dina, puştoaica, nu se ocupase niciodată mult, deoarece
fermecătorul losif îi răpea tot sufletul, şi niciodată nu primise vreo
indicaţie de sus în privinţa ei. Însă, la urma urmelor, era totuşi
singura lui fiică; cererea fiului cetăţii îi mărea preţul în ochii săi, şi
se gîndea că ar trebui să se ferească să risipească în faţa lui
Dumnezeu acest bun al său, pe care pînă atunci nu-l preţuise.
Oare Avraam nu i-a cerut lui Eliezer să-i făgăduiască, cu mîna
pusă sub şale, că nu-i va lua lui Isaac, fiul său drept, de soţie o
fiică a canaaniţilor, printre care locuia, şi că-i va căuta una în ţara
lui din răsărit, printre rudele sale? Iar Isaac, la rîndul său, nu i-a
trecut deopotrivă această oprelişte şi lui Iacob, fiul drept,
spunîndu-i: „Să nu iei soţie din fiicele Canaanului? Este adevărat
că Dina nu era decît o fată şi încă una născută de soţia neiubită,
şi oricum, atît de importantă ca în cazul unui purtător al
Binecuvîntării, nu era căsătoria ei. Totuşi, se cuvenea să ţii la
demnitatea ta în faţa lui Dumnezeu.

Condiția

lacob îşi adună fiii mai mari, zece la număr împreună cu

Zebulon, şi toţi şedeau în faţa lui Hemor, ridicînd mîinile şi
clătinînd din cap. Cei mai mari, care dădeau tonul, nu erau bărbaţi
să se învoiască pe dată, ca şi cum n-ar fi putut visa ceva mai bun.
Şi, fără să fi fost înţeleşi între ei, răspunseră totuşi, ca într-un glas,
că asemenea hotărîre se cuvenea să se ia numai după o
înţeleaptă chibzuinţă. Dina? Sora lor? De fiica Liei era vorba,
fermecătoarea şi nepreţuita Dina, abia nubilă? Cu el, Sichem, fiul
lui Hemor? Iată, ceea ce, fără îndoială, merita să fie îndelung
cumpănit. Cerură răgaz de gîndire. O făceau din deprinderea
tocmelii negustoreşti, dar Simeon şi Levi aveau propriile lor
gînduri ascunse şi năzuinţe încă neprecizate. Fiindcă nu
renunţaseră defel la vechile lor planuri, iar gîlceava pe care n-o
putuseră dezlănţui, cînd li se refuzase apa, sperau s-o aţîţe acum,
cu prilejul dorinţelor şi propunerilor lui Sichem.

Aşadar, cerură trei zile de gîndire. Iar Hemor, puţin cam

jignit, se întoarse, purtat de oamenii săi, în cetate. La sfîrşitul
acestui răgaz, Sichem, călare pe un asin alb, veni el însuşi în
tabără, să-şi susţină cauza. Căci bătrînul Hemor, nemaiavînd chef,
lăsase totul în seama lui, ceea ce Sichem, nerăbdător cum era,
găsi plăcut şi firesc. De-altfel nu se purtă ca un neguţător, şi nici
nu-şi tîrgui sentimentele şi nu înţelese să-şi ascundă focul
pîrjolitor, ce-l mistuia pentru fetişcana Dina.

— Hai, cereţi-mi cu îndrăzneală! le spuse el. Cereţi-mi cu

toată neobrăzarea — daruri şi zestre! Eu sînt Sichem, fiul cetăţii,
iar în casa tatălui meu trăiesc în splendoare, şi mă jur pe Baal că
vă voi da tot ce doriţi!

Atunci, fraţii, ca într-un glas, îi aduseră la cunoştinţă condiţia

asupra căreia se înţeleseseră între timp, ce trebuia împlinită,
înainte de a se putea continua negocierile.

Aici, însă, trebuie neapărat să se ţină seama de adevărata

succesiune a evenimentelor, foarte deosebită de cea pe care au
scornit-o şi au repetat-o păstorii mai tîrziu, în „convorbirile
frumoase“. Potrivit lor, Sichem ar fi urzit imediat fapta sa rea şi ar
fi îndeplinit-o pe loc, stârnind, astfel, răzbunările viclene care au
urmat; pe cînd, în realitate, Sichem nu s-a hotărît să ajungă la
fapte împlinite decît abia după ce oamenii lui Iacob s-au făcut
vinovaţi faţă de dînsul, şi s-a văzut purtat cu vorba, dacă nu chiar
înşelat pe faţă. Aşadar, ei i-au pus în vedere că, înainte de toate,
este obligat să se circumcidă. Condiţia aceasta era neapărat
necesară: căci aşa cum erau ei şi potrivit cu credinţa pe care o
mărturiseau, ar fi însemnat să săvîrşească o grozăvie strigătoare
la cer, dacă ar fi dat pe fiica lui Iacob, sora lor, unui bărbat netăiat
împrejur. Fraţii sugeraseră tatălui lor această condiţie, iar Iacob,
mulţumit să cîştige astfel timp, nu le putuse refuza nici principial,
consimţămîntului, cu toate că pietatea fiilor îl cam mirase.

Sichem izbucni în rîs şi îşi ceru apoi iertare, acoperindu-şi

gura cu mîna.

— Numai atât? strigă el. Asta era tot ce pretindeau? Dar,

domnii mei! El, care era gata să-şi dea un ochi sau chiar mîna
dreaptă pentru a o avea pe Dina — cu atît mai uşor va fi să
jertfească din trupul său o parte atît de nefolositoare ca prepuţul
cărnii sale! Pe Suteh, nu, lucrul acesta nu va întîmpina din partea
sa nici o greutate! Prietenul său, Beset, era şi el circumscis, şi nu
dăduse nici o însemnătate acestui fapt. Suprimarea asta nu va
provoca, vă asigur, nici cea mai mică repulsie vreuneia măcar din
micile sale surori, din casa lui de joacă şi voluptăţi. Treaba e ca şi
făcută, ca să spunem aşa — de mîna unui preot cunoscător al
trupului omenesc ce slujeşte la templul Celui prea înalt! Astfel
încît, îndată ce se va tămădui în carnea sa, se va reîntoarce!

Cu aceste vorbe, Sichem ieşi alergînd, făcînd semn sclavilor

lui să-i aducă asinul alb.

Dar cînd, şapte zile mai tîrziu, abia refăcut, mai avînd încă
puţine dureri de pe urma jertfei aduse, Sichem se înfiinţă, totuşi,
radios şi încrezător, constată că Iacob plecase călare într-o
călătorie. De fapt, capul tribului ocolea întâlnirea. Lăsase mînă
liberă fiilor săi. Se pomeni jucînd acelaşi rol cu acel demon de
Laban şi prefera să-l joace nefiind de faţă. Iar fiii lui, ce-i
răspunseră bietului Sichem, cînd acesta îi vesti, cu o îndreptăţită
mîndrie, că acea condiţie pusă de ei a fost îndeplinită, că n-a fost,
oricum, o nimica toată, cum îşi închipuise, ci o operaţie destul de
supărătoare, dar acum se făcuse şi aştepta cea mai dulce dintre
răsplăţi? Se făcuse, da, îi răspunseră ei. Se făcuse, era posibil, iar
ei erau gata s-o creadă. Se făcuse, dar nu în spiritul just, fără
sensul şi înţelesul mai înalt, ci superficial, nesemnificativ. Se
făcuse? Poate. Însă numai şi numai în vederea căsătoriei cu Dina,
femeia, nu în sensul unirii mistice cu „El“! Şi, în afară de asta,
probabil că tăierea împrejur se făcuse cu un cuţit de metal, nu cu
unul de piatră, cum era indispensabil, iar acest fapt, prin el însuşi,
punea operaţia în sine sub semnul întrebării, dacă n-o anula
propriu-zis. Pe de altă parte, Sichem, fiul cetăţii, mai avea o soră-
soţie principală, primă şi legitimă, pe Rehuma, o hevită, aşa că
fiica lui Iacob n-ar ajunge decît una din ţiitoarele sale, lucru la
care nici nu se puteau gîndi.

Sichem se zbătu să-i convingă că nu aveau dreptate. De

unde puteau şti în care spirit şi cu ce înţeles primise să se supună
acestei suferinţe? Cum de erau în stare să invoce abia acum
argumentul cu cuţitul de piatră, cînd ar fi fost obligaţi să-i atragă
atenţia de la început? Ţiitoare? Dar însuşi regele din Mitanni o
dăduse pe fiica sa, Gulihipa, de soţie, faraonului, trimiţîndu-i-o cu
alai mare, nu în calitate de regină a ţărilor Egiptului, deoarece
Teie, zeiţa, domnea peste ele, ci ca a doua soţie, şi, de vreme ce
chiar regele Sutarna —

Da, este cu putinţă, i-o întoarseră fraţii, dar în toate aceste

exemple nu era vorba decît despre Sutarna, şi despre Gulihipa, pe
cînd acum era în cauză Dina, fiica lui Iacob, principele lui
Dumnezeu, sămînţa lui Avraam, aşa că ar fi de dorit ca Sichem să
priceapă că ea nu putea ajunge una dintre ţiitoarele sale în
palatul de la Sihem, asta, dacă se gîndea mai bine, putea pricepe
şi el —

Şi Sichem trebuie să socoată asta ultimul lor cuvînt?

Fraţii ridicară din umeri şi desfăcură palmele. Puteau oare să-

i fie pe plac, oferindu-i vreun dar oarecare, poate doi sau trei
batali?

Fiul cetăţii simţi că a ajuns la marginile răbdării. Dorinţa lui

arzătoare îi adusese numai o grămadă de necazuri şi greutăţi.
Acel preot al templului nu se dovedise defel un chiar atît de dibaci
cunoscător al trupului omenesc cum se lăudase şi nu-l scutise pe
fiul lui Hemor nici de aprindere, nici de fierbinţeli şi nici de dureri
cumplite. Iar acum, ce primea în schimb? leşindu-şi din fire,
Sichem îi blestemă în sensul că fiii lui Iacob să ajungă fără
greutate, ca aerul şi ca lumina, blestem de care ei se siliră să se
scuture cu gesturi agere şi repezi, în vreme ce Sichem se depărta.
Patru ziie mai tîrziu, Dina dispăru.

Răpirea

— Ştii de asta?

Atenţie la succesiunea evenimentelor! Sichem nu era decît

un tinerel trîndav, uşuratic şi nesăţios, a cărui educaţie îl
pregătise prea puţin să renunţe la vreo poftă a simţurilor. Dar
acesta încă nu-i motiv să luăm de bune cutare povestioare urzite
anume de păstori, cu totul în dauna lui. Dacă povestea a înscris
brazde atît de adînci pe faţa lui Iacob, este tocmai pentru că —
deşi el a povestit-o primul, tunsă şi aranjată, şi a crezut-o aşa, în
timp ce o povestea — în sinea lui ştia totuşi cine se gîndise întîi la
jaf şi silnicie, cine pornise din capul locului pe acest drum, şi că
feciorul lui Hemor nu o răpise pur şi simplu pe Dina, ci începuse
prin a o cere în mod cinstit şi, abia păcălit fiind, se simţise
îndreptăţit să pună fericirea sa la baza tratativelor ulterioare. Pe
scurt, Dina a fost luată, furată, răpită. Ziua în amiaza mare, în
cîmpie, de faţă cu ai săi, bărbaţi din cetate au surprins fata, pe
cînd se juca nevinovată cu nişte mieluşei, au legat-o la gură cu o
basma, au suit-o pe o cămilă şi, apoi, au gonit cu ea spre oraş, cu
mult înainte ca Israel să fi avut vreme să pună şeile pe cămile şi
să se avînte în urmărirea răpitorilor. Dar odată zăvorită în casa de
joacă şi voluptăţi a lui Sichem, Dina a fost înconjurată de tot soiul
de mîngîieri obişnuite în oraşe, de care ea nu avusese habar pînă
atunci, iar Sichem se grăbi să săvîrşească posesiunea atît de mult
dorită, fără ca fiica lui Iacob să se fi opus prea tare. Ea era o
făptură ştearsă şi supusă, lipsită de judecată şi neînstare să se
împotrivească. Ce i se întîmpla, dacă i se întîmpla clar şi energic,
era acceptat de ea ca ceva dat şi firesc. Dealtfel, Sichem nu-i făcu
nici un rău, ba, chiar dimpotrivă, iar şi celelalte surioare ale ei,
dimpreună cu Rehuma, prima soţie, cea legitimă, se arătară
prietenoase faţă de dînsa.

Dar fraţii! Dar Simeon şi Levi, mai ales aceştia! Furia lor
părea să nu mai cunoască margini — iar Iacob, zăpăcit şi abătut,
se văzu silit să le îndure cele mai zgomotoase ieşiri. Necinstită,
siluită, înjosită mişeleşte — sora lor, mica lor turturică neagră, cea
mai curată, unica, sămînţa lui Avraam! Şi iată-i pe toţi
frămîntîndu-şi podoabele de la piept, sfîşiindu-şi veşmintele,
acoperindu-şi goliciunea cu saci, urlînd, smulgîndu-şi părul şi
barba şi făcîndu-şi pe chip şi trup, cu cuţitele, crestături lungi,
care le dădeau o înfăţişare hidoasă. Se trînteau pe burtă, izbeau
cu pumnii de pămînt, jurară că nu vor mînca nimic şi că nici nu-şi
vor mai deşerta trupul pînă nu o vor elibera pe Dina din
desfrînarea sodomiţilor şi nu vor preface în pustietate locul unde a
fost pîngărită. Răzbunare, răzbunare, năvală năprasnică, omor,
sînge, schingiuire, asta era tot ce mai ştiau. Zguduit, tulburat
profund şi pradă unei stînjeneli sfîşietoare, Iacob mai avea, pe
deasupra, şi conştiinţa de a se fi purtat ca Laban, ba, mai mult,
ştia că fraţii, fiii lui, erau aproape să-şi atingă ţelul rîvnit dintru
început, şi că el cu greu îi mai putea ţine deocamdată în frîu, fără
a se expune reproşului de a fi lipsit de onoare şi de sentimente
părinteşti. Participă, într-o oarecare măsură la manifestarea
amărăciunii şi mîniei lor, îmbrăcînd de asemenea un veşmînt
murdar şi lăsîndu-şi părul să fluture în neorînduială. Totuşi, le ceru
să gîndească şi la puţinătatea folosului de a o smulge pe Dina din
cetate prin silnicie, cu asta chestiunea nefiind rezolvată, ci abia se
punea întrebarea ce să facă aici cu siluita, înjosită. După ce fata
căzuse pe mîinile lui Sichem, întoarcerea ei, la urma urmelor, nu
mai era chiar atît de dorit, şi mult mai înţelept ar fi fost să-şi
stăpînească durerea şi să ştie să aştepte: iar el, Iacob, credea că a
citit acest sfat înţelept în ficatul unei oi, jertfite în acest scop. Fără
îndoială că, după cum s-au statornicit, în baza învoielii, legăturile
dintre oraş şi trib, Sichem va trimite curînd un semn oarecare, va
face noi propuneri şi va oferi posibilitatea să se dea unei trebi atît
de urîte o înfăţişare dacă nu frumoasă, cel puţin cît de cît
mulţumitoare.

Şi iată că fiii, spre marea mirare a lui Iacob, cedară brusc şi

primiră să aştepte un trimis al cetăţii. Dar potolirea lor îl nelinişti
imediat aproape mai mult decît furia lor — ce s-o mai fi ascunzînd
sub asta? Îi observa, îngrijorat, dar nu luă parte la sfaturile lor, şi
află noile lor hotărîri abia puţin înaintea solilor lui Sichem, care se
înfăţişară potrivit întocmai cu presupunerile sale: aduceau o
scrisoare în limba babiloneană, pe mai multe tăbliţe de argilă,
foarte respectuoasă în formă şi în spiritul unei prietenii
prevenitoare. Scrisoarea glăsuia astfel:

„Către Iacob, fiul lui Isaac, principe al lui Dumnezeu, tatăl şi

stăpînul meu, pe care-l iubesc şi a cărui dragoste este pentru
mine foarte însemnată. Îţi scrie Sichem, fiul lui Hemor, ginerele
tău, căruia îi eşti drag, moştenitorul cetăţii, pe care îl slăveşte
poporul! Sînt sănătos şi-ţi urez şi ţie sănătate! Facă-se ca şi soţiile
tale, fiii tăi, slugile tale, boii tăi, oile, caprele tale, dimpreună cu
tot ce este al tău să se bucure, de asemenea, de o desăvîrşită
sănătate! Iată, Hemor, tatăl meu, a statornicit şi a pecetluit într-o
zi, împreună cu tine, care eşti celălalt tată al meu, un legămînt de
prietenie, şi-n răstimpul a patru cruguri ale astrelor a dăinuit între
noi şi voi o strînsă prietenie, iar eu n-am contenit să mă gîndesc
mereu: Facă zeii ca întîmplările să fie îndrumate tot aşa şi nu
altfel, încît prin voinţa zeului meu, Baal-berit, şi al zeului tău, El
elion, care sînt aproape unul şi acelaşi dumnezeu, întrucît se
deosebesc numai în anumite amănunte, prietenia noastră să
dăinuiască de-a pururi şi nenumăraţi ani jubiliari, aşa cum este în
clipa de faţă, anume în ce priveşte sinceritatea prieteniei noastre!

Cînd însă ochii mei au zărit-o pe Dina, fiica ta, copila Liei,
fiica lui Laban, caldeeanul, am dorit cu patimă ca această
prietenie dintre noi să crească, totuşi, în dogoare, de un milion de
ori, fără să i se vatăme într-un fel oarecare veşnica dăinuire. Căci
fiica ta este ca palmierul tînăr de la marginea apei şi ca floarea de
rodie din grădină. Ea a făcut să-mi tremure inima de dorinţă şi mi-
am dat seama că, fără Dina, viaţa nu mai are nici un preţ pentru
mine. Atunci, Hemor, principele oraşului, pe care îl slăveşte
poporul, a venit la tine, precum o ştii, ca să stea de vorbă cu
fratele lui şi să ţină sfat cu fraţii mei, fiii tăi, şi s-a întors, fiind
amînat. Iar cînd am venit eu însumi s-o cer pe Dina, copila ta,
rugîndu-te să-mi dăruieşti suflul de care nările mele au nevoie, aţi
vorbit astfel: «Dragă, trebuie să te tai împrejur în carnea ta,
înainte ca Dina să fie a ta, căci altfel ar fi pentru noi o nelegiuire
faţă de Dumnezeu». Şi, iată, n-am mîhnit inima tatălui meu şi a
fraţilor mei, ci am răspuns prieteneşte: «Voi face întocmai». Şi
fiindcă bucuria mea n-a mai cunoscut margini, i-am poruncit lui
Iarah, cel care a scris Cartea despre Dumnezeu, să-mi facă aceea
ce voi mi-aţi spus, şi am suferit de pe urma mîinilor lui, cît şi după
aceea, pînă ce ochii mi s-au umplut de lacrimi, toate de dragul
Dinei. Dar cînd m-am întors, iată că fapta mea nu preţuia nimic.
Atunci, Dina, copila ta, a venit către mine, deoarece condiţia era
împlinită, ca eu să-i dovedesc dragostea mea în aşternutul meu,
întru marea mea plăcere şi a sa, care n-a fost mică, aşa cum am
aflat-o chiar din gura ei. Însă, ca din pricina asta să nu fie zîzanie
între zeul meu şi zeul tău, binevoieşte, tată, şi arată-mi cît mai
grabnic care este preţul şi care sînt îndatoririle mele în vederea
căsătoriei în cetatea Sihemului cu Dina, care îi este dulce inimii
mele, iar nunta să fie prăznuită numai în voie bună şi cîntece.
Căci Hemor, tatăl meu, vrea să poruncească să se bată trei sute
de cărăbuşi de aur, cu numele meu şi al Dinei, soaţa mea, întru
amintirea acestei zile a veşnicei prietenii între Sihem şi Israel.
Scrisă în cetate, în a douăzeci şi cincia zi a lunii recoltei. Pace şi
sănătate primitorului!“

Imitarea

Asta era scrisoarea. Iacob, însă, împreună cu fiii lui o

cercetară, trăgîndu-se mai la o parte, să nu-i audă solii cetăţii, şi
cînd îşi privi feciorii, ei îi spuseră ce-au hotărît să facă în această
împrejurare, iar Iacob se miră, dar nu putu decît încuviinţa în
principiu propunerea lor; căci îşi da seama că împlinirea noii
condiţii pe care o puneau ei era, mai întîi, o biruinţă spirituală
însemnată şi, apoi, o ispăşire şi o satisfacţie pentru fapta rea
săvîrşită. Aşa că, atunci cînd se aşezară cu toţii, împreună cu
aducătorii scrisorii, Iacob îi lăsă pe fraţii jigniţi ai Dinei să se
rostească, iar Dan aduse la cunoştinţa solilor hotărîrea luată. Prin
voia Domnului erau bogaţi şi nu puneau mare preţ pe zestrea cu
care cei din cetate căutau s-o plătească pe sora lor Dina, pe care
Sichem o asemuia, pe bună dreptate, cu un palmier şi cu o floare
de rodie înmiresmată. Hemor şi Sichem vor avea grijă să ia, în
această privinţă, măsurile pe care le vor găsi cele mai demne. Dar
Dina n-a „venit către Sichem“ aşa cum acesta binevoia să
glăsuiască, ci fusese răpită, creîndu-se, prin aceasta, o
împrejurare nouă, pe care fraţii nu puteau s-o accepte pur şi
simplu. De aceea, ca să recunoască starea de fapt creată, condiţia
lor prealabilă este ca, după pilda lui Sichem, care s-a circumcis
atît de lăudabil, toată partea bărbătească a oraşului Sihem,
moşnegii, bărbaţii şi copiii, să facă acelaşi lucru în răstimp de trei
zile, începînd cu cea de azi, şi anume cu cuţite de piatră. Cînd
aceasta se va fi împlinit, adevărata nuntă va fi prăznuită şi se va
face o mare serbare la Sihem, în voie bună şi cu tărăboi.

Cerinţa apăru excesivă dar, în acelaşi timp, lesne de

îndeplinit, iar solii se arătară siguri că stăpînul lor, Hemor, nu se
va da în lături să poruncească cele necesare. Dar abia plecară, că
Iacob avu atît de îngrozitoare presimţiri asupra înţelesului şi
scopului acestei îndatoriri, chipurile cucernice, încît fu cutremurat
de spaimă pînă-n rărunchi şi tare ar fi vrut să-i recheme pe
orăşeni. Nici nu credea că fraţii ar fi uitat vechile lor jinduiri dintru
început şi nici că ar fi renunţat la răzbunarea lor pentru răpirea şi
necinstirea Dinei; dacă punea asta alături de neaşteptata lor
atitudine împăciuitoare, şi de pretenţia formulată acum, cînd îşi
mai aminti şi de felul cum arătau chipurile lor crestate în semn de
doliu, atunci cînd purtătorul lor de cuvînt pomeni de nunta care va
fi prăznuită la Sihem cu tărăboi mare, după îndeplinirea cerinţei, îl
miră încetineala cu care înţelesese lucrurile şi cum de nu
presimţise mai iute întunecatul lor gînd ascuns.

Ceea ce îl orbise fusese bucuria de a-l imita şi de a-l continua

pe Avraam. Se gîndise la străbunul care, ascultînd porunca lui
Dumnezeu, şi ca semn al unirii cu Acesta, se tăiase în carne
împrejur într-o singură zi, el şi toată casa lui, Ismael şi toţi
servitorii născuţi în corturile sale sau cumpăraţi de la străini, toţi
cei de parte bărbătească, iar Iacob era încredinţat că fiii lui se
referiseră la acest episod, atunci cînd îşi rostiseră cerinţa lor —
da, fără îndoială, din acea întîmplare abrahamică le izvorîse
primul gînd, dar cum mai înţelegeau să-l îndeplinească! Îşi repetă
mereu, în sine, ceea ce se povestea, şi anume că, a treia zi, cînd
durea, Dumnezeu venise la Avraam, să vadă ce face. Şi se oprise
în faţa cortului, fără să fie văzut de Eliezer. Dar Avraam îl văzuse
şi stăruise să intre. Însă Dumnezeu, văzîndu-l că-şi lega şi dezlega
mereu rana, îi spuse: „Nu este cuviincios să rămîn aici“. Suferinţa
sacră şi ruşinoasă îi inspirase lui Dumnezeu această atitudine
delicată — dar fiii săi, se întreba Iacob, ce fel de delicateţe
înţelegeau să arate locuitorilor oraşului, care vor suferi în ziua a
treia, în chiar carnea lor? Iacob se cutremură la gîndul unei
asemenea imitaţii, şi se înfioră din nou văzînd feţele feciorilor lui,
cînd primiră vestea din cetate că cerinţa a fost primită fără
şovăială, că, adică, exact la termen, peste trei zile, începînd de
ieri, jertfa obştească va fi fost adusă la îndeplinire. În mai multe
rînduri Iacob ar fi vrut să ridice mîinile rugătoare şi să-i conjure;
dar se temu de mînioasa, covîrşitoarea putere a trufiei lor frăţeşti,
de îndreptăţita lor sete de răzbunare, şi recunoscu că un plan,
căruia altădată a putut să-i pună stavilă cu un gest vehement şi
solemn, găsea acum sprijin puternic în împrejurări. Nu cumva, ne
întrebăm cu prudenţa, va fi fost recunoscător fiilor lui că nu-l
iniţiau în uneltirile lor, apărîndu-l, prin asta, de pîngărire, astfel că,
dacă voia, îi era la îndemînă să nu ştie nimic, să nu presimtă
nimic şi, deci, să lase să se împlinească ceea ce trebuia să se
împlinească? Nu strigase, oare, Dumnezeu, regele, la Bethel,
acoperind cu glasul lui sunetul harpelor, că Iacob va stăpîni porţi,
porţile duşmanilor săi, şi nu însemna asta oare, că în pofida
dragostei lui de pace, în stele îi fuseseră totuşi scrise cuceriri,
fapte războinice şi beţia prădăciunii? — Somnul nu i se mai lipi de
gene de groază, grijă şi o nespus de tainică trufie la gîndul
bărbăţiei viclene a fiilor lui. Nu dormi nici în noaptea cumplită, a
treia din răgazul îngăduit, cînd înfăşurat în mantia sa, auzea,
culcat în cort, cu urechea înfricoşată, fîşîitul surd, furişat, al celor
ce se porneau înarmaţi...

Măcelul
 Sîntem la sfîrşitul istorisirii noastre veridice, întemeiată pe
fapte, al acestui interludiu de la Sihem, care a dat, mai tîrziu,
tema multor cîntări şi legende înfrumuseţate — înfrumuseţate în
sensul lui Israel, în ce priveşte şirul evenimentelor ce au dus la
extrem, dacă nu şi în privinţa chiar a acestui extrem, la care nu
era nimic de înfrumuseţat şi despre ale cărui grozăvii cumplite, de
amănunt, se stăruia chiar, cu fală şi lăudăroşenie, în convorbirea
frumoasă. Datorită nelegiuitei lor viclenii, oamenii lui Iacob, mult
mai puţini decît orăşenii, căci ajungeau doar la vreo cincizeci de
bărbaţi, învinseră uşor Sihemul: atît la cucerirea zidului, aproape
lipsit de pază şi pe care se căţărară, încă tăcuţi, cu scări de lemn
şi de frînghie, cît şi în jocul pe care l-au dezlănţuit după aceea în
interior, renunţînd într-o zgomotoasă izbucnire la orice secret,
locuitorii, luaţi pe nepregătite, nu erau, nici fizic, în stare să facă
faţă. Întreaga parte bărbătească a Sihemului, tineri şi bătrîni,
avea fierbinţeală, suferea, „legîndu-şi şi dezlegîndu-şi rana“, ca şi
mare parte din garnizoană. În schimb, ibrimii, nevătămaţi, strîns
umiţi de acelaşi gînd, se aţîţau între ei cu lozinca „Dina“, pe care
o strigau întruna cît s-a desfăşurat acţiunea lor sîngeroasă, furioşi
ca leii, părînd a fi pretutindeni în acelaşi timp, impunînd chiar de
la început orăşenilor sentimentul covîrşitor al dezlănţuirii unei
încercări divine, de care nu se puteau feri şi căreia, deci, nici nu
căutară măcar să i se împotrivească. Simeon şi Levi, mai ales,
căpeteniile expediţiei, insuflară locuitorilor, cu urletele lor, care
imitau dibaci mugetul taurului, o groază ce le pătrundea pînă în
măduva oaselor, acea spaimă sacră, de pe urma căreia victimele
vedeau mîntuirea într-un înnebunitor vălmăşag de „scapă cine
poate“, şi nicidecum într-o încleştare bărbătească. Se mărgineau
să strige: „Urgie! Nu-s oameni, ăştia! Suteh este printre noi!
Gloriosul Baal se afla în mădularele lor!“ Şi luînd-o la goană, goi şi
înspăimîntaţi, erau ucişi eu ghioagele. Iar evreii năvălitori lucrară
cu foc şi sabie, în înţelesul propriu al cuvîntului, astfel încît oraşul,
cetatea şi templul fumegau, iar uliţele şi casele erau înecate în
sînge. N-au fost cruţaţi — pentru a fi luaţi în robie — decît tinerii
cu trupurile vînjoase, ceilalţi au fost gîtuiţi pe loc, şi dacă
cruzimea a întrecut cu mult măcelul pur şi simplu, trebuie să
ţinem seama că şi ucigaşii erau deopotrivă de stăpîniţi de viziuni
poetice, ca şi nefericitele lor victime; ei vedeau în fapta lor o luptă
cu balaurii, biruinţa lui Mardug asupra lui Timat, viermele
haosului, şi de asta se leagă numeroasele mutilări, tăierea de
mădulare de „arătat“, omuciderea luînd proporţii mitice. La
sfîrşitul acestui măcel ispăşitor, care, dealtfel, n-a ţinut mai mult
de două ore, leşul lui Sichem, fiul cetăţii, scîrbavnic batjocorit,
ajunsese cu capul în canalul latrinei din sala sa de baie, iar leşul
lui Veser-che-Bastet, cu şiragul său de flori sfîşiat, zăcea în sîngele
său, la colţul unei uliţe, foarte descompletat, ceea ce era de o
gravitate cumplită, avîndu-se în vedere credinţele sale
strămoşeşti. Cît despre bătrînul Hemor, murise pur şi simplu de
groază. Iar Dina, pricina neînsemnată şi nevinovată a atîtor
nenorociri, se afla în mîinile alor săi.

Jaful se mai prelungi mult. Fraţii îşi văzură împlinită, în sfîrşit,

vechea lor dorinţă; îşi putură bucura inima de jaf, căci bogăţii
nepreţuite, importante averi ale oraşului căzură în mîinile
biruitorilor, iar întoarcerea în tabără, la sfîrşitul ultimei străji de
noapte, ajunse un triumf împovărat, deoarece în afară de robii pe
care-i aduceau legaţi cu funii, mai cărau grămezi de pocale rituale
din aur, amfore, saci plini cu inele, brăţări, cingători, cercei şi
coliere, elegante obiecte de gospodărie din argint, electron,
lapislazuli, faianţă, alabastru, fildeş şi cornalină, fără a mai vorbi
de roadele şi proviziile adunate: cînepă, untdelemn, făină de cel
mai bun soi şi vin. La sosirea lor, lacob nu ieşi din cort. O bună
bucată de noapte şi-o petrecuse sub arborii sacri şi, încercînd să-
şi potolească zbuciumul sufletesc, adusese o jertfă ispăşitoare
Dumnezeului cel fără chip, răspîndind, pe masa de piatră a
altarului, sîngele unui miel de lapte şi arzîndu-i grăsimea,
amestecată cu miresme şi mirodenii. Iar acum, cînd fiii lui, fuduli
şi înfocaţi, intrară la el, împreună cu Dina, redobîndită prin
mijloace atît de cumplite, el zăcea acoperit, cu faţa în ţărînă şi nu
putu fi convins, multă vreme, să arunce măcar o privire asupra
nenorocitei, şi mai puţin încă asupra fioroşilor ucigaşi.

— Plecaţi! le făcu el semn cu mîna. Nebunilor... afurisiţilor!

Ei rămaseră locului, neclintiţi, îndărătnici şi semeţi. Unul

dintre dînşii îl întrebă:

— Se cuvenea oare să îngăduim ca să se poarte cu sora

noastră de parcă ar fi o tîrfă? Uite, ne-am spălat inima. Copila Liei
este în mijlocul nostru. A fost răzbunată de şaptezeci şi şapte de
ori. Dar cum bătrînul continuă să tacă şi nu se dezveli, fiul
adăugă: Stăpînul nostru să binevoiască să cerceteze averile care-l
aşteaptă afară. Curînd se vor mai adăuga şi altele, căci am lăsat
anume în urmă oameni, să adune turmele orăşenilor, răspîndite
pe cîmp, şi să le mîne la corturile noastre.

Atunci lacob sări în sus şi ridicînd asupra lor pumnii strînşi,

încît se traseră îndărăt, răcni la ei din răsputeri:

— Blestemată să fie mînia voastră, că este atît de

năprasnică, şi furia voastră, că este atît de înverşunată!
Nenorociţilor, ce mi-aţi făcut! Nu vă daţi seama că din pricina
ticăloşiilor voastre, am să le put locuitorilor acestor meleaguri ca
un stîrv pe care mişună muştele? Dacă se vor uni împotriva
noastră să se răzbune, ce o să fie? Nu vedeţi cît sîntem de puţini?
Ne vor lovi şi ne vor zdrobi, pe mine şi casa mea, cu
binecuvîntarea lui Avraam cu tot, pe care voi ar fi trebuit s-o
duceţi mai departe peste veacuri, şi spulberat va fi tot ceea ce s-a
clădit! Orbilor! Năvălesc în oraş şi ucid oameni răniţi şi fac pe
grozavii acum, dar au capetele atît de seci, încît sînt neputincioşi
să gîndească şi la viitor, la Legămînt şi la Făgăduială!

Dar ei nu făcură altceva decît să se bosumfle. Şi nu se

pricepură decît să repete:
 — Se cuvenea oare să îngăduim ca sora noastră să ajungă
o tîrfă?

— Da! le strigă el, ieşindu-şi din fire şi atît de tare încît îi

înspăimîntă. Mai bine să fi ajuns ceea ce spuneţi voi, decît să
primejduiţi Viaţa şi Făgăduiala! Eşti grea? continuă el adresîndu-se
Dinei, care zăcea la pămînt, zdrobită.

— Cum s-o ştiu de pe acum? se scînci ea.

— Copilul nu trebuie să trăiască, hotărî lacob, şi ea prinse

să urle. Apoi, mai potolit, porunci: Pornim la drum cu tot ce este al
nostru, şi luăm cu noi şi bunurile şi turmele pe care le-aţi dobîndit
prin spadă, din pricina Dinei. Nu se cuvine să mai rămînem pe
meleagurile acestui măcel. Dumnezeu mi s-a arătat astănoapte şi
mi-a spus în vis: „Scoală-te şi porneşte spre Beth-el!“ Ieşiţi!
Strîngeţi corturile!

Avusese, într-adevăr, o vedenie şi primise o poruncă, atunci

cînd se prăbuşise pe culcuşul său, după jertfa pe care o adusese
în acea noapte, în vreme ce fiii lui prădau oraşul. Vedenie
înţeleaptă şi venită din inimă; căci Luz, locul de refugiu, pe care-l
cunoştea atît de bine, îl atrăgea, în aceste împrejurări, cu osebire,
iar lui i se păru că, pornind într-acolo, se refugia la picioarele lui
Dumnezeu, regele. Căci fugari din Sihem, supravieţuitori ai nuntei
sîngeroase, se şi porniseră în toate cele patru vînturi spre oraşele
dimprejur, să vestească năpasta ce căzuse asupra oraşului lor şi,
tot în acel timp, anumite scrisori, ticluite de căpetenii şi păstori ai
oraşelor Canaanului şi Emorului, ajunseră pînă la miazăzi, în
oraşul lui Amon şi au trebuit, din păcate, să fie înfăţişate lui Hor,
în palatul său, sfintei maiestăţi a lui Amenhotep al treilea, deşi
acest zeu se simţea atunci cu nervii slăbiţi, în urma unuia din
abcesele dentare de care suferea adesea, şi mai era în asemenea
măsură preocupat de construirea propriului său monument
funerar, dincolo, spre apus, încît plictisitoarele ştiri sosite din
nenorocita ţară Amu, care-i aduceau la cunoştinţă că„ oraşele
regelui erau pierdute“ şi că pămînturile faraonului, „cădeau în
mîinile habirilor, care-i prădau ţara“ (cum se spunea în scrisorile
păstorilor şi căpeteniilor), nu se bucurară nici de cea mai mică
atenţie. Aceste documente care, pe lîngă toate, mai păruseră cam
ridicole la curte, datorită limbei babiloneene defectuoase în care
fuseseră redactate, au fost depuse la arhivă, fără să fi iscat în
spiritul faraonului hotărîri pentru măsuri împotriva acelor tîlhari, şi
astfel oamenii lui Iacob tot puteau spune că au avut noroc. Nici
oraşele vecine, înspăimîntate de nemaipomenita lor sălbăticie, nu
mai întreprinseră nimic împotriva lor, încît Iacob tatăl, după ce
puse la cale o purificare generală şi îngropă cu mîna sa, la
rădăcina arborilor sacri, idolii strecuraţi în tabără în cei patru ani
de sălăşluire în vecinătatea Sihemului, putu porni cu gloata şi cu
tot calabalîcul, mult mai bogat decît în trecut, depărtîndu-se în
grabă de acel loc de groază, deasupra căruia vulturii se învîrteau,
în rotocoale mari, şi se îndreptă, pe drumuri pietruite, spre Beth-
el.

Dina şi cu mama ei, Lia, călătoreau pe aceeaşi cămilă,

înţeleaptă şi vînjoasă. Atîrnau de amîndouă părţile ghebului, în
panere frumos împodobite, iar o ţesătură întinsă pe beţe de
trestie le apăra de soare, Dina avînd mereu grijă s-o tragă asupră-
şi, aşa că şedea în întuneric. Trupul îi purta rod. Dar cînd sosi
ceasul, copilul fu lepădat, aşa cum hotărîseră bărbaţii. La
cincisprezece ani, mutrişoara ei nefericită părea a unei femei
bătrîne.

CAPITOLUL PATRU
Fuga
Behăitul originar
 Grele istorii! Iacob, tatăl, le purta povara şi demnitatea, ca
pe cea a averilor sale — atît istoriilor noi, de curînd petrecute, cît
şi a celor vechi şi străvechi, povara istoriilor şi a istoriei.

Istoria este ceea ce s-a întîmplat şi ce se tot întîmplă în timp.

Dar mai este de asemenea şi ceea ce se aşază, se stratifică, şi
straturile de sub pămîntul pe care-l călcăm, şi cu cît ajung mai
adînc rădăcinile fiinţei noastre în nesfîrşita stratificare a ceea ce
se află în afara şi dedesubtul graniţelor fizice ale eului nostru, dar
care totuşi îl determină şi-l hrănesc, cu atît în ceasurile noastre de
mai puţină luciditate ne vine să vorbim de acestea la persoana
întîi, ca şi cum ar aparţine cărnii noastre, cu atît mai încărcată de
sensuri ne este viaţa şi cu atît mai demn este sufletul cărnii
noastre.

Cînd Iacob se întoarse la Hebron, numit şi Oraşul celor patru,

cînd ajunse la capacul învăţării sădit şi sfinţit de Avraam — de
Abiram sau de altul, nu se ştie care —, şi se înapoie la cortul
tatălui său, după un răstimp în care se întâmplaseră lucruri
cumplite, despre care se va vorbi la vreme: atunci Isaac se
stingea şi murea, orb şi gîrbovit de ani, un moşneag ce purta acel
nume ereditar de Isaac, fiul lui Avraam, iar în ceasul sfînt al morţii,
grăi, cu glasul răsunător şi înfiorat, de faţă fiind Iacob, şi toţi cei
veniţi la moartea lui. Spuse cuvinte profetice şi încîlcite, şi vorbi
despre „sine“ ca despre jertfa cruţată şi despre sîngele care se
cuvenea să fie socotit al său, sîngele adevăratului fiu, vărsat întru
mîntuirea păcatelor tuturora. Ba, puţin înainte să-şi dea duhul,
încercă şi, în chip deosebit de ciudat, izbuti să behăie ca un
berbec, iar chipul său, din care sîngele pierise cu totul, căpătase o
asemenea uimitoare cu fizionomia acestui animal — sau mai
curînd fu aşa, încît cei de faţă îşi dădură seama, deodată, că
asemănarea aceasta dăinuise dintotdeauna — astfel că toţi se
înspăimîntară cumplit şi se prosternară cît putură mai repede,
pentru a nu-l vedea pe fiu prefăcîndu-se în berbec, în timp ce el,
cînd reîncepu să vorbească, îl numi pe berbec tată şi dumnezeu.
 — Se cuvine ca un dumnezeu să fie jertfit, bîigui el o
străveche vorbă poetică, şi continuă să bîiguie, cu capul dat pe
spate, cu ochii holbaţi şi goi, cu degetele răşchirate, şi murmură
că toţi vor trebui să prăznuiască un ospăţ cu carnea şi sîngele
berbecului jertfit, aşa cum o făcuse, odinioară, Avraam cu el, tatăl
şi fiul, căruia îi luase locul un animal dumnezeesc-părintesc. Uite,
a fost jertfit — gîfîi muribundul în delirul său profetic, fără ca
vreunul din cei de faţă să fi avut curajul să-l privească — a fost
jertfit tatăl şi animalul în locul omului şi al fiului, iar noi l-am
mâncat. Dar adevăr zic vouă, omul şi fiul vor fi jertfiţi în locul
animalului şi în locul lui Dumnezeu, şi iarăşi veţi mînca.

Apoi mai behăi încă o dată foarte firesc şi muri.

Mai rămaseră cu fruntea în ţărînă încă multă vreme după ce

el amuţise, nesiguri dacă murise cu adevărat şi dacă nu se va
apuca iarăşi să behăie şi să prorocească. Tuturor le păru de parcă
măruntaiele li se întorceau pe dos şi inima li se umfla, încît ar fi
vrut să verse, căci în cuvîntul şi purtarea muribundului era ceva
de o strămoşească impuritate, înfiorător de străveche şi de o
sfinţenie mai veche decît sfinţenia, ceva ce zăcea sub toate
straturile civilizaţiei lor, în adîncurile cele mai ocolite, mai uitate şi
mai extrapersonale ale sufletului lor şi le fusese relevat prin
moartea lui Isaac, spre adînca lor îngreţoşare: o arătare şi o scîrnă
a unei apuse preistorii, ce fusese zeu, berbecele adică, strămoşul
divin al tribului, din care se trăgeau şi al cărui divin sînge tribal
odinioară, în vremi impure, l-au vărsat şi l-au băut pentru a
împrospăta rudenia lor tribală cu animalul-zeu — pînă la venirea
Lui, a zeului de departe, Elohirn, Dumnezeul de afară şi de
dincolo, Zeul pustiei şi al lui Crai nou, care-i alesese, rupsese
legătura cu natura lor străveche, se cununase cu ei prin inelul
tăierii împrejur, întemeind astfel, în timp, un nou început divin.
Iată de ce tuturor le veni rău privind faţa de berbec a lui Isaac pe
cînd murea şi auzindu-i behăitul; rău i se făcu şi lui Iacob. Dar
sufletul îi era şi înălţat de solemnitatea clipei, căci desculţ, plin de
praf şi tuns, avea să se îngrijească de înmormîntare, de
obiceiurile, de bocetele şi străchinile de jertfă pentru hrana
morţilor, împreună cu Esau, ţapul cu nai, coborît din munţii
Caprelor, pentru a-şi îngropa împreună cu el tatăl în peştera
dublă, şi a urla, în felul lui copilăros-dezordonat, cu barba şiroind
de lacrimi, de-a valma cu cîntăreţii şi cîntăreţele:

— Hoiadon!

Împreună, fraţii îl cusură pe Isaac într-o piele de berbec,

îndoindu-i genunchii, şi-l dădură astfel spre ospătare Timpului
hulpav, care-şi înghite copiii, ca nu cumva vreunul dintre ei să se
înalţe deasupra lui, fiind, totuşi, silit să-i verse iarăşi, ca ei să
trăiască din nou, aceeaşi copii din aceleaşi vechi istorii. Căci,
uriaşul nu simte, pipăind, că înţeleapta mamă nu i-a dat decît o
piatră învelită într-o piele de animal, nu copilul.

— Să ne bocim stăpînul!

Deseori fusese astfel bocit Isaac, jertfa cruţată de la moarte,

iar el trăise acestea în istoriile sale, astfel încît avea tot dreptul să
le povestească folosind persoana întîi, căci îi aparţineau: în parte,
fiindcă eul său, trăgîndu-se îndărăt şi în afară, se pierdea în
trecutul primordial, şi în parte, pentru că însuşi trecutul acesta,
reîntrupîndu-se în el, putuse redeveni prezent, repetîndu-se
potrivit temeiului dat. Aşa îl auziseră şi-i înţeleseseră gîndul Iacob
şi cei de faţă, cînd, în agonie, se arătase pe sine, pentru ultima
dată, ca jertfa cruţată: auziseră, cum s-ar zice, cu amîndouă
urechile şi totuşi înţeleseseră într-un singur fel — precum noi
ascultăm o cuvîntare cu ambele urechi şi privim un obiect cu
amîndoi ochii, însă cuvîntarea sau obiectul le concepem unitar.
Isaac era un moşneag străvechi ce vorbea despre un băieţel care
era aproape să fie jertfit, iar cît despre faptul de a şti dacă era
vorba de el sau de un altul dinaintea lui, aceasta nu avea decît o
mică însemnătate pentru gîndire şi cunoaştere şi, oricum, copilul
sortit jertfirii, chiar dacă îi era străin, nu-i putea fi mai străin şi mai
îndepărtat de bătrîneţea sa decît copilul ce fusese el odinioară.

Roșul

Aşadar, sufletul lui Iacob era îngîndurat şi puternic înălţat în

acele zile cînd, împreună cu fratele său, îşi îngropa tatăl, deoarece
toate întîmplările de altădată i se ridicau dinainte, devenind, în
spiritul său, prezent, aşa cum odinioară se întrupaseră devenind
prezent după străvechiul prototip, şi avea sentimentul că s-ar
preumbla pe o suprafaţă străvezie, alcătuită din nenumărate
straturi de cleştar, ce duceau în străfunduri, luminate de lămpi ce
ardeau între straturi. El însă se preumbla sus, în întîmplările cărnii
sale, Iacob, cel de acum, şi-l privea pe Esau, cel blestemat prin
viclenie, care umbla de asemenea iarăşi cu el, după tiparul lui, şi
era Edom, Roşul.

Cu aceasta personalitatea sa este desigur definită fără

eroare — desigur, într-un anumit sens, fără eroare, cu anumite
rezerve, căci precizia acestei definiţii este precizia luminii lunii, ce
comportă multe ironice amăgiri, iară nouă nu ni se cade, ca
personajelor povestirii noastre, să ne preumblăm în această
lumină echivocă cu aerul unei naivităţi căreia meditarea i-ar da
oarecare profunzime. Am istorisit, cum Esau, cel cu blana roşie,
stabilise şi dezvoltase încă din anii tinereţii de la Beerşeba,
legături cu ţara Edomului, cu muntenii din munţii Caprelor şi din
munţii păduroşi ai Seirului, şi cum, mai tîrziu, s-a mutat la ei
împreună cu neamul său şi cu toată gospodăria, cu soţiile sale
canaaneene, Ada, Ahali-bama şi Basnat, cu fiii şi fiicele lor, iar,
pînă la urmă, a trecut la credinţa zeului Kuzah. Prin urmare
poporul acesta crescător de capre exista, exista cine ştie de cînd,
în momentul în care Esau, unchiul lui Iosif, i s-a alipit, şi dacă
tradiţia, „convorbirea frumoasă“ adică, ţesută peste generaţii şi
ajunsă, printr-o consolidare tîrzie, cronică, îl desemnează pe Esau
ca „tată al edomiţilor“, ca străbunul lor deci, ca berbecul iniţial al
oamenilor-capre, este vorba doar de o magie-echivocă exactitate
lunară. Dar Esau nu era asta, nu acesta, nu el personal — chiar
dacă în „convorbire“ era luat drept atare, şi dacă, în anumite
împrejurări, el însuşi o credea despre sine. Poporul edomit era cu
mult mai vechi decît unchiul lui Iosif, pe care îl numim în mod
repetat aşa, fiindcă este mult mai prudent să-i determinăm
identitatea în raport cu descendenţa, decît cu ascendenţa —
aşadar poporul edomit era infinit mai vechi decît Esau: căci în ce
priveşte primatul acelui Bela, fiul lui Beor, pe care genealogia îl
numeşte primul rege al Edomului, desigur că nu este mai cert
decît primatul regalităţii originare a regelui Meni al Egiptului, un
vădit reper în timp. Prin urmare, actualul Edom nu era străbunul
întemeietor al tribului edomiţilor, în sensul exact al cuvîntului. Şi
dacă în cîntece se repetă cu stăruinţă, cînd este pomenit că: „El
este Edomul“, nu însă „El a fost Edomul“, această afirmaţie e
făcută la prezent nu din nebăgare de seamă, ci pentru că în ea se
mărturisea astfel o concentrare a tipului, în afara Timpului şi
dincolo de indivizi. Atît din punct de vedere istoric, cît şi
individual, berbecul străbun al poporului căpresc a fost un Esau
infinit mai străvechi, în ale cărui urme păşea cel actual, deşi în
primele urme destul de şterse mai păşiseră mulţi în numeroase
rînduri, cum trebuie adăugat, urme ce nici nu mai erau, la drept
vorbind, ale aceluia despre care s-ar fi putut cu drept cuvînt
afirma: „El a fost Edomul“.

Aici povestirea noastră se revarsă bineînţeles în marea taină

şi în ea se pierd şi reperele noastre: adică în infinitul trecutului, în
care fiecare origine se vădeşte doar un reazem aparent şi un ţel
nedefinitiv, a cărui natură de taină se datoreşte faptului că esenţa
ei nu este cea a liniei, ci aceea a sferei. Linia nu are taină. Taina
dăinuieşte în sferă. Dar aceasta constă din împlinire şi
corespondenţă, este o dublă jumătate ce se încheie într-o unitate,
se compune dintr-o emisferă superioară şi o emisferă inferioară,
una cerească şi una pămîntească, amîndouă împlinindu-se într-un
tot, aşa încît ceea ce este sus se află deopotrivă şi jos, iar ceea ce
este să se împlinească pe pămînt se repetă în cer, unul regăsindu-
se în celălalt. Corespondenţa reciprocă însă a două jumătăţi, care
împreună formează întregul şi se unesc pentru a alcătui rotundul
sferei, echivalează cu o adevărată schimbare, cu rotaţia adică.
Sfera se rostogoleşte: asta stă în natura sa. Ce-i sus ajunge curînd
jos, iar ce-i jos sus, dacă în asemenea situaţie se mai poate în
genere vorbi de sus şi jos. Nu numai că pămîntescul şi cerescul se
recunosc unul într-altul, dar datorită rotaţiei sferice, cerescul se
preface în pământesc, iar pămîntescul în ceresc, de unde se vede,
de unde rezultă adevărul că zeii pot deveni oameni, iar oamenii,
la rîndul lor, zei.

Acesta este atît de adevărat ca faptul că Usiri, martirul şi

ciopîrţitul, a fost pe vremuri om, anume un rege peste ţara
Egiptului, apoi a devenit zeu — cu nealinatul dor, fireşte, să
redevină om, după cum se dovedeşte limpede în chiar forma de
existenţă a regilor Egiptului, care au fost toţi zei cu înfăţişare
omenească. Însă, cît despre a şti dacă, la primul început, Usiri ar
fi fost zeu sau om, întrebarea nu are răspuns; căci pentru sfera
care se roteşte, nu există început. Şi la fel a fost cu fratele său Set
care, precum ştim de mult, l-a ucis pe Usiri şi l-a sfîşiat în bucăţi.
Se spune că această întruchipare a răului avea cap de magar şi
era războinic de felul lui, pe deasupra şi vînător şi că, la Karnak, în
apropiere de oraşul lui Amon, i-ar fi învăţat pe regii Egiptului să
tragă cu arcul. Alţii îl numeau Tifon şi încă de mult i s-a pus în
seamă hamsinul, vîntul pîrjolitor al pustiei, fierbinţeala arzătoare
a soarelui, adică focul însuşi, astfel că a ajuns Baal Chammon,
zeul căldurii incandescente, iar fenicienii şi evreii îl numeau Moloh
sau Meleh, regele-taur al Baalilor, care mistuie cu flacăra lui copiii
şi primii născuţi ai animalelor, şi căruia Avraam era cît pe ce să i-l
jertfească pe Isaac. Cine ar putea susţine că Tifon-Set, vînătorul
roşcat, n-a fost, la început de tot şi la sfîrşit, acasă pe cer, şi
nimeni altul decît însuşi Nergal, duşmanul cu şapte nume, Marte
cel roşu, planeta focului? Deopotrivă de bine, oricine ar putea
afirma că, la început de tot şi la sfîrşit, ar fi fost un om, Set,
fratele regelui Usiri, pe care l-a alungat de pe tron şi l-a ucis, iar
abia apoi a devenit un zeu şi un astru, gata fireşte să redevină
oricînd om, potrivit rotaţiei sferei. El este amîndoi în acelaşi timp,
şi nici unul în primul rînd: om pămîntean şi astru divin, alternativ,
într-o singură fiinţă. Iată de ce nici o altă formă a timpului nu i s-ar
potrivi mai bine decît cea a prezentului atemporal, care cuprinde
în sine mişcarea sferei, şi de aceea, pe drept cuvînt, se spune
mereu de el: „El este Roşul“.

Dar dacă este aşa că Set, arcaşul, stă în alternanţă ceresc-

pămîntească cu Nergal-Marte, planeta de foc, se vădeşte că
aceeaşi corespondenţă vibrantă domina şi relaţiile între Usiri, cel
ucis, şi planeta regală Mardug, pe care ochii negri o salutaseră, nu
demult, de lîngă ghizdul fîntînii, şi care, sub înfăţişarea sa divină,
era numită" şi Jupiter-Zeus. Despre acesta se povesteşte că şi-a
scopit tatăl cu secera şi l-a alungat de pe tron, pe Cronos adică,
uriaşul divin, ce-şi înghiţea copiii, şi numai datorită vicleniei
mamei lui Zeus nu l-a înghiţit şi pe acesta, care pînă la urmă s-a
înscăunat rege în locul lui. Astea sînt o sugestie pentru oricine nu
doreşte să se oprească la jumătate de drum în căutarea
adevărului. Căci înseamnă vădit că Set sau Tifon n-a fost primul
ucigaş de rege, că Usiri însuşi îşi datora domnia unui omor şi că
el, ca rege, a pătimit ceea ce săvîrşise pe cînd fusese Tifon.
Tocmai în asta stă o parte din taina sferei, că datorită mişcării de
rotaţie unitatea şi identitatea individului poate merge mînă în
mînă cu intervertirea rolurilor şi a caracterelor. Eşti Tifon cîtă
vreme te afli, urzind planuri ucigaşe, în aşteptarea moştenirii; dar
după împlinirea faptei, eşti rege, învăluit în limpedea măreţie a
biruinţei, iar chipul şi rolul de Tifon revin altuia. Mulţi zic că nu
Zeus, ci Tifon cel roşu l-ar fi scopit şi răsturnat pe Cronos. Însă
discuţia este zadarnică, întrucît, din pricina rotaţiei sferei, este
acelaşi lucru: Zeus este Tifon înainte de a fi biruitor. Dar
deopotrivă de supusă rotaţiei sferei, este şi relaţia reciprocă dintre
tată şi fiu, astfel încît nu totdeauna fiul îl sacrifică pe tată, ci în
fiece moment rolul de victimă putea să-i revină şi fiului, care în
acest caz să fie ucis de tatăl său. Adică Tifon-Zeus de către
Cronos. Străbunul Avraam o ştia prea bine, cînd s-a pregătit să-l
jertfească pe primul său născut Molohului roşu. Îndurerat, era de
părere că ar fi dator să se supună acestei tradiţii şi să respecte
această schemă. Dar Dumnezeu i-a interzis-o.

A fost o vreme cînd Esau, unchiul lui Iosif, se tot întîlnea cu

Ismael, propriul său unchi, fratele vitreg şi izgonit al lui Isaac, îl
vizita bătător la ochi de des în pustiul său subpămîntean şi
uneltea cu el planuri, despre a căror grozăvie va mai fi vorba.
Această atracţie nu era bineînţeles întîmplătoare şi, dacă este
vorba despre „Roşul“, se cuvine să vorbim şi de celălalt. Mama lui
Ismael se numea Hagar, adică „pribeaga“, ceea ce era în sine un
îndemn să fie izgonită în pustie, ca să se împlinească ce-i menea
numele. Dar prilejul nemijlocit al surghiunului îl iscă însuşi Ismael,
ale cărui apucături blestemate se dădură de timpuriu prea
limpede în vileag, încît să se poată închipui rămînerea lui pe
durată în lumina de sus, hărăzită celor plăcuţi lui Dumnezeu.
Despre Ismael s-a scris doar că era un „batjocoritor“, ceea ce nu
însemna că avea gura slobodă — aceasta n-ar fi fost îndeajuns ca
să-l facă nevrednic a sălăşlui în sfera superioară —, ci, în cazul lui,
„a batjocori“ însemna propriu-zis a „glumi“, şi s-a întîmplat că
Avraam, uitîndu-se „pe fereastră“, l-a surprins pe Ismael
„glumind“ în mod nepermis cu fratele său vitreg mai tînăr, ceea
ce nu era deloc neprimejdios pentru Isaac, fiul adevărat, căci
Ismael era frumos ca apusul de soare în pustie. De aceea viitorul
tată a nenumăraţi urmaşi, cuprins de spaimă, a găsit situaţia
coaptă pentru o pedeapsă pilduitoare. Legăturile dintre Sara şi
Hagar erau mereu înveninate, încă de pe vremuri, cînd aceasta
rămînînd grea, se fudulise faţă de soţia legitimă, pe atunci încă
stearpă, şi ea mai fusese silită o dată să fugă de gelozia Sarei;
dealtfel, Sara urzea zilnic intrigi ca egipteanca să fie izgonită,
împreună cu fiul ei, mai ales că dreptul de succesiune nu fusese
limpezit şi putea fi obiect de ceartă între fiul mai mare, al ţiitoarei,
şi fiul mai mic, al soţiei legitime: ba chiar fusese vorba ca Ismael
să fie moştenitor împreună cu Isaac sau chiar înaintea lui —, gînd
îngrozitor pentru dragostea de mamă, mereu, trează, a Sarei, şi
stînjenitor pentru Avraam. Dar ceea ce văzuse cu ochii din
purtarea lui Ismael îl făcu să se hotărască; îi dădu obraznicei
Hagar pe fiul ei, ceva apă şi turte, şi-i porunci să plece în lume şi
să nu se mai întoarcă. Ce altceva putea face? Se cuvenea oare ca
Isaac, jertfa salvată de moarte, să sfîrşească totuşi prin a cădea
jertfă focosului Tifon?

Întrebarea trebuie bine înţeleasă. Ea este echivocă faţă de

Ismael, dar pe drept cuvînt. Căci în el însuşi sălăşluia echivocul şi
este de netăgăduit că păşea pe urme rele şi că era pidosnic. Cea
mai mică schimbare a primei silabe a numelui său ajunge să-l
vădească în întreaga lui trufie, şi faptul că în pustie ajunsese un
arcaş atît de iscusit i-a tulburat destul de tare pe cărturari, care l-
au asemuit cu un măgar sălbatic, animalul lui Tifon-Set, ucigaşul,
fratele rău al lui Usiri. Da, el este Răul, Roşul, şi Avraam putea să-l
izgonească, ca să-şi apere fecioraşul binecuvîntat de pornirile
pidosnice şi pătimaşe ale fratelui său vitreg; dar cînd Isaac zămisli
în pîntec de femeie, Roşul se ivi pentru a trăi, în istoriile sale,
alături de Iacob, binevenitul, atunci Rebeca născu fraţii gemeni,
„iarba înmiresmată“ şi „buruiana ţepoasă“, pe Esau, cel acoperit
în întregime cu un păr roşcat, pe care cărturarii şi învăţaţii l-au
ocărit mult mai violent decît merita făptura sa pămînteană. Căci l-
au numit şarpe şi satană, şi porc pe deasupra, porc mistreţ, făcînd
cu tot dinadinsul aluzie la vierul mistreţ care-l sfîşiase pe Păstor şi
Domn în văgăunile Libanului. Ba, în mînia lor cărturărească, l-au
numit, cu bună ştiinţă, „zeu străin“, ca nimeni să nu se lase
amăgit de blajinătatea persoanei lui din această lume, scăpînd din
vedere ceea ce este el prin mişcarea de rotaţie a sferei.
 Se roteşte sfera şi adesea cei deosebiţi, adică Roşul şi
Binecuvîntatul, sînt tată şi fiu, iar fiul îşi scopeşte tatăl, sau tatăl
îşi jertfeşte fiul. Adeseori iarăşi — şi nimeni nu ştie ce au fost întîi
— sînt fraţi ca Set şi Usiri, Cain şi Abel, Sem şi Ham, şi s-ar putea,
cum se vede, ca aceste trei perechi să se încarneze deopotrivă în
amîndouă perechile, cea a tatălui şi a fiului, pe de o parte, cea a
fraţilor, pe de altă parte. Căci Ismael, măgarul sălbatic, este
aşezat între Avraam şi Isaac. Pentru Avraam, Ismael este fiul cu
secera; pentru Isaac, Ismael este fratele roşu. Voia oare Ismael să-
l scopească pe Avraam? Da, fără îndoială, căci îl ademenea pe
Isaac spre dragostea pidosnică, şi dacă Isaac n-ar fi însămînţat
trup de femeie, n-ar mai fi existat nici lacob şi nici cei doisprezece
fii ai săi, şi ce s-ar fi ales din făgăauiala unei puzderii de urmaşi,
din numele însuşi a lui Avraam, care înseamnă „tată al foarte
multora“? Acum, însă, iată-i că se preumblau iarăşi, în prezentul
cărnii lor, ca lacob şi Esau, şi chiar Esau, neghiobul, cam ştia
întru-cîtva de rostul său — dar cu cît mai vîrtos lacob de al lui,
învăţat şi înţelept cum era!

Despre orbirea lui Isaac

Ochii căprii şi inteligenţi ai lui lacob, trudiţi încă de pe atunci,

îşi aşezară privirea stinsă şi înlăcrămată pe vînătorul de lîngă el,
în timp ce acesta îl ajuta să-l înfăşoare în giulgiu pe tatăl lor, iar
întîmplările trecute reînviară, înălţîndu-se din adîncul lui, şi
devenind, în prezent, meditaţie: îşi revedea copilăria şi cum
hotărîrea, care şovăise multă vreme, sfîrşise prin a se preface în
blestem şi binecuvîntare, cu tot ce a urmat după aceea. Visînd,
ochii îi erau uscaţi, numai cîteodată sufla din greu, sub povara
neliniştitoare a vieţii. Esau, însă, scîncea şi urla, continuîndu-şi
lucrul, cu toate că nu avea de ce să-i fie prea recunoscător
bătrînului pe care-l cosea în linţoliu, şi de fapt nici nu-i era
îndatorat decît doar pentru blestemul cu care-l gonise în pustie,
acest blestem fiind, dealtfel, singura lui parte de moştenire ce-i
rămăsese după ce binecuvîntarea fusese dată — spre cea mai
mare amărăciune a tatălui lui, după cum îi plăcea lui Esau să se
convingă, cum îi era o necesitate de viaţă să creadă, pricină
pentru care simţea nevoia s-o audă mereu repetată, fie şi de
propria sa gură, şi de aceea, lucrînd întruna, gîfîind tare şi
ştergîndu-şi mereu nasul, îşi întrerupea tot timpul scîncetele,
spunînd:

— Pe tine, Iechev, te-a iubit femeia, însă pe mine m-a iubit

tatăl şi mînca din vînatul meu cu plăcere, asta aşa e. ,,Zbîrlitul
meu păros, îmi zicea el, primul meu născut, îmi place ce ai vînat
şi ce-ai fript pentru mine pe jăratic. Da, îmi place, pielicica mea
roşcată, şi-ţi mulţumesc pentru sprinteneala ta! Tu rămîi de-a
pururi primul meu născut şi vreau să-ţi fiu recunoscător.“ Aşa şi
nu altfel îmi zicea tata de o sută şi de o mie de ori, se tînguia Esau
întruna. Pe tine, te iubea femeia, şi ea îţi spunea mereu: Iecheve,
micuţul meu, alesul meu!” Iar dragostea de mamă este o pernă
mai moale decît a tatălui, o ştiu şi zeii, am aflat-o şi eu.

Iacob tăcea. Şi, de aceea, Esau continua să sporovăiască

printre suspine şi să spună ceea ce sufletul lui era însetat să
audă:

— Vai, vai, ce spaimă a mai tras bătrînul cînd, după tine,

am intrat în cort, să-i aduc bucatele pe care i le gătisem, pentru a-
i da putere să mă binecuvînteze. Şi a înţeles astfel că nu fusese
Esau cel ce venise înainte. Groaza lui a fost fără margini şi a
răcnit de cîteva ori: „Dar cine era vînătorul, cine anume era?
Acum va rămîne binecuvîntat, întrucît mi-am strîns toate puterile
pentru a-i da Binecuvîntarea! Esau, Esau al meu, ce ne facem
acum?“

Iacob tăcea.
 — Nu tăcea, netedule! răcni Esau. Nu mai tăcea tăcerea ta
egoistă, mai dînd-o, pe deasupra, pe tăcute, drept blîndă
îndurare, că mi se revarsă fierea de furie! Oare n-a fost aşa, că
bătrînul mă iubea şi că spaima lui n-a mai cunoscut margini?

— Tu o spui, i-o întoarse Iacob, iar Esau rămase cu acest

răspuns.

Dar spunîndu-le pe acestea mereu, nu deveneau mai

adevărate decît fuseseră în realitate; nici mai puţin încîlcite, ci
totul rămînea pe jumătate adevărat şi îndoielnic, iar faptul că
Iacob ba tăcea, ba răspundea monosilabic, nu era dintr-o răutate
a lui şi nici din reţinere, ci din resemnare faţă de dificultatea
încîlcită a situaţiei, de nedezlegat prin cuvinte agresive, urlete şi
sentimentalismul nesăbuit al unui băiat de ţară, nici cu
sentimentalismul autoamăgitor al supravieţuitorilor, care vor să le
înfrumuseţeze pe toate şi să vadă în cea mai minunată lumină
propriile legături cu cel dispărut. Va fi fost adevărat, că Isaac se
înspăimântase atunci cînd a venit Esau, după ce abia fusese la
dînsul. Căci bătrînul putuse să se teamă că un străin oarecare se
strecurase pe întuneric la el, un înşelător cu totul străin, pentru a-i
fura prin vicleşug Binecuvîntarea, ceea ce ar fi trebuit socotit, fără
îndoială, o mare nenorocire. Ar fi fost oare spaima lui tot atît de
vie şi, mai ales, de sinceră, dacă ar fi avut siguranţa că Iacob, nu
un altul, fusese înaintea lui Esau şi primise Binecuvîntarea, asta
era o întrebare deosebită, al cărei răspuns nu era atît de clar, cum
corespundea nevoii sufleteşti a lui Esau, şi poate fi cercetată cam
din acelaşi punct de vedere ca şi cealaltă întrebare: dacă iubirea
părinţilor se împărţise într-adevăr atît de simplu, cum voia s-o
creadă Esau, pe potriva nevoii sale — ici „micuţul meu Iechev“,
colo „pielicica mea roşcată“ —, Iacob avea temeiuri să se
îndoiască de asta, chiar dacă nu-i revenea lui rolul să le pună în
valoare în faţa lui Esau, care plîngea.

Adesea, cînd se ghemuia la pieptul mamei, mezinul o auzea

povestindu-i cît de grele i-au fost ultimele luni înainte de naşterea
fraţilor, şi cum, diformă, abia ţinîndu-se pe picioarele umflate, se
tîra, răsuflînd din greu, mereu împunsă de gemenii zurbagii, ce nu
se împăcau în pîntecele ei, luptînd care să iasă primul. Ea
susţinea că Dumnezeul lui Isaac îi menise lui Iacob să fie primul
născut, dar deoarece Esau s-a zbătut atît de aprig pentru acest
drept, Iacob s-ar fi dat la o parte din bunăvoinţă şi cuviinţă — pînă
la urmă desigur şi din nerostita convingere, că între gemeni
neînsemnata diferenţă de vîrstă avea prea puţină însemnătate, că
aceasta nu însemna încă adevărata hotărîre şi că abia afară şi cu
timpul se va vădi adevăratul primat spiritual şi al cui fum de jertfă
se va înălţa mai drept înaintea Domnului. Povestea Rebecăi era de
crezut. Desigur Iacob ar fi putut foarte bine să se poarte astfel, ba
chiar i se părea că-şi amintea că aşa s-ar fi şi purtat. Dar cuvintele
mamei trădau tocmai faptul că părinţii nu socotiseră niciodată
hotărîtor micul avans al lui Esau şi că între fraţi, pînă în primii ani
ai bărbăţiei lor, pînă în ziua împlinirii destinului, candidatura la
Binecuvîntare rămase nehotărîtă, aşa încît Esau se putea într-
adevăr plînge de felul cum căzuseră sorţii, dar de fapt nu de o
nedreaptă însuşire. Multă vreme dreptul de prim născut al lui Esau
trăsese destul de greu în cumpănă în favoarea sa, mai ales pentru
tată, pentru a compensa întreaga aversiune pe care o inspira
caracterul lui — şi prin „caracter“ trebuie să înţelegem,
deopotrivă, atît particularităţile fizice, cît şi trăsăturile spiritual-
morale —, multă vreme, pînă îşi pierdu efectul. Se născuse cu
trupul acoperit în întregime de păr roşu, ca un ied de India, şi gata
înzestrat cu toţi dinţii: semne neliniştitoare, pe care însă Isaac se
trudea să le interpreteze în sensul măreţiei şi să le salute. Era
bucuros să ţină mereu partea fiului său mai mare şi fusese însuşi
scornitorul şi, ani în şir, păstrătorul versiunii de care se legase
Esau: că anume el era fiul său, iar lacob, în schimb, doar
fecioraşul mamei. Cu acesta, fără păr şi fără dinţi, zicea Isaac, şi-
şi călca pe inimă — căci în jurul micii persoane a celui de al doilea
fiu plutea ca o dulce strălucire, şi el zîmbea înţelept şi liniştit, în
vreme ce primul născut se zvîrcolea, răcnind de ţi se făcea
lehamite, şi-şi încrunta sprîncenele în cumplite arabescuri —, cu
cel neted era vădit de rău, dădea puţină nădejde, părosul,
dimpotrivă, sălbaticul, părea să vestească apucături eroice şi
desigur va afla har înaintea Domnului. Repeta zilnic, mecanic,
asemenea formulări rigide, sentenţioase, chiar dacă glasul îi
tremura de supărare lăuntrică; căci Esau, cu dantura lui
respingător de timpurie, rănea cumplit sînii Rebecăi, ale căror
sfîrcuri nu întîrziară să se obrintească, fapt care o sili să-l
hrănească şi pe micul Iacob cu lapte de capră, îndoit cu apă. „O
să ajungă un erou, şi e fiul meu, primul meu născut, spunea Isaac.
Iar cel cu pielea netedă este al tău, fiică a lui Betuel, inimă a
pieptului meu.“ Îi spunea cu acest prilej „inimă a pieptului meu“,
şi spunea că cel gingaş este fiul ei, păstrînd însă bădăranul pentru
sine. Pe care îl prefera deci? Pe Esau. Au repetat-o mai tîrziu
păstorii, în cîntecele lor, şi chiar vecinii de pe vremea aceea erau
încredinţaţi de acest lucru: Isaac îl iubeşte pe Esau, Rebeca pe
lacob, da, asta era părerea tuturora, pe care Isaac o întemeiase
cu aceste vorbe şi o menţinea cu vorbe, un mit mic în miezul unui
mit mult mai mare şi mai puternic, contrazicîndu-l însă în aşa
măsură pe cel mai mare şi mai puternic, încît — din pricina asta —
Isaac orbi.

Cum trebuie înţeleasă aceasta? În sensul că

întrepătrunderea trupului şi a sufletului este mult mai intimă, că
sufletul este ceva mult mai carnal, iar înrîurirea fizicului de către
suflet mult mai cuprinzătoare, decît s-a crezut o vreme. Cînd a
murit, Isaac era orb, sau ca şi orb, şi asupra acestui punct nu se
revine. Dar în timpul copilăriei gemenilor, vîrsta nu-i scăzuse nici
pe departe într-atît puterile vederii, însă cînd copiii ajunseră
adolescenţi orbirea îi progresase, beteşugul înrăutăţindu-i-se din
pricină că de-a lungul a decenii nesocotise puterile vederii, fie
nefolosindu-le, fie cruţîndu-le peste măsură, căci îşi acoperea
ochii cu o fîşie de pînză, sub motiv că era predispus la
conjunctivită, boală foarte obişnuită în mediul său (de care
pătimiseră doar toată viaţa şi Lia şi mai mulţi din feciorii ei), însă,
în realitate, din dezgust. Este oare cu putinţă ca un om să-şi
piardă vederea sau să fie atît de aproape de orbire, ca Isaac la
bătrîneţe, fiindcă nu-i mai place să vadă, fiindcă, pentru el, a privi
este o suferinţă, şi fiindcă se simte mai bine în întunericul prielnic
întîmplării anumitor lucruri, care trebuie să se întâmple? Nu
susţinem că asemenea cauză ar putea provoca asemenea efect;
ne mulţumim doar să stabilim că existau cauzele.

Esau se vădi de o precocitate animalică. Pe cînd mai era, să

zicem, băietan, se căsători, rînd pe rînd cu fiice ale Canaanului, cu
hitite şi hevite, cum se ştie, la început cu Iudita şi Ada, apoi cu
Ahalibama şi Basnat. Adăposti aceste femei în curtea de corturi a
tatălui său, fu rodnic cu ele, şi le lăsă pe ele şi plodăraia lor să se
închine la natură şi la idolii lor, sub ochii părinţilor săi, cu o
nepăsare cu atît mai mare cu cît era lipsit de înţelegere faţă de
înalta moştenire a lui Avraam şi, încheind o prietenie de vînătoare
şi credinţă cu neamul seirimilor din miazăzi, se închina făţiş lui
Kuzah, zeul furtunilor. Săvîrşea multe asemenea lucruri care,
precum se spunea în cîntece şi mai spune şi azi tradiţia, erau
pentru Isaac şi Rebeca „adevărată jale a inimii“: da, pentru
amîndoi, şi în chip necesar, mult mai mult pentru Isaac decît
pentru sora lui-soţie, cu toate că aceasta dădea glas dezaprobării
sale, în timp ce Isaac tăcea. Tăcea, iar dacă vorbea, spunea:
,,Roşul e al meu. El este întîiul născut şi pe el îl iubesc.“

Totuşi, Isaac purtătorul Binecuvîntării, apărătorul cunoaşterii

lui Dumnezeu cucerită de Avraam, Isaac, în făptura căruia familia
sa spirituală saluta pe fiul caldeanului şi reîncarnarea acestuia,
suferea cumplit de tot ce trebuia să vadă sau faţă de ce trebuia să
închidă ochii să nu mai vadă, suferea din pricina slăbiciunii sale,
care-l oprea să pună capăt desfrînării, gonindu-l pe Esau în pustie,
aşa cum se făcuse odinioară cu Ismael, unchiul lui de o sălbatică
frumuseţe. Îl oprea „micul“ mit, îl oprea împrejurarea că Esau era
de fapt primul născut, împrejurare care, în starea de nehotărîre de
pe atunci a întrebării care dintre gemeni va fi chematul şi alesul,
trăgea mult în cumpănă în favoarea lui Esau; şi aşa Isaac se văita
de ochi şi se plîngea de inflamarea şi usturimea pleoapelor, că
vederea îi era înceţoşată şi-i scădea ca luna la apus, că lumina l-
ar durea — şi căuta întunericul. Afirmăm oare că Isaac ar fi
„orbit“, ca să nu mai vadă adorarea idolilor de către nurorile sale?
Ah, acesta era faptul cel mai mărunt din toate cîte făceau să-l
doară vederea şi să-şi dorească orbirea — pentru că numai orb
fiind se putea întîmpla ceea ce trebuia să se întîmple.

Căci, cu cît se maturizau băieţii, cu atît mai clar se

desemnau, pentru cine vedea, liniile „mitului mare“, în care „cel
mic” devenea tot mai mult ceva forţat — de nesusţinut, cu toată
atitudinea principială a tatălui în favoarea fiului mai vîrstnic; cu
atît mai clar devenea cine erau cei doi, pe urmele cui păşeau şi pe
ce istorii se întemeiau, Roşul şi Netedul, vînătorul şi sedentarul —
şi cum ar fi putut Isaac, care el însuşi alcătuise cu Ismael, măgarul
sălbatic, o pereche frăţească, el, ce nu fusese Cain, ci Abel, nu
Ham, ci Sem, nu Set, ci Usir, nu Ismael, ci Isaac, adevăratul fiu:
cum ar fi putut el, văzînd cu ochii, să respecte înţelegerea că l-ar
iubi mai mult pe Esau? Iată de ce ochii lui Isaac slăbeau ca lumina
lunii la apus, şi el zăcea în întuneric pentru a fi înşelat, dimpreună
cu Esau, fiul său mai mare.

Marele renghi

De fapt, însă, nimeni n-a fost înşelat, nici chiar Esau. Căci,
dacă se povesteşte aici, complicat lucru, despre oameni care nu
ştiau totdeauna foarte exact cine erau, şi chiar dacă însuşi Esau
nu o ştia prea limpede, socotindu-se cîteodată pe sine berbecul
străbun al oamenilor din Seir şi vorbea la persoana întîi despre
animal — această neclaritate întîmplătoare nu avea decît un
caracter individual şi temporar, decurgînd de-a dreptul din faptul
că fiecare ştia foarte precis cine era celălalt, în esenţă, în afara
timpului, în mod mitic şi tipic, inclusiv Esau, despre care nu
degeaba se spusese că, în felul lui, era un bărbat tot atît de
credincios ca Iacob. După „înşelare“, de bună seamă că Esau a
plîns şi a spumegat de mînie, şi l-a urmărit pe fratele său
binecuvîntat cu gînduri mai ucigaşe decît odinioară Ismael pe
fratele lui, ba este adevărat că a uneltit, împreună cu Ismael,
planuri să-l omoare atît pe Isaac, cît şi pe Iacob. El însă le făcea
pe toate astea pentru că figurau în rolul său şi ştia, cucernic şi
precis, că orice întîmplare este împlinire, şi că totul se petrecuse
pentru că trebuise să se întîmple, după un tipar iniţial. Însemna că
nu se întîmplase pentru prima dată, ci ca o ceremonie şi după un
model dat, dobîndind prezenţă ca în prăznuirea unei sărbători, şi
repetîndu-se, cum se repetă sărbătorile. Căci Esau, unchiul lui
Iosif, nu era străbunul seminţiei Edomului.

De aceea, cînd sosi vremea şi fraţii se apropiară de vîrsta de

treizeci de ani; cînd Isaac, din noaptea cortului său, trimise după
Esau pe robul care-l slujea atunci, un tînăr fără o ureche, căci îi
fusese tăiată drept pedeapsă pentru nenumăratele lui zăpăceli,
ceea ce îl îndreptase mult; cînd acesta, ajuns pe ogorul unde Esau
lucra împreună cu argaţii, îşi încrucişă braţele pe pieptul
negricios, şi-i spuse: „Stăpînul vă cheamă la el“, Esau rămase
încremenit, de parcă ar fi prins rădăcini, iar obrazu-i roşcovan păli,
sub sudoarea care-l acoperea. Murmură formula supunerii: „lată-
mă-s!“

Dar, în sine, îşi zise: „Acuma-i acum!“ Şi sufletul i se revărsă

de mîndrie, de spaimă şi de solemnă strîngere de inimă.

Lăsînd treaba de pe ogorul scăldat în lumină, se îndreptă

spre tatăl său, care zăcea în semiobscuritatea cortului, cu două
bucăţi jilave de pînză pe ochi, şi se înclină în faţa lui, zicîndu-i:

— Stăpînul meu m-a chemat.

La care, Isaac răspunse cu glasul tînguitor:

 — Aceasta este vocea fiului meu Esau. Tu eşti Esau? Da,
te-am chemat, căci a sosit ceasul. Apropie-te, întîiul meu născut,
căci vreau să mă încredinţez cu adevărat că eşti tu.

Şi Esau îngenunchie, în şorţul său de piele de ied, lîngă

culcuşul bătrînului, aţintindu-şi privirile pe bucăţile jilave de pînză
de pe ochii lui, ca şi cum ar fi vrut să le străpungă şi să vadă prin
ele ochii tatălui său, iar Isaac, după ce-i pipăi umerii, braţele şi
pieptul, îi spuse:

— Da, sînt smocurile şi blana roşcată a lui Esau. Da, le văd

cu mîinile, care, de voie, de nevoie, au învăţat să ţină foarte bine
locul ochilor mei trudiţi. Ascultă-mă, fiule, şi deschide-ţi bine
urechile, să culegi cuvintele tatălui tău orb, deoarece a sosit
ceasul. Iată-mă, sînt împovărat de ani şi zile, încît curînd, fără
îndoială, voi pieri sub greutatea lor şi, cum vederea mea scade
încă de mult, se poate, pesemne, socoti că voi scădea, curînd cu
totul şi mă voi mistui în întuneric, astfel încît viaţa mea să fie
noapte şi să nu mai poată fi văzută. De aceea, ca să nu mor
înainte de a fi dat Binecuvîntarea şi de a fi predat puterea şi
moştenirea, să fie deci acum, cum a mai fost adeseori. Du-te, fiul
meu, ia-ţi arcul pe care-l mînuieşti cu străşnicie şi neînduplecare
în faţa lui Dumnezeu, şi cată, prin cîmp şi prin ogoare, un vînat de
doborît. Pregăteşte-mi-l şi găteşte-mi o mîncare de carne, cum îmi
place mie, fiartă în lapte acru, pe un foc viu, bine dreasă cu
mirodenii şi adu-mi-o înăuntru, să mănînc şi să beau, să-mi
întăresc sufletul trupului meu şi să te binecuvîntez cu aceste mîini
care văd. Am spus. Du-te.

— E ca şi făcut, îngăimă Esau ca să spună ceva, dar

rămase tot în genunchi, plecîndu-şi fruntea şi mai tare spre
pămînt, în timp ce, peste capul lui, oarbele petice jilave de pînză
priveau ţintă în gol.

— Mai eşti aici? întrebă Isaac. O clipă mi s-a părut că ai şi

plecat, ceea ce nu m-ar fi mirat, căci tatăl tău este obişnuit ca
fiecare să se grăbească, cu dragoste şi teamă, să-i îndeplinească
poruncile.

— E ca şi făcut, repetă Esau şi porni.

Dar după ce ridică pielea de vită care acoperea intrarea

cortului, o lăsă să cadă, se întoarse, mai îngenunchie o dată lîngă
culcuşul bătrînului şi zise cu glas frînt:

— Tată!

— Cum adică şi mai ce încă? întrebă Isaac, iar sprîncenele

i se ridicară mult deasupra bucăţilor de pînză jilave. Lasă, mai
adăugă el. Du-te fiul meu, căci ceasul a sosit, mare pentru tine şi
mare pentru noi toţi. Du-te, vînează şi găteşte, să te binecuvîntez!

Atunci Esau ieşi cu capul sus şi plin de mîndria ceasului, se

opri înaintea cortului şi aduse la cunoştinţă, cu glas tare, tuturor
celor care-l puteau auzi, cinstea care-i fusese dăruită chiar atunci.
Căci poveştile nu se întîmplă dintr-o dată, ci se împlinesc punct cu
punct, au treptele lor de dezvoltare şi ar fi greşit să le numim
peste tot jalnice, pe temei că s-au terminat jalnic. Poveştile cu
sfîrşit prost au avut şi ele ceasurile şi treptele lor de glorie, şi este
drept să nu fie privite dinspre deznodămînt, ci în propria lor
lumină; căci clipele lor succesive nu au o însemnătate mai mică
decît epilogul. De aceea Esau era mîndru în ceasul lui şi striga cu
glas răsunător:

— Ascultaţi, voi oameni ai curţii, ascultaţi, voi copii ai lui

Avraam, şi închinători ai lui Ia, ascultaţi şi voi închinătoare ale lui
Baal, femei ale lui Esau, cu copiii voştri, rodul coapselor mele!
Ceasul lui Esau a sosit! Stăpînul vrea să-şi binecuvînteze chiar azi
fiul! Isaac mă trimite prin cîmpii şi ogoare, să-i dobor cu arcul o
hrană care să-i dea puteri de dragul meu! Prosternaţi-vă!

Şi în vreme ce toţi din apropiere cădeau cu fruntea la

pămînt, Esau văzu o femeie ce alerga de îi săltau sînii.
 Era slujnica ce o vesti gîfîind pe Rebeca de cuvintele cu care
se lăuda Esau. Şi tot această slujnică sosi, abia răsuflînd de atîta
alergătură, la Iacob care, în tovărăşia unui cîine cu urechile
ascuţite, numit Tam, păştea oile sprijinit în toiagul lung, îndoit la
capăt, şi cu gîndurile pierdute întru Domnul. Cînd slujnica ajunse
în faţa lui, căzu cu fruntea în iarbă şi, abia trăgîndu-şi sufletul, îi
zise: „Stăpîna...!“ Iacob se uită la ea şi, după o tăcere mai lungă, îi
răspunse cu glas foarte încet: „Iată-mă-s“.

Dar în cursul acestei tăceri, el gîndise în sufletul său:

„Acuma-i acum!“ Iar sufletul lui era plin de mîndrie, spaimă şi
solemnitate.

Lăsă cîrja în seama lui Tam, s-o păzească, şi intră la Rebeca;

aceasta îl aştepta nerăbdătoare.

Rebeca, urmaşa lui Sarai, era o matroană cu cercei de aur,

impunătoare, cu oase mari şi trăsăturile chipului puternice, care
mai păstrau mult din frumuseţea ce îl primejduise, odinioară, pe
Abimelec din Gherar. Între sprîncenele foarte arcuite şi întărite
uniform cu creion de plumb, se săpaseră două adîncituri energice,
privirea ochilor ei negri era înţeleaptă şi dîrză, sub nările mari ale
nasului, viguros şi bărbătesc, îndrăzneţ arcuite, un pufuşor
umbrea buza de sus, iar glasul îl avea adînc şi sonor. Părul, bucle
negre cu fire argintii, ce înaintau, dese, pe frunte, despărţite cu
cărare la mijloc, era acoperit de un văl lung, castaniu, care-i atîrna
mult pe spate, iar umerii, de culoarea chihlimbarului mai
întunecat, cu mîndra lor curbură, nevătămată de ani, şi braţele,
cu forme nobile, ieşeau goale de sub văl şi de sub veşmîntul dintr-
o ţesătură subţire de lînă, cu desen, purtat fără cingătoare, care îi
ajungea pînă la glezne. Mîinile ei mici, cu vinele în relief, se mai
amestecaseră încă, pînă adineaori, cu gesturi mustrătoare,
îndreptînd grabnic greşelile, printre mîinile femeilor care, cinchite
înaintea războaielor înfipte în pămînt lîngă cort, treceau şi băteau,
cu degetele şi beţigaşele, firele de in ale bătăii prin cele ale
urzelii. Dar poruncise să se întrerupă lucrul, trimise femeile de
acolo şi-şi aştepta fiul în interiorul cortului ei de stăpînă, dintre ale
cărui perdele şi covoare de păr ieşi în întîmpinarea celui ce intra,
închinîndu-se cu respect.

— Iechev, copilul meu, spuse ea cu glas scăzut şi grav,

trăgînd mîinile lui ridicate la pieptul ei. A sosit clipa. Stăpînul vrea
să te binecuvînteze.

— Pe mine vrea să mă binecuvînteze? întrebă Iacob,

pălind. Pe mine, nu pe Esau?

— Pe tine în el, răspunse mama nerăbdătoare. Dar lasă

îndoielile! Nu vorbi, nu te arăta deştept, fă ce ţi se spune, să nu
se întîmple vreo greşeală şi să nu se işte o nenorocire!

— Ce porunceşte măicuţa mea, din care trăiesc, ca pe

vremuri cînd eram în pîntecele ei? întrebă Iacob.

— Ascultă! zise Rebeca. El i-a poruncit să-i ucidă un vînat

şi să-i gătească o mîncare pe placul lui, care să-i dea puteri în
vederea Binecuvîntării. Asta poţi s-o faci tu mai iute şi mai bine.
Dă o fugă la turmă, ia doi iezi, taie-i şi adu-mi-i mie. Din bucăţile
cele mai bune am să-i gătesc tatălui tău o mîncare, să nu lase
nimic în strachină. Dă fuga!

Iacob începu să tremure şi nu se mai opri din tremurat pînă

se sfîrşi totul. Ba, în anumite clipe, abia-şi putea stăpîni dinţii să
nu-i clănţăne. Zise:

— Milostivă mamă a oamenilor! Ca un cuvînt al unei zeiţe

este pentru mine fiecare cuvînt al tău, dar ceea ce spui este
cumplit de primejdios. Esau este acoperit de păr peste tot, iar
copilul tău are pielea, aproape toată, netedă. Dacă stăpînul m-ar
pipăi şi ar da de pielea mea netedă, spune-mi: cum aş arăta în
faţa lui? Ca şi cum aş fi vrut să-l înşel — şi m-aş trezi cu blestemul
lui pe cap, cît aş clipi din ochi.
 — Iar faci pe deşteptul? îl repezi ea. Blestemul să cadă pe
capul meu. Am eu grijă. Du-te şi adu-mi iezii. Se întîmplă cîte o
greşeală...

Iacob o şi luă la goană. Ajunse repede pe coasta muntelui,

nu departe de tabără, unde păşteau caprele, apucă doi iezi
născuţi în primăvară, care ţopăiau în jurul mamelor lor şi îi
înjunghie grăbit, tăindu-le gîturile, iar paznicilor le strigă că erau
pentru stăpînă. Lăsă să li se scurgă sîngele înaintea Domnului,
apoi, apucîndu-i de picioarele dindărăt, îi aruncă pe umăr şi, cu
inima bătîndu-i puternic în piept, se întoarse înapoi. Iezii, cu
capetele mici, încă de pui, cu corniţele inelate, cu botişorul căscat
şi cu ochii sticloşi, jertfiţi prea timpuriu unui mare destin, îi
spînzurau pînă la mijlocul spatelui, deasupra veşmîntului larg.
Rebeca îl şi aştepta, făcîndu-i semn cu mîna.

— Grăbeşte-te, zise ea, totul e pregătit.

Sub acoperişul ei era o vatră zidită din pietre, o oală de

bronz era pe foc şi toate cele trebuincioase bucătăriei şi
gospodăriei se găseau acolo. Mama îi luă iezii şi începu grăbită să-
i jupoaie şi să-i taie în bucăţi, cu gesturi largi şi energice, în
pălălaia focului, mînuind carnea cu o furculiţă, mestecînd,
stropind, potrivind, iar în timpul acestor pregătiri, între ei se lăsă
tăcere. Pe cînd mîncarea fierbea, Iacob o văzu pe mama scoţînd
din sipetul ei veşminte păturite, o cămaşă şi o tunică. Erau
hainele de sărbătoare ale lui Esau, pe care le păstrase ea — Iacob
le recunoscu şi iarăşi păli. După asta o văzu pe Rebeca tăind cu
cuţitul pieile iezilor în bucăţi şi în fîşii, care încă mai erau jilave de
sînge şi lipicioase pe partea dinăuntru, şi el începu din nou să
tremure la vederea lor. Însă Rebeca îi porunci să-şi scoată cămaşa
largă, cu mîneci scurte, pe care o purta zilnic în acel timp, şi-i
puse ea însăşi veşmîntul scurt, de dedesubt, al fratelui său, după
care îi îmbrăcă haina frumoasă de lînă albastră şi roşie a acestuia,
care nu acoperea decît un singur umăr şi lăsa goale braţele. Apoi
grăi către el:
 — Acum, vino încoace!

Şi în vreme ce buzele mamei se mişcau, şoptind cuvinte

neînţelese, cutele energice dintre sprîncene rămînînd nemişcate,
începu să înfăşoare cu fîşiile de blană toate locurile unde pielea
lui Iacob era dezgolită şi fără păr, în jurul gîtului, a braţelor, a
picioarelor şi pe partea din afară a mîinilor şi le legă cu aţă, cu
toate că, şi fără asta, blana se lipea într-un fel foarte neplăcut. Şi
Rebeca mormăia:

— Înfăş copilul, înfăş stăpînul, stăpînul să-l pipăie, tatăl să

mănînce, ţie vor trebui să-ţi slujească fraţii Adîncului.

Apoi, îi spălă cu mîinile ei picioarele, cum o făcuse desigur

cînd era mic, îi unse părul de pe cap şi picioarele proaspăt spălate
cu ulei înmiresmat cu mirosuri de pajişti şi flori de cîmp, de care
se folosea Esau, şi din nou mormăi printre dinţi:

— Miruiesc copilul, miruiesc piatra, orbul să mănînce, la

picioarele tale, la picioarele tale vor trebui să cadă fraţii Adîncului.

Şi mai spuse:

— S-a împlinit!

În timp ce el se ridica, stîngaci şi înspăimântat, cu înfăţişarea

de fiară, cu braţele şi picioarele depărtate, clănţănind din dinţi, ea
rîndui carnea în blid, presărînd-o cu mirodenii, adăugă alături
pîine de grîu şi ulei limpede ca aurul, pentru muiat pîinea, îi mai
dădu şi un ulcior cu vin, i le puse în mînă şi pe braţe, zi- cîndu-i:

— Acum, urmează-ţi calea!

Şi lacob porni, încărcat, împiedicat şi crăcănat de teamă ca

afurisitele de piei lipicioase să nu care cumva să alunece, scăpînd
de sub firele care le ţineau. Inima îi bătea tare, umbla cu chipul
încremenit şi ochii plecaţi. Mai mulţi oameni ai casei, văzîndu-l pe
cînd străbătea ograda, ridicară braţele şi clătinară capul, pocnind
din limbă, apoi sărutîndu-şi vîrful degetelor, ziseră:

— Iată stăpînul!

Astfel ajunse la cortul lui Isaac şi, cu gura lipită de pielea ce

acoperea intrarea, spuse:

— Eu sînt, tată. Îngădui oare slugii tale să intre în cort?

Din adîncul încăperii se auzi glasul îndurerat al lui Isaac:

— Dar cine eşti oare? Nu cumva eşti vreun potlogar sau

vreun fiu de potlogar, care vii în faţa cortului meu şi spui eu
despre tine? Oricine poate spune eu, însă totul este cine spune
eu.

Iacob răspunse, strîngîndu-şi dinţii, ca să nu-i clănţăne cînd

vorbea:

— Fiul tău este cel ce spune eu, aducîndu-ţi ce a vînat şi a

gătit.

— Asta-i altceva, răspunse Isaac dinăuntru. Dacă-i aşa,

intră.

Şi Iacob pătrunse în semiobscuritatea cortului, unde, în fund,

pe o laviţă de lut mai înaltă şi acoperită, Isaac stătea lungit,
învelit în mantia sa, cu bucăţile jilave de pînză pe ochi, şi
sprijinindu-şi capul pe un căpătîi cu un semicerc de bronz. Bătrînul
întrebă încă o dată:

— Aşadar, cine eşti tu?

Cu glasul stins, Iacob îi răspunse:

— Eu sînt Esau, părosul, întîiul tău născut, şi am făcut ce

mi-ai poruncit. Aşază-te, tată, şi întăreşte-ţi sufletul; aici este
mîncarea.
 Dar Isaac încă nu se aşeză. Întrebă:

— Cum de ţi-a ieşit atît de curînd vînatul în cale şi atît de

iute s-a ivit în bătaia arcului tău?

— Domnul Dumnezeul tău mi-a hărăzit noroc la vînătoare,

răspunse Iacob, dar nu izbuti să rostească răspicat decît cîteva
silabe, celelalte pierzîndu-i-se într-un fel de şoaptă. Spusese:
„Dumnezeul tău“, din pricina lui Esau; căci Dumnezeul lui Isaac nu
era şi Dumnezeul lui Esau.

— Ce-mi pare oare? întrebă deodată Isaac. Glasul tău,

Esau, întîiul meu născut, este şovăielnic, dar îmi sună aidoma cu
glasul lui Iacob?

Înfricoşat, Iacob nu se pricepu să răspundă, ci doar tremura.

Însă Isaac îi zise cu blîndeţe:

— Glasurile fraţilor sînt, fără îndoială, asemănătoare, iar

cuvintele le ies din gură sunînd deopotrivă şi cu un iz de rudenie.
Vino să te pipăi, să te văd cu mîinile mele văzătoare, dacă tu eşti
Esau, primul meu născut, sau ba.

Iacob se supuse. Lăsă jos tot ceea ce-i dăduse maică-sa să

aducă, păşi înainte şi aşteptă să fie pipăit. Iar cînd fu aproape,
văzu că tatăl său îşi legase strîns bucăţile jilave de pînză cu nişte
fire, să le împiedice să cadă cînd se va aşeza, întocmai cum
prinsese Rebeca de el dezgustătoarele piei.

Isaac dibui puţin prin aer, cu mîinile depărtate şi degetele

subţiri, înainte de a da peste Iacob, care îi stătea la îndemînă.
Degetele ofilite îl găsiră, bătrînul le plimbă bîjbîind pe toate părţile
neacoperite de haine, pe gît, braţe, pe dosul palmelor şi coborî
de-a lungul coapselor, dînd pretutindeni de pielea păroasă de ied.
Apoi zise:

— Da, iată, asta mă încredinţează, într-adevăr, e blana ta,

sînt smocurile roşcate ale lui Esau, le văd cu mîinile mele
văzătoare. Glasul seamănă cu al lui Iacob, dar părul este al lui
Esau şi asta este hotărîtor. Prin urmare, tu eşti Esau?

La care Iacob îi răspunse:

— Tu vezi şi spui asta.

— Atunci dă-mi să mănînc! zise Isaac se şi aşeză. Mantia îi

atîrna peste genunchi. Iar Iacob luă blidul cu mîncare şi,
ghemuindu-se la picioarele tatălui său, i-l întinse. Dar Isaac se
aplecă asupra blidului şi adulmecă mîncarea, pipăind încă o dată,
cu mîinile amîndouă, mîinile lui Iacob acoperite cu blana de ied.

— Ah, e bună! rosti el. Bine gătită, fiul meu. Ai fiert-o în

smîntînă acrită, cum ţi-am poruncit, şi ai pus cardamă, şi cimbru,
precum şi puţin chimen. Şi mai pomeni încă alte mirodenii folosite
la prepararea mîncării şi pe care gustul său le deosebea. Apoi
încuviinţă din cap, întinse mîna şi începu să mănînce.

Mîncă tot, ospătarea dură mult.

— Ai şi pîine, Esau, fiul meu? întrebă el, mestecînd.

— Se-nţelege, îi răspunse Iacob. Lipie de grîu şi

untdelemn.

Rupse din pîine, o înmuie în ulei şi o duse la gura tatălui.

Acesta mesteca, mai lua o bucată de carne, îşi mîngîia barba,
dădea mulţumit din cap, în vreme ce Iacob privea de jos la chipul
lui, urmărind cum mănîncă. Era atît de plăpînd şi străveziu acest
chip, cu scobiturile delicate ale obrajilor, din care răsărea o barbă
rară şi căruntă, un nas mare, îngust, curbat ca tăişul unei săbii, cu
nări subţiri şi largi —, atît de venerabil şi spiritualizat apărea acest
chip, în pofida bucăţilor de pînză care-i acopereau ochii, încît
mestecatul şi mîncatul nu păreau să i se potrivească. Aproape că
te ruşinai, urmărindu-l cum mănîncă şi aveai sentimentul că el
însuşi ar fi fost stînjenit, simţindu-se privit. Dar poate că bucăţile
jilave de pînză care-i acopereau ochii îl fereau de această jenă, şi,
oricum, mesteca încet, cu falca de jos firavă în barba rară, şi, cum
în blid erau numai bunătăţi, Isaac nu lăsă nimic pe fund.

— Dă-mi să beau! spuse el. lacob se grăbi să-i întindă

ulciorul cu vin şi să-l aplece spre buzele uscate, în timp ce
degetele tatălui se aşezară pe blăniţele care acopereau mîinile lui
lacob. Şi cum tînărul era aproape lipit de bătrîn, acesta din urmă îi
adulmecă, cu nările largi şi subţiri, nardul răspîndit de păr şi
miresmele de flori de cîmp de pe veşmînt, se mai opri o dată din
sorbit şi-i spuse:

— În adevăr, te poţi şi înşela, cum amiros totdeauna de

frumos straiele bune ale fiului meu! întocmai ca pajiştile la
începutul anului, cînd Dumnezeu le-a binecuvîntat şi le-a dăruit
flori din belşug, pentru desfătarea simţurilor noastre.

Şi cu vîrfurile subţiri a două degete, ridică puţin marginea

uneia dintre bucăţile jilave de pînză, zicînd:

— Oare eşti tu, în adevăr, Esau, fiul meu mai mare?

lacob rîse deznădăjduit şi răspunse:

— Dar cine altul?

— Atunci, totul e bine, făcu Isaac şi răsuflă atît de adînc

încît firava lui beregată se ridică şi se coborî sub barbă. Apoi
porunci să i se toarne apă peste mîini, să se spele. Iar cînd lacob
termină şi cu asta, şi îi şterse mîinile, tatăl spuse:

— Să se împlinească deci!

Înviorat de mîncare şi băutură, cu faţa îmbujorată, îşi aşeză

mîinile pe fiul ce tremura ghemuit, pentru a-i da Binecuvîntarea
din toate puterile sale şi, cum sufletul îi fusese atît de întărit de
prînzul luat, cuvintele lui fură pline de întreaga vigoare şi bogăţie
a pămîntului. Astfel, îi dădu îmbelşugarea ţarinei mănoase şi
rodnicia ei femeiască, roua şi virilul torent al ploii cereşti, îi dădu
îndestularea ogoarelor, a pomilor, a viţei, şi fecunditatea spornică
a turmelor, şi tunsoarea oilor de două ori pe an. Îi transmise
Legămîntul şi-i dădu să poarte Făgăduinţa, încredinţîndu-i ca
moştenire toate cîte fuseseră create, să le transmită neodihnitei
treceri a timpului. Cuvintele lui curgeau şuvoi şi răsunau puternic,
îi mai lăsă ca moştenire domnia în lupta ce încleştează cele două
jumătăţi ale lumii, lumina şi întunericul, îi dărui şi biruinţa asupra
balaurului pustiei, dîndu-i, de asemenea luna plină şi-l statornici
ca purtător al solstiţiilor, al reînvierii şi al marelui rîs. Şi folosi şi el,
deopotrivă, cuvîntul ritual pe care-l murmurase Rebeca; venit din
străfundul vremurilor, cuvîntul devenise taină şi nu se mai
potrivea, întocmai şi după înţeles, cu acest caz, întrucît erau în joc
doar doi fraţi, dar Isaac îl rosti cu solemnitate, aplecat asupra
celui îngenuncheat în faţa lui: Copiii mamei sale erau datori să
slujească celui Binecuvîntat şi toţi fraţii să se prosterneze la
picioarele sale miruite. Apoi, invocă de trei ori numele lui
Dumnezeu şi zise: „Aşa să fie!“ Şi ridică mîinile de pe Iacob.

Acesta se năpusti la maică-sa. Dar după puţină vreme Esau

se întoarse cu iedul de ţap sălbatic pe care-l ucisese — şi abia
acum povestea devenea totodată hazlie şi cumplită.

Din toate cîte au urmat, Iacob n-a văzut şi nici n-a vrut să
vadă nimic cu ochii săi; a stat ascuns. Dar din auzite le-a ştiut pe
toate întocmai, şi şi le reamintea de parcă ar fi fost de faţă.

Cînd Esau se întoarse, se mai ştia cel ales să fie

binecuvîntat; nu avea habar de ceea ce se petrecuse între timp,
căci pentru el, istoria încă nu se desfăşurase atît de departe.
Bucuros în înfumurarea sa şi fălos, sosea cu ţapul în spinare şi,
strîngînd arcul în pumnul păros, se fudulea, călcînd în paşi de
marş: păşea ridicînd picioarele foarte sus, întorcea capul, cînd
într-o parte, cînd într-alta, cu îndîrjită bucurie, pentru a se
încredinţa că este văzut în slava şi măreţia sa, şi încă de departe
reîncepu cu lăudăroşeniile şi pălăvrăgelile lui, jalnic lucru şi
caraghios pentru toţi cei ce-l ascultau. Căci se adunaseră roată
toţi cei ce-l văzuseră pe Iacob intrînd şi ieşind de la stăpîn,
înfăşurat în piei de ied, precum şi cei ce auziseră numai de cele
întîmplate. Soţiile şi copiii lui Esau însă nu li se alăturară, cu toate
că el îi chema iarăşi şi pe ei să fie martorii măreţiei şi făloşeniei
sale.

Oamenii se adunară grămadă, rîzînd de ţopăielile lui, într-un

cerc tot mai strîmt în juru-i, să vadă şi să audă cum se zbenguia.
Căci el începu, cu strigăte de iarmaroc şi mare zarvă, să jupoaie în
văzul tuturor vînatul, să-i scoată măruntaiele şi să-l taie bucăţi,
aprinse cu cremenea iasca, făcu foc cu vreascurile, atîrnă oala
deasupra şi porunci cu glas răsunător oamenilor, care rîdeau
întruna, să-i aducă toate cele trebuincioase pregătirii blidului său
întru cinstirea tatălui.

— Haha şi hoho, ei, voi, gură-cască şi evlavioşilor! le strigă

el, umflîndu-se în pene. Aduceţi-mi furculiţa mare! Aduceţi-mi
lapte acru, că doar se dă în vînt după laptele de oaie. Hai, voi,
trîntorilor, aduceţi-mi sare de ocnă, coriandru, usturoi, mentă şi
sămînţă de muştar, să-l usture cerul gurii, că vreau să-i dau o
mîncărică, să-i ţîşnească puterea prin toţi porii. Mai aduceţi-mi şi
pîine din făină şolet 9 untdelemn din măsline proaspăt zdrobite şi
vin strecurat, pierde-vară ce sînteţi, să nu ajungă nici pic de
drojdie în ulcior, de nu, lovi-v-ar catîrul alb! Fugiţi şi aduceţi! Doar
este prăznuirea ospătării lui Isaac şi a Binecuvîntării, sărbătoarea
lui Esau, fiul şi eroul, pe care stăpînul l-a trimis să-i vîneze o
sălbăticiune, să-i fie de prînz, şi pe care vrea să-l binecuvînteze,
înăuntru în cort, chiar în acest ceas!

Şi, astfel, agitîndu-se cu vorba şi cu mîna, cu „haha“ şi

„hoho“, cu gesturi bombastice şi lăudăroşenii umflate şi ţipătoare,
continuă să pălăvrăgească despre neţărmuita dragoste pe care i-o
purta tatăl lui, şi de ziua cea mare a blăniţei roşcate, încît oamenii
de la curte se tăvăleau de rîs, le dăduseră lacrimile, se îndoiau de

9 Făină speciala, folosită cu prilejuri festive și la anumite ritualui.

mijloc, ţinîndu-se de burtă. Dar cînd porni cu mîncărica lui, purtînd
blidul ca şi cum ar fi purtat Tabernacolul, şi păşea iarăşi atît de
caraghios, tot grozâvindu-se, pînă în dreptul cortului părintesc, cei
din jur începură să chiuie de bucurie, să bată din palme şi să
tropăie, apoi, însă, amuţiră. Căci Esau, ajuns în faţa intrării, zise:

— Tată, eu sînt şi-ţi aduc ceea ce mi-ai poruncit, ca să mă

binecuvîntezi. Pot să intru?

Dinăuntru se auzi vocea lui Isaac:

— Cine-i acela care spune eu şi vrea să pătrundă la orb?

Esau răspunse :

— Zbîrlitul tău, Esau, care a mers la vânătoare şi ţi-a gătit

o mîncare bună, să-ţi dea puteri, aşa cum i-ai poruncit.

— Smintitule şi tîlharule, răbufni glasul din cort. Ce tot

minţi acolo? Esau, primul meu născut, a şi fost de mult la mine,
mi-a dat să mănînc, mi-a potolit setea şi a primit Binecuvîntarea.

Atunci Esau tresări de spaimă, cît pe ce să scape toate din

mînă, iar sosul de smîntînă sări din blid, de atîta tremurat şi se
bîţîi, feştelindu-l tot. Oamenii sughiţau de rîs. Îşi scuturau
capetele, căci, într-adevăr, prea era caraghios, şi cu pumnii îşi
ştergeau şiroaiele ce le curgeau din ochi şi le zvîrleau jos. Esau
însă năvăli, nechemat, în cort, după care urmă o tăcere
apăsătoare, în vreme ce oamenii curţii, adunaţi afară, îşi apăsau
gura cu mîinile şi îşi dădeau coate. Dar nu trecu mult, că
dinăuntru răsună un răcnet nemaipomenit, iar Esau se năpusti
afară ridicînd braţele, nu roşu, ci vînăt la faţă.

— Blestemat, blestemat, blestemat! ţipă el din răsputeri,

folosind cuvîntul pe care noi, astăzi, îl folosim la cele mai mici
plictiseli. Pe vremea aceea, însă, şi în gura părosului Esau, ţipătul
era proaspăt şi neobişnuit, adică încărcat cu semnificaţia
originară, întrucît în loc să fie binecuvîntat, el se pomenise
blestemat şi sărbătoreşte înşelat de batjocura lumii, ca nimeni
altul. Blestemat, mai răcni el, înşelat, înşelat şi călcat în picioare!
Iar apoi se aşeză la pămînt, urlînd cu limba scoasă, şi plîngea cu
lacrimi cît alunele, pe cînd oamenii se strînseseră roată în jurul lui,
ţinîndu-şi şalele de rîs, atît îi durea marele renghi care-l păgubise
pe Esau, Roşul, de binecuvântarea tatălui.

Iacob este silit să plece

Apoi urmă fuga, Iacob părăsind vatra şi curtea părintească,

cum poruncise şi puse la cale Rebeca, mama aceasta hotărîtă,
însufleţită de sentimente nobile, care îşi primejdui odorul şi se
învoi să nu-l mai vadă poate niciodată, numai să deţină el
Binecuvântarea şi s-o poată lăsa veacurilor viitoare. Era prea
înţeleaptă şi vedea prea departe ca să nu fi prevăzut urmările
necesare ale solemnei ei înşelătorii; dar, cunoscîndu-le, le luă
asupra sa, aşa cum, cu bună ştiinţă, le-a impus fiului ei, şi-şi jertfi
inima.

O făcu pe tăcute, căci şi în convorbirea ei cu Isaac,

pregătitoare a celor necesare, domnise tăcere despre miezul
lucrurilor şi ocoliseră esenţialul. Nu-i scăpă nimic. Era limpede şi,
ca să spunem aşa, scris din toate timpurile, că Esau va urzi, în
sufletu-i năuc, răzbunare, şi că se gîndea să răstoarne ce fusese
împlinit, folosindu-se de toate mijloacele închipuirii lui. Şi Rebeca
ştiu curînd în ce fel Esau îşi juca rolul de Cain. Află că el intrase în
legătură cu Ismael, omul pustiei, frumosul-întunecat, izgonitul, cu
scop de răzvrătire. Nimic nu era mai de înţeles. Fratele lui Isaac şi
fratele lui Iacob făceau parte din acelaşi neam de păgubiţi; călcau
pe aceleaşi urme, nesuferiţi, surghiuniţi; trebuiau să se
întîlnească. Situaţia, însă, era mai rea, iar primejdia mult mai
mare decît presupusese Rebeca, întrucît Esau voia să-l ucidă, nu
numai pe lacob, ci şi pe Isaac. Ea auzi că Esau îi propusese lui
Ismael, ca acesta să-l omoare pe orb, după care el însuşi va
încheia socotelile cu Piele-Netedă. Se temea de fapta lui de Cain,
se temea că, săvîrşind-o, să devină, tot mai mult, el însuşi Cain.
De aceea prefera ca unchiul său să i-o ia înainte, spre a-i da curaj.
Cum Ismael se lăsa greu, cumnata lui avu răgaz să acţioneze. Lui
nu-i plăceau aceste planuri. Dădu a înţelege că amintirea
duioaselor sentimente nutrite faţă de gingaşul său frate, şi care
slujiseră de pretext surghiunului său, îl împiedicau să ridice braţul
împotriva lui Isaac. N-avea decît s-o facă Esau, iar Ismael se învoi
să-i împlînte lui lacob o săgeată în ceafă, cu atîta dibăcie încît să-i
iasă prin gîtiţă, şi cel astfel mîngîiat avea să se întindă, cît era de
lung, în iarbă.

Asemenea propuneri erau vrednice de sălbaticul Ismael. Lui

îi treceau prin cap gînduri noi, pe cînd Esau avea în minte numai
tradiţia, adică uciderea fratelui. El nici nu putea înţelege vorbele
lui Ismael şi credea că bate cîmpii. Nici nu-şi putea închipui
uciderea tatălui, aşa ceva nu se mai întîmplase niciodată, nu
exista, propunerea lui Ismael nu avea nici cap nici coadă, era în
sine absurdă. La nevoie îţi puteai scopi tatăl cu securea, aşa cum
fusese scopit Noe, dar să-l ucizi, era o aiureală fără rădăcini.
Ismael rîse de nepriceperea prostească a nepotului. El ştia că asta
era cu adevărat o propunere cu rădăcini, că aşa ceva exista cu
adevărat, ba se prea putea să fi fost chiar la începutul tuturor
lucrurilor, şi, după părerea sa, Esau, întorcîndu-se în trecut, se
oprea prea devreme şi se mulţumea cu începuturi prea tîrzii, cînd
afirma că aşa ceva nu se mai văzuse. Ismael îi spuse asta şi îi mai
spuse şi altele. Îi spuse asemenea grozăvenii că, prima dată cînd
le auzi, Esau o luă la goană cu blana lui zbîrlită toată. Ismael îl
sfătui ca, după uciderea tatălui, să se ospăteze pe săturate din
carnea lui, pentru a-şi însuşi înţelepciunea, puterea şi
Binecuvîntarea lui Avraam, al cărui purtător era Isaac, în care
scop, nu avea voie să fiarbă trupul tatălui, ci trebuia să-l mănînce
crud, cu sînge şi oase cu tot — la care cuvinte Esau o luă
înnebunit la fugă.

Se întoarse, ce-i drept, înapoi, dar înţelegerea dintre unchi şi

nepot în legătură cu împărţirea rolurilor în omoruri se tărăgăna,
încît Rebeca, mama, cîştigă timpul pentru a lua măsuri. Nu-i spuse
nimic lui Isaac despre gîndurile rele, încă tulburi, pe care i le
purtau, după ştirea ei, rude apropiate. Numai despre Iacob a fost
vorba între soţi, şi nici despre acesta cumva în legătură cu vreo
primejdie care l-ar fi ameninţat, de care ar fi trebuit să ştie şi
Isaac; n-a fost deci niciodată vorba despre înşelăciunea cu
Binecuvîntarea, nici despre furia lui Esau (trecută cu totul sub
tăcere), atenţia lor oprindu-se asupra nevoii ca Iacob să
călătorească, şi anume în Mesopotamia, pentru o vizită la rudele
arameice de acolo, căci, de-ar rămîne aici, ar fi de temut că el —
da, şi el — ar putea încheia o căsătorie dăunătoare. Părinţii se
învoiră în această privinţă. Dacă Iacob, zicea Rebeca, şi-ar lua
femeie dintre fiicele acestei ţări, o hitită, care ne-ar aduce în
corturi idolii ei oribili, ca femeile lui Esau, îl întreba pe Isaac cu
toată seriozitatea, la ce i-ar mai fi bună ei viaţa? La care Isaac,
încuviinţînd din cap, recunoscu că are dreptate şi, pe acest temei,
Iacob trebuia să plece o bucată de vreme. O bucată de vreme;
aşa îi spusese şi ea lui Iacob, o credea cu adevărat, spera s-o
poată crede cu adevărat. Îl ştia pe Esau, era zăpăcit, fluşturatec,
avea să uite. Deocamdată, avea numai sînge în minte, dar era
uşor de abătut de la planurile sale. Aflase că în timpul plecărilor în
pustie, la Ismael, Esau se îndrăgostise nebuneşte de Mahalath,
fiica acestuia, şi că se gîndea s-o ia de soţie. Se prea putea ca, în
capul lui mărginit, această întîmplare paşnică să şi fi avut
precădere, asupra planurilor de răzbunare. Cînd se va vădi că
Esau a renunţat cu totul la gîndurile lui sîngeroase şi că s-a
potolit, ea îi va trimite vorbă lui Iacob şi-l va chema să se întoarcă
la sînul ei. Deocamdată fratele ei, Laban, fiul lui Betuel, care trăia
cale de şaptesprezece zile de aici, în ţara Aram Naharaim, îl va
primi, de dragul ei, cu braţele deschise. Astfel a fost rînduită fuga,
şi Iacob gătit în taină pentru călătoria sa în Aram. Rebeca nu
vărsă nici o lacrimă. Îl îmbrăţişă, doar, îndelung, în dimineaţa
aceea, îl mîngîie pe obraji, îl împodobi pe el, dar şi cămilele, cu
amulete, îl mai strînse la piept pentru ultima oară şi-şi zise, în
inima ei de mamă, că poate n-o să-l mai revadă niciodată, dacă
Dumnezeul ei, sau un altul, o voia. Aşa fusese hotărît! Dar Rebeca
nu regretă nimic, nici atunci, nici mai tîrziu.

Iacob trebuie să plîngă

Ştim ce i s-a întîmplat drumeţului în prima zi a călătoriei, îi

cunoaştem umilirea şi înălţarea. Numai că, înălţarea i-a fost
lăuntrică şi o mare viziune a sufletului, umilirea, în schimb,
trupească şi reală, cum a fost şi călătoria făcută sub semnul ei, ca
jertfă a ei: singur şi ca cerşetor. Calea era lungă, iar el nu era
Eliezer căruia „pămîntul îi sărea în întîmpinare“. Se gîndea mereu
la acel bătrîn, vătaful argaţilor lui Avraam şi trimisul lui, care-i
semănase străbunului la chip, după cum se spunea îndeobşte, şi
care străbătuse cu alai acelaşi drum, s-o ceară pe Rebeca pentru
Isaac. Cît de deosebite erau împrejurările în care călătorise
Eliezer, cu strălucirea cuvenită rangului său, cu cele zece cămile
încărcate cu toate cele trebuincioase, cît şi cu cele de prisos,
întocmai cum fusese şi el înzestrat, înainte de blestemata întîlnire
cu Elifaz. De ce oare Dumnezeu, regele, orînduise astfel lucrurile?
De ce îl pedepsea cu atîta caznă şi jale? Îi părea sigur că era
vorba de o osîndă, de o ispăşire şi de o compensaţie pentru Esau,
şi, de-a lungul călătoriei sale chinuite şi jalnice, Iacob medită mult
asupra felului de a fi al Domnului, care de bună seamă voise şi
încurajase cele întîmplate, iar acum îl chinuia pentru ele şi îl făcea
să plătească lacrimile amare ale lui Esau, cu toate că oarecum
numai de formă şi într-o proporţie necorespunzător de
binevoitoare. Căci, pînă la urmă, pătimirea pe care o îndura, oricît
de neplăcută ar fi fost, însemna ea, oare, o plată pe măsura
folosului obţinut, în dauna fratelui păgubit pe veci? La această
întrebare, lacob zîmbi în barba care-i crescuse şi-i năpădise chipul
tras şi ars de soare, lucind de sudoare şi încadrat de o basma
umedă şi jegoasă.

Era toiul verii, în luna Ab, căldura şi uscăciunea erau

deznădăjduitoare. Un strat gros de praf acoperea arborii şi
tufişurile. Iacob zăcea pe cocoaşa cămilei prost hrănite, ai cărei
ochi inteligenţi, năpădiţi de muşte, aveau o expresie tot mai
tristă, mai trudită; cînd se întîmpla să-i iasă călători în cale, Iacob
îşi acoperea faţa. Pentru a uşura animalul, îl mai ducea de
căpăstru, lăsîndu-l să umble pe una din cărările paralele ce
alcătuiau drumurile, el mergînd pe cărarea alăturată, afundîndu-şi
tălpile în praful plin de pietricele. Dormea nopţile sub cerul liber,
în cîmp, la rădăcina vreunui copac, în vreun crîng de măslini, sau
ghemuit lîngă zidul vreunui saţ la voia întîmplării şi, lipit de
cămilă, îi pria căldura bună a trupului ei. Nopţile erau adeseori
friguroase, ca în pustie, şi pentru că fusese cocoloşit şi crescut la
umbra cortului, răci repede în somn şi, în arşiţa de peste zi,
începu curînd să tuşească de parcă era ofticos. Asta îl stingherea
foarte să-şi cîştige tainul zilnic; căci, pentru a căpăta de mîncare,
trebuia să vorbească, să povestească şi să distreze oamenii cu
istorisirea cumplitelor Iui întîmplări care-l prăvăliseră în mizerie,
pe el, un fiu de familie bună. Povestea locuitorilor de prin sate, de
prin bîlciuri sau de lîngă fîntînile unde i se îngăduia să-şi adape
cămila şi să se spele. Copii, bărbaţi şi femei cu ulcioare se
strîngeau roată în jurul lui şi-i urmăreau cu atenţie cuvintele,
întrerupte de tuse, dealtminteri însă sprintene şi expresive. Îşi
spunea numele şi, lăudîndu-şi obîrşia, descria cu multe amănunte
viaţa de stăpîn pe care o dusese acasă, se întindea cu plăcere şi
cît mai pe îndelete asupra mâncărurilor grase şi bogate în
mirodenii care i se serveau şi descria apoi dragostea minunată,
belşugul şi grija care domniseră la pregătirea plecării sale în
călătorie, întrucît el era primul născut, a călătoriei la Harran, din
ţara Aram, către răsărit şi miazănoapte, dincolo de apele Pratului,
la nişte rude care se bucură acolo de multă cinstire, şi nu era de
mirare, căci stăpîneau mii şi mii de oi şi capre. Fusese trimis de
acasă la aceste rubedenii, în parte pentru treburi de negoţ, în
parte pe temeiuri religioase şi diplomatice de o mare
însemnătate. Înşiruia amănunţit toate darurile şi obiectele de
schimb pe care le ducea în calabalîcul său şi descria podoabele
cămilelor, şi armele princiarului său alai, delicioasele provizii
pentru el şi însoţitorii săi, încît cei care-l ascultau, nesăţioşi de
întîmplări neobişnuite, deşi ştiau că se poate exagera, erau,
totuşi, de acord să nu facă vreo deosebire limpede între adevăr şi
ce era frumos exagerat, şi îl urmăreau cu gurile căscate şi ochii
holbaţi. Aşa plecase de acasă, dar, din păcate, în anumite ţinuturi
ale ţării mişunau tîlharii. Erau tîlhari foarte tineri, dar
nemaipomenit de cutezători. Caravana lui apucase să intre într-o
trecătoare, cînd tîlharii i-au năvălit în număr mare în cale, tăindu-i
ieşirile înainte şi înapoi, precum şi posibilitatea de a scăpa pe
laturi şi astfel se pornise o luptă care întrecuse în grozăvie tot ce
omenirea avea să păstreze în amintire, şi Iacob descria cu de-
amănuntul fiecare lovitură, aruncare, împunsătură. Strîmtoarea se
umpluse de leşuri de oameni şi animale; el însuşi doborîse de
şapte ori cîte şapte tîlhari tineri, iar oamenii lui făcuseră fiecare
aproape aceeaşi ispravă. Totuşi, vai! duşmanii fiind puzderie, pînă
la sfîrşit i-au răpus; şi fiindcă ai lui căzuseră unul după altul, iar el
rămăsese singur în viaţă, a fost silit, după mai multe ore de luptă,
să ceară mila, să i se cruţe viaţa.

O femeie întrebă de ce, oricum, nu l-au ucis şi pe el?

Asta le şi fusese gîndul. Ba, chiar căpetenia tîlharilor, cel mai

tînăr şi mai neruşinat dintre ei, ridicase spada deasupra capului
său, să-l omoare, Iacob însă îl invocase în clipa aceea, din adîncul
deznădejdii lui, pe Dumnezeul său şi numele Dumnezeului
părinţilor săi, iar la această chemare spada sîngerosului tinerel se
fărîmase în aer, în de şapte ori cîte şaptezeci de bucăţi.
Înspăimîntat, scîrbavnicul copilandru şi-a pierdut cumpătul şi,
împreună cu soţii lui, a luat-o la goană disperat, prădîndu-l, este
adevărat, de toate lucrurile, lăsîndu-l gol. Gol şi credincios îşi
continua călătoria, la capătul căreia era sigur că va găsi numai
balsamuri, lapte, miere, veşminte de purpură şi pînză scumpă de
in. Dar pînă să ajungă acolo, nu avea, vai, unde-şi pune capul, nu
putea potoli strigătul maţelor flămînde, neavînd de multă vreme
în pîntecul său nici măcar buruieni de-ajuns.

Se izbea cu pumnul în piept, iar ascultătorii săi de prin

bîlciuri şi dughene sau din preajma adăpătorilor făceau întocmai
ca el, înfierbîntaţi şi cutremuraţi de istorisirile lui, răcnind că era o
neruşinare că asemenea lucruri se mai puteau întîmpla, dar că
drumurile în ţinutul lor erau cu mult mai sigure. La ei, spuneau
oamenii, straja străbătea şleaurile din două în două ceasuri. Şi-i
dădeau de mîncare celui atît de oropsit de soartă, lipii, chifteluţe
de carne, usturoi şi curmale, ba, adesea, chiar o pereche de
porumbei sau vreo raţă, iar cămila primea şi ea fîn, ba şi grîu, să
mai cîştige puteri, să-şi poată continua drumul.

Astfel se urnea din loc în loc, tîrîndu-se către apa Iordanului,

prin Siria, spre trecătoarea Orontelui, la poalele Muntelui Alb,
drumeţind anevoie, căci felul lui de a-şi cîştiga hrana îi lua mult
din timp. În oraşe, vizita templele, discuta cu preoţii asupra
divinităţii şi îi cîştiga prin cultura sa şi cuvintele lui iscusite, astfel
încît i se îngăduia să se refacă, ba să ia şi merinde de drum din
cămările de provizii ale zeului. Văzu de-a lungul călătoriei sale
multe lucruri frumoase şi sfinte, printre care, îndeosebi, către
partea cea mai depărtată dinspre miazănoapte, Muntele
Domnului, ale cărui stînci învăpăiate scînteiau, iar el se închină
înaintea lui, mai văzu ţinuturi bogat roditoare, umezite datorită
zăpezilor din munţi, unde trunchiurile înalt-legănate ale
palmierilor- curmali imitau cozile solzoase ale balaurilor, şi mai
văzu codri întunecaţi de cedri, de sicomori şi de arbori care
întindeau mănunchiuri de dulci fructe făinoase. Văzu oraşe
forfotind de lume, Damaşchiul, în mijlocul livezilor şi grădinilor de
basm. Acolo văzu un cadran solar. Tot acolo zări, cu teamă şi
dezgust, pustia. Era roşie, aşa cum se cuvenea. Învăluită într-o
boare sumbră şi purpurie, se întindea spre răsărit, o mare a
impurităţii, bîrlog al duhurilor rele, lumea subpămînteană. Da, de
aceasta avea acum parte. Dumnezeu îl trimitea în pustie, căci, el
îl făcuse pe Esau să plîngă plin de amărăciune şi să strige amarnic
— tot potrivit voinţei Lui. Traiectoria care-i prilejuise, pe vîrful de
la Beth-el, o mîngîietoare urcare în ceruri, cobora acum la apus în
lumea infernală, şi cine ştie ce balaur fioros îl aştepta acolo!
Plînse un pic cînd, legănat pe cocoaşa cămilei, se înfundă în
pustie. Un şacal alerga înaintea lui, lung, de un galben murdar, cu
urechile ascuţite şi coada întinsă drept, o fiară a unui zeu trist, o
făptură mişelnică. Deşi i-o lua mereu înainte, şacalul îl lăsa, totuşi,
pe Iacob să se apropie, încît simţea duhoarea înţepătoare a
jivinei, care întorcea capul său de cîine spre călător, privindu-l cu
ochii mici şi răutăcioşi, scotea un rîs scurt şi continua să alerge.
Ştiinţa şi gîndirea lui Iacob erau prea bogate în referinţe, ca să nu
recunoască în această fiară pe deschizătorul de drumuri veşnice,
pe călăuza spre împărăţia morţilor. S-ar fi mirat foarte ca hiena să
nu-l fi precedat în goană, şi iarăşi vărsă cîteva lacrimi, afundîndu-
se tot mai mult, în urma fiarei, în golul deznădăjduitor al
întinderilor unde se trece din ţinutul Siriei în al Naharinei, printre
bolovăniş şi stînci blestemate, cîmpii pietroase, pustietăţi
nisipoase şi argiloase, stepe serumite şi tufărişuri uscate de
tamarini. Îşi ştia destul de bine drumul, acest drum străbătut,
odinioară, în sens invers, de străbunul său, fiul lui Terah, cînd,
venind din locul către care Iacob se îndrepta acum, fusese trimis
spre apus, cum era el acum trimis spre răsărit. Gîndul la Avraam îl
mîngîie cumva, în singurătatea apăsătoare, unde, ici şi colo, se
puteau vedea, totuşi, urme ale prevăzătoarei griji de oameni şi de
bunele legături de comunicaţie. Pe alocuri, se înălţa cîte un turn
de lut, în care te puteai urca, fie pentru a-ţi da seama unde te afli
şi încotro s-o apuci, fie, la nevoie, pentru a te adăposti de fiarele
care ameninţau drumeţii. Din loc în loc se afla chiar şi cîte o
fîntînă. De mare folos erau semnele, stîlpi de lemn sau de piatră,
cu inscripţii, care te călăuzeau chiar noaptea, dacă lumina lunii
era mai limpede, şi înlesniseră desigur şi drumeţia lui Avraam.
lacob aduse laude lui Dumnezeu pentru binefacerile civilizaţiei şi
se lăsă condus de semnele lui Nimrud, care-l îndrumau spre apele
Pratului, spre punctul tocmai ce şi-l propusese să-l atingă şi care
era cel bun: adică acela unde Foarte- Latul, ţîşnind din prăpăstiile
muntelui de la miazănoapte, se revărsa, potolindu-se, în cîmpie. O
ceas măreţ, cînd, în sfîrşit intrat în mîl, între trestii, lacob putu să-
şi lase biata cămilă să soarbă din şuvoiul galben. Un pod de luntre
lega cele două maluri, iar de cealaltă parte se afla un oraş; însă,
nu era încă lăcaşul zeului Lunii, Oraşul drumului şi cetatea lui
Nahor. Oraşul acela se găsea şi mai departe, încolo, spre răsărit,
dincolo de stepa pe care mai trebuia s-o străbată cu ajutorul
semnelor de la marginea drumului, în vîlvătaia arzătoare a
soarelui lunii Ab. Şaptesprezece zile? Vai, numărul lor se înmulţise
pentru lacob, mereu silit să reînceapă mica sa istorioară
sîngeroasă cu tîlhari — şi astfel pierduse socoteala, nu mai ţinuse
răbojul, şi nu mai ştia nimic altceva decît că pămîntul nu-i sărise
defel în întîmpinare, ci mai curînd dimpotrivă, şi depărtase cît
putuse ţelul înaintea paşilor săi obosiţi. Dar nu a uitat niciodată —
ceea ce, dealtfel, va spune şi pe patul de moarte —, cum apoi
acest ţel a fost deodată atins, sau aproape atins, pe neaşteptate,
cînd îl mai credea depărtat, într-un ceas tocmai cînd sperase mai
puţin să-l mai atingă — cum acest ţel, totuşi, i-a ieşit, într-un fel,
în întîmpinare, împreună cu ceea ce avea mai bun şi mai scump
de oferit, şi lacob avea să ia cîndva cu el, după o nebănuit de
lungă zăbavă.

Iacob ajunge la unchiul său, Laban

 Într-o zi, adică, se şi însera, soarele apunea învăluit de o
boare alburie, lungind umbra siluetei înalte pe care bărbatul de pe
cămilă şi animalul său o aruncau pe pămîntul nisipos al stepei;
aşadar în această după-amiază tîrzie, care nu se mai răcorea,
încremenită în căldura arzătoare, fără nici o adiere sub cerul de
bronz, pe cînd aerul, ce părea că stă să se aprindă, tremura
deasupra ierbii sfarogite şi lui Iacob limba i se uscase în fundul
gîtului, căci tocmai din ajun nu mai băuse un strop de apă — ei
bine, atunci, dintr-o adîncitură mărginită de două coline cu
vîrfurile teşite, alcătuind o vîlcea care dădea într-o privelişte largă,
unduioasă, el zări, în depărtare, un punct ce se mişca, iar privirea
lui, pătrunzătoare oricît era de sleit, recunoscu o turmă de oi, cu
cîinii şi păstorii adunaţi în jurul unei fîntîni. Tresări de bucurie şi
scoase un suspin de recunoştinţă, închinat lui Ia, Preaînaltul, deşi
nu gîndise decît „apă!“ ba, din fundul gîtului uscat, chiar strigă
acest cuvînt şi plesni din limbă către cămilă, care, simţind şi ea
apropierea minunii, îşi întinse gîtul şi, umflîndu-şi nările, se avîntă
bucuroasă, lungind pasul.

Curînd, Iacob ajunse atît de aproape, încît putu deosebi nu

numai dangalele diferiţilor proprietari pe spinările oilor, dar şi
chipurile păstorilor, sub glugile care-i apărau de soare, piepturile
lor păroase şi brăţările ce le purtau. Cîinii mîrîiră şi lătrară,
împiedicînd totodată turma să se împrăştie; însă oamenii îi
potoliră, căci nu se temeau de acest drumeţ singuratic pe cămilă,
care le adresa de departe, saluturi cuviincioase de pace. Fuseseră
patru sau cinci păstori, după cîte îşi amintea Iacob mai tîrziu, cu o
turmă de aproape două sute de oi, de un soi înalt, cu coadă
groasă, după cum judecă el ca om priceput, iar bărbaţii stăteau
degeaba pe vine sau în picioare, strînşi roată în jurul fîntînii, încă
acoperite cu capacul rotund de piatră. Toţi erau înarmaţi cu
praştii, iar unul avea şi o lăută cu el. Iacob se grăbi să le
vorbească, numindu-i „fraţi“ şi, cu mîna la frunte, le strigă, la
întîmplare, că dumnezeul lor este mare, măcar că, de fapt, nu ştia
la care anume se închină. Dar după acestea, cum şi după ce le
mai spuse, oamenii se uitară unii la alţii, clătinînd din cap sau
aplecîndu-l cînd pe un umăr, cînd pe celălalt, şi plescăiră din
limbă, în semn de părere de rău. Nu era de mirare, ei, fireşte, nu-l
puteau înţelege. Dar iată că unul dintre dînşii, cu un ban de argint
atîrnîndu-i la piept, îşi spuse numele, Ierubaal, şi că se născuse în
ţara Amurn. Nu vorbea chiar în graiul lui Iacob, dar într-unul foarte
înrudit, astfel că se înţeleseră şi Ierubaal, păstorul, putu sluji de
tălmaci şi traduse alor lui, în limba lor ummu-ummu, spusele
străinului. Păstorii îl puseră să-i mulţumească lui Iacob pentru
cinstirea adusă puterii zeului lor, îl poftiră să se aşeze lîngă ei şi-i
spuseră cum îi cheamă. Se numeau Bullutu, Şamaş-Lamassi,
Cîinele lui Ea şi aşa mai departe. Ei nu avură însă nevoie să-l
întrebe nici de numele, nici de obîrşia sa; Iacob se grăbi să le
spună şi una şi alta, făcînd, imediat şi în treacăt, şi o aluzie amară
la păţania care-l aruncase în mizerie. Îi rugă pe loc să binevoiască
să-i dea puţină apă să-şi potolească setea. I se dădu într-un ulcior
de lut, şi cu toate că apa era călîie, o turnă fericit pe gît. Cămila,
însă, fu silită să aştepte, de-a valma cu oile, căci piatra încă mai
acoperea gura fîntînii, şi, dintr-o pricină nelămurită, nimănui nu-i
da în gînd s-o rostogolească deoparte. Iacob întrebă:

— Din care loc sînt fraţii mei?

— Harran, Harran, îi răspunseră ei, pe diferite tonuri. Bel-

Harran, Stăpînul drumurilor. Mare, mare. Cel mai mare.

— Oricum, e unul dintre oraşele cele mai mari, făcu Iacob

rezervat. Dar eu tocmai la Harran vreau să ajung. E departe?

Nu era deloc departe. Oraşul se afla acolo, după cotitura

colinei line. Cu oile ajungi tocmai bine într-o oră.

— Minune dumnezeiască! exclamă Iacob. Înseamnă că am

şi ajuns! După mai bine de şaptesprezece zile de drumeţie!
Aproape că nu-mi vine să cred!
 Şi, apoi, îi întrebă dacă îl cunosc pe Laban, fiul lui Betuel, fiul
lui Nahor.

— Îl cunoaştem foarte bine, ziseră ei. Nu locuieşte chiar în

oraş, ci cam la o jumătate de oră de aici. Tocmai îi aşteptăm oile,
mai adăugară păstorii.

— Şi e sănătos?

— Deplin sănătos. Dar de ce întrebi?

— Pentru că am auzit despre el, le răspunse Iacob. Şi,

schimbînd vorba, îi întrebă: Aici, la voi, părul de pe oi se smulge
sau se tunde cu foarfecele?

Răspunseră cu toţii, cu un aer dispreţuitor, că bineînţeles, ei

tundeau oile. Dar la el acasă se obişnuia cumva ca lîna să fie
smulsă?

— Nicidecum, făcu Iacob. Atît la Beerşeba, cît şi prim-

prejur, oamenii sînt destul de gospodăriţi ca să aibă foarfeci.

Apoi, veni iar vorba despre Laban, şi îi spuseră că o aşteptau

pe fiica lui, Rahila.

— Tocmai voiam să vă întreb în privinţa asta! sări el. Adică

despre faptul că aşteptaţi. Lucru de care mă mir de cînd am venit.
Şedeţi ca paznicii în jurul fîntînii acoperite, în loc să-i rostogoliţi
piatra la o parte şi să adăpaţi turma. De ce? Fără îndoială că e
cam devreme să mînaţi turma acasă, dar dacă tot sînteţi aici,
strînşi la fîntînă, aţi putea, oricum, rostogoli piatra la o parte şi
adăpa oile stăpînilor voştri, nu să tăiaţi frunza la cîini, chiar dacă
fetişcana asta de care aţi pomenit, adică fiica lui Laban, căci am
uitat cum aţi spus că o cheamă, mai întîrzie.

Vorbea acestor argaţi certîndu-i, ca unul care era mai ceva

decît ei, măcar că le zicea „fraţii mei“. Căci apa îl făcuse să-şi
redobîndească puterile trupului şi sufletului, şi era conştient de
valoarea lui.

Ei îi răspunseră în limba „ummu-ummu“, lămurindu-l, prin

Ierubaal, că dacă aşteptau, aşa trebuia şi că, la mijloc, era o
treabă de bună-cuviinţă. Nu puteau rostogoli piatra de pe fîntînă
şi nici adăpa oile şi să le mîne la staul, înainte să vină Rahila cu
oile tatălui ei, pe care le păzea. Se cuvenea ca toate oile să fie
strînse la un loc, înainte de a porni spre casă, şi dacă se întîmpla
ca Rahila să ajungă cea dintîi la fîntînă, tot îi aştepta, pînă veneau
ei şi rostogoleau piatra la o parte.

— De asta sînt încredinţat, rîse lacob. Stă şi vă aşteaptă,

căci de una singură nu poate rostogoli capacul, pentru aşa ceva
trebuie braţe bărbăteşti.

Păstorii, însă, îi răspunseră că pricina pentru care ea aştepta

nu avea nici o însemnătate, în orice caz îi aştepta şi de aceea se
cuvenea ca şi ei s-o aştepte.

— Bine, spuse lacob; ba mi se pare că chiar aveţi dreptate

şi că nici nu s-ar cădea să vă purtaţi altfel. Îmi pare doar rău că
biata mea cămilă trebuie să îndure atît de sete. Cum aţi spus că o
cheamă pe fetişcana asta? Rahila? repetă lacob. Apoi, adăugă:
Ierubaal, spune-le ce înseamnă acest nume în graiul nostru! Mă
rog, oaia asta, care ne face s-o aşteptăm atît, o fi şi fătat, are
miel?

— Vai, nu, săriră ei într-un glas! E neprihănită precum

crinul de pe pajişte primăvara, e nevătămată ca petala
trandafirului sub roua dimineţii şi habar n-are de îmbrăţişarea
vînjoasă a bărbatului. N-are decît doisprezece ani.

Era uşor de văzut că ea le insufla un respect deosebit şi

lacob, fără să vrea, începu să împărtăşească acest sentiment.
Răsuflă uşurat şi zîmbi, căci inima i se strîngea uşor de bucurie şi
curiozitate la gîndul că va face cunoştinţă cu copila unchiului său.
Prin mijlocirea lui Ierubaal, mai sporovăi puţin cu păstorii despre
preţul oilor în partea locului, despre ce se putea lua pe cinci
mine10 de lînă, despre cîte sila11 de cereale le dădeau stăpînii pe
lună, cînd, deodată, unul dintre ei zise:

—Iat-o, vine!

lacob, care, ca să treacă vremea, tocmai începuse cu basmul

lui fioros cu tinerii tîlhari, se opri şi se uită în partea unde păstorul
arăta cu braţul, şi atunci o văzu, pentru prima dată, pe cea sortită
inimii sale, mireasa sufletului lui, aceea pentru ai cărei ochi avea
să se năimească paisprezece ani slugă, oiţa-mamă a mielului său.

Rahila mergea în mijlocul turmei îmbulzită în jurul ei, în

vreme ce un cîine alerga cu limba scoasă pe margine, lipindu-se
de miţele bogate ale oilor. Ţinea de la mijloc cîrja, această armă a
păstorului, terminată fie cu o seceră, fie cu o toporişcă de metal,
şi, în semn de salut, o ridică spre cei care o priveau, înclină capul
într-o parte şi le zîmbi, astfel încît lacob îi văzu de departe, pentru
prima dată, dinţii foarte albi şi rari. Apropiindu-se, ea îşi făcu
drum cu vîrful cîrjei prin mijlocul oilor, lăsînd turmele să se
amestece.

— Iată-mă-s! le zise ea clipind ca miopii, apoi, ridicînd

sprîncenele, adăugă înveselită, parcă, şi mirată totodată: Ei, ia te
uită, un străin!

De bună seamă că atît cămila cît şi chipul necunoscut al lui

lacob trebuie s-o fi surprins de departe, afară doar dacă miopia sa
nu era, într-adevăr, prea mare, dar ea nu o arătă, cel puţin la
început.

10 Mina = unitate de măsură folosită la cîntărirea argintului, lînei, etc.

Monedă echivalînd cu treizeici de sicli de argint.

11 Unitate de volum pentru cereale si lichide.

 Păstorii de lîngă fîntînă tăcură şi se traseră îndărăt, pentru a
lăsa faţă în faţă copiii stăpînilor. Ierubaal părea să creadă că ei se
vor înţelege fără mijlocirea lui, aşa că se uita în gol, mestecînd
niscaiva seminţe. Pe cînd cîinele Rahilei începu să latre, lacob,
ridicînd mîinile, o salută pe fată. Aceasta îi răspunse scurt şi
amîndoi rămaseră drepţi, faţă în faţă, tăcuţi, cu chipurile serioase
în lumina piezişă şi colorată a amurgului, înconjuraţi de oi,
învăluiţi de mirosul prietenos al turmei, sub înaltul, necuprinsul
cer, ce pălea în înserare.

Fiica lui Laban avea boiul gingaş, şi-ţi puteai da seama de

asta în pofida lipsei unui contur precis a cămăşii-rochii galbene,
cu găitan roşu, împodobit cu linii negre, care, pornind de la gît,
ajungea pînă la poale, deasupra micilor picioare desculţe. Tăiată
simplu, rochia nu avea nici măcar podoaba urnei cingători, şi
cădea în creţuri largi şi nemeşteşugite, dar, strînsă pe umeri,
scotea în relief delicateţea şi micimea lor înduioşătoare, iar
mînecile, deopotrivă de strîmte, nu coborau decît pînă la
jumătatea braţelor. Părul negru al fetei era mai curînd ciufulit
decît buclat. Îl purta tăiat scurt, în orice caz, mai scurt decît îl
văzuse Iacob vreodată la femeile din ţara lui, doar două şuviţe
mai lungi fuseseră cruţate şi, buclate la vîrfuri, îi atîrnau peste
urechi, de ambele părţi ale obrajilor şi-i cădeau pînă pe umeri.
Stînd în picioare, Rahila îl privea, jucîndu-se cu una din şuviţe. Ce
chip drăgălaş! Dar cine ar putea să-i descrie farmecul? Cine ar fi
în stare să cerceteze în amănunţime potrivirea atîtor elemente
fericite şi dulci pe care viaţa lor le împrumută, de ici şi colo,
eredităţii şi, adăugind unicul, creează graţia unui chip omenesc, o
graţie ce pluteşte pe o muchie de cuţit, ce atîrnă, cum am vrea să
spunem, de un fir de păr, încît n-ar putea fi schimbată nici o
trăsătură, urnit nici cel mai mic muşchi, fără primejdia, nu de a-i
scădea farmecul, ci chiar de a-l spulbera cu totul? Rahila era
gingaşă şi frumoasă, în chip totodată şăgalnic şi blînd, o oglindire
a sufletului ei. Se vedea — şi Iacob văzu de asemenea, căci ea îl
privea drept în faţă — că spiritul şi voinţa, înţelepciunea şi curajul
femeiesc acţionau dincolo de această gingăşie şi erau izvorul ei,
atît era de expresivă şi atîta sete de viaţă îi rîdea în ochi. Pe el îl
privea, cu o mînă la şuviţa de păr, cu cealaltă ţinînd cîrja ce o
depăşea în înălţime, şi-l cerceta pe acest străin tînăr, slăbit de
drum, cu veşmintele prăfuite, decolorate, în zdrenţe, cu barba
castanie ce-i năpădise faţa arsă de soare şi asudată, care nu era o
faţă de argat — iar nările ei, puţin cam prea mari pentru nasul
mic, se umflară nostim, buza de sus, ce o depăşea uşor pe cea de
jos, schiţă cu ea, la colţurile gurii, de la sine şi fără nici o mişcare
a muşchilor feţei, ceva foarte dulce, un zîmbet calm. Dar gingaşă
şi mai frumoasă decît toate, era tocmai căutătura ei, privirea,
ciudat transfigurată şi îndulcită de miopie, a ochilor ei negri,
poate puţin oblici, privirea aceasta în care, fără exagerare spus,
natura pusese tot farmecul ce-l putea dărui unei priviri omeneşti
— o noapte adîncă, curgătoare, expresivă, galeşă, binevoitoare şi
încărcată de seriozitate şi ironie, cum Iacob nu mai văzuse
niciodată, sau îşi închipuia că nu mai văzuse.

— Taci, Marduca! se răsti ea, aplecîndu-se spre cîinele

care făcea gălăgie. Apoi, întrebă, iar Iacob ghici fără să înţeleagă:

— De unde vine domnul meu?

— Amuru, îi răspunse el, arătînd peste umăr spre apus.

Întorcîndu-se către Ierubaal, ea schiţă, rîzînd, un gest cu

bărbia.

— De atît de departe! spuse ea, cu chipul şi cu gura. Şi

apoi întrebă, vădit, de obîrşia lui, descrise ţara dinspre apus ca
foarte întinsă şi pomeni două sau trei din oraşele sale.

— Beerşeba, răspunse Iacob.

Mirată, ea repetă întrebarea. Şi gura ei, pe care Iacob şi

începuse s-o iubească, rosti numele lui Isaac.
 Chipul lui Iacob tresări, iar ochii săi blînzi se umplură de
lacrimi. Nu cunoştea pe nimeni din neamul lui Laban şi nu fusese
nerăbdător a se împrieteni cu ei. Era un neîmpăcat, răpit şi
alungat în infern, nu era aici de voia sa şi nu avea multe pricini de
fericire. Dar nervii lui cedară, măcinaţi de solicitările drumului. Era
la capătul puterilor, iar fata cu ochii plini de dulci întunecimi, care
rostise numele depărtatului său tată, era copila fratelui mamei lui.
Şi sughiţînd de plîns, îi spuse, întinzînd spre ea braţele:

— Rahila, am voie să te sărut?

— De ce îţi închipui că ai avea voie? îi replică ea, şi, rîzînd

mirată, se trase îndărăt.

Se prefăcea că nu bănuieşte nimic, aşa cum adineauri se

prefăcuse că nu băgase de seamă prezenţa străinului.

Dar el stărui s-o lămurească, arătîndu-se pe sine cu un braţ

îndoit în dreptul pieptului, iar pe celălalt continuînd să-l ţină întins
către ea.

— Iacob! Iacob! repeta el. Eu! Fiul lui Isaac, fiul Rebecăi,
Laban, tu, eu, copilul mamei, copilul fratelui...

Rahila scoase un ţipăt înăbuşit. Şi, în vreme ce una dintre

palme, proptite în pieptul lui Iacob, îl ţinea pe acesta la distanţă,
amîndoi începură să-şi socotească gradul de rudenie, rîzînd în
hohote, cu ochii plini de lacrimi, încuviinţînd cu capul, răcnind
nume, arătîndu-şi unul altuia, prin semne, spiţele obîrşiei lor
comune, unindu-şi degetele arătătoare, încrucişîndu-le sau punînd
stîngul de-a curmezişul pe vîrful degetului drept.

— Laban-Rebeca! ţipă ea. Betuel, fiul lui Nahor şi al Milcăi!

Bunic! Al tău, al meu!

— Terah! strigă el. Avraam-Isaao! Nahor-Be-tuel! Avraam!

Străbunul. Al tău, al meu.
 — Laban-Adina! exclamă ea. Lia şi Rahila! Surori!
Verişoare! Ale tale!

Încuviinţară din cap amîndoi, în mai multe rînduri, rîzînd

printre lacrimi, învoindu-se asupra legăturilor de sînge ce o uneau
pe Rahila eu amîndoi părinţii lui Iacob, prin tatăl ei. Îi îngădui să
se apropie şi el o sărută solemn pe obraji. Iar în jurul lor, trei cîini
săreau lătrînd, în prada aţîţării pe care o resimt aceste animale
cînd fiinţe omeneşti pun mîna una pe cealaltă, cu gînduri bune
sau rele. Păstorii bătură în tact din palme, vădindu-şi bucuria şi
strigînd pe tonuri piţigăiate: Lu, lu, lu!

Aşadar o sărută pe un obraz, apoi pe celălalt. Nu vru să

simtă altceva decît gingăşia obrajilor fetei; o sărută evlavios şi
sărbătoreşte. Însă ce bine era de el s-o şi poată săruta neîntîrziat,
tocmai cînd îl vrăjise dulcea noapte a ochilor ei! Altul ar fi trebuit
să aştepte mult, să nădăjduiască şi să slujească, pînă să capete
ce-i fusese dat lui Iacob atît de uşor, datorită numai faptului că
era vărul din depărtare!

Cînd îi dădu drumul, fata îşi frecă rîzînd cu palmele locul

unde o gîdilase barba drumeţului şi strigă:

— Kai, repede acuma, Ierubaal! Şamaş, Bullutu!

Rostogoliţi îndată piatra de pe fîntînă, să-şi potolească oile setea,
adăpaţi-le pe toate, pe ale voastre şi pe ale mele, nu uitaţi nici de
cămila vărului meu lacob, dovediţi-vă iscusiţi şi îndemînatici, în
vreme ce eu, ca să nu pierd vremea, am să dau fuga pînă la tatăl
meu, Laban, să-i vestesc sosirea fiului surorii sale. E pe cîmp, nu-i
departe de aici, şi are să vină bucuros, într-un suflet, să-l
îmbrăţişeze. Grăbiţi-vă şi, după aceea, porniţi după mine, că eu
alerg într-o goană.

Iacob ghicea după gesturi şi intonaţii, ba chiar parcă prinse

să înţeleagă şi anumite cuvinte. De dragul acestor ochi începuse
să şi înveţe graiul ţării. Şi pe cînd ea se depărta fugind, el le striga
păstorilor, destul de tare ca fata să-l mai poată auzi:
 — Staţi fraţilor, nu vă atingeţi de piatră, asta e treaba lui
Iacob! Voi aţi păzit-o ca nişte paznici buni, dar eu am să fiu cel
care o voi rostogoli de pe fîntînă, numai eu singur, pentru Rahila,
vara mea! Drumul nu mi-a vlăguit cu totul puterea braţelor mele
bărbăteşti, şi se cuvine s-o folosesc în slujba fiicei lui Laban, să
rostogolesc această piatră, pentru ca şi luna şi rotundul apei să
înceteze a mai fi întunecate şi să devină frumoase.

Păstorii îl lăsară în voia lui, iar el dădu piatra la o parte,

silindu-se din greu s-o urnească, deoarece nu era treabă s-o facă
un singur om, mai ales că braţele lui nu erau cele mai puternice.
Apoi, animalele se repeziră de-a valma, ţapii, oile şi mieii, răgînd
pe nenumărate tonuri, pe cînd cămila lui Iacob se apropie
fornăind. Oamenii scoaseră apa dătătoare de viaţă şi o vărsară în
jgheaburi. Cu ajutorul lui Iacob supravegheară adăparea turmelor,
gonind animalele care băuseră, uşurînd pătrunderea la jgheaburi
a celor însetate, iar cînd toate se săturară bine, puseră piatra la
loc, pe gura fîntînii, o acoperiră cu pămînt şi iarbă, să nu care
cumva să fie văzută de vreun străin, apoi, adunînd toate oile la un
loc, atît cele ale lui Laban, cit şi cele ale stăpînilor lor, păstorii se
îndreptară spre staule, iar Iacob, de pe cămilă, urmărea forfota
lor.

Bulgărele de pămînt

Puţin după aceea, se ivi un om venind în goană, în cap cu o

scufie cu cefar, şi se opri brusc. Era Laban, fiul lui Betuel.
Totdeauna alerga în asemenea împrejurări — se scurseseră cîteva
zeci de ani de atunci, se petrecuse o viaţă de om, de cînd
alergase tot aşa, cînd îl găsise lîngă fîntînă pe Eliezer, care tocmai
sosise ca peţitor, cu cele zece cămile şi însoţitorii săi, iar Laban îi
spusese: „Fii binevenit, tu binecuvîntat de Domnul!“ Iar acum, cu
barba căruntă, Laban se ivise iarăşi în goană, fiindcă Rahila îi
dăduse de veste că Iacob din Beerşeba se afla acolo — nu un
argat, ci nepotul lui Avraam, fiul surorii sale. Totuşi se opri din
fugă, lăsîndu-l pe noul sosit să se apropie de el, căci nu văzuse pe
fruntea Ratiilei nici o diademă de aur şi nici brăţări îa mîinile fetei,
aşa cum primise, odinioară, Rebeca, ba, mai mult, mai observă că
străinul nu venise ca stăpîn al unei caravane bine înzestrare, ci,
vădit, singur, pe o cămilă deşelată, frîntă de oboseală. De aceea
nici nu voise să se angajeze prea tare şi să-l primească prea bine
pe presupusul nepot şi, astfel, neîncrezător, cu braţele încrucişate
la piept, îl aşteptă să se apropie.

Iacob îi înţelese bine şovăiala, ruşinat şi umilit cum era, căci

avea conştiinţa încărcată a sărăciei şi a dependenţei sale mizere.
Vai, nu sosise ca sol bogat, care nu avea decît să se înfăţişeze
pentru a fermeca pe toţi cu daruri costisitoare, scoase din coburii
şeii, lăsîndu-se rugat să binevoiască a mai rămîne încă o zi sau
zece. Un fugar, asta era, un pribeag fără adăpost, cu mîinile
goale, nedorit în casa tatălui său, silit să cerşească un
acoperămînt, aşa că ar fi avut în adevăr temeiuri să se înfăţişeze
umil şi sfios. Însă în faţa acestui bărbat încruntat, îşi dădu seama
cu cine are de-a face şi înţelese că ar fi fost nechibzuit din partea
sa să se poarte prea umil. Aşa încît coborî fără grabă de pe
cămilă, şi apropiindu-se de Laban cu demnitatea neamului său, îl
salută potrivit bunei-cuviinţe, spunîndu-i:

— Tată al meu şi frate! Rebeca, sora ta, mă trimite pentru

a-ţi dovedi caldele ei simţăminte, poruncindu-mi să zăbovesc un
timp sub acoperişul tău, iar eu te salut în numele ei şi în numele
lui Isaac, stăpînul ei şi al meu, te mai salut în numele părinţilor
noştri comuni, şi mă rog la Dumnezeul lui Avraam să-ţi ocrotească
sănătatea, a ta, a soţiei tale şi a copiilor tăi.

— Şi eu îţi urez la fel, îi răspunse Laban, care îl înţelesese.

Aşadar, tu eşti, într-adevăr, chiar fiul Rebecăi?

— Într-adevăr, îi răspunse Iacob. Cum bine spui, eu sînt

întîiul născut al lui Isaac. Te sfătuiesc să nu te laşi amăgit de
faptul că sînt singur şi de veşmîntul pe care soarele l-a făcut
ferfeniţă. Însăşi gura mea îţi va da, în privinţa asta, toate
lămuririle la ceasul potrivit, şi atunci vei vedea că, dacă sînt
despuiat cu desăvîrşire şi nu mai am nimic în afară de ce-i mai de
seamă, totuşi asta tocmai am şi dacă mi te vei adresa spunîndu-
mi „Binecuvîntat de Domnul!“ nu vei greşi defel.

— Dacă-i aşa, lasă-mă să te strîng la piept, îi spuse Laban

posomorît, după ce păstorul Ierubaal îi tălmăci cele spuse în
„ummu-ummu“, îşi puse braţele pe umerii lui Iacob, se aplecă o
dată de-a dreapta şi o dată de-a stînga lui şi sărută în vînt. Lui
Iacob acest unchi îi trezi pe loc sentimente foarte îndoite. Avea,
între sprîncene, două cute adinei, care nu prevesteau nimic bun
şi, cu toate că o clipire necontenită îi închidea o pleoapă, Laban
părea să vadă mai bine cu acest ochi aproape închis decît cu cel
deschis. Pe lîngă asta, pe aceeaşi parte, buzele i se strîngeau într-
o strîmbătură cu desăvîrşire demonică, colţul gurii îi atîrna
damblagit în barba căruntă, semănînd a un zîmbet acru, ceea ce
lui Iacob nu-i plăcu defel. Altminteri, Laban era un bărbat vînjos,
cu părul încărunţit ce-i mai ieşea bogat de sub cefar, îmbrăcat cu
o haină ce îi cobora pînă la genunchi, în cingătoarea căreia purta
bici şi cuţit, iar din mînecile strimte ieşeau braţe puternice şi
vînjoase. Acoperite, ca şi pulpele musculoase, de păr negru
încărunţit, mîinile lui Laban erau late şi calde, mîinile apucătoare
ale unui bărbat închis în cercul unor gînduri mărginite, materiale,
„un adevărat bulgăre de pămînt“, îşi zise lacob. Şi totuşi, unchiul
ar fi putut fi frumos la faţă, cu sprîncenele lui groase şi încă foarte
negre, cu nasul cărnos care continua linia frunţii şi cu buzele
groase, înconjurate de barbă. Era vădit că Rahila îi moştenise
ochii — lacob constată asta cu sentimentele amestecate ale
recunoaşterii, emoţiei, geloziei, ce ne încearcă la cercetarea
originii şi a istoriei naturale a formelor vii care ne sînt dragi:
fericită cunoaştere, căci ne îngăduie să pătrundem în intimitatea
lor, să le descoperim tainele şi esenţa, dar, pe de altă parte, şi
într-un anumit fel, jignitoare, astfel încît atitudinea noastră faţă de
purtătorii acestor forme anterioare este în mod ciudat compusă
din veneraţie şi repulsie.

Laban zise:

— Aşadar, fii binevenit şi urmează-mă, străine, care cu

temei, vreau să cred, îţi spui nepotul meu. Am găsit loc, odinioară,
pentru a-l găzdui pe Eliezer, şi am avut paie şi nutreţ şi pentru
cele zece cămile ale sale, aşa că s-o găsi şi pentru tine şi pentru
cămila asta, care pare să fie singura pe care o ai. Prin urmare,
mama ta nu ţi-a dat la drum nici un fel de daruri, aur, veşminte,
mirodenii şi altele de acest fel?

— A făcut-o din belşug, fii încredinţat, îi răspunse lacob.

După ce-mi voi spăla picioarele şi voi îmbuca ceva, vei afla de ce
nu mai am nimic din toate acestea.

Vorbea intenţionat pretenţios, ca să-şi ţină rangul în faţa

bulgărului de pămînt, iar acesta se mira de atîta încredere în sine
unită cu atîta sărăcie. Apoi nu mai vorbiră nimic, pînă ajunseră la
aşezarea lui Laban, unde păstorii străini se despărţiră pentru a-şi
urma drumul spre oraş, în vreme ce lacob îşi ajută unchiul să
bage oile în ţarcul scund de lut, peste care se înălţau împletituri
de stuf, pentru a apăra oile de animalele de pradă. De pe
acoperişul casei îl priveau trei femei; prima era Rahila, a doua,
soţia lui Laban, iar a treia, Lia, fiica lui mai mare, care avea
uitătura crucişă. Locuinţa propriu-zisă, ca şi întreaga aşezare
(alcătuită din cîteva colibe de papură şi hambare în formă de
stupi, care înconjurau clădirea de locuit) îl impresionară puternic
pe Iacob, care crescuse în cort, însă, de-a lungul drumeţiei sale,
văzuse, bineînţeles, prin oraşe, case mult mai frumoase, şi nici nu
voia să-şi arate în vreun fel admiraţia. Ba chiar critică imediat
casa, cu vorbe spuse în treacăt, găsind că scara de lemn
rezemată în afara casei era nepotrivită şi-şi dădu cu părerea că ar
fi mult mai nimerit dacă ar schimba-o cu una cu trepte de
cărămidă, dacă ar vărui clădirea şi dacă ar pune zăbrele de lemn
la găuriile-ferestre de la nivelul solului.

— În curte am o scară de piatră care urcă sus, la acoperiş,

îi răspunse Laban. Casa mea mă mulţumeşte.

— Nu mai spune una ca asta, i-o întoarse Iacob. Dacă

omul se mulţumeşte cu puţin, Dumnezeu se va purta aidoma cu
el, şi-şi va retrage mîna cu binecuvîntarea de deasupra lui. Cîte oi
are unchiul meu?

— Optzeci, răspunse gazda.

— Şi capre?

— Vreo treizeci.

— Şi nici un bou, nici o vacă?

Cu o mişcare mînioasă a bărbii, Laban îi arătă spre un fel de

magazie încropită din lut şi trestii, care, în ochii lui, era staulul,
dar nu-i dădu nici o cifră.

— Trebuie să fie mai multe, spuse Iacob. Mai multe din

toate soiurile.

În loc de răspuns, Laban îi azvîrli o privire ce-i drept

întunecată, dar, din întunericul ei, îl cercetă pe Iacob cu
curiozitate. Apoi amîndoi se îndreptară spre casă.

Cina

Casa, dominată de mai mulţi plopi, dintre care unul cu coaja

crăpată de sus şi pînă jos de un trăsnet, era grosolană, destul de
modestă ca proporţii, ridicată din cărămizi de lut nearse, şi, de pe
acum, puţin cam dărăpănată. Avea totuşi oarecare farmec
arhitectonic, datorită aspectului aerisit al părţii de sus; căci
acoperişul acoperit cu pămînt, pe care se mai ridicau mici
construcţii de trestie, nu se sprijinea decît în parte, adică la mijloc
şi în colţuri, pe zid, în rest se rezema, din loc în loc pe stîlpi de
lemn; de fapt ar fi trebuit, mai curînd, să se vorbească de mai
multe acoperişuri, deoarece şi la mijloc, casa avea un gol; ea
alcătuia un pătrat ale cărui patru laturi închideau o curte
interioară. Cîteva trepte de pămînt bătucit duceau la uşa casei,
lucrată din lemn de palmier.

În curtea pe care o străbăteau unchiul şi nepotul, doi sau trei

robi-meşteşugari, un olar şi un brutar, care zvîrlea cu zgomot
bucăţi de aluat din făină de orz de peretele dinăuntru al micului
său cuptor, trebăluiau printre diferitele clădiri gospodăreşti. O
roabă, cu un şorţ în jurul şoldurilor, căra apă. O aducea din
apropiatul canal de irigaţie, zis al lui Bel, care trăgîndu-şi, la rîndul
său, apa din alt canal, numit Ellil, iriga ogorul îngrădit al lui Laban,
semănat cu orz şi cu susan. Canalul Bel era proprietatea unui
negustor din oraş, care şi pusese să fie săpat, iar Laban, pentru a
avea dreptul sa folosească apa lui, plătea un preţ greu în
untdelemn, grîu şi lînă. Dincolo de ogor se întindea stepa
nemărginită, spre orizontul îndepărtat, dominat de turnul cu
trepte al templului Lunii din Harran.

Femeile, coborîte de pe acoperiş, îşi aşteptau stăpînul şi pe

oaspetele lui în vestibulul în care se intra de-a dreptul prin uşa
principală a casei, şi unde, în pardoseala de lut, se afla o piuliţă
mare pentru pisat grîul. Adina, soţia lui Laban, o matroană destul
de neînsemnată, purtînd la gît, ca podoabă, un şirag de pietre
colorate, iar pe cap o scufie strînsă şi, deasupra ei, o basma ce-i
acoperea părul, avea o expresie morocănoasă, amintind de cea a
soţului ei, numai că gura nu-i era atît acră, cît amară. Nu avea nici
un fiu, fapt care putea contribui să explice, într-o măsură, chipul
întunecat al lui Laban. Mai tîrziu Iacob află că Laban şi Adina
avuseseră un băieţaş la începutul căsătoriei lor, pe care îl
jertfiseră însă, cînd cu ridicarea casei, adică l-au închis de viu într-
un chiup de argilă, îngropîndu-l apoi, la temelie, cu un întreg
calabalîc de lămpi şi merinde, pentru a chema, cu aceasta,
binecuvîntarea şi belşugul asupra casei şi gospodăriei. Însă nu
numai că jertfa nu fusese primită, dar de atunci Adina se dovedise
a nu fi în stare să mai nască băieţi.

Cît despre Lia, nu era defel mai puţin bine clădită decît
Rahila, ba era chiar mai mare şi mai arătoasă, dar înfăţişa o pildă
desăvîrşită a ciudatei devalorizări a unui trup perfect de către un
chip urît. Într-adevăr, avea părul de un blond-cenuşiu, deosebit de
bogat şi răsucit într-un coc mare, adus pe ceafă, o scufie
acoperindu-i creştetul capului. Dar ochii ei saşii, de un cenuşiu-
verzui, cătau cruciş şi dezolaţi în lungul nasului ei, mare şi roşu.
Pleoapele urduroase erau roşii şi ele, ca şi mîinile dealtfel, pe care
încerca mereu să le ascundă, după cum îşi acoperea mereu sub
gene, cu un fel de mîndrie ruşinată, căutătura ochilor ei
încrucişaţi. „Iată, avem aici luna întunecată şi cea strălucitoare“,
gîndi Iacob, uitîndu-se cu atenţie la amîndouă surorile. Totuşi, nu
Rahilei, ci Liei i-a vorbit, pe cînd străbăteau o curte mică,
pardosită cu lespezi, în mijlocul căreia era ridicată o piatră de
altar; dar Lia se mulţumi să plescăie din limbă, cu un aer de
regret, cum făcuseră, mai înainte, şi păstorii pe cîmp. Iacob avu
impresia că, pentru a-l consola, ea îi făgăduia un tălmaci al cărui
nume canaanean îl repetă de mai multe ori: era vorba de un
sclav, pe nume Abdheba, după cum se dovedi, acela pe care îl
văzuse frărnîntînd aluatul pentru lipii în curtea interioară. Căci
acest om îi aduse apă lui Iacob, să-şi spele picioarele şi mîinile,
după ce, urcînd treptele de cărămidă care duceau pe acoperiş,
ajunseră în încăperea deschisă de sus, şi îi povesti că era de
baştină dintr-un sat ce ţinea de Urusalim, că numai sărăcia îi silise
pe părinţi să-l vîndă ca sclav, şi că trecuse prin mîinile mai multor
stăpîni, mereu la acelaşi preţ de douăzeci de sicii, ceea ce, vădit,
îi dădea un sentiment modest al demnităţii sale. Mic de statură,
cărunt şi cu pieptul scofîlcit, dar isteţ la vorbă, tălmăcea imediat,
în idiomul local, fiecare frază rostită de Iacob, după care îi
lămurea şi răspunsul, cu aceeaşi promptitudine.

Încăperea era lungă şi îngustă, foarte plăcută şi bine aerisită;

printre stîlpii care sprijineau acoperişul, se zărea, într-o parte,
pustiul scufundîndu-se în apele înserării, iar în cealaltă, liniştita
curte pătrată interioară, cu pardoseală de cremene, peste care
erau întinse pînze colorate, şi o galerie de lemn. Se lăsa seara.
Slujnica cu şorţ, pe care o văzuse cărînd apă, aduse acum foc de
pe vatră şi aprinse cele trei lămpi de lut ars, aşezate pe trepiede.
După aceea, împreună cu Abdheba, plecă să aducă cina: o oală
mare, plină cu terci de făină preparat cu ulei de susan (pe care
Rahila o primi bătînd din palme cu o bucurie copilărească şi,
strigînd „papazu! papazu!“, îşi juca limbuţă printre buze, în chip
totodată pofticios şi plin de haz). Apoi urmară lipii calde de orz,
ridichi, castraveţi, muguri de palmier, şi, ca băutură, lapte de
capră şi apă din canal, din care o rezervă era păstrată într-o
amforă mare de argilă, ce atîrna de un stîlp al acoperişului. Două
sipete, tot de argilă, lipite de peretele din afară al camerei, erau
pline cu tot felul de unelte, cupe de aramă, vase pentru făcut tot
soiul de amestecuri, o rîşniţă de mînă, pocale. Familia se aşeză
pentru masă, care cum apuca, în jurul unei tăblii scunde,
îmbrăcate cu piele de vită: Laban şi soţia lui stăteau cinchiţi unul
lîngă altul pe o sofa, fiicele şedeau, cu picioarele încrucişate sub
ele, pe scăunele de trestie cu perne, iar Iacob avea un scaun de
argilă vopsit în multe culori şi-şi sprijinea picioarele pe un taburet
asemănător. Pentru mîncat papazu nu erau decît două linguri din
corn de bou, de care se foloseau pe rînd, astfel că, fiecare, după
ce o golea, se grăbea s-o umple din nou din oală, pentru vecin,
căruia i-o trecea. Aşezat lîngă Rahila, Iacob umplea lingura de
fiecare dată cu vîrf, încît fata rîdea în hohote. Lia observă acest
lucru şi căutătura ei deveni şi mai saşie, şi mai amărîtă.
 În timpul cinei nu se vorbi nimic de seamă, ci numai de
lucruri ce aveau de-a face cu mîncarea. Astfel Adina îi spunea lui
Laban:

— Mănîncă, soţul meu, căci ale tale sînt toate!

Sau întorcîndu-se către Iacob, îi spunea:

— Ia, străine, şi bucură-ţi sufletul trudit!

Sau vreunul dintre părinţi se adresa uneia din fete:

— Văd că înfuleci tot şi nu mai laşi nimic celorlalţi. Dacă

nu-ţi potoleşti lăcomia, vrăjitoarea Labartu îţi va întoarce maţele
pe dos, să te facă să verşi.

Abdheba nu pierdea prilejul să-i tălmăcească întocmai şi

aceste nimicuri lui Iacob, care începuse chiar să participe, în
graiul local, la convorbire, spunîndu-i cam aşa lui Laban:

— Mînîncă, tată şi frate, totul este al tău!

Sau Rahilei:

— Ia, soră, bucură-ţi sufletul!

Atît Abdheba, cît şi slujnica cu şorţ, cinau odată cu stăpînii,

îndeplinindu-şi slujba cu întreruperi şi, astfel, din timp în timp, se
chinceau pe pardoseală pentru a înghiţi, la repezeală, o ridiche,
sau a bea pe rînd, lapte de capră din aceeaşi cană. Slujnica, pe
nume Iltani, îşi scutură în mai multe rînduri, cu vîrful degetelor,
firimiturile de pîine de pe sînii ei alungiţi.

Cînd cina se sfîrşi, Laban porunci să se aducă o băutură

ameţitoare pentru el şi oaspetele său. Abdheba aduse un burduf
plin cu bere de alac şi umplu pocalele, în care era şi cîte un fir de
pai pentru subt băutura, din pricină că la suprafaţa ei pluteau
multe boabe. Femeile se retraseră, după ce Laban puse, ca în
treacăt, fiecăreia mîinile pe cap. Îi urară noapte bună şi lui Iacob,
iar cînd veni rîndul Rahilei, el mai privi o dată în dulcea noapte a
ochilor ei şi la dinţii ei rari, albi, în timp ce ea îi spunea zîmbind:

— Mult papazu — în lingură — cu vîrf!

— Avraam — străbunicul — al tău, al meu, îi răspunse el

ca pentru a o lămuri, punînd unul din degetele arătătoare de-a
curmezişul peste celălalt, apoi, atît Rahila cît şi Iacob dădură din
cap a încuviinţare, ca adineauri, pe cîmp, în timp ce mama zîmbi
cu amărăciune, iar privirea saşie a Liei se izbi de vîrful nasului
roşu, privirea tatălui, însă, cu expresia sa încremenită, nu se clinti
sub pleoapele tremurătoare. Apoi, unchiul şi cu nepotul rămaseră
singuri în încăperea de sus, plăcut aerisită, numai cu Abdheba,
aşezat la picioarele lor, care abia îşi trăgea sufletul din pricina
alergăturilor din timpul cinei, iar acum îşi purta privirea, rînd pe
rînd, la buzele celor doi bărbaţi.

Iacob și Laban încheie o învoială

După ce stăpînul casei mai sorbi o dată din băutură, spuse:

— Ei, şi acum, oaspete al meu, vorbeşte şi destăinuieşte-

mi împrejurările vieţii tale.

Atunci Iacob îi istorisi, cu toată sinceritatea şi cu de-

amănuntul, toate cîte i se întâmplaseră. Abia dacă încercă să
înfrumuseţeze puţin desfăşurarea întîlnirii cu Elifaz, cu toate că şi
din pricina faptelor evidente — goliciunea lui şi sărăcia —
respecta, în linii mari, adevărul. Din timp în timp, cînd povestise
destul de mult, totuşi nu atît încît să nu se mai poată păstra şirul,
Iacob se oprea şi-i făcea un semn lui Abdheba să tălmăcească; iar
Laban, care bea întruna bere în timpul povestirii, asculta cu faţa
întunecată, clipea dintr-un ochi şi, uneori, clătina din cap.
 Iacob vorbea fără părtinire. Nu numea nici bine, nici rău ce
se întîmplase între el, Esau şi părinţi. Povestea liber şi cu frica lui
Dumnezeu, pentru că pe toate le putea arăta că duceau la faptul
mare şi hotărîtor, care, oricum s-ar fi iscat, dăinuia în orice caz în
toată importanţa sa şi lipsea de orice realitate mai înaltă
momentana sa goliciune şi sărăcie: faptul anume că el, şi nu altul,
era purtătorul Binecuvîntării.

Laban îl asculta, clipind anevoie. Băuse atît de mult, sugînd

vîrtos din pai, încît faţa îi ajunsese asemenea lunii, cînd descreşte
şi răsare mai tîrziu, de un roşu prevestitor de rele, iar pîntecul,
umplut, îl sili să-şi desfacă cingătoarea. Lepădîndu-şi haina,
rămase numai în cămaşă, cu braţele musculoase încrucişate pe
pieptul cărnos, pe jumătate gol şi plin de un păr creţ, încărunţit.
Aplecat greoi înainte, cu spinarea încovoiată, Laban stătea cinchit
pe laviţa sa şi, ca om dedat cu gîndirea negustorească practică, îl
luă pe Iacob la întrebări în legătură cu avutul cu care se lăuda
nepotul, păzindu-se cu grijă să-i arate, el, Laban, o deosebită
preţuire. Înadins îi punea valoarea la îndoială. Acest avut nu-i
părea liber de datorii. Desigur, Iacob o accentuase destul: Esau
era, în cele din urmă, omul blestemului, iar asupra fratelui său
dăinuia Binecuvântarea. Dar cercetînd mai de aproape felul cum o
dobîndise, era limpede că şi de această Binecuvîntare era legat
ceva blestem, sortit, neîndoios, să-l ajungă într-un fel sau altul.
Cunoaştem noi zeii. Sînt la fel, fie cei de aici, adică acei cu care
Laban trebuia bineînţeles să întreţină relaţii bune, fie cel
nedenumit sau neprecis denumit al oamenilor lui Isaac, de care
ştia şi pe care îl recunoştea de asemenea, dar condiţionat. Zeii
porunceau şi-i îndemnau pe oameni la fapte; dar păcatul era al
oamenilor. Valoarea pe care se sprijinea Iacob era grevată de o
vină, o datorie, şi se punea întrebarea cine o va plăti. Iacob
susţinea sus şi tare că era liber şi curat de orice datorie. Şi, cică,
aproape că nici n-a acţionat, ci s-ar fi mărginit doar să lase să se
împlinească ce trebuia să se împlinească, ba, şi aceasta, cu o
mare împotrivire lăuntrică. Vinovată era cel mult neobosita
Rebeca, ce pusese totul la cale. „Pe capul meu să cadă
blestemul!“ spusese ea, este adevărat, pentru orice eventualitate,
pentru cazul anume că Isaac şi-ar fi dat seama de înşelăciune, dar
aceste cuvinte vădeau rolul ei, îndeobşte, în toată povestea,
răspunderea ce o luase asupră-şi, iar pe el, copilul, îl ferise, cu
grijă de mamă, de orice vină.

— Da, cu grijă de mamă, zise Laban. Răsufla greoi, cu

gura deschisă, sub înrîurirea berei, iar trupul i se lăsase într-o rînă
şi aplecat înainte. Se îndreptă, dar, şovăind, căzu, ca un sac, pe
cealaltă parte. Cu grijă de mamă, repetă el; cum fac mamele,
părinţii, dar şi zeii, mai adaugă Laban. Părinţii şi zeii îşi
binecuvîntează aleşii în acelaşi chip îndoielnic. Binecuvîntarea lor
era o forţă şi venea din forţă, căci şi iubirea — anume ea — era
forţă pură, iar zeii şi părinţii îşi binecuvîntau aleşii, din iubire, cu o
viaţă puternică, puternică în fericire şi blestem. Asta era treaba şi
asta, binecuvîntarea. „Blestemul să cadă pe capul meu!“ Erau
doar vorbe frumoase, trăncănelile unei mame, care nu ştia că
iubirea este forţă şi Binecuvîntarea forţă şi viaţa forţă şi nimic
altceva. Rebeca nu era doar decît o femeie de rînd, iar el, Iacob,
binecuvîntatul, era cel pe a cărui proprietate apăsa ipoteca
înşelătoriei. Tu vei plăti, icni Laban cu limba cleioasă şi cu braţul
lui greu, cu palma grea, făcu un gest arătîndu-l pe Iacob. Ai
înşelat, şi, la rîndul tău, vei fi înşelat — Abdheba, mişcă-ţi limba şi
tălmăceşte-i asta, netrebnicule! Am dat pe tine douăzeci de sicii şi
dacă dormi în loc să tălmăceşti, am să te îngrop o săptămînă
întreagă, pînă la buza de jos, în pămînt, ticălosule!

— Stai, ruşine, făcu Iacob şi scuipă pe jos. Tu, tată şi frate,

mă blestemi? Şi mai la urma urmei, ce crezi: sînt eu sau nu os din
osul tău şi carne din carnea ta?

— Eşti, îi răspunse Laban, asta este adevărat. Mi-ai vorbit

despre Rebeca întocmai aşa cum este, ca şi despre Isaac şi Esau,
Roşul, iar tu eşti Iacob, fiul surorii mele, nu mai încape nici o
îndoială. Lasă-mă să te strîng la piept. Dar, date fiind mărturiile
tale, se cuvine să cercetăm starea în care te afli şi să vedem ce
urmează, pentru tine şi pentru mine din ea, potrivit legilor vieţii
economice. Sînt încredinţat de adevărul celor povestite de tine,
dar nu-i cazul să-ţi admir sinceritatea, căci pentru a-mi explica
starea în care te afli, nu-ţi rămînea decît să fii sincer. Nu este deci
adevărat ce mi-ai spus înainte, că Rebeca te trimite ca să-mi
arate simpatia sa. Adevărul este că nu mai puteai rămîne acasă,
pentru că Esau umbla să te ucidă din pricina isprăvilor tale şi ale
mamei tale, al căror succes nu vreau să-l neg, dar care,
deocamdată, au făcut din tine un cerşetor sadea. Nu, n-ai venit
aici de voia ta, ci fiindcă nu aveai unde să-ţi culci capul. Eşti la
mîna mea şi din asta eu trebuie să trag consecinţele. Nu eşti
oaspete în casa mea, ci argat.

— Unchiul meu vorbeşte drept, dar în dreptatea lui nu-i

amestecată sarea dragostei, i-o întoarse Iacob.

— Vorbe, zise Laban. Astea-s asprimile fireşti ale vieţii

economice, de care am obiceiul să ţin seamă. Sînt doi fraţi,
cămătari la Harran, fii lui Işullanu, îmi cer şi ei tot ce poftesc, căci
am neapărată nevoie de apa lor, iar ei o ştiu, şi-mi pun condiţiile
ce li se năzăresc, căci dacă n-aş primi m-ar vinde, cu averea mea
cu tot, iar banii i-ar băga în buzunar. Dar ar trebui să fiu nebun. Ai
ajuns la uşa mea şi am să trag din asta toate foloasele. Nu sînt
nici destul de bogat şi nici destul de binecuvîntat să mă umflu de
duioşie şi să primesc în casă toţi vagabonzii. Ca singure braţe de
muncă să-mi slujească îl am pe ăsta, un broscoi pirpiriu, şi pe
Iltani, servitoarea, care este proastă ca un pui şi cotcodăceşte ca
o găină, căci olarul pe care l-ai văzut e un om pribeag, nu-i tocmit
decît pentru zece zile, şi cînd vine vremea recoltei sau a tunsului
oilor, nu ştiu de unde să iau braţe de muncă, căci n-am cu ce
plăti. Se cuvenea de mult ca Rahila, fiica mea cea mai mică, să nu
mai pască oile sub dogoarea căldurii, ziua, şi în frig, noaptea. Asta
să faci tu, pe un culcuş şi ceva verdeţuri, nimic mai mult, căci n-ai
încotro şi nu eşti om să-mi pui condiţii, asta-i situaţia.
 — Cu dragă inimă vreau să am griiă de oi în locul copilei
tale, Rahila, şi să slujesc de dragul ei, ca să ducă o viaţă mai
uşoară, îi răspunse Iacob. Sînt născut păstor, urmă el, mă pricep
la creşterea oilor şi o s-o fac bine. Nu mi-a trecut prin cap să
rămîn la tine ca trîntor şi gură de prisos, dar dacă spui că este
vorba de fiica ta Rahila şi pot folosi puterea braţelor mele
bărbăteşti pentru ea, sînt şi mai bucuros să te slujesc.

— Aşa? întrebă Laban, clipind greoi spre el, cu colţul gurii

atîrnînd. Bine, mai zise el. Trebuie s-o faci vrînd- nevrînd, te sileşte
viaţa economică. Dar dacă o faci de voie, ăsta-i un folos pentru
tine, fără a fi o pagubă pentru mine. Mîine facem înscrisul.

— Vezi? îi răspunse lacob. Asemenea lucruri există:

foloase potrivite pentru ambele părţi şi care îndulcesc asprimile
fireşti. N-ai fi crezut una ca asta. N-ai vrut să amesteci în
dreptatea ta cîteva grăunţe de sare, şi iată că o fac eu, de la
mine, aşa gol şi despuiat cum sînt în clipa asta.

— Vorbe, i-o tăie Laban. Mîine facem contractul şi-l

pecetluim, să fie în bună regulă şi nimeni să nu-l poată ataca, fără
a batjocori legea. Şi acum, pleacă! Mi-e somn, şi m-a cam umflat
berea. Iar tu, broscoiule, stinge lămpile! Zise el către Abdheba,
apoi se lungi pe pat, se înveli cu haina şi adormi cu gura
strîmbă şi căscată pe jumătate. lacob n-avea decît să se culce
unde poftea. Se urcă pe acoperiş, se întinse pe un lăicer, sub
pînzele unui cort de papură înălţat acolo, şi se gîndi la ochii
Rahilei, pînă cînd îl sărută somnul.

CAPITOLUL CINCI
ÎN SLUJBA LUI LABAN
Cît a stat Iacob în casa lui Laban
 Așa și-a început Iacob traiul pe moșia lui Laban şi în ţara
Aram Naharaim, căreia, în sinea sa, îi zicea, pe bună dreptate,
ţara Kurungia: în primul rînd, fiindcă ea era, în general şi de la bun
început, pentru el, ţara subpămînteană, unde fusese silit să
pribegească fugar şi, în al doilea rînd, fiindcă, pe măsura trecerii
anilor, se dovedi că această ţară, înconjurată de fluvii, prinde
omul, nemailăsîndu-l vreodată să scape, vădindu-se, într-adevăr şi
întocmai, ţara neîntoarcerii-în-veci. Căci ce înseamnă asta:
„niciodată — în vecii vecilor?“ Înseamnă: să nu te mai întorci atîta
timp cît eul îşi păstrează, măcar în parte, starea şi forma, cît mai
este el însuşi. O reîntoarcere după o absenţă de douăzeci şi cinci
de ani nu mai priveşte eul care, în clipa plecării, se aştepta să se
întoarcă peste şase luni sau trei ani cel mult, şi să reînnoade după
aceea firul întrerupt al vieţii sale acolo unde a fost curmat — ei
bine, pentru acest eu, asemenea reîntoarcere este o neîntoarcere
în veci. Douăzeci şi cinci de ani nu mai sînt un episod, ci însăşi
viaţa, ba, dacă încep cînd flăcăul atinge vîrsta bărbăţiei, sînt chiar
miezul şi temelia vieţii, iar dacă este adevărat că Iacob a mai trăit
încă mult după reîntoarcerea lui şi a cunoscut, abia după aceea,
ce a fost mai greu, dar şi ce a fost mai măreţ în viaţa lui — căci
potrivit socotelilor noastre exacte, număra o sută şase ani cînd,
din nou în ţara subpămînteană, s-a săvîrşit solemn din viaţă —
totuşi, se poate spune că acolo, la Laban, în ţara Aram, Iacob şi-a
visat visul vieţii sale. Acolo a iubit şi s-a căsătorit, acolo patru
femei i-au dăruit toţi copiii, doisprezece la număr, în afară de cel
mai mic, acolo a ajuns bogat în averi şi venerabil prin experienţă,
şi de acolo flăcăul nu s-a mai întors nicicînd, ci s-a întors un
bărbat ce încărunţea, un om de cincizeci şi cinci de ani, un şeic
nomad din răsărit, în fruntea unor foarte mari turme, care,
pătrunzînd în ţara apusului ca într-un pămînt străin, s-a îndreptat
către Sihem.
 Că Iacob a stat la Laban douăzeci şi cinci de ani, se poate
într-adevăr dovedi şi este cel mai sigur rezultat al oricărei
cercetări lucide. În această privinţă, cîntecele şi tradiţia vădesc un
fel de a gîndi a cărui neprecizie ne-am ierta-o nouă mai greu decît
lor. După ele, Iacob ar fi petrecut la Laban, una peste alta,
douăzeci de ani: paisprezece şi şase. Cu această împărţire tocmai,
cîntecele şi tradiţia stabilesc că, cu ani în urmă încă, pînă a rupt
prăfuitele zăvoare şi a fugit, Iacob îşi ceruse de la Laban învoire
să plece, dar n-o primise, ci se obligase să rămînă în continuare în
condiţii noi. Momentul respectiv este determinat de afirmaţia, că
s-a întîmplat „cînd Rahila îl născuse pe Iosif“. Cînd, însă, s-a
întîmplat asta? Dacă de la venirea lui Iacob ar fi trecut numai
paisprezece ani, atunci trebuia ca, în răstimpul acestor
paisprezece ani, mai precis în cuprinsul ultimilor şapte ani, să i se
fi născut cei doisprezece copii, inclusiv Dina şi Iosif, şi afară doar
de Beniamin, fapt care, în sine, n-ar fi fost cu neputinţă, deoarece
patru femei erau în activitate; dar, potrivit succesiunii hotărîte de
Dumnezeu a naşterilor, lucrurile nu s-au petrecut astfel. Conform
acestei succesiuni şi Aşer, mîncăciosul, cu cinci ani mai mare
decît Iosif, este născut după scurgerea celor de două ori şapte
ani, anume în al optulea an de căsnicie şi, cum se va arăta la o
cercetare mai amănunţită, nu este cu putinţă ca Iosif să-i fi fost
dăruit Rahilei mai devreme decît doi ani după naşterea lui
Zebulon, cel ce iubea marea, anume în al treisprezecelea an de
căsnicie sau în al douăzecilea an al şederii la Harran. Cum putea fi
altfel? Iosif era un copil de bătrîneţe al lui Iacob, şi deci acesta
trebuie să fi fost trecut de cincizeci de ani cînd i s-a născut odorul,
trebuie deci să şi fi petrecut pînă atunci douăzeci de ani în casa
lui Laban. Cum însă, din cei douăzeci de ani numai de două ori
şapte, adică paisprezece au fost de fapt ani serviţi cu contract,
rămîn, între momentul desfacerii contractului şi cel al încheierii
unui contract nou, alţi şase ani, ce reprezintă o perioadă fără
contract, o continuare tacită a vieţii lui Iacob la Laban, ani care,
însă, din punctul de vedere al bogăţiei sale de la sfîrşitul şederii la
Harran, trebuie număraţi împreună cu ultimii cinci ani de şedere,
aceştia sub contract. Căci chiar dacă aportul acestor cinci ani ar fi
contribuit cel mai mult să explice cum de a devenit omul atît de
nemăsurat de avut, tot n-ar fi fost de ajuns să producă o avere pe
care cîntecul şi tradiţia au lăudat-o mereu cu cele mai grozave
calificative. Desigur, aici s-au strecurat mari exagerări şi, de pildă,
afirmaţia că Iacob ar fi avut, ale lui, două sute de mii de oi, vădit,
nu e de crezut. Dar multe mii au fost totuşi, fără a mai pomeni de
averea lui în alte vite, valori în metale şi sclavi, iar cuvintele pe
care le-a rostit Laban, cînd şi-a ajuns din urmă ginerele fugar,
somîndu-l să-i înapoieze ce „i-a furat“ ziua şi ce „i-a furat“
noaptea, n-ar fi avut măcar o aparenţă de justificare şi n-ar fi avut
vreun rost, dacă Iacob s-ar fi îmbogăţit numai în temeiul ultimului
contract, adică dacă n-ar fi gospodărit — tocmai în acest răstimp
dintre contracte — în destul de mare măsură pe seama lui, punînd
astfel temeliile viitoarei sale averi.

Douăzeci şi cinci de ani — dar pentru Iacob au trecut ca un

vis, cum se petrece îndeobşte viaţa omului, cu dorinţe arzătoare
şi izbînzi, cu speranţe, amăgiri şi împliniri, alcătuită din zile ce nu
le numără, deşi fiecare îşi are aportul ei: zile ce se parcurg, una
cîte una, în aşteptări, strădanii, răbdări şi nerăbdări, şi se
contopesc apoi în unităţi mai mari, în luni, ani, grupe de ani, care,
pînă la urmă sînt, fiecare, ca o singură zi. Se poate discuta ce face
să ne treacă timpul mai bine şi mai repede: uniformitatea sau
variaţia ce fracţionează timpul, oricum, de trecerea timpului este
vorba: tot ce e viu tinde înainte, tinde să străbată vremea, tinde,
în fond, spre moarte, închipuindu-şi că aleargă spre scopuri şi
momente cruciale ale vieţii; şi chiar dacă, pentru om, timpul este
fracţionat şi împărţit în epoci, el este, totodată şi uniform, tocmai
ca timp al său, scurgîndu-se în condiţiile neschimbate ale
premiselor eului său, astfel că, în vreme ce timpul şi viaţa se
petrec, lucrează mereu simultan ambele forţe ce-i sînt favorabile:
uniformitatea şi fracţionarea.
 Pînă la urmă, împărţirea timpului este o activitate foarte
arbitrară şi nu mult diferită de trasarea unor linii în apă. Le poţi
trasa aşa sau altminterea, şi chiar pe cînd le trasezi, totul se
amestecă, iarăşi, în marea unitate. Am şi grupat felurit cei de
cinci ori cinci ani petrecuţi de Iacob la Harran: în douăzeci şi încă
cinci, în paisprezece şi şase şi cinci; Iacob i-ar fi putut împărţi şi în
primii şapte, pînă la căsătoria lui, apoi în cei treisprezece în cursul
cărora s-au născut copiii şi apoi în cei cinci de completare, aşa
cum în anul solar cinci zile se adaugă celor de douăsprezece ori
treizeci. Şi aşa putea calcula, sau eventual altfel. În orice caz era
un total de douăzeci şi cinci de ani, uniformi nu numai pentru că
toţi erau anii lui Iacob, dar şi fiindcă, după toate criteriile
exterioare, aceşti ani se asemănau între ei pînă la monotonie, iar
schimbarea punctelor de vedere din care puteau fi grupaţi nu era
în stare să reducă uniformitatea lor de fluid în curgere.

Iacob și Laban întăresc contractul lor

Un capitol, un fel de epocă se şi constituia pentru viaţa lui

Iacob, prin aceea că acest contract încheiat cu Laban în prima zi
după sosirea sa, a şi fost anulat peste o lună şi înlocuit cu unul
nou, cu totul altfel alcătuit şi legîndu-l mult mai straşnic. Într-
adevăr, în chiar dimineaţa următoare sosirii lui Iacob, Laban se
îngriji să ia toate măsurile pentru a statornici legal relaţiile dintre
nepot şi casa lui, potrivit hotărîrilor pe care, ameţit de bere, le
luase cu mintea lui practică şi mărginită. Se porniră, în zori, pe
măgari, îndreptîndu-se spre oraşul Harran: Laban, Iacob şi sclavul
Abdheba, care trebuia să slujească de martor în faţa scribului,
care era şi slujbaş judecătoresc. Acest magistrat îşi instalase
scaunul într-o curte în care se îmbulzea mult popor, căci o
mulţime de înţelegeri privitoare la cumpărări şi vînzări, arendări,
închirieri, schimburi, căsătorii şi despărţenii erau întărite aici cu
acte, tot aici judecîndu-se pricinile legate de aceste contracte, iar
judecătorul în scaun împreună cu cei doi scribi ajutori sau
asistenţi, aşezaţi de o parte şi de alta a sa, erau copleşiţi de
treabă, ca să facă faţă cerinţelor publicului orăşenesc şi rural,
astfel încît alde Laban au trebuit să aştepte mult pînă le-a venit
rîndul să se înfăţişeze cu pricina lor, neînsemnată, dealtfel, şi uşor
de rezolvat. Cu puţin înainte, Laban trebuise să mai năimească un
al doilea martor, plătindu-l cu ceva ulei şi grîu, omul aşteptînd pe
acolo să aibă careva nevoie de el pentru asemenea treabă, şi el,
împreună eu Abdheba, deveniră chezăşii contractului; amîndoi
pecetluiră actul, apăsînd unghia degetului gros în argila moale din
spatele bombat al tăbliţei pe care contractul fusese scris. Laban
avea un sigiliu cilindric, iar Iacob, care îl pierduse pe al său, se
folosi de tivul veşmîntului. Şi, astfel, fu legalizat cuprinsul simplu
al textului, pe care unul dintre scribii-ajutori îl scrijeli în lut, sub
dictarea maşinală a magistratului: Laban, oierul, năimeşte ca
sclav, pînă la o nouă înţelegere, pe cutare, din ţara Amuru, om
fără adăpost, fiul cutăruia, iar acesta se leagă să folosească toate
puterile sale trupeşti şi sufleteşti în slujba casei lui Laban şi a
treburilor sale, fără altă plată decît tainul necesar pentru
întreţinerea trupului său. Actul acesta nu va putea fi reziliat, nici
pricină de proces sau plîngere. Oricine ar fi care, purtîndu-se
ilegal, s-ar ridica în viitor împotriva acestui contract şi ar încerca
să-l atace, procesul lui să fie un neproces, şi să fie sancţionat cu
cinci mine de argint. Şi cu asta punct.

Laban avu de suportat cheltuielile de autentificare şi aruncă,

bombănind, cîteva foiţe de aramă în balanţă. Dar, în sinea lui,
socotea că angajamentul ce şi-l luase Iacob era ieftin plătit şi
merita această cheltuială măruntă, căci el atribuia Binecuvântării
lui Isaac mult mai mare preţ decît lăsase să se vadă în timpul
convorbirii cu nepotul său, şi ar fi să i se nesocotească iscusinţa în
afaceri, dacă s-ar crede că nu fusese, încă pe dată şi dinainte,
convins că face o treabă bună cu tocmirea, lui Iacob în gospodăria
sa. Laban era un om posomorit, neplăcut zeilor, fără încredere în
norocul său, şi de aceea, pînă atunci, cu puţin succes în ceea ce
întreprindea. Nu subaprecia nici o clipă nevoia ce o avea de
colaborarea unui binecuvîntat.

De aceea Laban se şi arătă destul de bine dispus, după

încheierea învoielii, cumpără niscaiva stofe din bazar, cîte ceva
de-ale gurii şi unelte mărunte, poftindu-şi însoţitorul să se mire de
oraş şi de forfota sa zgomotoasă, de grosimea zidurilor şi a
turnurilor; îl îndemnă să admire farmecul grădinilor din belşug
irigate, care îl împrejmuiau, în care ghirlandele de viţă de vie se
împleteau printre curmali; splendoarea sacră a templului din Ehul-
hul, înconjurat de ziduri, a curţilor sale cu porţile bătute în argint
şi vegheate de tauri de bronz; să admire majestatea turnului în
trepte, care se înălţa pe un imens postament, înconjurat de
rampe, ce urcau în spirală în jurul lui, clădire monstruoasă de
faianţă în şapte culori, în partea superioară de un albastru-azuriu,
astfel încît sanctuarul aflat în vîrf, reşedinţa în care pogora zeul,
cu patul nupţial anume pregătit pentru el, părea să se
contopească şi să se piardă în strălucitorul albastru din înaltul
văzduhului. Numai că lacob nu avea pentru aceste minunăţii decît
vagi exclamaţii monosilabice, ca „hm“ şi „ei“. Nu avea înţelegere
pentru aspectele urbane, nu-i plăceau nici ţipetele, nici
îmbulzeala zgomotoasă şi nici făloşenia construcţiilor prea din
cale-afară de mari, care îşi dădeau aerul veşniciei, căci, după
părerea sa, cu oricîtă iscusinţă era acest munte de cărămidă
asigurat cu asfalt şi rogojini de papură, cu oricîtă pricepere era
drenată umezeala din el, tot era, după părerea lui, sortit prăbuşirii
şi anume într-un timp care, cel puţin în faţa lui Dumnezeu, nu
putea fi decît foarte scurt. Îi era dor de păşunile de la Beerşeba;
iar trufia oraşului îi apăsa sufletul de păstor şi îl făcea să socoată
chiar şi gospodăria lui Laban ca pe un cămin, unde, dealtfel, îl
aşteptau doi ochi negri ce-l priviseră plini de o deosebită
bunăvoinţă, şi cu care avea să ia, pe cît i se părea, hotărîri foarte
însemnate. Şi la acei ochi se gîndea pe cînd se uita neatent la
construcţiile înfumurate şi şubrede, la ei, dar şi la Dumnezeul
care-i făgăduise că-i va veghea paşii printre străini şi că-l va purta
înapoi încărcat de bunuri, la Dumnezeul lui Avraam, şi-l încerca
invidia pentru El privind la lăcaşul şi curtea lui Bel-Harran, citadela
cultului idolatru, străjuită de tauri sălbatici şi de grifoni cu cozile
de şarpe, unde, într-o tainiţă mai tăinuită decît toate, din lemn de
cedru aurit, se înălţa, scînteind de pietre preţioase, pe un soclu de
argint, statuia bărboasă a falsului zeu, care se lăsa tămîiat şi
linguşit, potrivit unui ritual regal — în vreme ce Dumnezeul lui
lacob, pe care el îl socotea mai mare decît toţi, mai mare pînă la
unicitate, nici nu avea vreun lăcaş pe pămînt, şi era adorat eu
simplitate pe înălţimi şi la umbra arborilor. Fără îndoială că
Dumnezeu nici nu voia să fie altfel, şi Iacob era mîndru că Domnul
refuza şi osîndea luxul şi somptuozitatea orăşenesc-pămîntească,
socotindu-le deopotrivă nevrednice de el. Dar, în această mîndrie,
se amesteca şi bănuiala, care împreună tocmai constituiau
invidia: că, adică, în fond, poate şi lui Dumnezeu i-ar fi plăcut să
sălăşluiască într-un lăcaş de email, cedru aurit şi pietre preţioase,
care, fireşte, ar fi trebuit să fie de şapte ori mai frumos decît casa
idolului lunar, şi că Dumnezeul lui nu osîndea templul idolului
Lunii decît pentru că încă nu putea avea unul la fel, pentru că ai
săi nu erau nici destul de mulţi şi nici destul de puternici să i-l
clădească. „Mai făliţi-vă voi, deocamdată, gîndea Iacob, cu
splendoarea augustului vostru stăpîn, Bel! Dumnezeul meu mi-a
făgăduit la Beth-el că mă va îmbogăţi, căci doar stă în puterea lui
să dăruiască averi celor care cred în El, şi, dacă noi vom fi aceia, îi
vom clădi o casă numai din aur, safire, jasp şi cristal de stîncă pe
dinafară şi pe dinăuntru, încît toate casele zeilor şi zeiţelor
voastre să pălească în faţa ei. Trecutul este cumplit, iar prezentul
puternic, fiindcă ne sare în ochi. Însă, fără îndoială, tot ce poate fi
mai mare şi mai sfînt este viitorul, el mîngîie inima apăsată a celui
căruia i-a fost făgăduit.“

Despre așteptarea lui Iacob

 Cînd unchiul şi nepotul se întoarseră din oraş acasă, deşi era
destul de tîrziu, Laban mai ţinu să depună chiar în acea noapte
tăbliţa contractului în pivniţa casei, unde erau păstrate acte de
acest soi; Iacob îl întovărăşi şi el, cu o lampă aprinsă în mînă.
Încăperea se afla sub pardoseala camerei mari de la nivelul
solului, în faţa galeriei unde cinaseră în ajun, şi slujea, în acelaşi
timp, de arhivă, capelă şi loc de înmormîntare; căci osemintele lui
Betuel odihneau acolo, într-o ladă de pământ, aşezată în mijlocul
încăperii şi înconjurată de cupe, de bucate aduse prinos şi de
trepiede încărcate cu căţui pentru afumat, şi, pe undeva, şi mai
adînc sub pămînt sau, poate, în zidul lăturalnic, trebuia să se
găsească şi chiupul de argilă în care se aflau rămăşiţele
băieţaşului lui Laban, adus de viu jertfă zeilor. În peretele din fund
al pivniţei era o firidă, avînd, în faţă, un altar ridicat din cărămizi,
iar pe pereţii laterali se aflau policioare înguste şi joase. Pe cea
din dreapta, erau depuse felurite tăbliţe cu inscripţii, chitanţe,
socoteli şi contracte, puse, în acest loc, la adăpost sigur. Pe
cealaltă policioară, din stînga, se înşirau, la rînd, vreo zece-
doisprezece mici idoli, cu înfăţişări ciudate, unii cu chipuri
copilăreşti şi bărboase, purtînd scufii înalte, alţii chei şi spîni, cu
haine cu solzi, unii cu bustul gol, ţinînd mîinile împreunate sub
bărbie, şi, în sfîrşit, alţii cu veşminte destul de nepriceput lucrate,
cu creţuri, de sub tivul cărora se vedeau degetele picioarelor, mici
şi grosolan modelate. Erau duhurile casei lui Laban, micii lui
ghicitori ai viitorului, terafimii săi, la care ţinea din tot sufletul, cu
care acest om întunecat se sfătuia, aici jos, în toate treburile mai
însemnate. Aceştia îi ocrotesc casa, îi explică el lui Iacob, îi
prevestesc destul de exact vremea, îl povăţuiesc în legătură cu
cumpărările şi vînzările, pot arăta şi încotro a fugit o oaie rătăcită,
şi aşa mai departe.

Iacob nu se simţi deloc la largul lui printre oseminte, chitanţe

şi micii idoli, şi de aceea se bucură, cînd, urcînd scara pe care
coborîse în această lume subpământeană, putu să iasă pe
chepengul îngust şi să se întoarcă în cea de sus, ca să se culce.
Laban îşi făcuse rugăciunea în faţa sipetului lui Betuel, adusese
apă proaspătă pentru a potoli setea răposatului, săvîrşind adică
ritualul ,,prinosului apei“, apoi se prosternase în faţa terafimilor şi
nu mai lipsise decît să se închine şi la actele sale de negoţ. Iacob,
care nu aproba nici vreun cult al morţilor, nici adorarea idolilor, se
întristă văzînd confuzia şi incertitudinea religioasă care, vădit,
domneau în această casă, cînd te-ai fi putut aştepta să găseşti la
bătrînul Laban, strănepotul de frate al lui Avraam şi fratele
Rebecăi, un sens categoric mai luminat al dumnezeirii. De fapt,
Laban cunoştea tradiţia religioasă a rudelor lui din apus, dar în
cunoştinţa sa se amestecaseră într-atît superstiţiile locale, încît,
dimpotrivă, acestea trebuiau considerate ca parte esenţială a
convingerilor sale, iar tradiţiile avramitice ca un adaus în
amestec. Şi, cu toate că Laban se găsea chiar la izvorul şi punctul
de plecare al istoriei spirituale, sau poate tocmai pentru că nu-l
părăsise, se simţea întru totul supus al Babilonului şi adept al
religiei sale oficiale, iar lui Iacob îi vorbea de Ia-Elohim numindu-l
„Dumnezeul tatălui tău“, ba îl mai şi confunda în chip absurd cu
Mardug, zeul suprem din Sinear. Faptul îl dezamăgea pe Iacob,
căci îşi închipuise, cum evident crezuseră şi părinţii lui, că
gîndirea celor din casa lui Laban este mai înaintată, şi îl îngrijora
îndeosebi din pricina Rahilei, deoarece gîndurile cuibărite în
drăgălaşul şi frumosul ei cap nu preţuiau, fără îndoială, mai mult
decît cele alor ei; de aceea, din chiar prima zi a sosirii lui, folosi
orice prilej s-o înrîurească şi s-o îndrume către adevăratul
Dumnezeu. Căci chiar din prima zi, de fapt de cînd o văzuse
pentru întîia dată la fîntînă, o considerase ca logodnica sa, şi nu-i
prea mult să spunem că şi Rahila, atunci cînd, lîngă fîntînă, nu-şi
putuse stăpîni acel uşor ţipăt, aflînd din gura lui Iacob că e vărul
ei, văzuse în el peţitorul şi mirele.

Îndeobşte, şi pentru pricini bine întemeiate, în acele vremuri

căsătoriile între rubedenii, între oameni de acelaşi neam, erau
obişnuite; ele erau socotite ca singurele onorabile, înţelepte şi de
nădejde, şi ştim doar cît a dăunat Esau situaţiei sale cu căsătoriile
lui excentrice. Nu era o toană personală, cînd Avraam stăruise ca
Isaac, singurul lui fiu adevărat, să ia o femeie din neamul şi
familia părintească, anume din casa lui Nahor, din Harran, ca să
ştie ce dobîndeşte; iar Iacob, care, la rîndul său, pătrundea în
această casă cu două fete, păşea pe urmele lui Isaac sau, mai
bine zis, ale lui Eliezer, mijlocitorul de odinioară, astfel încît gîndul
peţitului se lega, fără îndoială, pentru el, ca şi pentru Isaac şi
Rebeca, de prilejul acestei vizite, ba, mai mult, aşa ar fi gîndit pe
loc şi Laban, dacă, amărît de grijile materiale, ar fi reuşit să
presimtă, de la bun început, în acest pribeag şi calic, un ginere.
Laban, ca orice părinte, socotea pe cît de neplăcut, pe atît de
primejdios, să-şi lase fetele să plece într-un trib necunoscut, fără
nici o legătură de rudenie, cum ar fi spus el, „să le vîndă în
străinătăţi“. Mult mai sigur şi mai demn ar fi fost să rămînă ca
soţii în sînul familiei, şi, de vreme ce exista un văr din partea sa, a
tatălui, acesta, Iacob, era de-a dreptul soţul predestinat şi firesc
pentru ele — adică nu numai pentru una din ele, ci pentru
amîndouă deodată. Aceasta era, dealtfel, părerea tacită a tuturor
în casa lui Laban, la sosirea lui Iacob: era, în fond, şi cea a
stăpînului casei, şi îndeosebi a Rahilei, care, deşi era adevărat că
fusese prima care îl întîlnise pe străin şi îşi cunoştea destul de
bine menirea pe pămînt, ca să se ştie drăgălaşă şi frumoasă, şi pe
Lia slută şi urduroasă — dar cînd, lîngă fîntînă, îi aruncase lui
Iacob privirile sale repezi şi iscoditoare, care-l tulburaseră atît, nu
se gîndise doar la ea. Viaţa a vrut ca, din clipa sosirii vărului, să
intre în rivalitate feminină cu sora ei, tovarăşa de joacă de pînă
atunci, dar nu în chestiunea hotărîtoare, anume, pe care dintre
ele o va alege Iacob de soţie (cu toate că, chiar şi în această
privinţă, Rahila avea oricum datoria să desfăşoare cea mai mare
seducţie în interesul amîndurora); ci această rivalitate îi apărea
valabilă doar pentru mai tîrziu şi privea întrebarea care dintre ele
va fi vărului-soţ cea mai bună, mai destoinică, mai fecundă şi cea
mai iubită soţie, o întrebare, deci, ce nu putea fi dezlegată printr-o
putere de atracţie momentană, mai mare sau mai mică.

Aşa era deci privită treaba asta în casa lui Laban şi numai
Iacob singur — fapt care a şi fost izvorul multor neînţelegeri — nu-
l vedea la fel. Căci, în primul rînd, ce-i drept, ştia că era îngăduit
să ai ţiitoare în afara soţiei legitime şi că te puteai culca cu
sclavele, ai căror copii aveau să fie bastarzi, dar ceea ce nu ştia,
şi n-o află multă vreme, era că, în acele părţi, şi în deosebi la
Harran şi prin împrejurimi, căsătoria cu două soţii principale egale
în drepturi era frecventă, ba de-a dreptul uzuală în condiţii
materiale bune; şi, apoi inima şi sufletul său erau prea pline de
chipul fermecător al Rahilei, ca să se mai gîndească, chiar şi o
clipă măcar, la sora ei mare, mai impunătoare, dar urîtă — ba,
mai mult, nu se gîndea la Lia nici atunci cînd, din bună-cuviinţă, îi
adresa cîte un cuvînt, fapt de care ea îşi da seama, şi, rînjind
amar, îşi pleca demnă pleoapele peste ochii saşii — Laban însuşi
observase acest lucru, necăjindu-se din pricina fiicei mai mari,
măcar că, prin contract, îl înjosise pe vărul-pretendent, făcîndu-l
sclav năimit, fapt de care se bucura în sufletul lui, de dragul Liei
sale neluate în seamă.

Iacob face o descoperire

Iacob căuta deci să stea de vorbă cu Rahila, folosind orice

prilej, însă nu izbutea decît destul de rar, deoarece amîndoi aveau
mult de lucru peste zi şi Iacob, mai ales, se afla în situaţia
bărbatului care, stăpînit de o mare pasiune, din care ar face
bucuros singura sa preocupare, este pe lîngă aceasta obligat la o
activitate intensă, şi anume tocmai din pricina dragostei sale —
care totuşi este păgubită de muncă, deoarece, trudind, el trebuie
să uite dragostea. Pentru un bărbat sensibil, cum era Iacob,
încercarea era grea, căci ar fi dorit să se dăruiască întru totul
dragostei lui pentru Rahila, s-o trăiască în toată plinătatea, dar nu
era chip, căci trebuia să plătească cu însăşi făptura sa
posibilitatea de a-şi cinsti acest sentiment, deoarece, dacă n-ar
face-o, ce cinstire i-ar mai rămîne dragostei lui? Într-adevăr,
dragostea sa pentru Rahila şi munca lui în gospodăria lui Laban
erau unul şi acelaşi lucru; ce s-ar fi ales din prima, dacă a doua
era lăsată de izbelişte? Se cuvenea ca Laban să se convingă întru
totul de conţinutul deplin al valorii pe care se sprijinea nepotul
său, ca să ajungă foarte dornic să-l lege cît mai tare de el. Nu
trebuia, cu alte cuvinte, ca Binecuvîntarea lui Isaac să fie într-un
fel compromisă, aceasta era deci datoria sa de bărbat: să
trudească din răsputeri, pentru a nu face de ocară Binecuvîntarea
inimii sale.

Pe atunci, la sosirea lui Iacob, păşunea nu era la o depărtare

mai mare de o oră de locuinţa unchiului, aşa că, în zorii zilei,
pornea cu ceva de-ale gurii în traistă, cu o praştie trecută la
cingătoare, în mînă cu toiagul cel lung, care-i slujea de armă, şi
păzea, cît era ziua de lungă, cu ajutorul cîinelui Marduca, mica
turmă a lui Laban, iar faptul că păşunea nu era prea departe,
avea avantajul că nu-l silea să petreacă noaptea pe cîmp şi-i
îngăduia să se întoarcă acasă la apusul soarelui, astfel că, după
aceea, mai avea vreme să muncească pentru a pune în valoare,
cu sfatul şi cu fapta, toate meritele sale. Asta-i plăcea, căci slujba
lui de păstor îi dădea deocamdată puţin prilej să-i facă unchiului
impresia că odată cu el, pribeagul, Binecuvîntarea intrase în
gospodărie. E adevărat că seara, la înţărcuire, nu lipsea nici un
miel, cînd, urmărită din ochi de Laban, turma trecea, la
numărătoare, sub toiagul lui; ba Iacob se pricepuse să înţarce
repede mieii de vară, încît Laban se alese cu un adaus de lapte şi
lapte covăsit, mai şi vindecă, cu pricepere şi dragoste, de vărsat,
pe unul din cei doi berbeci, un animal de prăsilă preţuit. Laban
vedea însă în toate astea doar servicii fără însemnătate deosebită
ale unui păstor vrednic, şi nu-i mulţumi în vreun fel; nici faptului
că Iacob puse zăbrele frumoase de lemn la deschiderile-ferestre
de la catul de jos, Laban nu-i acordă vreo însemnătate. Din
zgîrcenie, refuză banii pentru tencuirea zidurilor exterioare cu lut
şi var, încît Iacob se văzu silit să renunţe a lega această vădită
înfrumuseţare a casei de sosirea lui aici. Era nesigur în ce priveşte
vădirea Binecuvîntării, dar tocmai încordarea lăuntrică în care îl
ţinea această căutare şi dorinţă arzătoare, îl va fi pregătit, poate,
pentru o revelaţie, făcîndu-l omul unui eveniment bogat în urmări,
de care îşi va aminti cu bucurie toată viaţa.

Dădu de apă în apropierea lanului de grîu al lui Laban, apă

vie, un izvor subpămîntean; o descoperi, cum ştia foarte bine, cu
ajutorul Domnului, al Dumnezeului său, măcar că se amestecară
aici arătări, care de fapt ar fi trebuit să-i fie nesuferite Domnului,
şi puteau fi luate ca o concesie făcută de pura existenţă divină
duhului local, fiindcă arătările luaseră forma obişnuită în acele
părţi. Iacob tocmai vorbise între patru ochi, în faţa casei, cu draga
de Rahila, arătîndu-se pe cît de sincer, pe atît de curtenitor. Îi
spusese că e fermecătoare ca Hator din ţara Egiptului, ca Eset, şi
frumoasă ca o junincă. Şi-i mai spusese, răpit de avîntul poetic, că
răspîndea o dulce lumină de feminitate, că lui îi apărea asemenea
unei mame care hrăneşte cu aburul focului ei sămînţa bună şi că
nu avea alt dor mai arzător decît s-o ia de soţie, pentru a zămisli
cu ea fii. Iar Rahila îl ascultase foarte drăgălaşă, pudică şi onestă.
Sosise vărul şi soţul ei, privirile sale îl cîntăriseră şi îl iubea cu
toată setea de viaţă a tinereţii sale. Cînd, acum, luîndu-i capul în
mîini, Iacob o întrebase dacă se bucură şi ea să-i dăruiască prunci,
Rahila încuviinţă cu un gest, dulcii ei ochi negri se înceţoşară de
lacrimi şi flăcăul i le sărută pe pleoape — buzele lui se umeziră de
ele. La ceasul cînd lumina lunii se îngîna cu aceea a zilei, se
îndreptă spre cîmp, şi iată că, deodată, piciorul i se poticni, de
parcă cineva îl ţinea în loc şi un fior ciudat, arzător, îl străpunse
din creştet pînă la călcîie, ca şi cum ar fi fost trăsnit. Căscă ochii şi
zări în faţa lui, foarte aproape, o prea ciudată arătare. Avea trupul
de peşte, sclipind argintiu şi lunecător în îndoita lumină a lunii şi a
zilei, iar capul tot de peşte. Sub acest cap însă, acoperit de el ca
de o scufie, era un cap de bărbat cu barbă cîrlionţată. Neobişnuita
făptură avea braţe mici şi picioare scurte de om, care îi ieşeau din
coadă. Aplecată înainte, părea că scoate cu o ciutură, pe care o
ţinea cu amîndouă mîinile, ceva din pămînt, vărsînd totul în jur —
scotea ca din adînc şi vărsa mereu, încă o dată şi iarăşi. După
asta, arătarea făcu cîţiva paşi mărunţi, cu picioarele ei scurte, şi
pieri în pămînt sau, oricum, se făcu nevăzută.

Iacob îşi dădu imediat seama că arătarea fusese însuşi Ea-

Oannes, zeul străfundurilor acvatice, stăpînul pămîntului de la
mijloc şi al oceanului, care se întinde imediat deasupra tărîmurilor
celor mai de jos, zeul despre care localnicii afirmau că-i datorează
începuturile tuturor cunoştinţelor lor, socotindu-l ca fiind foarte
mare, adică deopotrivă de mare cu Ellil, Sin, Şamaş şi Nabu.
Iacob, însă, ştia în sinea lui, că nu era chiar atît de mare în
comparaţie cu Preaînaltul pe care îl cunoscuse Avraam, dacă n-ar
fi decît pentru că Ea-Oannes avea un chip — şi încă un chip destul
de caraghios. Însă Iacob mai ştia că, apărîndu-i, arătarea nu
putuse decît îndeplini poruncile lui Ia, ale Unicului, adică ale
Dumnezeului lui Isaac, care era cu el. Ceea ce însă zeul minor
indicase prin comportamentul său, îi era de asemenea clar fără
alte lămuriri: nu numai în sine şi pentru sine, ci în toate
consecinţele şi corelaţiile sale. Se adună deci şi alergă la curte, să
ia unelte de săpat, îl trezi pe Abdheba, omul-care-făcea-douăzeci-
de-sicli, să-i dea o mînă de ajutor, şi săpă în prima jumătate a
nopţii, dormi apoi doar o oră şi trudi iar, pînă înainte de revărsatul
zorilor, cînd se văzu silit, spre chinul lui, să scoată oile la păscut şi
trebui să părăsească pentru toată ziua treaba care îi frămînta
inima — nu mai putu nici sta în picioare, nici se culca, nici şedea,
n-avu stare în ziua aceea la păşune cu oile lui Laban.

Mai era încă mult pînă să se pornească ploile de iarnă şi să

se poată iar începe muncile agricole. Totul zăcea pîrjolit, iar
Laban, luat cu treburile gospodăriei din preajma casei, nu se mai
sinchisea de ogoare, şi nici nu se mai abătea prin părţile unde
săpa Iacob, astfel că nu-şi dădu seama, şi nici măcar nu bănui ce
activitate intensă avea nepotul lui, care o relua seara la lumina
lunii pribege, pînă la ceasul cînd se ivea Iştar. Săpa tot primprejur,
în mai multe locuri, şi trebui să sape aclînc, străbătînd straturi de
lut şi piatră, în sudoarea frunţii. Cînd însă, la răsărit, cerul se
împurpură, încă înainte ca marginea superioară a discului solar să
se înalţe deasupra orizontului, iată că ţîşni apa, izvorul se porni
năvalnic, ridicîndu-se de trei palme în groapa cu apă, umplînd-o
curînd, umplînd şi bazinul săpat alături, la repezeală, de Iacob şi
se revărsă peste ogorul din preajmă, iar apa lui avea gustul
comorilor lumii sub-pămîntene.

Atunci Iacob se rugă şi, continuînd să se roage, o luă la

goană, să-l caute pe Laban. Cînd îl zări de departe, încetini pasul,
se îndreptă spre el, îl salută, silindu-se să-şi stăpînească gîfîiala,
şi-i spuse:

— Am găsit apă.

— Adică, ce vrei să spui? îl întrebă Laban cu gura strîmbă.

La care Iacob îi răspunse:

— Un izvor din adînc, pe care l-am găsit săpînd pe un loc

dintre gospodărie şi ogor. Apa ţîşneşte de un cot.

— Te-a apucat un duh necurat.

— Nu. Domnul, Dumnezeul meu, mi-a îngăduit să găsesc

izvorul mulţumită Binecuvîntării tatălui meu. Unchiul meu să vină,
să vadă.

Laban alergă, cum alergase odinioară, cînd i se vestise

sosirea lui Eliezer, solul încărcat cu daruri. Ajunse, cu mult
înaintea lui Iacob, care venea din urmă fără să se grăbească, la
izvorul ce ţîşnea gîlgîitor, se opri şi privi.
 — Asta este apa vieţii, grăi el, cutremurat.

— Tu ai spus-o, întări Iacob.

— Cum ai izbutit?

— Am crezut şi am săpat.

Fără să-şi ia ochii de la groapa plină eu apă, Laban spuse:

— Apa asta pot s-o trag prin şanţuri descoperite pînă pe

ogorul meu, să-l ud.

— Pentru asta va fi foarte bună, replică Iacob.

— Pot, continuă Laban, să rup învoiala cu fiii lui Işullanu

din Harran, fiindcă nu mai am nevoie de apa lor.

— La asta m-am gîndit şi eu, i-o întoarse Iacob. Dealtfel,

dacă vrei, poţi să-ţi faci un heleşteu zidit, în care să strîngi apa, şi
să sădeşti o livadă cu curmali şi alte soiuri de pomi fructiferi, ca
smochini, rodii şi duzi. Şi dacă îţi trece prin cap şi ai să vrei
neapărat, ai să poţi sădi pomi de fistic, peri şi migdali, şi tufe de
fragi şi căpşuni, iar curmalii îţi vor da carnea fructelor, sucul şi
sîmburii, măduva palmierului este bună ca adaos la diferite
mîncări, frunzele lui se pot împleti, din nervuri se fac tot soiul de
lucruri pentru casă, din coajă, funii şi ţesături, iar lemnul
trunchiului se întrebuinţează la construcţii.

Laban tăcu. Nu-l îmbrăţişă pe cel binecuvîntat şi nici nu se

prosternă în faţa lui. Nu spuse nimic, rămase locului o clipă, apoi
se întoarse şi plecă. Iacob, însă, o luă la goană şi o găsi pe Rahila
în staul, mulgînd o vacă. Îi povesti tot şi îi spuse că acum vor
putea zămisli, fireşte, porunci împreună. Şi prinzîndu-se de mînă,
începură să dănţuiască, cîntînd „Aleluia!“

Iacob o pețește pe Rahila

 Cînd împlini o lună de cînd era în slujba lui Laban, Iacob i se
înfăţişă iarăşi şi-i spuse:

— Acum, că mînia lui Esau trebuie să se fi risipit sau cel

puţin să nu mai fie atît de primejdioasă, el, Iacob, ar dori să-i
vorbească stăpînului.

— Înainte să-mi vorbeşti, îi răspunse Laban, ascultă-mă tu

pe mine, căci tocmai mă gîndeam să-ţi fac o propunere. Iată, de
cînd eşti la mine, luna şi-a împlinit o dată, în întregime, crugul, iar
noi am adus, pe acoperiş, jertfe lunii noi, lunii la pătrar, lunii pline,
cît şi lunii ce piere. În vremea asta, am mai năimit, pe un timp,
încă trei robi, în afară de tine, pe care îi plătesc cum se cuvine.
Căci a fost găsită apă, nu fără ajutorul tău, şi am şi început să
zidim locul din preajma izvorului şi să facem şanţuri de cărămidă
pentru canalizare. Am mai însemnat şi dimensiunile heleşteului pe
care îl vom săpa, aşa că, dacă e să ne gîndim să mai sădim şi o
livadă, va fi mult de lucru, pentru care am nevoie de braţe, de ale
tale şi de ale lor, iar eu hrănesc şi îmbrac aceste slugi noi, ba, pe
deasupra, le mai dau, în fiecare zi, cîte opt sila de cereale simbrie.
Pînă acum, tu m-ai slujit fără simbrie, numai din dragoste
familială, potrivit contractului nostru. Dar, iată, vom face un
contract nou, căci nu mai este drept nici în faţa zeilor şi nici a
oamenilor, ca slugi străine să primească plată, iar nepotul, nu. De
aceea, spune cît ceri. Căci, vreau să-ţi dau ce le dau celorlalţi, ba
chiar ceva mai mult, dacă te legi să rămîi la mine atîţia ani cîte
zile are săptămîna, sau, cum se socoteşte de obicei, pînă ogorul
va fi pîrloagă şi pămîntul se odihneşte, iar omul nu mai seamănă
şi nici nu mai culege. Prin urmare, mă vei sluji şapte ani în
schimbul simbriei pe care ai să mi-o ceri.

Aceste cuvinte şi gînduri ale lui Laban erau cuvinte drepte

care înveşmîntau gînduri drepte. Dar chiar şi gîndurile — şi nu
abia cuvintele — pământeanului sînt doar veşminte şi
înfrumuseţări ale năzuinţelor şi intereselor sale, cărora le dă o
formă dreaptă pe măsură ce gîndeşte, astfel încît de cele mai
multe ori minte chiar înainte să fi vorbit, iar cuvintele lui sună atît
de sincer pentru că nu ele au fost mincinoase, ci încă gîndurile.
Laban se speriase foarte tare, cînd păru că Iacob ar vrea să plece,
deoarece, de cînd ţîşnea izvorul, îşi da seama că nepotul lui era,
într-adevăr, un purtător al Binecuvîntării, un om cu mîna
binecuvîntată, şi ţinea să-l lege de el cu orice preţ, ca treburile
sale să se poată bucura de harul pe care-l purta Iacob, pe unde
călca. Descoperirea apei era o binecuvîntare foarte mare, cu
urmări nenumărate, iar una dintre acestea, dar nu cea mai
însemnată, se dovedea a fi faptul că Laban scăpa de plata arendei
datorate fiilor lui Işullanu. Aceştia încercară, dealtfel, un şiretlic,
spunînd sus şi tare că, fără canalul lor, Laban nici nu şi-ar fi putut
vreodată lucra ogorul, şi că deci era obligat, oricum, să le aducă,
în vecii vecilor, ulei, grîu, şi lînă, fie că pe viitor va mai avea
nevoie sau nu de apa lor. Dar judecătorul din scaun se temu de
mînia zeilor şi dădu cîştig de cauză lui Laban, care, chiar în
această hotărîre judecătorească, înclină să vadă o mijlocire a
Dumnezeului lui Iacob. Acum însă erau multe în curs, multe
pornite, pentru înfăptuirea şi izbutirea cărora prezenţa
binecuvîntată a lui Iacob părea necesară. Raportul de forţe
economic dintre cei doi se deplasase în favoarea nepotului. Laban
credea că are nevoie de el, iar Iacob, care ştia asta prea bine,
avea în posibilitatea de a ameninţa cu plecarea un mijloc de
presiune, de care spiritul practic al lui Laban era înclinat de îndată
să ţină seama. De aceea unchiul, prevenind atitudinea lui Iacob,
se şi grăbise în sufletul lui să găsească nedemne condiţiile în care
fiul Rebecăi lucra pentru el şi i-o luase înainte cu propuneri
echitabile de îmbunătăţire a lor. Iacob care, în realitate, nu se
putea gîndi să se şi întoarcă acasă, ştiind mai bine decît oricine că
împrejurările încă nu-i erau defel prielnice, se bucură văzînd că
unchiul său se înşela asupra raportului de forţe şi îi era foarte
recunoscător pentru atitudinea lui prevenitoare, deşi îşi da seama
că aceasta nu izvora nici din echitate, nici din dragoste faţă de el,
ci numai din interes. Îi era deci recunoscător lui Laban pentru
interesul care îl lega pe acesta de el, binecuvîntatul; căci aşa este
omul, încît amabilitatea în care se îmbracă asemenea interes se
întoarce, fără voia sa, asupra celuilalt, sub chipul dragostei. Apoi,
Iacob îl iubea pe Laban tocmai pentru ceea ce unchiul avea de dat
şi el se gîndea să-i ceară, căci asta făcea mai mult decît tainuri şi
bani. Îi spuse:

— Tată şi frate al meu, dacă vrei să rămîn la tine şi să nu mă

întorc la Esau, acum împăcat, şi să-ţi slujesc, atunci dă-mi de soţie
pe Rahila, copila ta, ea să-mi fie simbria. Căci, cît despre
frumuseţe, ea este asemenea unei juninci, şi, apoi, şi ea se uită la
mine cu bunăvoinţă, ba, tot vorbind, ne-am şi înţeles că ne-ar
plăcea să facem copii după chipul şi asemănarea noastră. De
aceea dă-mi-o pe Rahila şi sînt al tău.

Laban nu era deloc mirat. Ideea unei căsătorii fusese, cum

am mai spus-o, chiar de la început legată de sosirea vărului şi
nepotului, iar Laban n-o lăsase deoparte în gîndurile sale decît din
pricina jalnicei stări a lui Iacob. Că nepotul aducea vorba despre
asta acum, cînd raportul de forţe se modificase în favoarea lui,
era de înţeles şi, în plus, era îmbucurător pentru Laban,
bolovănosul, care-şi dădu pe loc seama că celălalt renunţa iarăşi,
în mare măsură, la avantajul ce-l avusese asupra sa. Căci prin
mărturisirea că Rahila i-ar fi dragă, Iacob se da iarăşi pe mîna lui
Laban, cum îl avea el pe mînă, şi slăbea mijlocul de presiune al
ameninţării lui cu plecarea. Ceea ce îl supără totuşi pe tată, era
că îi vorbise de Rahila, numai de ea, şi nici n-o pomenise pe Lia. Îl
întrebă:

— Pe Rahila doreşti să ţi-o dau?

— Da, pe ea. Şi ea o doreşte.

— Nu pe Lia, fata mea mai mare?

 — Nu, căci nu mi-e chiar atît de dragă.

— Totuşi, Lia este mai mare şi se cuvine să fie peţită întîi.

— Într-adevăr, e puţin mai mare. Este şi bine făcută şi

mîndră, cu toate micile ei cusururi fizice sau poate tocmai din
pricina lor, şi sînt încredinţat că ar putea naşte copii cum mi-i
doresc. Dar s-a întîmplat că mi-am dat inima Rahilei, fetei tale mai
mici, căci o asemui lui Hator şi lui Eset, şi străluceşte de-a dreptul
pentru mine cu toată lumina feminităţii, ca Iştar, şi ochii ei dragi
mă urmăresc pretutindeni. Vezi, a fost un ceas cînd buzele mele
au fost ude de lacrimile pe care ea le-a vărsat pentru mine. De
aceea dă-mi-o şi voi robi pentru tine.

— Desigur, ar fi mult mai bine să ţi-o dau ţie, decît unui

străin, i-o întoarse Laban. Dar oare s-o dau pe Lia, fata mea mai
mare, unui străin sau să se usuce fără soţ? Ia-o întîi pe Lia, ia-le
pe amîndouă.

— Bunătatea ta este mare, îi răspunse Iacob, însă, oricît

de necrezut ar părea, Lia nu-mi trezeşte nici o dorinţă, ba
dimpotrivă, iar sluga ta se gîndeşte numai la Rahila.

O clipă Laban îl privi cu ochiul său damblagit, apoi îi spuse

cu asprime:

— Cum pofteşti! Aşadar, pune pecetea că rămîi la mine

şapte ani şi-mi slujeşti pentru această simbrie.

— De şapte ori şapte! exclamă Iacob. Un an jubiliar al lui

Dumnezeu! Şi cînd va fi nunta?

— Peste şapte ani, îi răspunse Laban.

Ne putem închipui spaima lui Iacob.

— Cum, va trebui, zise el, să-ţi slujesc şapte ani pînă să

mi-o dai pe Rahila?
 — D-apăi cum? i-o întoarse Laban, prefăcîndu-se foarte
mirat. Ar trebui să fiu nebun să ţi-o dau chiar acum, ca tu s-o iei
din loc cu ea, cînd ţi se năzare, iar eu să rămîn păcălit. Sau, unde-i
darul de nuntă, unde-i preţul de cumpărare al miresei, şi unde
darurile de cuviinţă, pe care vrei să mi le dai, să le leg la
cingătoarea Rahilei, şi care, potrivit Cărţii Legislatorului, îmi
rămîn, dacă strici logodna? Ai cumva la tine mine de argint sau ce
ar fi, ori le ai cumva pe altundeva? Doar eşti sărac ca un şoarece
de cîmp, ba şi mai rău. De aceea, să fie dat înscris şi pecetluit în
faţa judecătorului precum că eu îţi vînd fata pe şapte ani de
muncă din partea ta şi că plata se face la sfîrşitul acestui răstimp.
Iar tăbliţa să fie aşezată în sanctuarul de sub casă şi încredinţată
pazei terafimilor.

— Nemilos unchi mi-a dat Dumnezeu! spuse Iacob.

— Vorbe! i-o întoarse Laban. Apoi adăugă: Sînt atît de

nemilos pe cît mi-o îngăduie împrejurarea, dar, dacă ea mi-o cere,
pot fi blînd. Tu, însă, o vrei de soţie pe această fată — aşa că, ori
pleci fără ea, ori, mai întîi, slujeşte!

— Slujesc! spuse Iacob.

Despre îndelungatul timp de așteptare

Aşa se desemnase prima epocă, scurtă şi prealabilă, a lungii

şederi a lui Iacob la Laban, prologul, ce nu durase decît o lună, şi
la sfîrşitul căruia era noul contract, pe termen şi anume, pe
termen foarte lung. De fapt, era un contract de căsătorie şi de
serviciu totodată, o amestecătură din amîndouă, cum slujbaşul
maşkimului, cu alte cuvinte judecătorul din scaun, nu prea mai
văzuse, deşi desigur mai avusese de-a face, în cariera sa, cu unul
sau două cazuri asemănătoare; recunoscu deci contractul ca
valabil şi îl învesti cu putere legală, de vreme ce ambele părţi
erau de acord. Actul, întocmit în două exemplare, avea forma unui
dialog, pentru expunerea situaţiei cu mai multă limpezime;
cuvintele schimbate între Iacob şi Laban au fost transcrise de-a
dreptul, să nu dea cumva loc la vreo neînţelegere. Adică se
specifica în act că cutare i-a spus lui cutare altul: dă-mi pe fiica ta
de soţie, la care celălalt l-a întrebat: tu ce-mi dai în schimb? Însă
acela nu avea nici o avere. La care primul continuă cu
următoarele cuvinte: Fiindcă n-ai nici dar de nuntă şi nici mijloace
să cumperi daruri, pe care să le pot atîrna la cingătoare miresei la
logodnă, rămîne să-mi slujeşti atîţia ani cîte zile are săptămîna.
Aceasta va reprezenta preţul cumpărării, pe care mi-l vei plăti, iar
mireasa va fi a ta, să se culce cu tine, abia la sfîrşitul acestui
soroc, şi tu vei mai primi, pe deasupra, o mină de argint şi o
slujnică, pe care o voi da fetei mele ca zestre, urmînd ca două
treimi din mina de argint, să se socoată preţul slujnicei, iar ultima
treime să fie plătită în bani peşin sau în produse ale ogorului. La
care, celălalt, a zis: Aşa să fie. În numele regelui, aşa să fie.
Fiecare dintre părţi a luat cîte un exemplar. Iar celui care s-ar
ridica împotriva contractului, prin purtare nelegală, să nu-i fie bine
deloc.

Învoiala era limpede întocmită, judecătorul o putea găsi

echitabilă şi, din punct de vedere al socotelii strict negustoreşti,
nici Iacob nu avea să se plîngă. Dacă îi datora unchiului său o
mină de argint, în valoare de şaizeci de sicii, nici şapte ani de
trudă nu ajungeau să se plătească faţă de el; căci simbria unui
sclav năimit nu era, în medie, decît de şase sicii pe an, de unde
rezulta că cei şapte ani nu acopereau datoria lui Iacob.
Bineînţeles, în adîncul sufletului simţea cît de înşelător era
aspectul economic şi, de-ar fi existat un cîntar drept, un cîntar al
lui Dumnezeu, tipsia cu cei şapte ani ai vieţii lui ar cîntări infinit
mai greu decît aceea cu mina de argint. Dar, la urma urmelor,
erau ani ce avea să-i petreacă în preajma Rahilei, iar sacrificiul
era răsplătit de marea bucurie a dragostei şi, la aceasta, se mai
adăuga faptul că, din prima zi de executare a contractului, Rahila
va fi juridic logodită şi legată de el, astfel încît nici unui alt bărbat
nu-i va fi îngăduit să se atingă de ea, fără a se face tot atît de
vinovat ca dacă ar seduce o femeie măritată. Vai, oricum, vor
trebui amîndoi să se aştepte unul pe altul şapte ani lungi, cei doi
veri; astfel vor fi atins o cu totul altă treaptă a vîrstei, înainte să
poată zămisli împreună fii, ceea ce era o cerinţă amară impusă de
Laban, care-i vădea cruzimea sau lipsa de imaginaţie, calificîndu-l,
încă o dată, şi în modul cel mai cras, de bărbat fără suflet şi fără
dragoste. Un alt necaz era nemaipomenita zgîrcenie a lui Laban şi
pornirea sa de a-şi înşela aproapele, ce reieşea din clauza
contractului privitoare la zestre — acea zestre a miresei, plătibilă
de tatăl ei tocmai peste şapte ani, şi care reprezenta, pentru
bietul Iacob, o afacere foarte proastă, de vreme ce, în mod
neruşinat, o slujnică de conformaţie necunoscută era evaluată în
bani, la dublul cît ar fi preţăluit oricine, aici sau în Ţara apusului,
un sclav de calitate medie. Dar era cu neputinţă să mai schimbi
ceva din aceste aspecte odioase. Vremea unor afaceri mai bune,
simţea Iacob, va mai veni ea odată — simţea în sufletul său
făgăduinţa unor afaceri bune şi o forţă tainică de a le aduce la
bun sfîrşit, ce depăşea desigur pe cea din pieptul acestui diavol
de socru, Laban, arameianul, ai cărui ochi deveniseră atît de
frumoşi la Rahila, copila sa. Cît despre cei şapte ani, nu-i mai
rămînea decît să se apuce de ei şi să-i trăiască. I-ar fi fost mai
uşor să-i petreacă dormind; Iacob, însă, înlătură asemenea
dorinţă, nu fiindcă era de neîndeplinit, dar şi pentru că găsea că
ar fi, oricum, mai bine să-i străbată treaz şi activ.

Aşa procedă Iacob, şi asta ar trebui să facă şi povestitorul şi

să nu-şi închipuie că, prin mica propoziţie „cei şapte ani trecură“,
ar putea sări peste o perioadă de timp, să o socoată că s-a
petrecut ca un somn. Povestitorii folosesc cu multă uşurinţă,
totuşi, această magică formulă, care, chiar dacă este să fie
rostită, n-ar trebui să le alunece de pe buze decît încărcată de
semnificaţie şi cutremurată de respect în faţa vieţii, ca, în felul
acesta, şi ascultătorul să se mire, mişcat şi visător, prin ce
minune se vor fi scurs cei şapte ani de necuprins, sau ce puteau fi
cuprinşi numai cu mintea, nu şi cu sufletul — şi, anume, ca şi cum
s-ar fi scurs şapte zile. Într-adevăr, tradiţia ne arată că, de fapt,
pentru Iacob, cei şapte ani a căror perspectivă îl umpluse, la
început, de o teamă împinsă pînă la deznădejde, s-au scurs ca
zile, iar tradiţia aceasta se sprijină, evident, în cele din urmă pe
chiar mărturisirea lui — este, aşadar, cum se obişnuieşte să se
spună, autentică şi, dealtfel, cu totul convingătoare. Prin urmare,
nu era vorba de vreun somn de şapte ani, ca în basme, şi nici de
vreo altă vrajă, decît cea a Timpului însuşi, ale cărui unităţi mari
se petrec cum se petrec şi cele mici — nici mai repede adică, nici
mai încet, ci pur şi simplu se petrec. O zi are douăzeci şi patru de
ore şi, deşi o oră constituie un tot şi o durată considerabilă, care
cuprinde multă viaţă şi mii de bătăi de inimă, totuşi, de la o
dimineaţă la alta, se scurg atît de multe, în somn sau în veghe,
fără să ştii cum, şi tot atît de puţin ştii cum se scurg şapte astfel
de zile de viaţă, o săptămână deci, acea unitate de timp din care
patru ajung să-i îngăduie lunii să parcurgă toate fazele sale. Iacob
n-a povestit că acei şapte ani au trecut pentru el „ atît de repede“
de parcă ar fi fost zile, n-a vrut să micşoreze, cu astfel de
comparaţie, valoarea unei zile de viaţă. Nici ziua nu trece
„repede“, dar trece cu dimineaţa, amiaza, după-amiaza şi seara, o
zi între altele, şi tot aşa se petrece anul cu anotimpurile lui, din
înviere în înviere, în acelaşi chip de nedescris trece un an printre
alţii. De aceea, Iacob a lăsat urmaşilor mărturia că cei şapte ani i-
au trecut cum trec zilele.

N-are rost să amintim că un an nu constă numai din

anotimpurile sale, nu numai din ciclul ce începe cu primăvara,
ieşitul la păscut şi tunsul oilor, recolta şi jăregaiul verii, apoi
primele ploi şi arăturile toamnei, şi sfîrşeşte cu zăpada şi nopţile
geroase, pînă ce cătina înfloreşte iarăşi, roşietică; acesta ar fi
doar cadrul, un an ar fi un enorm fragment de viaţă, bogat în
întîmplări, o adevărată mare ce trebuie băută. Un fragment
asemănător, bogat în gînduri, sentimente, acţiuni şi întîmplări îl
constituie şi ziua, şi ora chiar — la scară mai mică, dacă vreţi; dar
deosebirile de mărime între unităţile de timp nu prea sînt
absolute, iar scara lor ne determină totodată şi pe noi, simţirea
noastră, atitudinea şi adaptarea noastră, astfel încît, în anumite
împrejurări, şapte zile sau şapte ore sînt mai greu de înghiţit, şi
reprezintă o mai îndrăzneaţă incursiune în timp decît şapte ani.
Dar ce înseamnă aici îndrăzneală! Nu contează dacă te scufunzi
curajos sau şovăitor în acest şuvoi: nimic nu trăieşte fără să se
lase în voia lui — şi de altceva nici nu mai e nevoie. Şuvoiul ne
poartă cu o putere năprasnică, fără să ne dăm seama de silnicia
lui, iar dacă privim îndărăt, de la punctul de unde am intrat în
şuvoi, înseamnă „mult“ şapte ani, de pildă, care s-au petrecut
cum se petrec şi zilele. Ba nu se poate nici spune, nici deosebi,
cum se lasă omul în voia timpului, bucuros sau temător;
necesitatea s-o facă domină asemenea deosebiri şi le anulează.
Nimeni nu afirmă că Iacob ar fi înfruntat şi început bucuros cei
şapte ani; căci abia după scurgerea lor îi era îngăduit să aibă copii
cu Rahila. Dar aceasta era o amărăciune a minţii, în mare măsură
atenuată şi anulată de restricţiile pur vitale, determinate de
relaţia lui cu timpul — dar şi de a timpului cu el. Căci Iacob avea
să ajungă la o sută şase ani, şi dacă spiritul său nu o ştia, trupul şi
duhul cărnii sale o ştiau, astfel încît, pentru el, cei şapte ani, fără
a fi atît de puţin ca în faţa lui Dumnezeu, nu erau nici pe departe
atît ca pentru unul ce nu va atinge decît cincizeci sau şaizeci de
ani, iar sufletul lui putea privi mai senin această aşteptare. În
sfîrşit, pentru obşteasca liniştire trebuie adăugat că nu avea să
îndure un timp de aşteptare în stare pură — căci era prea mult
îndelungat pentru asta. Aşteptarea pură este schingiuire şi chin şi
nimeni n-ar rezista şapte ani să stea nemişcat sau să se agite un
astfel de răstimp, umblînd de colo-colo, sau măcar şapte zile, aşa
cum poţi ajunge în situaţia să te comporţi timp de un ceas. La
scară mai mare sau mare asta nu se poate întîmpla, pentru că, în
asemenea caz, aşteptarea este atît de prelungită şi subţiată,
totodată, atît de mult împănată cu viaţa, încît, pe intervale lungi
de timp, cade pradă uitării, adică se retrage în străfundul
sufletului şi nu mai este ştiută. Iată de ce o jumătate de oră de
aşteptare în stare pură şi goală poate fi mult mai cumplită şi ne
pune răbdarea la o încercare mai aspră decît o obligaţie de
aşteptare învelită în şapte ani de viaţă. Un fenomen aşteptat pe
curînd ne pune, tocmai prin proximitatea sa, mai puternic şi mai
direct răbdarea la încercare decît unul depărtat, o transformă într-
o nerăbdare ce ne contractă nervii şi muşchii şi face din noi
bolnavi, care literalmente îşi pierd controlul membrelor, în timp ce
o aşteptare cu termen depărtat ne lasă calmi şi nu numai că ne
permite, dar ne şi obligă să mai gîndim la altceva, căci trebuie să
trăim. Astfel, ni se prezintă concluzia ciudată, că omul, oricît de
intens ar aştepta, o face nu cu atît mai greu, ci cu atît mai uşor,
cu cît ceea ce aşteaptă este mai îndepărtat în timp.

Adevărul acestor mîngîietoare consideraţii — un adevăr ce

se reduce la constatarea că natura şi sufletul ştiu totdeauna să se
descurce — se vădi şi se confirmă chiar deosebit de luminos în
cazul lui Iacob. El îl sluji pe Laban mai ales ca păstor, şi se ştie că
un păstor are mult timp; ore în şir, cel puţin, sau întregi jumătăţi
de zi vor trece în calmă contemplaţie şi, dacă aşteaptă ceva,
aşteptarea sa nu va fi învelită în multă viaţă activă. Aici se
vădeşte însă blîndeţea unei aşteptări cu ţel îndepărtat; căci
aşteptarea nu era defel aşa ca Iacob să nu fi ştiut ce să facă, să
umble ori să stea locului, ori să se culce, şi nici nu alerga încoace
şi încolo, cu capul în mîini, prin stepă. Dimpotrivă, se simţea
foarte liniştit, chiar dacă era totodată cam trist, iar aşteptarea nu
constituia ştima principală, ci isonul vieţii sale. Fireşte, se gîndea
şi la Rahila, şi la copiii de zămislit cu ea, cînd şedea departe de
casă, doar cu cîinele Marduca, cinchit şi cu obrazul în palmă, sau
culcat pe spate, cu mîinile după ceafă şi picioarele încrucişate
unul peste altul, fie la umbra vreunei stînci, fie a unui tufiş, ori
stînd în picioare, în mijlocul cîmpiei nesfîrşite, sprijinit în bîtă şi
lăsînd oile să pască în jurul lui — însă nu se gîndea numai la ea, ci
şi la Dumnezeu şi la toate întîmplările mai apropiate sau mai
îndepărtate, adică la fuga de acasă şi la pribegia care a urmat, la
Elifaz şi la visul glorios de la Beth-el, la veselia oamenilor iscată
de blestemarea lui Esau şi la Isaac cel orb, la Avraam şi la cu care
prilej îşi amintea şi de grădina sădită, cu ajutorul turn, la potop, la
Adapa sau Adama din grădina raiului... său, de Laban, diavolul,
grădină care a însemnat un atît de mare progres în gospodăria şi
bunăstarea acestui om.

Nu-i de prisos să ştim că, în primul an al contractului, Iacob

încă nu păzi oile sau le păzi doar rar, căci, lăsînd treaba asta în
seama lui Abdheba, omul-de-douăzeci-de-sicli, sau chiar a fetelor
lui Laban, el lua parte, potrivit dorinţei şi poruncii unchiului său, la
lucrările cerute de binecuvîntata descoperire: instalarea
conductelor de apă şi amenajarea heleşteului, pentru care se
folosi o depresiune naturală a terenului, bine nivelată cu hîrleţul,
după care, malurile îi fură căptuşite cu zidărie, iar fundul lipit cu
argilă şi sacîz. În sfîrşit, veni rîndul grădinii — şi Laban ţinu
neapărat ca şi această nouă lucrare să fie executată nemijlocit de
mîinile binecuvîntate ale nepotului, căci era încredinţat acum de
eficacitatea Binecuvântării dobîndite prin vicleşug, şi se bucura de
înţelepciunea cu care pusese pentru timp îndelungat această
eficacitate în slujba intereselor lui economice. Oare nu era
limpede şi vădit că fiul Rebecăi era aducător de noroc aproape
împotriva voinţei lui, că prin simpla sa prezenţă crea situaţii, le
înviora şi le pornea într-o curgere nebănuită, situaţii ce fuseseră
pînă atunci sortite parcă să rămînă în veci încremenite sau să se
tîrască jalnic? Ce muncă şi ce activitate bogată în făgăduieli
ţîşniră deodată în gospodăria şi pe ogorul lui Laban! Peste tot se
săpa, se ciocănea, se ara şi se planta! Laban luase bani cu
împrumut, pentru a fi la înălţimea măririi întreprinderii şi a
cumpărăturilor necesare: fiii lui Işullanu din Harran îi acordară un
împrumut, cu toate că pierduseră procesul cu el. Căci erau
oameni reci, cu spiritul practic şi personal cu totul insensibili,
pentru care un eşec într-o contestaţie juridică nu constituia defel
un motiv să nu încheie cu adversarul norocos o nouă afacere şi
anume chiar pe baza forţei economice cu care îi bătuse şi care
făcea din el acum, în ochii lor, un datornic bun de plată, aşa că nu
şovăiră să-i dea bani cu împrumut. Aşa se petrec lucrurile în viaţa
economică, iar Laban nu se mira de atît. Avea nevoie de banii
băncii, chiar şi pentru simbria şi hrana celor trei sclavi năimiţi, ce
aparţineau unui proprietar din oraş, care-i închiria. Iacob îi punea
la treabă şi le supraveghea truda muşchilor, lucrînd şi el cu mîna,
ca supraveghetor şi şef de echipă. Desigur că situaţia lui în casă,
chiar şi fără vreo înţelegere statornicită de mai înainte, nu se
putea compara nici o clipă cu cea a sclavilor tunşi chilug şi
marcaţi cu numele proprietarului, tatuaţi, adică, în palma dreaptă,
cu o culoare de neşters. Contractul pe şapte ani, aflat într-o lădiţă
de argilă, în încăperea din beci, lîngă terafimi, îl deosebea acum
pe Iacob de starea lor de sclavie. El era nepotul casei, logodnicul
şi, pe deasupra, stăpînul izvorului şi deci meşterul irigării şi
grădinar-şef — căci Laban îi dăduse neîntârziat aceste titluri şi ştia
de ce o face.

Credea, totodată, că ştie de ce îi lăsa în seamă lui Iacob cea

mai mare parte a cumpărăturilor de unelte, materiale de
construcţii, seminţe şi răsaduri trebuincioase noilor lucrări şi în
care erau vîrîţi banii împrumutaţi. Laban avea încredere, pe drept
cuvînt, în mîna norocoasă a nepotului său; căci ieşea mai bine şi
obţinea mărfuri mai frumoase decît dacă s-ar fi tocmit el,
întunecatul şi lipsitul de Binecuvîntare, deşi Iacob scotea şi el un
folos din treaba asta şi începu, încă de pe atunci, să pună
temeliile, deocamdată modeste, ale viitoarei lui prosperităţi. Căci
înţelegea rolul său în relaţiile comerciale cu clienţii, tîrgoveţi sau
săteni veniţi de departe, fără asprime şi rigiditate, purtîndu-se ca
şi cum ar fi fost nu doar salariatul împuternicit şi mijlocitorul lui
Laban, ci, dimpotrivă, le întreţinea în spiritul misitului, al
negustorului independent, atît de isteţ, îndemînatic, îngăduitor şi
bun de gură, încît, fie că erau cumpărături plătite cu bani peşin,
fie că era vorba de numeroasele schimburi, de fiecare dată se
alegea cu un cîştig personal, mic sau mare, după împrejurări, încît
putu să-şi înjghebe o mică turmă proprie de capre şi oi, chiar
înainte de a începe să păzească turmele lui Laban. Căci Domnul
Dumnezeu strigase, acoperind cu glasul său sunetele harpelor, că
Iacob se va întoarce bogat la casa lui Isaac, şi aceasta era,
totodată, o făgăduială, dar şi o poruncă — o poruncă, adică, în
sensul, bineînţeles, că făgăduielile nu se prea pot împlini fără
participarea omului. Să-l facă el de minciună pe Domnul
Dumnezeu şi să dea în mod nelegiuit de ruşine cuvîntul Lui, din
curată neglijenţă şi scrupule excesive, şi încă faţă de un unchi
care aproba, întunecat, toate durităţile vieţii economice, fără să
se fi priceput vreodată cu adevărat să tragă vreun folos pentru
sine din ele? Iacob nu era nici măcar ispitit să săvîrşească
asemenea păcat. Să nu se creadă că l-a minţit, înşelat şi
dezavantajat pe ascuns. Laban era îndeobşte la curent cu
activitatea lui Iacob, iar în cazurile concrete, cînd lucrurile erau
foarte limpezi, închidea literalmente un ochi, în timp ce colţul gurii
îi atîrna în jos. Căci vedea că aproape totdeauna ieşea mai bine
decît dacă s-ar fi tocmit el, stîngaci cum era, şi apoi avea pricini
să se teamă de Iacob şi să-i treacă multe cu vederea, căci acesta
se supăra lesne şi voia să te porţi gingaş cu el, din respect pentru
harurile sale binecuvîntate. Iacob i-o şi spusese foarte sincer,
atrăgîndu-i atenţia o dată pentru totdeauna lui Laban în această
privinţă:

— Stăpîne, dacă ai de gînd să te ţii de capul meu şi să mă

sîcîi mereu pentru cel mai mic cîştig care o să-mi cadă din negoţul
făcut în slujba ta, şi ai să te uiţi chiorîş, dacă se va întîmpla să nu
fii tu singurul care să tragi toate foloasele de pe urma dibăciei
slugii tale, atunci să ştii că ai să-mi mîhneşti atît inima, cît şi
Binecuvîntarea din trupul meu, şi numai tu ai să fii pricina dacă
afacerile tale nu vor mai înflori în mîinile mele. Bărbatului numit
Belanu, de la care am cumpărat sămînţa, ca să-ţi poţi mări
lanurile, i-a vorbit în vis Domnul, Dumnezeul meu, zicîndu-i:
„Acela cu care faci negoţ şi te tocmeşti, este binecuvîntatul meu,
Iacob, asupra căruia eu veghez şi-i ocrotesc creştetul şi călcîiele.
Aşa că bagă de seamă şi dă-i peste măsura cuvenită, adică acele
cinci măsuri de grîne pe care vrea să le cumpere de la tine cu
cinci sicii, socoteşte-i la două sute cincizeci de sile măsura, nu la
două sute patruzeci sau chiar la două sute treizeci de sile, cum ai
fi putut oricum s-o faci cu Laban, altfel, păzeşte-te de mînia mea!
Iacob îţi va da nouă sile de ulei pe un siclu şi cinci mine de lînă pe
încă un siclu şi pe deasupra un berbec bun, care va preţui un siclu
şi jumătate, iar pentru rest, un miel din turma lui. Îţi va da toate
acestea drept plată pentru cele cinci măsuri de orz de sămînţă, în
loc să-ţi dea cinci sicii, şi, pe deasupra, te vei bucura de multe
priviri prieteneşti şi vorbe înveselitoare, astfel că vei avea plăcere
în tîrguiala cu muşteriul tău. Dacă, însă, vrei să-i faci preţuri mai
mari, păzeşte-te! Căci am să-ţi lovesc vitele cu felurite plăgi,
femeia are să-ţi rămînă stearpă, iar copiii tăi vor orbi şi se vor
tîmpi, ca pe viitor să-mi ştii de frică.“ Atunci, Belanu,
înspăimîntîndu-se de Domnul, Dumnezeul meu, a făcut întocmai
cum i-a poruncit, şi astfel am izbutit să capăt orzul mult mai ieftin
decît oricare altul şi, îndeosebi, unchiul meu. Să se întrebe unchiul
şi să vadă dacă ar fi putut să-l facă pe cineva să ia nouă sicle de
ulei pe un siclu, cînd, pe piaţă, se capătă la acest preţ
douăsprezece sile de ulei şi chiar mai mult, şi şase mine de lînă
pe un siclu, fără a mai vorbi de preţul la care au fost socotite
grînele. Iar pentru siclul şi jumătate pe care mai trebuia să-l
plăteşti, n-ai fi trebuit să dai, una peste alta, trei miei sau un porc
şi un miel? De aceea am luat doi miei din turma ta, i-am însemnat
cu dangaua mea, şi acum sînt ai mei. Dar ce importanţă poate
avea asta între tine şi mine? Nu sînt eu logodnicul copilei tale şi,
prin ea, ceea ce este al meu nu-i, deopotrivă, şi al tău? Dacă vrei
ca Binecuvântarea mea să-ţi fie folositoare, iar eu să te slujesc cu
plăcere şi isteţime, trebuie să nădăjduiesc la o răsplată şi să mă
îmboldească o ispită, altminteri sufletul meu va fi neputincios şi
fără vlagă, iar Binecuvîntarea mea nu te va sluji.

— Păstrează mieii, îi răspunse Laban.

 Şi asta se repetă între ei de mai multe ori, pînă cînd bătrînul
preferă să tacă şi să-l lase în pace pe Iacob. Căci, bineînţeles, nu
voia ca sufletul să-i ajungă neputincios şi fără vlagă, şi trebuia să-
şi răsfeţe viitorul ginere. Dar tot se simţi bucuros cînd conducta fu
gata, heleşteul umplut cu apă, grădina sădită şi ogorul mărit,
astfel încît îl putu trimite pe Iacob să păzească oile în stepă,
departe de casă, la început mai aproape, apoi tot mai departe.
Săptămîni şi chiar luni, Iacob nu se mai întoarse sub acoperişul lui
Laban, ci trebui să-şi înjghebe acolo, în mijlocul cîmpiei, un
acoperiş uşor împotriva soarelui şi a ploilor, lîngă un rezervor de
apă, nişte garduri de papură şi pămînt bătucit pentru ţarcul oilor,
precum şi un foişor şubred, ca adăpost împotriva fiarelor şi post
de pază. Acolo trăi, cu hrană proastă, avînd drept arme toiagul
îndoit la un capăt şi praştia de la cingătoare, păzind cu cîinele
Marduca turma împrăştiată pe păşuni şi se lăsă în voia timpului,
stînd de vorbă cu dulăul, care îşi da aerul că l-ar înţelege, şi chiar
îl înţelegea într-o anumită măsură; Iacob adăpa oile şi le băga
seara în ţarc, suferea de căldură şi de frig, şi nu-şi prea afla
somnul; căci noaptea lupii urlau, dînd tîrcoale turmei, iar cînd se
apropia pe furiş leul, Iacob trebuia să facă larmă cît doisprezece
bărbaţi, strigînd şi turuind, pentru a goni tîlharul din preajma
tîrlei.

Despre propășirea lui Laban

Cînd Iacob se întorcea cu turma acasă, cale de o zi sau două,

pentru a da socoteală stăpînului său de numărul oilor şi al noilor
fătări, şi îi trecea prin faţă mioarele, socotindu-le, o revedea de
fiecare dată pe Rahila, care aştepta şi ea curgerea timpului, şi
amîndoi, ţinîndu-se de mînă, se ascundeau într-un loc unde să nu
fie văzuţi, să vorbească de ei, de soarta lor, cum mai aveau atît
de aşteptat şi tot nu le era încă îngăduit să zămislească împreună
copii, şi cînd o consola el pe ea, cînd ea îl consola pe el. Dar
Rahila avea nevoie cel mai adesea de mîngîiere, căci ei timpul i se
părea mai lung şi-i punea sufletul la o încercare mai grea,
deoarece, nefiind menită să trăiască o sută şase ani, ci doar
patruzeci şi unu, şapte ani erau pentru ea o bucată de viaţă mult
mai lungă decît pentru el. De aceea, cînd se afla singură cu Iacob,
lacrimile îi ţîşneau din adîncul sufletului, dulcii ei ochi negri
plîngeau şi se jelea:

— Ah, Iacobe, tu, vărul meu din depărtări, care-mi eşti

făgăduit, cît de cumplit suferă inima micii tale Rahila, din pricina
nerăbdării! Uite, fazele lunii se perindă, timpul se petrece, ceea
ce este, totodată, şi bine şi trist, căci am să împlinesc curînd
paisprezece ani şi va trebui să mai aştept pînă la nouăsprezece
ani, ca timpanele şi harpele să răsune în cinstea noastră şi să
păşim în camera nupţială, şi am să fiu înaintea ta ca neprihănita
în faţa zeului din Templul Suprem, iar tu ai să spui: „Voi fecunda
această femeie şi o voi face să rodească şi frumos va fi rodul
grădinii“. Dar pînă atunci are să mai treacă atît de multă vreme,
după voia tatălui meu, care m-a vîndut ţie, încît n-am să mai fiu
aceea care sînt acum, şi cine ştie dacă nu mă va atinge înainte
vreun demon, încît să mă îmbolnăvesc şi să-mi fie vătămată chiar
şi rădăcina limbii, iar orice ajutor omenesc să fie neputincios?
Chiar dacă mi-aş veni în fire din această atingere demonică, s-ar
putea să-mi pierd părul şi pielea să mi se vateme, să mi se
gălbejească şi să se umple cu pete, încît prietenul să nu mă mai
cunoască! Mă tem groaznic de asta, nu mai pot dormi noaptea,
arunc pătura de pe mine şi rătăcesc prin casă şi prin curte, în
vreme ce părinţii dorm, şi mă apucă o deznădejde cumplită,
gîndindu-mă că timpul trece şi, totuşi, nu trece, doar simt atît de
limpede că ţi-aş fi rodnică, şi pînă voi avea nouăsprezece ani aş fi
în stare să am şase băieţi sau chiar opt, cred că ţi-aş dărui din
cînd în cînd şi gemeni, iar eu plîng pentru că mai trebuie să
aşteptăm atît.
 Atunci Iacob îi lua capul în mîini şi o săruta sub amîndoi ochii
— ochii lui Laban, care se întorseseră la ea înfrumuseţaţi — şi-i
sorbea lacrimile cu un sărut care-i lăsa buzele jilave, apoi îi
spunea:

— Ah, mica, buna şi înţeleapta mea oiţă, nerăbdătoare să

fie mamă, ţine-ţi firea! Uite, aceste lacrimi ale tale, le iau cu mine
şi le duc acolo, în adîncul cîmpiei şi-n singurătate, zălog şi
mărturie că eşti a mea, că ai încredere în mine şi mă aştepţi cu
răbdare şi cu nerăbdare, ca şi eu pe tine. Căci te iubesc, şi mi-e
dragă mai presus de orice noaptea ochilor tăi, iar dogoarea frunţii
tale, cînd ţi-o sprijini de fruntea mea, mă mişcă pînă-n străfundul
făpturii mele. Cosiţele tale, negre şi mătăsoase, sînt ca blana
turmelor de capre de pe povîmişul Ghileadului, dinţii tăi sînt albi
ca lumina zilei, iar obrajii tăi îmi aduc aievea în minte frăgezimea
piersicii. Gura ta este aidoma cu smochina tînără, cînd dă în pîrg
pe ramuri, şi, cînd ţi-o închid cu un sărut, suflul nărilor tale are
mireasma mărului. Acum eşti nespus de drăgălaşă şi frumoasă,
dar crede-mă, la nouăsprezece ani vei fi şi mai frumoasă încă, iar
sînii tăi vor fi asemena chiorchinilor de curmali şi ciorchinilor de
viţă. Căci tu, iubita mea, eşti dintr-un sînge pur, nici o boală nu se
va lipi de tine, nici un demon nu te va atinge; Domnul, Dumnezeul
meu, te va ocroti, el care m-a purtat către tine şi te-a păstrat
pentru mine. În ce mă priveşte, dragostea şi căldura mea pentru
tine sînt de nezdruncinat şi ca o flacără, pe care ploaia anilor, cît
ar fi de mulţi, nu o va stinge. La tine mă gîndesc cînd mă întind la
umbra vreunei stînci sau a vreunui tufiş, ori stau în picioare,
sprijinit în bîtă; şi tot spre tine îmi zboară gîndul cînd umblu în
căutarea vreunei mioare rătăcite, cînd îngrijesc oaia bolnavă sau
car pe umeri mielul obosit, cînd îl înfrunt pe leu sau scot apă din
puţ pentru turmă. Şi făcîndu-le pe astea toate, la tine mă gîndesc,
şi-mi omor timpul. Iar el trece fără încetare, oricare mi-ar fi
treburile, căci Dumnezeu nu-i îngăduie să stea nici o clipă pe loc,
fie că dorm, fie că veghez. Tu şi cu mine nu aşteptăm în gol şi la
întîmplare, ci, dimpotrivă, noi ne cunoaştem ora, iar ora ne
cunoaşte şi ea, şi ne vine în întîmpinare. Într-un fel, poate că nu-i
rău că între ea şi noi mai dăinuie un răgaz, deoarece cînd ne va
suna ora, noi vom pleca în ţara în care, pe vremuri, s-a tras şi
străbunul nostru, şi va fi bine dacă, pînă atunci, averea mea va
mai creşte puţin prin afaceri bune, ca să se împlinească
făgăduiala Dumnezeului meu, care mi-a spus că mă va readuce
bogat în casa lui Isaac. Căci ochii tăi sînt pentru mine ca ai lui
Iştar, zeiţa îmbrăţişărilor, care îi spunea lui Ghilgameş: „Caprele
tale să fete îndoit, iar oile tale să fete gemeni“. Şi, dealtfel, dacă
nouă nu ne este încă îngăduit nici să ne îmbrăţişăm şi nici să fim
rodnici, în schimb oile noastre se prăsesc cu folos pentru a ne sluji
dragostea, încît fac afaceri bune pentru Laban şi pentru mine şi
ajung încărcat de bogăţii în faţa Domnului, înainte de a o porni la
drum.

Aşa o mîngîia Iacob, spunînd cu tact ce trebuia de

fecunditatea turmelor, care ţinea oarecum loc propriei lor
fecundităţi; şi se păru că, într-adevăr, zeiţa locală a îmbrăţişărilor,
împiedicată de întunecata asprime a lui Laban să-şi arate puterea
la oameni, îşi scotea paguba cu animalele de care se îngrijea
Iacob, adică turma de oi a unchiului, ajunsă mai înfloritoare decît
oricare alta. În felul acesta, Binecuvîntarea lui Isaac îşi vădi
puterea mai limpede ca niciodată, iar Laban era tot mai bucuros
că îl luase în slujbă pe nepotul său, căci folosul ce-l trăgea era
mare şi, cînd sosea călare pe un bou, venind cale de o zi sau chiar
două, pentru a cerceta turma, era foarte mirat de această
înflorire, păzindu-se, însă, a spune ceva, în bine sau în rău —
adică mai ales în rău, întrucît cea mai simplă înţelepciune îi
poruncea să fie îngăduitor cu un asemenea crescător de vite şi
bărbat binecuvîntat, chiar dacă acesta avea grijă şi de propriile lui
interese, şi îşi punea deoparte, în afacerile făcute, ceva cîştiguri
pentru el însuşi, după un temei afirmat făţiş. Ar fi fost necugetat
să atace temeiul, dacă Iacob dădea dovadă de cumpătare; căci
asemenea bărbat se cerea tratat cu grijă, ca nu cumva să-i fie
tulburată Binecuvîntarea dintr-însul.
 Într-adevăr, Iacob era deosebit de priceput ca crescător de
vite şi baci al stînei, fiind mai în voia sa aici decît stînd pe lîngă
gospodărie şi supraveghind irigarea şi grădina. Era păstor prin
naştere şi prin fire, bărbat al lunii, nu al soarelui şi al muncilor
pămîntului; în pofida dificultăţilor şi a primejdiilor, traiul de păstor
era pe potriva năzuinţelor firii sale, căci acest soi de trai, demn şi
contemplativ, îi dădea răgazul să se gîndească la Dumnezeu şi la
Rahila; iar cît despre animale, le iubea cu inima şi simţurile; da, în
adevăr, Ie iubea cu toată blîndeţea şi puterea simţurilor sale, le
iubea căldura, îi era drag cum se răsfirau să pască în depărtări şi
iarăşi se adunau bulucite laolaltă, îi plăcea corul idilic al behăitului
lor pe diferite tonuri, sub nemărginirea bolţii cereşti — iubea
fizionomiile lor resemnate şi tăcute, urechile lor depărtîndu-se
orizontal de cap, ochii lor mai mult laterali şi strălucitori ca
oglinzile, sub smocurile dese de lînă, care le cădeau de pe frunte
pe partea de deasupra botului lat, iubea capul puternic şi sfînt al
berbecului, cît şi pe acela, mult mai gingaş şi mai frumos modelat,
al oilor, şi iubea, deopotrivă, chipul nevinovat şi copilăresc al
mielului — dar iubea şi marfa miţoasă, încîrlionţată şi preţioasă,
pe care oile o purtau paşnic cu ele, blana ce se înnoia mereu, iar
primăvara şi toamna, cu ajutorul lui Laban şi al argaţilor, o spăla
pe spatele lor şi apoi o tundea; intuiţia lui atingea măiestria în
îngrijirea animalelor şi în înţeleaptă potrivire a împerecherilor şi
fecundităţii lor, pe care se pricepea să le îndrume cu o grijă
atentă, fiind desăvîrşit cunoscător al stirpelor şi al indivizilor, al
calităţii lînii şi al caracteristicilor lor trupeşti — fără să vrem să
afirmăm că minunatele rezultate ce le dobîndea trebuiau puse
numai în seama priceperii sale. Căci nu numai că le ameliora rasa,
şi obţinea produse remarcabile şi valoroase de oi de carne şi oi de
lînă, dar în mîinile sale creştea şi capacitatea de reproducere a
turmei, iar naşterile multiple depăşeau orice măsură obişnuită,
fiind nemaipomenit de frecvente. În staulele sale nu se afla oaie
stearpă, toate fătau, unele cîte doi sau trei miei, rămînînd grele
chiar şi la opt ani trecuţi, în călduri erau două luni şi grele doar
patru luni, mieluşelele erau bune de gonit şi de fecundat cînd
împlineau anul, iar păstorii străini ziceau că, în turma lui Iacob
apuseanul, chiar şi batalii gonesc pe lună plină. Astea erau glume
şi superstiţii; dar dovedeau caracterul vădit extraordinar al
succeselor lui Iacob, şi depăşeau de bună seamă posibilităţile
simplei priceperi profesionale. Oare trebuia, într-adevăr, invocată
acţiunea zeiţei locale a îmbrăţişărilor pentru explicarea
fenomenului atît de pizmuit? După părerea noastră ar trebui, mai
curînd, acceptată ideea că meritul era al baciului stînei. Era
îndrăgostitul osîndit să aştepte; nu-i era îngăduit să aibă copii cu
Rahila; şi cum adeseori în lume asemenea oprelişti şi zăgăzuire
impuse dorinţei şi puterii şi-au găsit eliberarea în mari opere
spirituale, la fel şi sentimentele lui lacob au aflat o transpunere
simbolică, un sprijin, în fecunditatea înfloritoare a vieţii făpturilor
ce depindeau de dragostea şi îngrijirea celui în suferinţă.

Acea tradiţie, ce constituie comentariul savant al unui text

iniţial străvechi, care, la rîndul său, este redactarea tîrzie a unor
cîntări alternate şi a convorbirilor frumoase dintre păstori, ne
transmite ştiri supraîmbucurătoare despre afacerile lui lacob cu
oile; tradiţia se face vinovată de exagerări în tendinţa ei de
glorificare, din care să ne păzim, însă, să scădem prea mult,
mînaţi de imboldul de a preciza definitiv adevărul istoric, ca nu
cumva să-l deformăm iarăşi. În fapt, exagerarea sălăşluieşte, în
mare parte, nu abia în comentariile şi relatările celor veniţi mai
tîrziu, ci se afla în chiar întîmplările relatate sau, de fapt, în
oameni; căci, noi ştim cît de înclinaţi sînt aceştia, dintotdeauna,
să exagereze nemăsurat în aprecierea şi plata unor bunuri pe
care, sub înrîurirea modei, au convenit să le admire şi să le
rîvnească. Aşa s-a petrecut şi cu produsele tîrlei lui lacob. Zvonul
despre neasemuita lor desăvîrşire se împrăştiă, cu trecerea anilor,
prin împrejurimile învecinate sau depărtate ale Harranului, atît
printre cei de o seamă cu lacob, cît şi printre proprietari ca Laban,
noi trebuind să lăsăm necercetat în ce măsură acţiona şi o
anumită orbire, provocată de forţa binecuvântării bărbatului.
Faptul cert este că între oameni se generalizase obsesia să aibă în
gospodăria lor măcar o singură oaie din turma lui lacob. Îşi făceau
din asta un titlu de onoare. Veneau în pelerinaj de departe, pentru
a se tocmi cu el, iar cînd îşi dădeau seama, la faţa locului, că
zvonul exagerase, că era vorba de oi obişnuite şi oarecare, fie
chiar foarte bune, se străduiau, de dragul modei, să vadă, totuşi,
în ele animale miraculoase, ba se lăsau cu bună ştiinţă înşelaţi de
lacob, încît luau, pe simplul lui cuvînt, o oaie care după dinţi avea
cel puţin şase ani, drept un animal tînăr. Plăteau, fără să
crîcnească, preţul cerut. Tradiţia afirmă că lacob ar fi primit în
schimbul unei oi, ba un băgar, ba o cămilă, ba chiar un sclav sau
o sclavă — ceea ce este exagerat dacă vrem să generalizăm
asemenea tîrguri şi să ne închipuim că erau obişnuite; dar
schimburi de acest fel au avut loc, iar în ceea ce priveşte sclavii
drept contravaloare, nu era vorba chiar numai de exagerări. Căci,
cu timpul, lacob a avut nevoie de ajutoare în întreprinderea sa, de
păstori-ajutori, pe care-i închiria de la partenerii săi de afaceri şi al
căror preţ îl socotea în preţul mărfii vîndute; lînă, lapte acru, piei,
corzi sau chiar animale vii. Iar de-a lungul anilor, se întîmplă chiar
să dea unora dintre aceşti păstori-ajutori o independenţă
completă în privinţa supravegherii păşunilor, gospodăririi unor
turme şi a produselor lor. Cu aceştia, lacob statornicise o învoială
fixă: la o sută de oi, şaizeci şi şase sau şaptezeci de miei pe an,
un sila de lapte acru sau o mină şi jumătate de lînă de cap — fiind
de la sine înţeles că aceste beneficii îi reveneau lui Laban, dar,
cum toate treceau prin mîna lui lacob, era limpede că îi mai
rămînea ceva şi acestuia, dacă n-ar fi decît pentru că, pînă a le
preda, mai făcea afaceri cu acea marfă.

Dar oare aceasta era toată binecuvântarea de care se

bucurase Laban, bulgărele de pămînt, prin acţiunea lui lacob? Nu
— cu condiţia ca fericita şi neaşteptata înmulţire a familiei sale să
fi avut legătură cu prezenţa nepotului în casă; presupunere certă
în orice caz, indiferent dacă vrem să atribuim îmbucurătorului
fenomen o cauză tainică sau o explicaţie logică. Ceea ce avem de
relatat aici ar fi cu siguranţă interpretat ca exagerare şi minciuni
absurde, dacă am fi un născocitor de basme, şi am socoti, printr-o
tăcută înţelegere cu cititorii, că intră tocmai în meseria noastră să
le desfăşurăm prin faţa ochilor, pentru a-i distra o clipă, poveşti
înşelătoare sub haina adevărului; chiar aşa tot ne-am expune
învinuirii că îndrugăm năzdrăvănii şi minciuni vînătoreşti,
urmărind doar să ne asigurăm succesul şi să mai uluim
credulitatea unor ascultători, care are totuşi limitele sale. Cu atît
mai bine că nu aceasta este menirea noastră; că, dimpotrivă, ne
sprijinim pe ştirile transmise de tradiţie, a căror valoare nu suferă
pentru că nu sînt toate cunoscute tuturor, ci de pe urma faptului
că, pentru unii ascultători, unele din aceste ştiri sună de parcă ar
fi noutăţi. Deci, sîntem în măsură să ne rostim părerile cu un glas
calm, deşi stăruitor şi sigur de adevărul cauzei, respingând
dinainte asemenea întîmpinări, ce dealtfel s-ar fi putut ivi.

Pe scurt, Laban, fiul lui Betuel, deveni din nou tată în chiar
răstimpul primilor şapte ani în care i-a slujit lacob, şi anume tată
al mai multor fii. Cu alte cuvinte, în plină propăşire, fu despăgubit
pentru jertfa neîmplinită şi vădit respinsă de pe vremuri, pentru
pruncul vîrît în chipul de lut; dar nu o despăgubire simplă, ci una
întreită. Căci de trei ori la rînd, în al treilea, al patrulea şi al
cincilea an de cînd lacob locuia la unchiul său, Adina, femeia lui
Laban, nearătoasă cum era, rămase grea şi duse la bun sfîrşit, cu
dureri de care se fălea, sămînţa pe care o primise, ba mai purtă la
gît şi semnul stării în care se afla, o mică piatră găunoasă, în
mijlocul căreia suna o alta mai mică, pentru ca, apoi, să nască,
printre urlete şi rugăciuni, în chiar casa şi prezenţa lui Laban,
stînd îngenuncheată pe cîte două cărămizi, pentru a face loc
copilului în faţa porţii trupului ei, ţinută în braţe de o moaşă pe la
spate, pe cînd o alta sta cinchită lîngă ea, să supravegheze
poarta. Naşterile au fost fericite, şi cu toată vîrsta înaintată a
Adinei, nici o boală nu i-a pus viaţa în primejdie, în repetate
rînduri i se dăruiseră lui Nergal cel roşu bucate, înduplecîndu-l pe
zeu cu bere, pîini de alac şi chiar miei de jertfă, să-i oprească pe
cei patruzeci de slujitori ai săi, aducători, de boli, de la orice
amestec în acest caz. Aşa se făcu că, în nici una din cele trei
naşteri, măruntaiele născătoarei nu se întoarseră pe dos, şi nici
vrăjitoarea Labartu nu găsi de cuviinţă să-i astupe trupul. Adina
născu trei băieţi voinici, al căror neastîmpăr prefăcu casa lui
Laban, posomorită pînă atunci, într-un adevărat leagăn al vieţii.
Primului i-au zis Beor, celui de-al doilea, Alub, iar ultimului, Muras.
Adina nu numai că nu avu de pătimit de pe urma acestor trei
sarcini şi naşteri fără pauză între ele, ci, dimpotrivă, păru apoi mai
tînără şi mai puţin nearătoasă, şi se gătea de zor cu basmale,
cingători şi salbe, pe care Laban i le cumpăra la Harran, în oraş.

Inima greoaie a lui Laban se umflă de mîndrie. Omul

strălucea pe cît putea. Chiar colţul damblagit al gurii pierduse din
expresia sa de acreală şi schiţa un zîmbet de mulţumire şi
înfumurare. Îngîmfarea buhăită, pe care o vădea, era destul de
explicabilă, căci ogorul îi propăşea, afacerile îi prosperau în chip
minunat, fecunditatea sălăşluia în coapsele sale, casa îi era
izbăvită de blestemul care-l ţinuse în întuneric atîta vreme, ca o
urmare a speculaţiei religioase greşite de odinioară. Nu se îndoia
că fericirea sa de acum şi naşterea fiilor erau în strînsă legătură
cu prezenţa lui Iacob, cu faptul că ţinea de casa sa, cu
Binecuvîntarea lui Isaac, şi ar fi greşit foarte tare să se îndoiască
de aceasta. Să fi fost voia bună a celor doi soţi, şi îndeosebi a lui
Laban, în urma reuşitei afacerilor încheiate de nepot, acolo afară,
pentru ei, care le-a înviorat în aşa măsură activitatea conjugală,
încît să se fi redeschis căile fertilităţii? — Oricum efectul trebuia
atribuit acţiunii lui Iacob. Dar aceasta nu micşora propria mîndrie
a lui Laban. Oare nu prin dibăcia şi înţelepciunea sa îl legase de
casa lor pe acest purtător al Binecuvîntării — pe acest pribeag şi
cerşetor, care răspândea prosperitate ori pe unde mergea, chiar
dacă voia sau nu? Dealtfel, judecînd după bucuria şi admiraţia
măsurată pe care Iacob catadicsise să le arate la naşterea lui
Beor, a lui Alub şi a lui Muras, Laban ajunsese la încheierea că
nepotul nici nu ar fi dorit anume fericirea de tată a unchiului său.
 — Spune-mi, nepoate şi ginere, începea Laban cînd
mergea, călare pe un bou, să cerceteze turmele sau cînd Iacob
venea pe acasă să-i dea socotelile. Spune-mi şi tu dacă nu se
cuvine să fiu lăudat şi dacă zeii îi zîmbesc sau nu lui Laban,
trezindu-mi fii din bărbăţia mea, în zilele-mi cărunte, încît soţia
mea, Adina, mi-a născut aceşti băieţi voinici, deşi încă dinainte
părea a nu mai însemna nimic.

— Tu, bucură-te oricum, îi răspundea lacob, însă pentru

Domnul nostru asta nu este chiar cine ştie ce. Avraam avea o sută
de ani cînd l-a zămislit pe Isaac, iar Sarai nu mai avea de mult
ceea ce femeile obişnuiesc să aibă, cînd Dumnezeu le-a făcut
această bucurie.

— Ai un fel destul de sec să micşorezi întîmplările mari şi

să dezumfli bucuria unui bărbat.

La care lacob i-o întoarse cu răceală:

— Nu ni se cuvine să facem prea mult caz de întîmplările

fericite, cînd ne putem pune în seamă doar o parte din meritul lor.

CAPITOLUL ȘASE
SURORILE
Pocitul

Cum că cei şapte ani erau pe sfîrşite şi se apropia vremea

cînd lacob avea s-o cunoască pe Rahila, abia îi venea să creadă şi,
gîndindu-se la ceasul acela, inima îi bătea cu putere. Căci Rahila
împlinise nouăsprezece ani şi-l aşteptase, în puritatea sîngelui ei,
ce o apăra împotriva atingerilor vătămătoare şi de bolile care ar fi
putut s-o piardă în ochii logodnicului, astfel încît dimpotrivă, în ce
privea înflorirea şi drăgălăşenia, se împlineau întocmai
afectuoasele prevestiri ale lui lacob, şi era mai fermecătoare decît
toate fetele ţinutului, cu boiul mic, plăcut şi minunat proporţionat,
cu cosiţele moi, cu nările groase ale năsucului ei, cu privirea
dulce-mioapă a ochilor oblici, încărcaţi de o noapte prietenoasă şi,
îndeosebi, cu buza superioară depăşind puţin, zîmbitoare, buza
inferioară, dînd colţurilor gurii un contur de o seducătoare
dulceaţă. Da, era mai fermecătoare decît toate fetele, dar dacă o
spunem aşa cum spunea mereu, în sinea lui, lacob, că, adică,
Rahila era fermecătoare mai ales alături de Lia, sora ei mai mare,
nu înseamnă că aceasta ar fi fost mai urîtă decît toate fetele — ci
doar că alcătuia termenul de comparaţie cel mai apropiat, căci
alăturarea de Rahila nu era în defavoarea Liei decît numai sub
aspectul drăgălăşeniei — în timp ce ar fi fost uşor de închipuit un
bărbat care, mai puţin robit acestui aspect decît Iacob, ar fi putut
prefera părul ei blond, bogat şi împletit într-un coc greu, şi
prestanţa trupului ei, parcă anume făcut pentru maternitate, asta,
în ciuda ochilor ei albaştri, becisnici şi umflaţi, a căror privire
încrucişată şi-o ascundea lăsînd pleoapele în jos, cu mîndrie şi
amărăciune. Nici nu se poate sublinia îndeajuns, întru lauda
micuţei Rahila, că ea nu voia nicidecum să se impună în dauna
surorii sale mai în vîrstă, adică să se fălească cu mutrişoara ei
seducătoare sau cu faptul că era copilul şi simbolul lunii
strălucitoare, pe cînd Lia era al lunii în descreştere. Rahila nu era
atît de neştiutoare, încît să nu dea astrului nocturn cinstirea care i
se cuvenea, chiar cînd se micşora, ba, în adîncul sufletului, deşi
nu-şi putea izgoni cu totul din inimă o mică satisfacţie feminină, îl
dezaproba pe Iacob că făcea atît de puţin caz de Lia, pentru a-i
închina numai ei, atît de nestăvilit şi de unilateral, toate
sentimentele.

Se luase hotărîrea ca prăznuirea nunţii să se desfăşoare de

luna plină a solstiţiului de vară, iar Rahila se arăta şi ea bucuroasă
de înălţătoarea zi. Dar era de asemenea adevărat că, de-a lungul
săptămânilor care au precedat-o, ea s-a arătat şi tristă şi,
sprijinită de umărul lui Iacob, obraz lîngă obraz, vărsa lacrimi
tăcute, fără să răspundă la întrebările lui duioase altfel decît cu un
zîmbet trudit şi clătinînd din cap atît de iute, încît lacrimile îi
săreau din ochi. Oare ce avea pe inimă? Iacob n-o înţelegea,
măcar că şi el era pe atunci adesea trist. Îşi plîngea cumva, fata,
fecioria, că floarea sa era aproape de sfîrşit; şi că avea să devină,
curînd, pom încărcat cu roade?

Asta ar fi fost cunoscuta tristeţe a vieţii, nicidecum

incompatibilă cu fericirea, şi pe care o încerca şi lacob adesea în
acel timp. Căci clipa nupţială a vieţii este, de asemenea, şi clipa
morţii şi o sărbătoare a întoarcerii, întrucît luna, după ce a atins
apogeul şi plenitudinea, îşi întoarce din nou chipul către soarele în
care este menită să se piardă. Iacob trebuia s-o cunoască pe
aceea pe care o iubea şi să înceapă să moară. Căci din acea clipă,
viaţa toată nu va mai avea să fie concentrată numai în sine însuşi,
şi nu va mai dăinui ca unic şi stăpîn al lumii; ci avea să se
topească în fiii săi, iar cît despre el, avea să fie al morţii. Totuşi, îi
va iubi pe aceşti purtători ai vieţii sale, împărţite şi devenite
deosebită, pentru că era viaţa lui, pe care, cunoscînd-o pe Rahila,
o revărsase în pîntecele ei.

Pe atunci Iacob avu un vis de care-şi aminti multă vreme,

tocmai din pricina tristeţii lui ciudat de linişti-toare şi
împăciuitoare. Îl visă într-o noapte caldă de Tammuz, pe care o
petrecu la cîmp, la stînile oilor, în vreme ce pe bolta cerului
prinsese a luneca luntrea subţire a lunii, care, cînd avea să-şi
rotunjească frumuseţea, urma să lumineze noaptea voluptoasei
fericiri. Se făcea că mai era încă fugar de la tatăl său, ori că ar
fugi iarăşi; ca şi cum ar mai fi silit o dată să gonească pe o cămilă
prin pustiul roşcat, iar în faţa lui alerga, cu coada întinsă orizontal,
făptura cu urechile ascuţite, cu capul de cîine, se întorcea să-l
privească şi rîdea. Era totodată mereu la fel şi iarăşi la fel,
situaţia, nedesfăşurată odinioară îndestulător, se repeta, acum,
pentru a se împlini.
 Locurile pe unde călărea Iacob erau numai grohotiş, pe care
creşteau doar tufe uscate de mărăcini. Pocitul alerga pe un drum
întortocheat, printre pietre şi ciulini, pierea pe după ele, se ivea
iar şi privea în jurul lui. O dată, cînd pierise, Iacob clipi. Şi abia ce
clipise, că dihania şedea în faţa lui, pe o piatră, şi după cap tot
mai era animal, un cap urît de cîine, cu urechile ascuţite şi ciulite
şi botul subţiindu-se ca un cioc, cu deschizătura pînă la urechi;
trupul însă îi era de om, pînă la degetele picioarelor uşor prăfuite,
un trup ager şi uşurel de adolescent, plăcut la vedere. Şedea
tolănit pe un bolovan, într-o atitudine molatică, puţin aplecat
înainte, cu un braţ sprijinit de coapsa piciorului tras sub el, încît
burta făcea o cută deasupra buricului, iar piciorul celălalt şi-l ţinea
întins înaintea sa, atingînd pămîntul cu călcîiul. Acest picior întins,
cu genunchiul lui zvelt şi partea inferioară a coapsei lungi, frumos
arcuite şi nervoase, pe care şi-o legăna uşor, era tot ce putea fi
mai plăcut la vedere. Dar chiar de la umerii înguşti, de la partea
de sus a pieptului şi de la gît începeau să-i crească zeului peri,
care formau apoi blana gălbuie ca lutul a capului de cîine, cu
botul larg căscat şi cu ochii mici, vicleni, ce i se potriveau aşa cum
poate să se potrivească un cap urît unui trup frumos: în aşa
măsură îi anula frumuseţea, în chip atît de întristător, încît tot
restul, adică picioarele şi pieptul, ar fi putut fi graţioase, dar, cu
acest cap, nu erau. Iar lacob, apropiindu-se, simţi, pătrunzător,
mirosul specific de şacal, răspîndit, din păcate, în jurul său, de
adoleseentul-cîine. Şi lucrurile se vădiră cu totul miraculoase şi
jalnice, cînd acela căscă larg botul şi, cu un glas gutral, începu
anevoie să vorbească:

— Ap-uat, Ap-uat.

— Nu te mai trudi, fiu al lui Usiri, îi spuse lacob. Tu eşti

Anup, călăuza şi deschizătorul căilor, o ştiu. M-ar fi mirat să nu te
fi întîlnit aici.

— A fost din greşeală, i-o întoarse zeul.

 — Cum adică? îl întrerupse lacob.

— Stăpînul Soarelui-apune şi Nebtot, mama mea, m-au

zămislit din greşeală, zise celălalt, mişcîndu-şi anevoie botul.

— Îmi pare rău, răspunse lacob. Dar cum de s-a întâmplat

una ca asta?

— N-ar fi trebuit să-mi fie mamă, i-o întoarse celălalt, şi

botul lui prinse să rostească mai limpede cuvintele. Era cea
necuvenită. Noaptea a fost de vină. Ea este o vacă, şi nu-i pasă
de nimic. Poartă discul solar între coame, ca semn că soarele o
pătrunde de fiecare dată pentru a zămisli cu ea ziua nouă, însă
naşterea atîtor fii luminoşi nu i-a micşorat niciodată nepăsarea şi
nesimţirea.

— Încerc să înţeleg că asta este primejdios, zise Iacob.

— Foarte primejdios, răspunse celălalt, clătinînd din cap.

Oarbă, cuprinde, în calda-i bunătate de vacă, ceea ce se
împlineşte în ea şi, cu o nepăsare letargică, lasă totul să se
întîmple, chiar dacă se întîmplă numai pentru că este întuneric.

— Supărător, îi zise Iacob. Dar în cazul acesta cine s-ar fi

cuvenit să te primească, să te nască, dacă nu Nebtot?

— Nu ştii? întrebă adolescentul-cîine.

— Nu izbutesc să disting limpede ceea ce ştiu dinainte, de

ceea ce îmi dezvălui tu acum, îi răspunse Iacob.

— Dacă n-ai şti-o, nici eu nu ţi-aş putea-o spune, i-o

întoarse celălalt. La început, adică nu chiar la început, dar destul
de aproape de început, existau Gheb şi Nut. Adică, zeul
pământului şi zeiţa cerului. Aceştia avură patru copii: Usir, Set,
Eset şi Nebtot. Eset însă ajunse sora-soţie a lui Usir, iar Nebtot, a
lui Set cel roşu.
 — Asta-i limpede, zise Iacob. Şi, mă rog, aceştia patru n-ar
fi respectat cu toată ştrăşnicia rînduiala hotărîtă?

— Doi dintre ei, nu, răspunse Anup. Nu, din păcate. Ce

vrei, sîntem fiinţe aiurite, neatente, visători-nepăsători încă din
născare. Grija şi prevederea sînt calităţi murdar-pămînteşti şi,
totuşi, cîte rele n-a pricinuit nepăsarea în viaţă!

— Asta-i prea adevărat, recunoscu Iacob. Trebuie să bagi

de seamă. Şi, ca să fiu sincer, tot răul vine de acolo că voi nu
sînteţi decît nişte zei falşi. Dumnezeu ştie totdeauna ce vrea şi ce
face. Făgăduieşte şi se ţine de cuvînt, statorniceşte un legămînt
şi-i rămîne credincios în veac de veac.

— Care Dumnezeu? întrebă Anup.

Dar Iacob i-o întoarse:

— Te prefaci că nu ştii. Din împreunarea gliei cu cerul, se

pot naşte, fără îndoială, eroi şi regi mari, dar nu un zeu, nici unul,
nici patru. Gheb şi Nut, chiar tu o recunoşti, n-au fost chiar de la
început. Ei de unde veneau?

— Din Tefnet, marea mamă, răspunse el îndată, de pe

piatră.

— Bine, o spui, fiindcă eu o ştiu, continuă Iacob în vis. Dar

Tefnet a fost oare începutul. De unde venea Tefnet?

— A chemat-o Necreatul, Ascunsul, al cărui nume este

Nun, îi răspunse Anup.

— Nu ţi-am cerut să-mi spui numele lui, zise, la rîndul său,

Iacob. Acum, însă, începi să vorbeşti cu judecată, tu, cîine-băiete.
Nu aveam de gînd să mă cert cu tine. Oricum, eşti un zeu fals. Şi
cum a fost cu greşeala părinţilor tăi?

— Noaptea a fost de vină, repetă urît mirositorul, şi el, cel

care poartă biciul şi toiagul păstorului, era cu gîndul aiurea şi
nepăsător. Maiestatea acestui zeu, care rîvnea la Eset, sora sa
soţie, nimeri, în noaptea oarbă, peste Nebtot, sora celui Roşu. Şi
acest mare zeu o îmbrăţişa pe Nebtot, crezînd, greşit, că era a sa,
iar noaptea de dragoste îi învălui pe amîndoi cu desăvîrşita ei
nepăsare.

— Se poate întîmpla aşa ceva? exclamă Iacob. Şi, după

aceea ce-a fost?

— Se poate uşor întîmpla, îi răspunse celălalt. Noaptea, în

nepăsarea ei, ştie adevărul şi prejudecăţile treze ale zilei nu ţin
înaintea ei. Căci un trup de femeie este ca altul, bun pentru
dragoste, bun pentru zămislire. Numai chipul le deosebeşte şi ne
face să ne credem că vrem să zămislim în acesta, iar în acela ba.
Căci chipul este al zilei, pline de amăgiri treze, dar înaintea nopţii,
care ştie adevărul, chipul nu este nimic.

— Vorbeşti ca un bădăran şi ca un nesimţitor, i-o tăie

tulburat Iacob. Dealtfel, ai pricini să vorbeşti cu atîta lipsă de
simţire, cu un cap ca al tău şi o faţă pe care trebuie să ţi-o acoperi
cu mîna, ca să poată cineva măcar să-şi dea seama că ai piciorul
frumos şi gingaş, aşa cum îl ţii întins înainte.

Anup se uită în jos, trase un picior lîngă celălalt şi-şi vîrî

mîinile între genunchi.

— Nu te lega de mine, răspunse el intr-un tîrziu. Scap eu

de capul meu. Vrei, aşadar, să afli, ce s-a mai întîmplat?

— Ce anume? întrebă Iacob.

Celălalt urmă iute:

— În timpul nopţii, Usir, stăpînul, fu pentru Nebtot ca Set,

soţul ei roşu, şi ea pentru el cu totul ca Eset, stăpîna. Căci el era
făcut să însămânţeze, iar ea să primească sămînţa, iar de altceva
nopţii prea puţin îi păsa. Şi se fericiră nespus, unindu-se,
însămînţînd şi primind sămînţa şi, crezînd că iubesc, doar
zămisliră. Astfel, această zeiţă căzu grea cu mine, în locul lui Eset,
cea adevărată, care ar fi trebuit să mă poarte.

— Trist, zise Iacob.

— În zori, se despărţiră în grabă, adăugă adolescentul-

animal; dar totul s-ar fi putut încheia cu bine, dacă maiestatea
acestui zeu nu şi-ar fi uitat coroana de lotus la Nebtot. Set cel
roşu dădu peste ea şi urlă. De atunci umblă să-l ucidă pe Usir.

— Îmi povesteşti lucrurile cum le ştiu, îşi aminti Iacob. A

urmat apoi povestea cu lada, nu-i aşa, în care roşul şi-a momit
fratele şi, astfel, l-a ucis, iar regele mort a plutit spre mare, pe
firul apei, în sicriul pecetluit.

— Iar Set a devenit regele ţărilor, pe tronul lui Gheb,

adăugă Anup. Dar nu asupra acestora vreau să stărui şi nu ele îi
dau culoarea acestui vis al tău. Căci Roşul doar n-a domnit multă
vreme, deoarece Eset, l-a născut pe băiatul Hor, care l-a ucis.
Cînd Eset, însă, a început să cutreiere prin lume în căutarea celui
ucis, pierdut, strigînd fără încetare: ,,Reîntoarce-te acasă,
reîntoarce-te acasă, iubitul meu! O, băiat frumos, reîntoarce-te
acasă!“, Nebtot era cu ea, femeia ucigaşului său, cea pe care zeul
jertfit o îmbrăţişase din greşeală, — o urma pas cu pas pe Eset şi
amîndouă, strîns unite în jale, îşi amestecară plîngerile: „O, tu, a
cărui inimă nu mai bate, vreau să te revăd, frumos stăpîn, vreau
să te revăd!“

— Un sfîrşit paşnic şi trist, zise Iacob.

— Într-adevăr, aşa era, îi răspunse cel de pe piatră. Dar

cine s-a mai aflat lîngă Eset, ajutînd-o în căutarea, pribegia şi
bocetele ei, atunci, ca şi mai târziu, cînd Set, dînd peste leşul lui
Usir, regăsit şi ascuns, l-a hăcuit în paisprezece bucăţi, pe care
Eset a trebuit să le caute, ca stăpînul să fie iarăşi adunat cu toate
mădularele lui? Eu, Anup, fiul nelegitimei, rodul celui ucis, am fost
cu ea în pribegie şi căutare, mereu alături de Eset şi mergînd îşi
trecea braţul în jurul grumazului meu, pentru a se sprijini mai
bine, şi amîndoi boceam laolaltă: „Unde eşti, tu, braţ stîng al
frumosului meu zeu, unde sînteţi, voi, umărul şi piciorul său drept,
unde eşti tu, nobilul său cap, şi unde eşti, tu, sfîntul lui mădular,
care pare pierdut pentru vecie, astfel încît va trebui să-l înlocuim
cu o plăsmuire din lemn de sicomor?“

— Ce neruşinat vorbeşti, ca un adevărat zeu al morţii de

pe cele două tărîmuri, i-o tăie Iacob.

Dar Anup îi răspunse:

— În situaţia ta, ar trebui să ai înţelegere pentru

asemenea lucruri, să te intereseze, eşti logodit, aşadar sorocit să
procreezi şi să mori. Căci moartea este în mădular, şi mădularul în
moarte, şi aceasta este taina camerei funerare, căci mădularul
sfîşie feşele morţii şi se ridică împotriva ei, aşa cum i s-a întîmplat
şi lui Usir, stăpînul, deasupra căruia Eset a plutit ca femeiuşcă de
vultur şi a făcut să curgă sămînţa din mort şi s-a împreunat cu el,
pe cînd îl bocea...

„Aş face mai bine dacă m-aş trezi“, gîndi în sinea lui Iacob. Şi
pe cînd i se părea că mai vede cum zeul se ridică dintr-un salt de
pe piatră şi dispare, iar saltul ridicării şi al dispariţiei fură unul, el,
Iacob, se trezi sub bolta înstelată a nopţii, aproape de stînă. Uită
curînd visul cu Anup, şacalul, redus oarecum, cu toate
amănuntele sale, la proporţiile unui simplu episod de călătorie
trăit în realitate, astfel încît Iacob nu-şi mai amintea decît de
acesta. Şi numai o tristeţe împăciuitoare mai stărui din vis o
vreme în sufletul lui — pentru că Nebtot, cea din greşeală
îmbrăţişată, căutase şi bocise cu Eset, iar aceasta, pe nedrept
lipsită de îmbrăţişare, primise sprijinul şi ajutorul celui zămislit din
greşeală.

Nunta lui Iacob

 În vremea aceea, Iacob discuta adesea cu Laban despre
apropiatul eveniment şi despre sărbătorirea nunţii, interesîndu-se
în amănunţime de planurile stăpînului şi află că acesta înţelegea
să facă pregătiri mari şi să prăznuiască o nuntă grozavă, fără să
se uite la cheltuieli.

— O să mă sec la pungă, îi spunea Laban, că gurile s-au

înmulţit în gospodărie şi trebuie să le satur pe toate. Totuşi, n-o
să-mi pară rău, deoarece, vezi tu, situaţia mea economică nu este
propriu-zis rea, îmi merge chiar destul de binişor, mulţumită
feluritelor împrejurări, printre care trebuie pomenită, oricum, şi
Binecuvîntarea lui Isaac, care este cu tine. Astfel, am izbutit să-mi
sporesc numărul ajutoarelor şi să mai cumpăr două slujnice, în
afară de jegoasa de Iltani: pe Zilpa şi pe Bilha, două fetişcane
zdravene. Pe ele vreau să le dăruiesc copilelor mele de ziua
nunţii, pe Zilpa, Liei, fetei mai mari, iar pe Bilha, Rahilei, cea de-a
doua. Şi fiindcă tu te însori, slujnica îţi va aparţine şi ţie, vreau să
ţi-o dau de zestre, şi, potrivit condiţiilor prevăzute în contractul
nostru, ţi-o voi socoti la două treimi din mina de argint pe care ţi-
am făgăduit-o.

— Fii lăudat pentru asta, zise Iacob, ridicînd din umeri.

— Asta-i cel mai puţin, continuă Laban, am de gînd să iau

asupra mea toate cheltuielile petrecerii pe care vreau s-o pun la
cale şi vreau să poftesc pentru sabat oaspeţi de aici şi din alte
părţi şi să aduc muzicanţi, care or să cînte şi să dănţuie şi am să
înjunghii doi boi şi patru oi şi am să dau de băut oaspeţilor pînă
vor vedea dublu. Asta o să mă coste, dar iau asupra mea
cheltuiala, fără să fac o mutră acră, căci este nunta fetei mele. Pe
deasupra, mă mai gîndesc să-i fac miresei un dar, care să-i vină
bine şi sînt sigur că o să se bucure. L-am cumpărat, încă pe
vremuri, de la un pribeag, şi l-am păstrat, de atunci, în ladă, caci
e un lucru de preţ: este vorba de un văl, cu care mireasa are să se
înfăşoare pentru a se închina zeiţei Iştar, şi a se sfinţi, iar tu ai să-l
ridici de pe capul ei. Se spune că vălul acesta a aparţinut,
odinioară, unei fete de rege şi că a fost veşmîntul feciorelnic al
unui vlăstar princiar, cu atîta iscusinţă este brodat, în fel şi chip,
cu toate semnele zeiţei Iştar şi ale lui Tammuz, iar ea, neprihănita
mea copilă, îşi va înfăşură capul cu el. Căci este fecioară şi va fi
asemenea fecioarelor zeiţei Enitu, ca logodnica cerului, pe care
preoţii o dăruiesc în fiece an zeului, în timpul sărbătorii zeiţei
Iştar, la Babel; i-o aduc în faţa întregului popor şi, urcînd treptele
turnului, pătrund prin cele şapte porţi, iar la fiecare poartă o
dezbracă de cîte ceva din veşminte şi podoabe, pentru ca, la a
şaptea, ultimul văl să fie înlăturat, iar preoţii însoţesc fecioara, în
sfînta-i goliciune, în cea mai de sus încăpere nupţială a Turnului
Etemenanki. Acolo, în întunericul nopţii adînci, ea îl primeşte pe
zeu pe patul ei şi mare este taina.

— Hm! făcu mirat lacob, căci Laban, holbînd ochii, ridica

mîinile cu degetele răşchirate de-o parte şi de alta a capului, şi îşi
da un aer atît de solemn, cum, după părerea nepotului, nici nu-i
şedea bine unui bulgăre de pămînt ca el.

Dar Laban urmă:

— Totul, de bună seamă, este minunat cînd mirele îşi are

casa lui şi proprietăţile lui, sau cînd e ţinut în mare cinste la
părinţi, căci atunci el soseşte cu un alai numeros pentru a-şi duce
cu fală soţia, fie pe pămînt, fie pe apă, la căminul său, în
moştenirea sa. Tu însă eşti, ştii bine, doar un fugar, un om fără
adăpost, certat cu ai tăi; tu ai să rămîi la mine ca ginere, iar dacă
este să fie aşa, sînt mulţumit şi cu atît. N-are să fie nici un alai de
nuntă, pe pămînt ori pe apă, ci voi rămîneţi la mine după ospăţ şi
petrecere. Dar, după ce eu am să trec între voi doi şi am să vă
ating uşor frunţile, vrem să ne supunem datinilor ţării în
asemenea împrejurări şi să te ocolim cu cîntec toată curtea,
conducîndu-te în camera nupţială. Acolo, ţinînd o floare în mînă, ai
să te aşezi pe pat şi ai să aştepţi mireasa. Căci şi ea, neprihănita,
are să facă de asemenea ocolul curţii, fiind condusă deopotrivă,
cu torţe şi cîntece, însă, în faţa uşii, o să stingem torţele, şi eu am
să-ţi aduc copila hărăzită ţie, lăsîndu-vă singuri, ca, apoi, tu să-i
întinzi floarea pe întuneric.

— Aşa-i obiceiul şi legea? întrebă Iacob.

— Pretutindeni, cum o spui, i-o întoarse Laban.

— Atunci, mă supun de bunăvoie, răspunse Iacob. Totuşi,

presupun că măcar o torţă are să rămînă aprinsă sau măcar fitilul
vreunei lămpiţe, ca să-mi pot vedea mireasa, şi cînd am să-i
dăruiesc floarea şi după aceea.

— Taci! răcni Laban. Cum de îndrăzneşti să vorbeşti cu

atîta neruşinare, şi încă în faţa unui tată îndurerat şi rănit în
suflet, fiindcă îşi va conduce copila la acela care îi va ridica vălul
şi o va face femeia lui? Pune-ţi frîu gurii scîrbavnice, măcar faţă
de mine, stăpîneşte-ţi pofta trupească, prea din cale-afară de
neruşinată. Nu-ţi ajung mîinile să vezi, mai vrei, hulpav, să sfîşii şi
cu ochii neprihănirea, să-ţi aţîţi plăcerea privindu-i tulburarea şi
freamătul ei feciorelnic? Respectă taina celei mai înalte cămări a
Turnului!

— Nu te mînia şi iartă-mă! îi zise Iacob. Gîndurile mele nu

erau atît de impudice, pe cît sunau cuvintele spuse de tine. Mi-ar
fi plăcut, doar, să-mi văd mireasa cu ochii. Dar, de vreme ce
datina o cere aşa, pretutindeni pe aici, am să mă mulţumesc
deocamdată cu atît.

Veni, aşadar, şi ziua lunii pline şi a prăznuirii nunţii, iar în

gospodăria lui Laban, fericitul crescător şi proprietar de oi, se
tăiau vite, se fierbea, se frigea şi se cocea în curte şi în casă,
carnea sfîrîia în tigăi, peste tot numai abur şi fum, ochii tuturor
erau plini de lacrimi, înţepaţi de răbufnirile pişcătoare ale focului
de sub ceaune şi din cuptoare, căci Laban se zgîrcise la cărbune
de lemn şi ardea aproape numai spini şi bălegar de vacă. Stăpînii
şi slugile, şi Iacob împreună cu ei, trebăluiau să gătească bucatele
pentru mulţime de musafiri şi un ospăţ prelungit; căci nunta avea
să ţină şapte zile şi, ca gospodăria să nu rămînă de rîs şi de ocară,
mesele trebuiau încărcate neîncetat cu cozonaci, covrigi, găluşte,
supe, terciuri şi mîncăruri cu lapte, bere, sucuri de fructe şi
băuturi tari — fără a mai vorbi măcar de fripturile de oaie şi
pulpele de vită. Lucrînd astfel, ai casei cîntau imnuri în cinstea
zeului Uduntamku, grăsunul, care prezidează ospeţele, divinitatea
pîntecului. Cîntau şi trebăluiau Laban şi Adina, Iacob şi Lia,
jegoasa Iltani, Bilha şi Zilpa, slujnicele fiicelor, şi Abdheba, omul-
de-două-zeci-de-siclii, precum şi tinerii argaţi cumpăraţi de curînd.
În mijlocul forfotei, fiii tîrzii ai lui Laban, cu cămăşuţele scurte,
alergau chiuind de colo pînă colo, alunecau prin sîngele
animalelor tăiate, mînjindu-se de sus pînă jos, încît tatăl lor îi
trăgea de urechi şi ei urlau ca şacalii; numai Rahila şedea
deoparte în casă, tăcută şi fără treabă, căci acum nu-i mai era
îngăduit să se vadă cu logodnicul, şi admira vălul de preţ, dăruit
de tatăl ei, pe care trebuia să-l poarte la nuntă. Era minunat să-l
priveşti, o splendoare a artei ţesutului şi a măiestriei broderiei —
părea un noroc nemeritat că asemenea obiect nimerise în casa şi
în lada lui Laban; desigur că omul care i-l vînduse ieftin trebuie să
se fi găsit la ananghie.

Valul era mare şi lat, totodată veşmînt şi haină de purtat pe

deasupra, cu mîneci largi, pe care-l puneai cum pofteai, în aşa fel
croit, încît cu o parte din el, răsucindu-l, îţi puteai acoperi faţa,
ascunzînduţi-o, sau să-l învîrţi în chip de turban în jurul capului,
ori să-l laşi să-ţi cadă pe spate. Cîntărind vălul în mîini, să-ţi dai
seama de greutatea acestui veşmînt feciorelnic, te încerca
şovăiala, căci era uşor şi greu deopotrivă, cu o greutate
schimbătoare din loc în loc; aerian, pe de o parte, prin ţesătura de
bază, de un albastru foarte şters şi atît de fină încît ai fi putut-o
lua drept un abur, o ceaţă, un nimic, devenit invizibil, lesne de
strîns în podul palmei, şi avînd, totuşi, o greutate risipită pe toată
întinderea sa, datorită chipurilor multicolore şi scînteietoare, cu fir
de aur, bronz şi argint şi cu aţe în toate culorile: alb, purpuriu, roz,
măsliniu şi de asemenea, negru şi alb, amestecat cu multe culori,
îmbinate ca într-o pictură emailată — reprezentînd simbolurile şi
imaginile cele mai semnificative. Chipul zeiţei Iştar-Mami revenea
des, reprezentat în toate felurile, mică şi goală, apăsîndu-şi sînii
ca să-i ţîşnească laptele, cu luna şi soarele de o parte şi de alta.
Pretutindeni apărea, multicoloră, steaua în cinci colţuri însemnînd
„Dumnezeu“, iar în urzeală strălucea adesea, argintie, porumbiţa,
pasărea zeiţei iubirii şi a maternităţii. Ghilgameş, eroul, două
treimi zeu şi o treime om, era înfăţişat sugrumînd un leu în braţe.
Se putea recunoaşte uşor perechea de oameni-scorpioni care
străjuiesc, la capătul lumii, poarta pe care soarele scoboară în
lumea sumpămînteană. Se mai vedeau, pe întinderea vălului, şi
felurite animale, foşti ibovnici ai zeiţei Iştar, prefăcuţi de ea, care
în lup, care în liliac, aceiaşi ce fuseseră odinioară grădinarul
Işallanu. Sub înfăţişarea unei păsări viu colorate apărea Tammuz,
păstorul, primul ei tovarăş de dragoste, care trebuia plîns în
fiecare an, potrivit poruncii ei, şi nu lipsea de acolo nici taurul
ceresc, suflînd foc pe nări, pe care Anu îl trimisese împotriva lui
Ghilgameş, din pricina dorinţelor înşelate şi a jeluirilor pătimaşe
ale zeiţei Iştar. Şi, aşa, lăsînd vălul să i se prefire printre degete,
Rahila văzu un bărbat şi o femeie, aşezaţi de o parte şi de alta
unui pom, întinzînd mîinile către fructele de pe ramuri; dar în
spatele femeii se înălţa un şarpe. În alt loc, era brodat încă un
pom sfînt, pe care doi îngeri bărboşi, unul în faţa celuilalt, îl
atingeau uşor cu cornul solzos al virilităţii, pentru a-l face să
rodească; iar deasupra pomului vieţii plutea simbolul feminităţii,
înconjurat de soare, lună şi stele. Mai erau brodate şi sentinţe,
scrise cu caractere lătăreţe şi ascuţite, orizontale, verticale sau
oblice, ce se întretăiau în diferite feluri. Şi Rahila descifră: „Mi-am
scos veşmîntul, trebuie iarăşi să mi-l pun?“

Se jucă mult cu ţesătura multicoloră, cu fastuosul văl de

nuntă; îl înfăşură în jurul ei, se suci şi se răsuci în el, se înveli în
scînteietoarea-i transparenţă, plină cu multiple alegorii, apoi şi-l
drapă cu iscusinţă pe trup. Aşa îşi petrecea vremea, în
singurătatea aşteptării, pe cînd ceilalţi pregăteau petrecerea. Lia,
sora ei, mai intra, din cînd în cînd, la Rahila. La rîndu-i, încerca pe
ea frumuseţea vălului, apoi şedeau lipite una de alta cu ţesătura
subţire pe genunchi şi plîngeau, mîngîindu-se. De ce plîngeau?
Era taina lor. Spunem doar că fiecare îşi avea temeiul ei deosebit.

Cînd, eu privirea împăienjenită, lacob îşi amintea — şi toate

istoriile ce i se înscriseseră pe chip, şi de care viaţa lui era grea şi
demnă, înviau în el şi deveneau un prezent de meditare, aşa cum
s-a întîmplat cînd, împreună cu fratele său cel roşu, şi-a
înmormîntat tatăl: atunci era mai puternică prin prezenţă, între
toate, acea zi şi acea istorie care îi provocasem o înfrîngere şi o
umilire a sentimentului atît de cumplită şi atît de înnebunitoare,
încît sufletul lui n-a învins-o multă vreme şi, de fapt, s-a refăcut,
regăsindu-şi încrederea în sine însuşi, abia într-un sentiment ce a
fost reînvierea sentimentului sfîşiat şi schingiuit atunci — între
toate îi erau vii ziua şi istoria nunţii sale.

Toţi cei din casa lui Laban se spălaseră din creştet pînă-n
călcîie cu binecuvîntata apă din heleşteu, se unseseră cu alifii şi
îşi încreţiseră părul după cuviinţă, îmbrăcaseră haine de
sărbătoare şi arseseră mult ulei aromatic, să-i întîmpine pe
nuntaşi cu dulci parfumuri. Aceştia soseau, unii pe jos, alţii călare
pe cîte un măgar sau în vreo căruţă trasă de boi ori catîri, bărbaţi
singuri şi bărbaţi cu soţiile, ba, unii, chiar şi cu copii, dacă nu
putuseră fi lăsaţi acasă; erau plugari şi crescători de vite de prin
împrejurimi, toţi la fel daţi cu alifii, cu părui încreţit şi îmbrăcaţi de
sărbătoare, oameni de seama lui Laban, cu moravuri serioase ca
el şi gîndind ca el în ce privea afacerile. Salutaseră, ducînd mîna
la frunte, îl întrebaseră de sănătate, iar apoi se aşezaseră fie în
casă, fie în curte, de jur împrejurul meselor încărcate şi a
cazanelor, aşteptînd să li se toarne apă pe mîini, să poată începe,
plescăind din limbă, lungul ospăţ, invocîndu-l pe zeul Samaş şi
lăudîndu-l pe Laban, gazda lor şi tatăl, miresei. Praznicul se
întindea, deopotrivă, şi în curtea din afară, între hambarele de
grîu, şi în curtea dinăuntru, pardosită cu piatră, în jurul altarului
de jertă, pe acoperişul casei, şi în galeria circulară de lemn; chiar
lîngă altar, stăteau muzicanţii aduşi de la Harran, harpişti,
toboşari şi timpanişti, care se pricepeau să şi dănţuiască. Ziua
fuse vîntoasă, seara vîntul suflă şi mai tare. Norii alunecau pe
chipul lunii, întunecînd-o, din cînd în cînd, cu desăvîrşire, fapt
care, multora dintre nuntaşi, li se păru că ar fi prevestitor de rău,
dar nu îndrăzniră, totuşi, să-şi spună gîndul cu glas tare; căci erau
oameni simpli, care nu ştiau să facă deosebirea între întunecarea
cu nori a astrului şi o eclipsă adevărată. Vîntul năvalnic şi arzător
gonea gemînd, străbatea casa, şuiera prin trestia hambarelor de
grîu, făcea plopii să foşnească şi să scrîşnească, se încîlcea prin
miresmele nunţii, mirosurile de alifii ale nuntaşilor, în aburii
bucatelor, amestecîndu-le pe toate, de-a valma, bufnind, gata-
gata să smulgă şi flăcările de pe trepiedele în care ardeau nard şi
răşină de budulhu. De fiecare dată cînd lacob îşi va aminti aceste
scene, i se va părea că simte în nări mirosul înţepător al
mirodeniilor, al sudorii sărbătoreşti şi izul de fripturi, învălmăşite
prin aerul sfîşiat de vînt.

Şedea la masă, în sala de sus, înconjurat de membrii familiei

lui Laban şi alţi musafiri, acolo unde, în urmă cu şapte ani,
rupsese pentru prima dată pîinea ca oaspete, cu rudele ce-i mai
erau străine, iar acum sta lîngă stăpînul casei, rodnica sa soţie şi
fetele lor, în faţa unui belşug de bunătăţi şi de bucate alese
întinse pe masă, pîine dulce, curmale, usturoi, castraveţi, şi lacob
bea cu comesenii, care închinau în sănătatea sa şi a gazdei,
ridicînd pocalurile pline cu băuturi ameţitoare. Rahila, mireasa lui,
care, curînd, avea să-i fie dăruită, se afla lîngă el, şi lacob îi săruta
din cînd în cînd tivul vălului, care o ascundea în cutele încărcate
de figuri alegorice. Ea nu ridică vălul de pe faţă nici măcar o
singură dată, să bea sau să mănînce; se pare că fecioara
binecuvîntată fusese ospătată înainte de masă. Sta liniştită şi
mută, şi înclina doar capul, umilă, cînd lacob îi săruta vălul; şi el
şedea tăcut, zăpăcit de sărbătoreasca petrecere, cu o floare în
mînă, o rămurică de mirt cu flori albe, din grădina irigată a lui
Laban. Băuse bere şi vin de curmale, care îi înceţoşaseră minţile,
iar sufletul său nu voia să ajungă pînă la gînduri, nici să se înalţe
pînă la o stare de recunoştinţă contemplativă, ci era greoi în
trupul uns cu ulei, şi trupul deveni sufletul lui. Ar fi dorit să
mediteze şi să adîncească pe ce căi Dumnezeu le pregătise pe
toate acestea şi cum, odinioară, o scosese pe iubită în calea
fugarului, copila pe care a fost destul s-o vadă ca să fie pe veci
aleasa inimii sale şi s-o iubească, acum şi în viitor, şi, chiar
dincolo de ea însăşi, în copiii pe care Rahila îi va dărui dragostei
sale. Se strădui să se bucure de biruinţa ce o cîştigase asupra
timpului, amarul timp de aşteptare, ce-i fusese impus, pesemne
să ispăşească nedreptăţirea lui Esau şi lacrimile lui amare; şi vru
să depună la picioarele Domnului biruinţa şi triumful său, pentru
că ale Lui erau, iar prin el, şi prin răbdarea sa activă, Dumnezeu
înfrînsese timpul, acest monstru cu şapte capete, după cum,
odinioară, nimicise viermele haosului, şi astfel devenise prezent
ceea ce fusese dorinţă şi aşteptare arzătoare, iar Rahila se afla
lîngă el, învăluită în vălul pe care, peste cîteva clipe numai, Iacob,
avea să-l ridice. Încercă să-şi facă sufletul părtaş la fericire. Dar cu
fericirea este cum este cu aşteptarea ei care, cu cît se prelungea,
era mai puţin aşteptare pură, ci amestecată cu obligaţia de a trăi
şi cu zelul în afaceri. Iar cînd, în sfîrşit, soseşte şi fericirea
aşteptată şi pentru care am luptat, nici ea nu mai este de esenţă
divină, cum părea proiectată în viitor, ci a devenit o prezenţă
materială şi a căpătat o greutate carnală, ca tot ce trăieşte. Căci
viaţa trupească nu e niciodată beatitudine, ci corcită şi, în parte,
neplăcută, iar cînd fericirea devine viaţă trupească, sufletul care o
aşteaptă are aceeaşi soartă şi nu mai este decît un trup cu porii
plini de ulei, al cărui obiect a devenit fericirea aeriană şi pură de
odinioară.

Iacob şedea şi-şi încorda pulpele şi se gîndea la mădularul

său, al cărui obiect devenise acum această fericire, mădular care
peste puţin va putea şi va trebui să-şi dovedească puterea în
sfîntul întuneric al camerei nupţiale. Căci fericirea sa era o fericire
nupţială şi o serbare a lui Iştar, învăluită în fum de mirodenii,
prăznuită în beţie şi desfrîu, cînd pe vremuri fusese cauza
Domnului şi odihnise în mîna sa. Aşa cum îi păruse odinioară rău
lui Iacob de aşteptare, cînd trebuise să uite de ea în viaţa şi
trebăluiala zilnică, aşa îi părea acum rău de Dumnezeu, care, deşi
marele stăpîn al vieţii şi al oricărui viitor rîvnit, trebuia să lase în
seama zeilor speciali şi calpi ai cărnii dominaţia asupra orei
împlinite, căci sub semnul lor era. Iată de ce Iacob săruta
imaginea zeiţei goale, cînd ridica tivul vălului Rahilei, ce şedea
lîngă el, ca neprihănită jertfă a procreaţiei.

În faţa lui, Laban şedea aplecat înainte, şi, cu braţele greoaie

sprijinite pe masă, îl privea stăruitor şi neclintit.

— Bucură-te, fiu şi nepot al meu, căci, iată, ora ta a sosit

şi ziua răsplăţii, şi urmează să primeşti după drept şi contract pe
cei şapte ani pe care i-ai muncit pentru casa şi întreprinderea
mea, capul gospodăriei fiind destul de mulţumit. Sufletul tău,
însă, n-a jinduit nici mărfuri şi nici bani, ci doar o gingaşă copilă,
pe fiica mea, pe care, curînd, o vei ţine în braţe, ascultătoare şi
supusă poftelor inimii tale. Mă întreb, cum ţi-o fi bătînd inima, căci
ceasul acesta este solemn pentru tine şi la fel, aş crede, cu cele
mai însemnate ale vieţii tale, tot atît de însemnat ca acela cînd,
sub cortul tatălui tău, ai căpătat Binecuvîntarea sa, aşa cum mi-ai
povestit, dealtfel, chiar tu, vulpoiule şi fecior de vulpe!

Iacob nu auzea. Dar Laban îl zădărea grosolan în faţa

nuntaşilor:

— Ei, ia hai, spune-ne, ginere, cum te simţi? Nu te

înspăimîntă fericirea că o să-ţi îmbrăţişezi mireasa şi nu te
înfioară teama ca odinioară, cînd ai pătruns în cort, la tatăl tău, ca
să-i iei Bunecuvîntarea, şi-ţi tremurau genunchii? Nu mi-ai spus,
chiar tu însuţi, că spaima şi deznădejdea te năclăiseră de sudoare
pînă de-a lungul picioarelor şi că-ţi pierise glasul, căci trebuia să
dobîndeşti Binecuvîntarea înainte de întoarcerea lui Esau-
blestematul? Numai, norocosule, fericirea să nu-ţi joace cumva de
data asta un renghi şi să te trezeşti neputincios. Mireasa ar putea
să ţi-o ia în nume de rău.

Sala de sus vui de hohote de rîs, iar Iacob mai sărută o dată
zîmbind chipul zeiţei Iştar, căreia Dumnezeu îi dăruise această
oră. Însă Laban se ridică greoi şi, clătiinîndu-se, zise:

— Ei, las’ să fie bine, să nu fie alt necaz, e miezul nopţii,

hai să vă unesc!

Atunci, toţi se buluciră să vadă mai bine mirele şi mireasa

îngenunchind pe pardoseala de lespezi, în faţa tatălui miresei şi
să audă cum Iacob răspundea potrivit datinii. Căci Laban îl întrebă
dacă această femeie să-i fie soţie şi el soţul ei şi dacă avea să-i
dea floarea, iar Iacob încuviinţă. Şi-l mai întrebă dacă era o faţă
cinstită şi dacă avea de gînd s-o facă bogată pe această femeie şi
pîntecele ei roditor. La care Iacob răspunse că este fiul unui
stăpîn, că va îngrămădi în poalele soţiei sale aur şi argint şi că o
va face rodnică, precum roadele grădinii. Atunci, Laban,
atingîndu-le frunţile, trecu între ei şi le puse mîinile pe creştete, în
semn de binecuvîntare. Şi abia după aceea le porunci să se ridice,
să se îmbrăţişeze şi, astfel, fură căsătoriţi. Laban o duse pe tînăra
binecuvîntată înapoi la mică-sa, îl luă de mînă pe ginere şi, urmat
de nuntaşii care începură să cînte, îmbulzindu-se în jurul lor, îl
conduse pe scara de cărămidă în curtea dinăuntru, pardosită cu
lespezi, unde muzicanţii se aşezară în fruntea alaiului. După
aceştia, veneau argaţii cu torţele aprinse, urmaţi de copiii în
cămăşuţe, care legănau cădelniţe atîrnate de lănţişoare. Călăuzit
de Laban, Iacob înainta într-un nor de miresme, strîngînd în mîna
dreaptă ramura de mirt, înstelată cu flori albe. La început, nu luă
parte la cîntecele tradiţionale intonate în jurul lui, şi numai cînd
Laban îl ghiontea să deschidă gura, îngîna şi el ceva. Laban însă
cînta, cu basul lui profund, căci ştia pe dinafară toate cîntecele
duioase şi drăgăstoase, în care se vorbea de perechea
îndrăgostită, de el şi ea, îndeobşte, care sînt gata să se culce
împreună, şi amîndoi abia pot aştepta momentul. Era vorba şi de
procesiunea în care, în acele clipe chiar, înaintau cu toţii: sosea
din pustie, învăluită în fumul de levănţică şi de mirt, ce se înălţa
spre cer. Mirele avea capul încins cu o cunună, fiind astfel
împodobit de maică-sa, cu mîinile sale venerabile. Aceste vorbe
nu i se potriveau lui Iacob, maică-sa era departe, el era doar un
fugar, şi nu se potriveau cu împrejurarea deosebită în care se afla
el, căci nuntaşii cîntau că îşi ducea iubita în casa mamei sale, în
chiar odaia celor care îl aduseseră pe lume. Dar se părea că,
tocmai de aceea, Laban cînta şi el atît de tare chiar acele strofe
care slăveau căsătoria ideală, pentru a exalta modelul în dauna
mediocrei realităţi şi a-l face pe Iacob să simtă deosebirea. Şi apoi
mirele din cîntec vorbea, iar mireasa îi răspundea cu înflăcărare,
şi, astfel, cei doi schimbau între ei cuvinte de încîntare, de
admiraţie şi dor. În sfîrşit, implorau toată lumea şi se rugau unul
pentru altul, să nu fie treziţi prea devreme, cînd vor dormi doborîţi
de voluptate, mirele să fie lăsat să se odihnească, iar miresei să i
se îngăduie să doarmă din plin, pînă în clipa cînd se vor trezi de la
sine. Implorau toate astea de la lume, în numele căprioarelor şi al
cerboaicelor din cîmpie, în cîntecul ce-l intonau, păşind în
procesiune, îl cîntau cît puteau mai tare şi copiii cu cădelniţele,
fără a înţelege prea bine cuvintele. Astfel, alaiul făcu o dată, de
două ori, înconjurul proprietăţii lui Laban, prin noaptea vîntoasă,
cu luna acoperită de nori, ajunse în faţa casei şi în faţa uşii din
lemn de palmier, pătrunse înăuntru îmbulzindu-se, cu muzicanţii
în frunte, şi se opri în faţa încăperii nupţiale de la catul de jos,
care avea, de asemenea, o uşă, iar Laban îl luă de mînă pe Iacob
şi-l trecu pragul. Porunci ca încăperea să fie luminată cu torţe, atît
cît era nevoie ca Iacob să-şi arunce ochii în încăpere şi să vadă
locul patului şi al mesei. Apoi îi ură o binecuvîntată bărbăţie şi se
întoarse către nuntaşii buluciţi în prag. Toţi se retraseră, luînd cu
ei şi torţele, şi reîncepură să cînte, iar Iacob rămase singur pe
întuneric.

Nu-şi amintea de nimic mai limpede, nici după decenii, nici la

adînci bătrîneţe, nici pe patul de moarte, cînd vorbi despre toate
acestea pe un ton solemn, decît de clipa cînd rămăsese singur în
întunericul odăii nupţiale, în care bătea vîntul şi era curent; căci
vîntoasa nopţii pătrundea vijelioasă prin lucarnele de sub tavan şi
se năpustea afară pe acelea ce dădeau spre curtea dinlăuntru, şi
vînzolea draperiile de stofă şi covoarele cu care fuseseră
împodobiţi pereţii şi pe care Iacob le zărise în treacăt la lumina
torţelor, le fîlfîia şi le învălmăşea, făcînd mare vuiet cu ele. Chiar
sub această încăpere se afla pivniţa în care erau arhiva,
mormintele, terafimii şi înscrisurile; iar prin subţirimea preşului,
întins pentru nuntă pe pardoseală, Iacob simţi cu talpa mînerul-
inel al chepengului mic, prin care scoborai în beci. Văzuse unde
era aşezat patul şi izbuti să ajungă la el, bîjbîind cu mîna. Era cel
mai bun pat din casă, unul din cele trei. Laban şi Adina şezuseră
pe el, cînd Iacob cinase pentru întîia oară aici, în urmă cu şapte
ani; era o sofa cu picioarele învelite în metal, a cărui rezemătoare
rotunjită pentru cap era şi ea de bronz lustruit. Pe pipăite, Iacob
îşi dădu seama că fuseseră întinse pături peste scînduri, deasupra
un cearşaf din pînză de in, iar de rezemătoare erau sprijinite
perne; numai că era un culcuş îngust. Pe masă, la îndemînă, era
pregătită bere şi o gustare. În încăpere mai erau şi două scăunaşe
acoperite cu o ţesătură, iar la căpătîiul patului, lămpi cu picior.
Dar în lămpi nu era ulei.

Iacob cercetă toate astea, bîjbîind prin întunericul vînzolit de

vîntoasă, pe cînd nuntaşii umpleau casa şi curtea de strigăte şi
tropăit, mergînd să aducă mireasa. Apoi mirele se aşeză cu
floarea în mînă, pe marginea patului, trăgînd cu urechea. Acum,
alaiul, strîns iar laolaltă, ieşea să dea din nou ocol casei şi, cu
harpele şi ţimbalele în frunte, o conducea pe drăgălaşa Rahila,
aleasa inimii lui, care păşea acoperită cu vălul. Laban o ducea de
mînă, cum îl dusese înainte pe el, poate şi Adina, şi iarăşi
răsunară cîntecele nupţiale de dragoste, ba mai aproape, ba mai
departe. Iar cînd nuntaşii se apropiară de tot, îi auzi:

Prietenul meu este numai al meu, în întregime al meu,

Eu sînt o grădină închisă, plină de roade ademenitoare,

de suave miresme.

Vino, iubite, în grădina ta!

Culege-i cu îndrăzneală ademenitoarele roade, soarbe

răcoarea sucului lor!

Paşii celor care cîntau se auzeau acum în faţa pragului, uşa

se întredeschise puţin, lăsînd să pătrundă, cu răbufniri, muzica şi
larma de afară, iar mireasa, acoperită de văl, se afla în cameră,
introdusă de Laban, care închise imediat uşa; acum mirii
rămaseră singuri în întuneric.

— Rahila, tu eşti? întrebă Iacob după un scurt răstimp,

după ce aşteptase ca nuntaşii să se fi depărtat puţin...

Întrebase cum întrebi într-o doară: „Te-ai întors din

călătorie?“ deşi cel întrebat este în faţa ta şi, deci, nu se poate să
nu se fi întors, astfel încît întrebarea nu-şi mai are nici un rost,
totuşi o pui pentru a nu sta mut, iar singurul răspuns al celuilalt ar
fi să rîdă. Iacob auzi că ea încuviinţează din cap şi-şi dădu seama
de asta după foşnetul aerian şi fîşîitul metalic al vălului uşor şi,
totodată, greu.

— Iubita mea, micuţa mea, porumbiţa mea, lumina ochilor

mei, inima pieptului meu, spuse el cu duioşie. E atîta întuneric şi
vînt... Eu şed pe pat, dacă nu l-ai văzut, se află în fundul odăii,
puţin la dreapta. Hai, vino, dar nu te izbi de masă, că te loveşti,
iar pe pielea ta gingaşă se va ivi un semn negru-albăstrui, şi mai
verşi şi berea. Nu că mi-ar fi sete, mi-e sete numai de tine, rodia
mea — şi ce bine e că te-au adus la mine, să nu mai stau singur în
bătaia acestei vîntoase. Vii acum? Ţi-aş ieşi bucuros în
întîmpinare, dar nu se cade, că datina cere să-ţi dăruiesc floarea
stînd pe pat şi, măcar că nu ne vede nimeni, trebuie să ne
supunem, ca să fim căsătoriţi cu adevărat, aşa cum n-am încetat
s-o dorim, neînduplecaţi, de-a lungul atîtor ani de aşteptare.

Sentimentele îl năpădeau, vocea i se frînse. Conştiinţa

timpului ce-l îndurase cu răbdare şi nerăbdare, de dragul acestui
ceas, îl cuprinse puternic cu o mare tulburare, iar gîndul că Rahila
aşteptase şi ea împreună cu el şi că acum, se vedea, în sfîrşit,
ajunsă, deopotrivă, la limanul visat, făcea inima să-i zvîcnească
de emoţie. Aşa ni se înfăţişează iubirea, cînd este deplină: emoţie
şi voluptate, duioşie şi dorinţă, şi pe cînd îi dădeau lacrimile de
tulburare, Iacob simţi încordarea bărbăţiei sale.

— Eşti aici, îi mai spuse el, adică m-ai găsit pe întuneric,

întocmai cum te-am găsit şi eu, după ce am călătorit mai bine de
şaptesprezece zile, cînd venind spre mine, în mijlocul turmei, ai
exclamat: „Ia te uită, un străin!“ Atunci ne-am ales unul pe altul,
dintre toţi oamenii, iar eu am slujit şapte ani ca să fii a mea, şi
iată că, acum, timpul zace înfrînt la picioarele noastre. Iată
floarea, căprioara mea, porumbiţa mea! Nu poţi nici să vezi, nici
să găseşti rămurica de mirt, însă eu o să-ţi călăuzesc mîna spre
ea, ca s-o cuprinzi, şi, în clipa aceea, vom fi unul. Mîna ta, însă, o
voi păstra în a mea, că tare o iubesc şi iubesc şi osul încheieturii
ei, pe care-l cunosc atît de bine, încît l-aş recunoaşte, spre bucuria
mea, şi pe întuneric, iar mîna ta înseamnă pentru mine acelaşi
lucru ca tu însăţi şi ca tot trupul tău, care însă este ca un snop de
grîu, încununat cu trandafiri. Iubita mea, surioara mea, vino şi te
întinde lîngă mine, iute, mă dau la o parte, este loc pentru
amîndoi şi, la nevoie, este loc chiar pentru trei. Dar cît este de
bun Dumnezeu, că ne îngăduie să fim numai noi doi, departe de
toţi, eu lîngă tine şi tu lîngă mine! Nu te iubesc decît numai pe
tine, pentru chipul tău, pe care, acum, nu-l văd deloc, însă pe care
l-am văzut de mii de ori şi l-am sărutat cu dragoste, căci
drăgălăşenia lui fermecătoare îţi încununează trupul cu o coroană
de trandafiri, şi mă înfior cînd mă gîndesc că tu eşti Rahila, cu
care am stat de atîtea ori, dar niciodată ca azi; pe care am
aşteptat-o şi care m-a aşteptat şi, în această clipă, încă mă mai
aşteaptă pe mine şi iubirea mea, astfel încît mă tulbură, mă
copleşeşte o desfătare mai puternică decît întreaga mea fiinţă.
Bezna ne învăluie, mai deasă decît vălul cu care ţi-au împodobit
neprihănirea, iar întunericul ne leagă la ochi, încît nu văd dincolo
de ei înşişi şi sînt orbi. Dar dacă ochii sînt orbi, nici unul dintre
simţuri nu a orbit, lăudat fie Dumnezeu, doar ne auzim ce vorbim,
iar bezna nu ne mai desparte. Spune-mi, sufletul meu, eşti şi tu
fermecată de măreţia acestui ceas?

— În încîntare sînt a ta, dragă stăpîne, murmură ea încet.

— Lia ar fi putut spune asta, sora ta mai mare, răspunse

Iacob. E vorba, fireşte, de intonaţie, nu de înţelesul cuvintelor.
Vocile surorilor se aseamănă desigur şi în sunetul cuvintelor ce le
ies din gură se aude înrudirea. Căci doar au fost zămislite de
acelaşi tată în aceeaşi mamă, şi cu toate că sînt întrucîtva
deosebite în timp şi urmează căi despărţite în lume, în matricea
dintru început au fost una. Uite, mă cam tem de cuvintele mele
oarbe, căci am spus cu uşurinţă că întunericul nu ne înrîureşte
vorbele, totuşi acum, simt că acest întuneric îmi pătrunde
cuvintele şi-şi pune pecetea pe ele, astfel încît mă cam sperie. Să
lăudăm deci ceea ce deosebeşte şi să ne bucurăm că tu eşti
Rahila, iar eu sînt Iacob şi nu, de pildă, Esau, fratele meu cel roşu!
Străbunii mei şi cu mine am gîndit de multe ori, în preajma
stînelor, cine ar fi Dumnezeu, iar copiii şi copiii copiilor noştri vor
continua să gîndească la asta. Eu, însă, spun în acest ceas, şi-mi
luminez cuvintele, încît întunericul să se tragă îndărăt înaintea lor:
Dumnezeu este deosebirea! De aceea, acum, îţi ridic vălul, iubito,
ca, în sfîrşit, să te văd cu mîinele mele văzătoare, îţi ridic vălul şi
ţi-l aşez cu smerenie pe scaunul de colo, căci chipurile ce îl
împodobesc sînt preţioase, iar urmaşii noştri şi-l vor lăsa
moştenire din generaţie în generaţie, pentru ca, din toată
mulţimea, să-l poarte cei mai iubiţi. Iată părul tău, negru, dar
încîntător, pe care îl ştiu atît de bine, îi cunosc mireasma, care
este unică, îl duc la buze, şi ce putere mai are întunericul? El nu
se poate vîrî între buzele mele şi părul tău. Aici sînt ochii tăi,
noapte surîzătoare în noapte, iată şi orbitele lor gingaşe, şi
recunosc cearcănele catifelate de sub ele, de pe care am zvîntat
adesea, cu un sărut, lacrimile nerăbdării tale, astfel încît buzele
îmi rămîneau jilave. Aceştia sînt obrajii tăi, moi ca puful unei
păsări şi ca cea mai preţioasă lînă a unor capre de pe meleaguri
străine. Aici sînt umerii tăi, ce par mîinilor mele aproape mai
impunători de cum li se arată ochilor mei peste zi, acestea sînt
braţele tale, iar aici —

Amuţi. Şi, în vreme ce mîinile lui scoborîră, văzătoare, de pe

chip şi dădură de trup şi de pielea trupului, zeiţa Iştar îi zgudui pe
amîndoi pînă-n măduva oaselor, iar taurul ceresc suflă, şi
răsuflarea lui fu răsuflarea contopită a ambilor. În toată această
noapte, despletită de vînt, copila lui Laban fu o minunată soaţă
pentru lacob, mare în voluptate şi puternică în actul procreaţiei, şi
îl primi de mai multe ori şi încă, fără ca ei să mai ţină socoteala,
păstorii însă îşi povesteau unii altora că ar fi fost de nouă ori.

Mai tîrziu, lacob adormi pe pardoseală, sprijinit de mîna

Rahilei, căci culcuşul era prea îngust şi vru să-i lase ei mai mult
loc, să se odihnească în voie. Dormi deci ghemuit lîngă pat, cu
obrazul în palma ei, ce atîma la căpătîiul culcuşului. Şi iată că se
crapă de ziuă. Zorii, de un roşu sumbru, prinseră să mijească,
potoliţi, în dreptul lucarnelor, umplînd încet cu lumină camera
nupţială. lacob fu trezit primul de lumina zilei, care îi pătrunse,
înţepîndu-l, printre pleoape, dar şi de tăcerea din toată casa, căci
larma şi hohotele de rîs ale petrecerii se prelungiseră adînc în
noapte şi nu conteniseră decît tocmai spre dimineaţă, cînd tînăra
pereche dormea. Mai fusese şi poziţia incomodă în care dormise,
măcar că şi-o alesese cu plăcere — astfel se trezi mai uşor. Se
mişcă, atinse încet mîna tinerei lui soţii, îşi aduse aminte de ceea
ce se petrecuse şi întinse buzele să-i sărute degetele. Ridică, apoi,
capul, pentru a-şi contempla iubita care dormea. Cu ochii grei şi
cîrpiţi de somn, aproape întorşi încă înlăuntru şi neizbutind să-şi
regăsească privirea, se uită la ea. Cînd colo, era Lia.

Lăsă pleoapele în jos zîmbind, dădu din cap. Ei, asta-i, gîndi
el, în vreme ce spaima îl şi muşcă de inimă şi de măruntaie; ei,
asta-i! O nălucire ironică a dimineţii, o plăsmuire ridicolă.
Întunericul îl legase la ochi — acum că legătura căzuse, ochii i se
prostiseră. O fi dăinuind oare, între surori, vreo tainică asemănare,
ce nu li se vădeşte în trăsăturile chipului, dar se dezvăluie cînd
dorm? Să ne uităm mai bine!

Dar şovăi să-şi întoarcă privirea spre ea, îi era teamă şi tot
ce-şi spunea nu era decît flecăreala groazei. Văzuse că era
blondă, şi avea nasul puţin înroşit. Se frecă la ochi cu degetele
îndoite şi se sili să privească mai bine. Lia dormea acolo.

Gîndurile i se învălmăşiră năvalnic. Cum de ajunsese Lia aici

şi unde era Rahila, pe care ei i-o dăduseră şi o cunoscuse în
noaptea aceea? Clătinîndu-se, se depărtă de culcuş, trăgîndu-se
spre mijlocul încăperii şi rămase în picioare, numai în cămaşă, cu
obrajii strînşi în pumni.

— Lia! ţipă el, cu glasul sugrumat.

Atunci ea se trezi. Clipi, zîmbi şi-şi lăsă pleoapele în jos,

întocmai cum o văzuse făcînd adeseori. Un umăr şi un sîn se
dezgoliseră; erau albi şi frumoşi.

— Iacob, soţul meu, îi spuse ea, las’ să fie după voia

tatălui meu. Căci el a vrut-o şi a poruncit-o, şi facă zeii ca tu să le
mai mulţumeşti, atît lui, cît şi lor.

— Lia, bîigui el, ducîndu-şi mîna la gît, la frunte şi la inimă,

de cînd eşti tu?
 — Mereu am fost eu, şi am fost a ta în noaptea asta din
clipa cînd am intrat aici, înfăşurată în văl. Mi-ai fost drag mereu,
ca şi Rahilei, de cînd te-am zărit prima dată de pe acoperişul
casei, şi nădăjduiesc că ţi-am dovedit-o de-a lungul acestei nopţi.
Spune-mi măcar dacă nu te-am slujit cum se cuvinte, cît poate o
femeie, şi dacă n-am fost vrednică în dragoste! Sînt încredințată,
în adîncul meu, că am rămas grea şi că voi naşte un fiu, care va
trebui să se numească Re-uben.

Abia atunci Iacob cuprinse cu mintea lui şi-şi dădu seama că

o noapte întreagă a fost în stare s-o ia pe Lia drept Rahila şi,
sprijinindu-şi braţul de perete şi fruntea de braţ, plînse amarnic.

Rămase aşa, cu inima sfîşiată, o bună bucată de vreme, şi de

fiecare dată cînd îşi reamintea în ce crezuse şi cum o
recunoscuse, şi cum toată fericirea sa nu fusese decît amăgire, şi
cît îi fusese de pîngărit acest ceas al împlinirii, pentru care slujise
şi biruise timpul, i se păru că stomacul şi creierul i se întorc pe
dos, iar sufletul îi era cuprins de deznădejde. Lia, însă,
nemaiştiind ce să spună, se mărgini să plîngă şi ea din cînd în
cînd, aşa cum plînsese şi împreună cu soră-sa. Căci vedea cît de
puţin fusese ea aceea care îl primise de atîtea ori, şi numai gîndul
că, probabil, totuşi primise de la Iacob un fiu vînjos, pe nume
Ruben, îi mai întări între timp inima.

Atunci, el o lăsă şi se năpusti afară din încăpere. Era cît pe

aci să se poticnească de cei care, beţi, dormeau întinşi aproape
pretutindeni, în casă şi prin curte, pe pături şi rogojini sau chiar pe
pămîntul gol, în neorînduiala petrecerii din ajun.

— Laban! răcni el, trecînd peste trupurile care grohăiau a

mînie, se întorceau pe altă parte şi continuau să sforăie. Laban!
repetă el mai încet, căci chinul, amărăciunea şi o aprigă sete de
dreptate nu nimiciseră în el grij a de a cruţa nuntaşii, care
dormeau în zorii zilei, după o noapte de chef. Unde eşti Laban! Şi
ajuns în faţa încăperii unde dormea stăpînul casei, alături de
Adina, soţia sa, începu să bată în uşă, răcnind iarăşi: Laban, ieşi
afară!

— Ei, ei! făcu Laban dinăuntru. Cine-i acolo şi mă strigă în

zorii zilei, după ce m-am beţivit toată noaptea?

— Eu sînt, trebuie să ieşi! i-o întoarse Iacob.

— Am înţeles, am înţeles făcu Laban. E ginere-meu. Este

adevărat că spune „eu“ ca un copil, de parcă asta ar fi de ajuns
spre a-ţi da seama cine-i omul care vorbeşte, dar i-am recunoscut
glasul şi am să ies de bună seamă, ca să aud cam ce veste are să-
mi dea cu noaptea-n cap şi fără să se întrebe dacă nu cumva
chiar acum mă bucuram de somnul cel mai plăcut.

Şi se ivi în prag, numai în cămaşă, cu părul zbîrlit, clipind

mărunt.

— Dormeam, repetă el. Eram cufundat într-un somn

straşnic şi binefăcător. De ce nu dormi şi tu, sau nu faci ce-ţi cere
noua ta stare?

— E Lia, gemu Iacob cu buzele tremurătoare.

— Bineînţeles, i-o întoarse Laban. Mă rog, şi tu-mi vii să

mă smulgi, în zorii zilei, din somn, după ce am băut zdravăn, ca
să-mi aduci la cunoştinţă, ceea ce ştiu şi eu tot atît de bine ca şi
tine?

— Balaure, tigrule, om îndrăcit! strigă Iacob la el, ieşindu-

şi din fire. Nu ţi le spun ca să le afli de la mine, ci ca să-ţi arăt că,
acum, ştiu şi eu cine-mi eşti, şi ca să-ţi cer socoteală din adîncul
chinului meu.

— În primul rînd, gîndeşte-te cum vorbeşti şi coboară

glasul, i-o reteză Laban. Sînt silit să-ţi reamintesc respectul ce mi-l
datorezi, întrucît văd că nu mai vrei să ţii seamă de ceea ce îţi cer
împrejurările. Nu numai că-ţi sînt unchi şi socru, dar, pe deasupra,
mai sînt şi stăpînul tău, la care nu se cuvine să strigi, mustrîndu-l,
însă tu mai uiţi şi că toată casa şi curtea gem de nuntaşii care,
cum vezi, dorm, căci peste cîteva ore mă vor întovărăşi la o
vînătoare, să aibă şi ei o plăcere, în pustie şi în păpurişul
mlaştinilor, unde vom arunca laţul să prindem păsări, potîrnichi şi
dropii, dacă nu vom doborî cumva vreun mistreţ, pe care să-l
stropim cu rachiuri tari. De asta se pregătesc nuntaşii acum,
gustînd dintr-un somn care, pentru mine, e sfînt, căci la noapte
om petrece mai departe. Iar în ziua cincea, cînd ai să părăseşti
camera nupţială, ai să iei şi tu parte la vesela noastră vînătoare.

— Nu vreau să ştiu de vînătoarea voastră veselă, îi

răspunse Iacob, nu la asta îmi stă biata mea minte, pe care mi-ai
umilit-o şi zdruncinat-o, iar jalea mea strigă de la pămînt la cer.
Căci m-ai înşelat dincolo de orice măsură, m-ai înşelat fără ruşine,
cu cruzime, şi în loc pe Rahila, pentru care ţi-am slujit, mi-ai adus-
o în ascuns pe Lia, fata ta mai mare. Ce se va alege, acum, de
mine şi de tine?

— Ascultă, i-o tăiă Laban. Sînt anumite cuvinte pe care

limba ta n-ar trebui să le rostească şi s-ar cuveni să-ţi fie ruşine să
le strigi în gura mea, deoarece, după cîte ştiu, în Ţara Amuru
trăieşte un om păros care plînge, îşi smulge laţele şi vrea să te
ucidă, şi numai acela ar putea vorbi despre înşelăciune. E
neplăcut să fii silit să roşeşti pentru un altul, care nu-i în stare să
se ruşineze, dar, în clipa aceasta, aşa stau lucrurile între tine şi
mine, din pricina vorbelor necugetate pe care le-ai folosit. Eu te-
aş fi înşelat pe tine? Şi cam în ce privinţă? Ţi-am adus eu o
mireasă prihănită, nevrednică să urce cele şapte trepte, ca să
ajungă în braţele zeului? Sau ţi-am dat cumva una strîmbă, sau cu
trupul nevrednic, ori s-a plîns ea într-un fel oarecare, din pricina
durerii pe care i-ai pricinuit-o, ori nu ţi-a fost supusă în timpul
desfătărilor tale? Te-am înşelat cu ceva în privinţa asta?

— Nu, în privinţa asta, nu, zise Iacob. Lia este straşnică

pentru zămislire. Dar m-ai amăgit, fiindcă m-ai lăsat pe întuneric
şi astfel, neputînd să văd, toată noaptea am luat-o pe Lia drept
Rahila, şi i-am dăruit celei nepotrivite sufletul şi tot ce era mai
bun din mine, şi nici nu pot spune, cît îmi pare de rău! Iată ce mi-
ai făcut, lup cu chip de om!

— Asta numeşti tu înşelăciune şi îndrăzneşti să mă

asemuieşti cu fiarele pustiei şi cu duhurile răufăcătoare, fiindcă
eu, ca om drept şi păstrător al obiceiurilor, n-am cutezat să încalc
o datină consfinţită? Nu ştiu cum se vor fi petrecînd lucrurile în
Ţara Amuru sau a regelui Gog, însă în ţara noastră nu se mărită o
soră mai mică înaintea celei mai mari, deoarece ar însemna să
pălmuieşti obiceiul moştenit din tată-n fiu, iar eu sînt un om al
legii, un om al bunei-cuviinţe. Aşa că am făcut ce am făcut,
mergînd cu înţelepciune împotriva planurilor tale necugetate, ca
un tată care ştia ce anume datorează copiilor săi. Căci doar tu m-
ai jignit mişelnic în dragostea mea părintească pentru fata mai
mare, cînd mi-ai spus: „Lia nu-mi trezeşte cîtuşi de puţin dorinţele
bărbăteşti“. Pentru asta nu meritai, oare, o lecţie şi o mustrare?
Acum, ai văzut dacă Lia te stîrneşte sau nu!

— N-am văzut nimic! răcni Iacob. Pentru mine, Rahila era

aceea pe care o îmbrăţişam.

— Da, numai că de asta ţi-ai dat seama numai în zori,

urmă batjocoritor Laban, şi iată de ce nici Rahila, fiica mea mai
mică, nu va avea pricini să se plîngă. Căci realitatea a fost a Liei,
însă gîndurile tale se îndreptau spre Rahila. Dar, acum, te-am
învăţat ce trebuie să gîndeşti despre Lia, şi pe oricare dintre ele
două o vei strînge în braţe în viitor, o vei avea, totodată, şi în
realitate şi în gînd.

— Vrei, adică, să mi-o dai pe Rahila?... îl întrebă Iacob.

— Bineînţeles, îi zise Laban. Dacă o vrei şi dacă vrei să-mi

plăteşti pentru ea preţul potrivit înţelegerii, de bună seamă că ţi-o
voi da.
 Iacob răcni:

— Dar ţi-am slujit şapte ani pentru Rahila!

— Aşa e, nu zic nu, însă numai pentru una dintre copile, îi

răspunse Laban, băţos şi neînduplecat. Dacă o vrei şi pe a doua,
lucru la care eu consimt de bunăvoie, atunci trebuie să mai
plăteşti o dată!

Iacob amuţi.

— Am să fac rost de preţul cumpărării şi am să încerc să

adun argintul trebuincios pentru zestre, rosti el într-un tîrziu. Am
să împrumut o mină de argint de la nişte oameni pe care i-am
cunoscut în negoţ, şi am să fac rost de cîteva daruri pe care să le
atîrni la cingătoarea miresei, căci averea mea a crescut
neaşteptat de mult de-a lungul anilor şi nu mai sînt la fel de calic
ca pe vremea cînd ţi-am cerut-o în căsătorie.

— Ei, poftim, iarăşi vorbeşti fără cruţare, reluă Laban,

clătinînd capul cu demnitate, ba, mai mult, văd că pomeneşti cu
atîta nechibzuinţă despre nişte lucruri pe care ar trebui să le ţii
ascunse cît mai bine în tine, bucurîndu-te că nimeni nu-ţi
pomeneşte de ele şi nici nu-ţi cere să dai vreo socoteală, iar tu, nu
numai că nu taci, dar trăncăneşti fluşturatic, în gura mare, şi le
spui tuturora, ca să sileşti pe altul să roşească în locul celui care
nu roşeşte. Nu vreau să ştiu nimic despre bunurile care ţi-au căzut
în mînă în chip neaşteptat şi nici despre alte asemenea lucruri
supărătoare. Nu-mi trebuie argintul tău pentru zestre, şi nici
mărfurile tale, pe care nu ştiu cum le-ai dobîndit, drept dar de
nuntă, însă ai să-mi slujeşti şi pentru a doua mea fată, tot atît cît
şi pentru prima.

— Lup cu chip de om! răcni Iacob, abia stăpîninindu-se.

Aşadar, nu vrei să mi-o dai pe Rahila decît la sfîrşitul a încă şapte
ani?
 — Cine a spus una ca asta? i-o întoarse Laban de sus. Cine
a dat măcar a înţelege asemenea lucru? Numai tu eşti acela care
rosteşte vorbe necugetate, te grăbeşti să mă asemuieşti cu un
vîrcolac şi uiţi că sînt tată şi că nu vreau ca fata mea să tînjească
după bărbatul pe care-l iubeşte, aşteptînd pînă ce el va îmbătrîni.
Acum, întoarce-te înapoi şi petrece-ţi cu cinste săptămîna. Apoi,
fata mea mai mică îţi va fi adusă fără tămbălău, iar ca soţ al ei tu
mă vei mai sluji încă şapte ani.

Plecînd capul, Iacob tăcu.

— Taci, urmă Laban, şi nu te poţi hotărî să-mi cazi la

picioare. Sînt într-adevăr curios să ştiu dacă am să ajung vreodată
să trezesc în sufletul tău un simţămînt de recunoştinţă. Că întîrziu
acum în zori cu tine, îmbrăcat numai în cămaşă şi pierzînd mult
din somnul meu binefăcător, ca să rînduiesc o treabă ca asta,
pesemne că nu e destul. Şi stai, nu ţi-am mai spus că, odată cu a
doua mea fiică, ai să primeşti şi pe a doua slujnică, pe care am şi
cumpărat-o. Pe Zilpa o dau ca zestre Liei, iar pe Bilha, Rahilei, şi
de astă dată, ca şi prima dată, va preţui două treimi din mina de
argint pe care vreau să v-o dăruiesc. Prin urmare, vei avea patru
femei pentru noapte, un adevărat harem, ca regele din Babel şi
regele Elamului, cînd nu demult trăiai încă sfrijit şi singur pe cîmp.

Iacob stăruia în tăcerea lui, apoi, în sfîrşit, spuse oftînd:

— Eşti un om fără milă. Nu ştii ce mi-ai făcut, nu ştii şi nu-

ţi pasă, încep să mă conving de asta, şi nici nu-ţi dai seama în
capul tău nesimţitor de tot răul pe care mi l-ai căşunat! Mi-am
risipit, în noaptea asta, sufletul şi ce-am avut mai bun în mine, cu
cea neadevărată, şi inima mi-e chinuită din pricina celei
adevărate, căreia i le hărăzisem pe toate, ba, va trebui să mă mai
îngrijesc de Lia încă o săptămînă, iar cînd carnea mea va fi
ostenită, căci la urma urmei nu sînt decît un om, şi sătulă, şi
sufletul prea somnoros pentru înflăcărare, am s-o primesc pe cea
adevărată, pe Rahila, comoara mea. Tu, însă, eşti încredinţat că,
aşa, totul este în cea mai deplină rînduială. Dar nu poate
niciodată fi îndreptat răul pe care mi l-ai pricinuit, mie şi Rahilei,
copila ta, şi chiar Liei, care acum plînge pe pat, fiindcă nu ea a
fost aceea la care mă gîndeam.

— Adică, vrei să spui, îl întrebă Laban, că după o

săptămînă de nuntă dăruită Liei, n-o să mai fii destul de bărbat,
încît să faci copii deopotrivă şi celei de a doua?

— Asta nu, ferească Dumnezeu! îi răspunse Iacob.

— Restul sînt toane, aiureli şi farafastîcuri, încheie Laban.

Eşti mulţumit cu noua noastră învoială şi rămîne ea sau nu
valabilă între mine şi tine?

— Da, omule, rămîne valabilă, zise Iacob şi se întoarse la

Lia.

Despre gelozia divină

Acestea sînt istoriile lui Iacob, înscrise în trăsăturile lui de

moşneag, cum i se perindau prin faţa ochilor lăcrămoşi, ale căror
priviri se prindeau printre sprâncene, cînd cădea solemn pe
gînduri, fie singur, fie între oameni, şi cînd cei din preajmă, cărora
expresia lui le insufla o sfială sfîntă, îşi dădeau cu coatele, şi-şi
spuneau unul altuia: „Taci, Iacob cugetă la istoriile sale!“ Cîteva
dintre ele le-am înfăţişat şi îndreptat definitiv, chiar şi acelea mult
anterioare, şi reîntoarcerea lui Iacob în Ţara de la soare-apune şi
statornicirea lui acolo; totuşi şaptesprezece ani mai rămîn aici de
adăugat, cu bogatele lor istorii şi peripeţii, la începutul cărora au
fost îndoita căsătorie a lui Iacob cu Lia şi Rahila, precum şi
naşterea lui Ruben.
 Ru-uben era al Liei, nu al Rahilei; pentru că aceea i-a născut
lui Iacob primul fiu, care, mai tîrziu, şi-a pierdut dreptul de
primogenitură din pricina uşurătăţii sale, căci era ca un torent
năvalnic; aşadar, nu Rahila l-a primit şi l-a purtat, prin urmare nu i
l-a dăruit lui Iacob mireasa sufletului său şi, potrivit voinţei lui
Dumnezeu, tot nu ea i-a născut pe Simeon, Levi, Dan şi Iehuda,
pe nici unul dintre cei zece copii pînă la Zebulon, măcar că, odată
trecută săptămîna petrecerilor, după ce, în a cincea zi, Iacob a
ieşit de la Lia şi s-a împrospătat cumva, la vînătoarea de păsări, în
tovărăşia nuntaşilor, Rahila i-a fost de asemenea adusă la
aşternut, fapt pe care nu-l vom mai povesti. Căci am şi povestit
cum a primit-o Iacob pe Rahila; în urma uneltirilor lui Laban,
diavolul, Iacob o cunoscuse, prima dată, în persoana Liei, şi în
fapt, în acea noapte, el săvîrşise o îndoită căsătorie — culcîndu-se
cu amîndouă surorile: cu una în realitate şi cu cealaltă în gînd, şi
ce se cheamă aici realitate? în privinţa aceasta, Re-uben era într-
adevăr fiul Rahilei, zămislit cu ea. Şi, totuşi, Rahila rămase
stearpă, ea, atît de zeloasă şi zorită, pe cînd Lia crescu şi se
rotunji şi îşi încrucişa satisfăcută mîinele pe plinul trupului, cu
capul lăsat cu sfială într-o parte şi plecîndu-şi ochii, ca să-şi
ascundă privirea saşie.

Născu, cinchită deasupra cărămizilor, cu mult har, fu o

treabă de cîteva ore, o adevărată plăcere. Re-uben ţîşni din ea ca
apa; iar cînd Iacob, vestit în grabă, sosi de la cîmp (căci era
tocmai timpul recoltării susanului), noul năcut era de mult
îmbăiat, frecat cu sare şi înfăşat. Puse mîna pe prunc şi zise în
faţa tuturor celor ai casei : „Fiul meu“. Laban îi arătă preţuirea sa.
Apoi îl îndemnă să se dovedească tot atît de vrednic pe cît a fost
el, făcînd feciori trei ani în şir, iar lăuza, în bucuria ei, strigă din
pat: „Doisprezece ani, fără nici o întrerupere, aş vrea să rămîn
grea“. Rahila o auzi.

Lia stătea mereu cu ochii la leagăn, care atîrna cu funii de

tavan, astfel încît, de pe pat, ea îl putea pune în mişcare întinzînd
doar mîna. De cealaltă parte şedea Rahila şi privea pruncul. Cînd
acesta ţipa, ea îl ridica şi-l dădea surorii la sînii doldora de lapte,
vîrstaţi de vinişoare albăstrii şi nu se mai sătura privind cum
cealaltă îl hrănea, încît pruncul se îmbujora şi se umfla de sătul,
şi, tot uitîndu-se, ea îşi apăsa cu palmele sînii plăpînzi.

— Biată mititică, nu te amărî, îi spunea Lia, o să-ţi vină şi ţie

rîndul. Perspectivele tale sînt neasemuit mai bune decît ale mele,
căci tu eşti cea pe care privirile stăpînului nostru odihnesc mai
mult, şi după o noapte petrecută cu mine, urmează patru sau
şase petrecute cu tine, cum să nu izbîndeşti?

Dar deşi perspectivele erau favorabile Rahilei, potrivit voinţei

Domnului, se înfăptuiau pentru Lia, căci, abia ridicată din lăuzie,
rămase iarăşi grea şi, în vreme ce îl ducea în cîrcă pe Ruben, îl şi
purta pe Simeon în pîntec. Aproape nici nu-i fu rău, că fătul şi
începu să crească, şi nici nu oftă, că era cu burta la gură, ba,
curajoasă şi plină de voie bună pînă la capăt, munci în livada lui
Laban, pînă cînd, cu faţa niţel schimbată, porunci să i se
pregătească cărămizile. Şi iată că Simeon veni pe lume,
strănutînd. Toţi cei din preajmă îl priveau cu nesaţ, Rahila mai
mult decît ceilalţi, însă cît o durea admiraţia asta! Cu Simeon mai
era şi altceva decît cu primul; căci Iacob îl zămislise cu Lia cu
bună ştiinţă şi neînşelat, era al ei cu totul şi fără îndoială.

Dar Rahila, ce era cu micuţa asta? Cu ce privire plină de

seriozitate, dar şi de voioşie îşi întîmpinase ea vărul, inimoasă,
drăgălaşă, plină de dor de viaţă; cît de încrezătoare simţise şi
nădăjduise că-i va dărui copii după chipul lor, al amîndurora, ba
cîteodată chiar gemeni! Şi acum ea rămînea stearpă, în vreme ce
Lia îşi legăna al doilea prunc — ei, cum era cu putinţă aşa ceva?

Litera tradiţiei este singurul temei ce ni se oferă, dacă e

vorba să lămurim acest trist fenomen al vieţii. Căci, pe scurt, ea
ne dă următoarea explicaţie: tocmai pentru că, în ochii lui Iacob,
Lia nu preţuia nimic, Dumnezeu o făcu fecundă, iar pe Rahila
stearpă. Tocmai de asta. Este o încercare de explicaţie ca oricare
alta; are un caracter ipotetic, nu cel al unei afirmaţii autorizate,
căci nu dispunem de o declaraţie nemijlocită şi hotărîtoare a lui El
Şadai asupra sensului hotărîrii sale, fie împotriva lui Iacob, fie
împotriva unui alt părtaş al ziselor evenimente, şi desigur că
asemenea declaraţie nici nu a fost făcută. Totuşi, ne-ar reveni
rolul să respingem acea interpretare şi s-o înlocuim cu alta, dacă
am şti una mai bună, ceea ce nu este cazul; dimpotrivă, o socotim
pe aceasta îndreptăţită în miezul ei.

Miezul este că sancţiunea divină nu era îndreptată împotriva

Rahilei, sau nu întîi împotriva ei, şi nici nu fusese luată de dragul
Liei, ci însemna o pedeapsă educativă pentru Iacob însuşi, care
adică a fost dojenit astfel, în sensul că orgoliul mofturos şi delicat
al sentimentului său, trufia cu care-l hrănea şi-l mărturisea nu se
bucurau de încuviinţarea lui Elohim — şi, anume, deşi această
înclinare spre alegere şi nestăpînită preferinţă, această mîndrie a
sentimentului, ce se sustragea aprecierii şi pretindea să fie
acceptată de toată lumea cu evlavie, se putea referi la un
exemplu mai înalt şi reprezenta într-adevăr imitaţia lui
pămîntească. Deşi? Tocmai pentru că orgoliul lui Iacob, în ce
priveşte sentimentele era o imitaţie, a fost pedepsit. Cine
îndrăzneşte să vorbească aici, trebuie să-şi cîntărească cuvintele;
dar şi după o cercetare temătoare a vorbelor ce urmează, nu
încape îndoială că cel mai important mobil, pentru luarea măsurii
discutate aici, a fost gelozia lui Dumnezeu pe un privilegiu, pe
care tocmai prin această măsură, prin umilirea orgoliului în
sentimente a lui Iacob, intenţiona să-l desemneze ca privilegiu.
Interpretarea aceasta poate fi criticată şi va scăpa fără îndoială cu
greu de obiecţia că un motiv atît de mărunt şi de pasional, cum
este gelozia, n-ar putea fi folosit pentru explicarea unor hotărîri
divine. O asemenea susceptibilitate poate înţelege sentimentul
care o jigneşte ca o rămăşiţă spirituală nealterată din perioade
mai vechi şi mai primitive ale creării fiinţei divine — situaţii de la
începuturi, asupra cărora s-a aruncat în alt loc oarecare lumină, în
care formarea imaginii lui Iahu, stăpînul ploii şi zeul războiului al
unei cete smede de fii ai pustiei, care-şi ziceau luptătorii în
numele lui, comporta mult mai multe trăsături rele şi
monstruoase, decît trăsături de sfinţenie.

Alianţa lui Dumnezeu cu spiritul uman activ în Avram,

pribeagul, a fost o alianţă în scopul final al sanctificării ambelor
părţi, o alianţă în care nevolnicia omenească şi cea divină se
întrepătrundeau în asemenea măsură, încît abia dacă se poate
spune din care parte, cea divină sau cea umană, ar fi pornit prima
sugestie pentru asemenea acţiune comună, o alianţă în orice caz
în instituirea căreia se exprimă că sfinţirea lui Dumnezeu şi cea a
omului constituie un proces dublu şi sînt în modul cel mai intim
legate una de alta. La ce bun, se poate întreba, o alianţă, dacă nu
pentru asta. Porunca dată omului de către Dumnezeu: „Fii sfînt,
cum sînt şi eu“, îşi avea ca premisă sfinţirea lui Dumnezeu în om,
ea însemna, adică: „Îngăduie-mi să devin sfînt în tine, iar după
aceea, fii şi tu sfînt!“ Cu alte cuvinte: purificarea divinului, de la
întunecata viclenie la sfinţenie, implică, retroactiv, şi pe cea a
omului, în care acest proces are loc conform insistentei dorinţe a
lui Dumnezeu. Această strînsă împletire a treburilor, cît şi faptul
că Dumnezeu nu-şi poate atinge adevărata demnitate decît cu
ajutorul spiritului uman şi că, invers, acesta nu se înnobilează
decît contemplînd realitatea Iui Dumnezeu şi referindu-se la ea —
această uniune superioară, această contopire şi această
reciprocitate a legăturilor, parafată în carne şi chezăşuită de inelul
circumciziunii, ne îngăduie să înţelegem că tocmai gelozia, ca
rămăşiţă a clocotului de patimi anterioare sfinţeniei, a dăinuit cel
mai mult în Dumnezeu, fie în gelozia pe zeii calpi sau poate pe
privilegiul plenitudinii sentimentului — ceea ce, în fond, revine la
acelaşi lucru.

Căci ce ar fi altceva decît idolatrie sentimentul neînfrînat al

omului pentru om, cum şi-l îngăduia lacob pentru Rahila, şi, mai
tîrziu, într-o transpunere, dacă e posibil, mai violentă, pentru
primul ei născut? Tot ce a pătimit lacob de la Laban se putea
înţelege încă, cel puţin în parte, drept ca o compensare necesară,
avînd în vedere destinul lui Esau, o răscumpărare plătită de cel în
favoarea căruia fusese, odinioară, rupt echilibrul. Dar dacă, pe de
altă parte, cercetăm tragica soartă a Rahilei şi, mai ales, aflăm ce
a avut de îndurat Iosif, care nu a izbutit să dea o întorsătură
favorabilă sorţii sale decît datorită marii lui înţelepciuni şi
seducătoarei iscusinţe în felul cum a ştiut să-i trateze pe
Dumnezeu şi pe oameni, nu încape îndoială, că era vorba de
gelozia cea mai pură, în înţelesul cel mai strict cu putinţă — nu de
o gelozie luată în sens general şi în legătură cu vreun privilegiu, ci
de o gelozie foarte personală, manifestată faţă de obiectele
sentimentului idolatru, obiecte în care acesta era lovit răzbunător
— pe scurt: de patimă. Fie chiar dacă numim aceasta o
supravieţuire a pustiei, tot rămîne adevărat că abia în patimă se
împlineşte şi se adevereşte cuvîntul tunător de „Dumnezeul viu“.
Şi se va spune, mai tîrziu, că Iosif, oricît de mult i-au dăunat
dealtminteri cusururile sale, avea chiar mai multă înţelegere
pentru această vitalitate a Domnului şi se pricepea să ţină mai
mlădios seama de ea decît zămislitorul său.

Tulburarea Rahilei

Micuţa Rahila nu înţelegea chiar nimic din toate astea.

Agăţată de gîtul lui Iacob, se tînguia:

— Fă-mi copii, dacă nu, mor!

La care el îi răspundea:

— Scumpa mea porumbiţă, ce înseamnă asta? Nerăbdarea

ta îl îndeamnă, oarecum, şi pe soţul tău să fie nerăbdător, şi n-aş
fi crezut ca, vreodată, asemenea sentiment să-mi încolţească în
suflet împotriva ta. Nu eşti deloc înţeleaptă, agăţîndu-te de mine
cu rugăminţi şi lacrimi. Doar nu sînt Dumnezeu, care nu vrea să-ţi
dea rodul trupului tău.

Arunca vina pe Dumnezeu şi lăsa să se înţeleagă cu aceasta

că făcea ce putea şi că, lucru dovedit, nu avea să-şi aducă vreo
învinuire; căci doar fusese rodnic în Lia. A-i spune mezinei să se
ţină de Dumnezeu, însemna, de fapt, a-i spune că de ea
depindea, şi prin asta, ca şi prin tremurul glasului său, îşi vădea
nerăbdarea. Fireşte, era iritat, căci Rahila era nesăbuită
conjurîndu-l să obţină ceea ce el însuşi o dorea atît de mult, fără
ca la rîndul lui, să-i facă, totuşi, o vină Rahilei din pricina speranţei
înşelate. Se cuvenea, oricum, să i se ierte mult sărmanei în
amărăciunea ei, întrucît, dacă rămînea stearpă era rău de ea. Era
întruparea drăgălăşeniei, dar să n-o pizmuiască pe soră-sa, ar fi
fost peste firea femeii, iar pizma este un amestec de sentimente
în care, în afară de admiraţie, mai intră, din nefericire, şi altele,
astfel încît nici răspunsul din cealaltă parte nu poate fi cel mai
bun. Asta trebuia să înrăiască legăturile dintre cele două surori,
ceea ce chiar începuse să se întîmple. Poziţia Liei, ca mamă,
precumpănea atît în ochii întregii lumi asupra celei a soţiei de-a
doua, sterpe, căci Rahila continua să aibă un aer de fetiţă, încît
Lia ar fi trebuit, aproape, să fie o prefăcută, pentru a înlătura din
comportarea ei orice semn al conştiinţei superiorităţii sale. În
vorbirea curentă, oricît ar fi fost de prostească, femeia
binecuvîntată cu copii era cea „iubită“, iar stearpa era numită
scurt cea „detestată“ — fel de a vorbi îngrozitor pentru urechile
Rahilei, îngrozitor pentru că era cu totul nepotrivit în cazul ei, şi n-
ar fi fost deci decît omenesc, să nu-i ajungă adevărul nerostit, ci
să-i dea glas. Din păcate aşa a fost: palidă şi cu ochii scăpărători,
s-a fălit cu preferinţa pe care Iacob i-o arăta mereu făţiş, şi cu mai
desele sale vizite nocturne — un punct dureros pentru Lia, la
atingerea căruia, ea nu avu decît un răspuns şfichiuitor: ce i-o fi
folosind ăleia? Şi cu asta se pusese capăt prieteniei.
 Iar la mijloc sta Iacob cu inima strînsă.

Şi Laban era nemulţumit. Îi era desigur pe plac că fiica sa, pe

care Iacob voise s-o dispreţuiască, se afla, astfel, la mare cinste;
dar suferea, gîndindu-se şi la Rahila, mai ales însă îl îngrijora
propria-i pungă. Legiuitorul statornicise că, dacă femeia va rămîne
stearpă, socrul va trebui să înapoieze ginerelui preţul cumpărării
ei, întrucît asemenea căsătorie dăduse greş. Laban putea
nădăjdui că Iacob nu ştia de această dispoziţie legală, dar o putea
afla în orice clipă, iar într-o zi, cînd orice speranţă va fi pierdută
pentru Rahila, s-ar putea ca Laban, sau fiii lui, să fie datori să-l
despăgubească pe Iacob în bani peşin, pentru cei şapte ani de
slugărit — asta îi cădea greu la stomac.

De aceea, cînd, în al treilea an de căsnicie, Lia rămase grea

— pruncul Levi îşi vestea venirea pe lume — iar dinspre partea
Rahilei încă nu se mişca nimic, Laban fu primul care arătă că aici
ar fi ceva de făcut şi că trebuie să se ia măsuri, pomenind, într-o
discuţie, numele Bilhei, şi ceru ca Iacob să se culce cu slujnica,
astfel ca aceasta să nască în poala Rahilei. Ne-am înşela dacă am
bănui că o asemenea idee, obişnuită pe atunci, ar fi venit din
partea Rahilei sau că ea ar fi încurajat-o. Sentimentele ce le
încerca pentru această cale prea se bateau cap în cap, încît tot ce
putea ea face, era s-o primească. Însă era adevărat că Rahila se
avea bine, ba chiar se împrietenise, cu Bilha, slujnica ei, o mică
făptură atrăgătoare, ale cărei farmece, pînă la sfîrşit, o înlăturară
cu totul pe Lia; dar dorea atît demnitatea de mamă, încît îşi
înfrînse reţinerea firească de a face, cu mîna ei, ceea ce făcuse
mai demult asprul ei tată, şi de a-i aduce ea însăşi vărului-soţ o
înlocuitoare pentru noapte.

Lucrurile s-au petrecut pe dos: Rahila l-a luat de mînă pe

Iacob, pentru a-l duce la Bilha, după ce o îmbrăţişase cu dragoste
de soră pe micuţa, care, zăpăcită de fericire, se parfumase prea
tare. Bilhăi i-a mai spus: „Dacă tot trebuie să fie, inimioara mea,
tu îmi eşti cea potrivită. Să ai mii de copii!“ Această cifră
exagerată, era o simplă felicitare, mărturisind dorinţa Rahilei ca
Bilha să se arate primitoare în locul stăpînei sale, ceea ce copila a
şi făcut pe dată: şi-a vestit izbînda către mama rodului ei, pentru
ca Rahila s-o aducă la cunoştinţă tatălui şi părinţilor; iar în lunile
următoare, formele trupului i s-au rotunjit aproape deopotrivă cu
măreţele contururi ale Liei; pînă la naştere, Rahila a copleşit-o cu
tot felul de atenţii delicate, mîngîindu-i pîntecul, lipindu-şi urechea
de el, şi putu citi în ochii tuturora respectul cuvenit jertfei sale.

Biata Rahila! Oare era fericită? O datină, recunoscută pentru

caz de nevoie, a ajutat-o să anuleze, în oarecare măsură,
hotărîrea de sus, dar mîndria ei creştea în pîntecul unei străine,
prilej de tulburare pentru inima-i, plină de dragoste şi dor. Era
jumătate mîndrie, jumătate fericire, jumătate autoînşelare, cumva
consfinţită de datină, dar fără temei în carnea şi în sîngele Rahilei;
iar copiii, băieţii, pe care Bilha i-i va aduce, ei şi bărbatului iubit
de ea fără rod, aveau să fie numai pe jumătate legitimi. Rahila
avusese parte de voluptate, iar durerile vor fi ale alteia. Era
comod, dar zadarnic şi oribil, o grozăvie mută nu pentru gîndirea
sa, supusă legii şi datinii, ci pentru mica ei inimă, cinstită şi
curajoasă. Zîmbea tulburată.

Îndeplini dealtfel cu plăcere şi evlavie tot ce îi era îngăduit şi

prescris. O puse pe Bilha să nască pe genunchii ei — potrivit
ceremonialului. O cuprinse în braţe pe la spate, şi luă multe ore
parte la muncile, gemetele şi ţipetele ei, totodată moaşă şi lăuză.
Micuţa Bilha se chinui cumplit, naşterea dură o zi de douăzeci şi
patru de ore şi, la sfîrşit, Rahila fu aproape la fel de sleită ca
mama trupească, însă sufletul ei era mulţumit de această
oboseală.

Astfel se născu această odraslă a lui Iacob, care primi

numele Dan, în anul al treilea al căsătoriei, la numai cîteva
săptămîni după micul Levi al Liei. În al patrulea an, însă, cînd Lia
născu pe acela care se numi Laudă lui Dumnezeu sau Iehuda,
Bilha şi Rahila, cu forţele unite, îi dăruiră soţului un al doilea
prunc, care li se păru sortit să ajungă un vajnic luptător şi, de
aceea, îi ziseră Neftali. În felul acesta Rahila avu, din mila lui
Dumnezeu, doi băieţi. Apoi, deocamdată, nu mai avură loc
naşteri.

Dudaimii

Primii ani după căsătorie, Iacob îi petrecu aproape numai la

gospodăria lui Laban, lăsînd izlazurile în grija ajutoarelor de
păstori şi a arendaşilor, pe care îi cerceta doar din cînd în cînd cu
străşnicie, preluînd de la ei cele cuvenite în animale şi în produse,
care erau ale lui Laban, dar nu în întregime, nici măcar totdeauna
în cea mai mare parte, căci multe dintre bunurile aflate la cîmp şi
chiar în gospodăria lui Laban, unde Iacob îşi ridicase mai multe
bordeie noi, pentru adăpostirea propriilor sale mărfuri, îi
aparţineau acum ginerelui lui Laban, şi s-ar fi putut vorbi de-a
dreptul de întrepătrunderea a două gospodării înfloritoare, de o
îmbinare foarte încîlcită de interese, asupra căreia Iacob păstra,
fireşte, vederea de ansamblu şi controlul. Pentru privirea greoaie
a lui Laban, complicata gospodărie nu mai era de mult
transparentă şi lesne de înţeles, fără ca el să aibă curajul s-o
mărturisească: parte, din grija de a nu-şi da în vileag
nepriceperea, parte, din vechea teamă de a nu supăra cu
intervenţii sîcîitoare Binecuvîntarea în trupul împuternicitului său.
Prea îi mergea bine, cu toate acestea, lui însuşi; trebuia să mai
închidă ochii şi, într-adevăr, abia mai îndrăznea să crâcnească
despre afacerile lui — prea se adeverea, vădită şi copleşitoare,
filiaţia divină a lui lacob. În patru ani i se născuseră şase fii care-i
asigurau tot atîtea libaţiuni rituale; asta era îndoitul a ce izbutise
Laban, deşi trăise în preajma Binecuvîntării. De aceea, avea în
taină o consideraţie aproape fără margini pentru ginerele său,
prea puţin micşorată de faptul că Rahila rămăsese stearpă. Un
bărbat ca el trebuia lăsat în voia lui şi era un noroc că nu prea mai
da semne că s-ar gîndi la plecare.

De fapt, sufletul lui lacob nu încetase nici o clipă să se

gîndească la întoarcerea acasă şi învierea lui din acest mormînt şi
lumea subpămînteană ce era, pentru el, lumea lui Laban; nu
încetase după doisprezece ani, nici după douăzeci, nici după
douăzeci şi cinci de ani. Însă nu se grăbea, în conştiinţa organică
că are timp (căci avea să trăiască o sută şase ani) şi se
dezobişnuise să mai lege data plecării de presupusa potolire a
mîniei lui Esau. Dealtfel, şi avusese loc, în mod necesar, o
oarecare înrădăcinare în pămîntul Naharinei, căci trăise multe
aici, iar întîmplările trăite într-un loc sînt ca rădăcinile, care ne
leagă de străfundurile sale. lacob însă socotea, mai ales, că nu
trăsese încă destule foloase din coborârea sa în lumea lui Laban,
că nu agonisise încă avuţii destule. În această lume
subpămînteană se aflau două lucruri: scîrnă şi aur. Scîrna o
cunoscuse din plin: sub chipul unui cumplit timp de aşteptare şi a
unei înşelătorii şi mai cumplite încă, cu care Laban, diavolul, îi
despicase sufletul în noaptea nunţii. Cît despre bogăţie, începuse
să se chivernisească, dar nu destul, nu din belşug; trebuia să
încarce tot ce putea fi luat — Laban, demonul, mai trebuia să
piardă aur, ei nu erau chit, se impunea ca Laban să fie înşelat mai
temeinic, şi asta nu de dragul răzbunării lui lacob, ci fiindcă aşa se
cădea, ca, pînă la urmă, înşelătorul demon să fie, la rîndul său,
batjocorit şi înşelat temeinic — numai că, deocamdată, lacob al
nostru nu vedea încă mijlocul hotărâtor cu care să înfăptuiască,
aşa cum se cuvenea, cele dinainte poruncite.

Acest gînd îl ţinea locului, iar afacerile sale îl ocupau. Acum

era iarăşi la cîmp şi prin păşuni, cu păstorii şi cu turmele,
preocupat de creşterea vitelor şi negustorie, pentru avuţia lui
Laban şi pentru sine; şi aceasta trebuie să fi fost o pricină, printre
altele, că şuvoiul naşterilor se opri, deşi soţiile lui veneau deseori
la el, la stîne, cu băieţii lor şi Laban cu fiii săi, care începuseră să
se facă mărişori, şi cu toţii întîrziau în preajma ţarcurilor de oi şi
locuiau cu el, în corturi sau colibe. Rahila, care, de bine de rău, îşi
ajunsese scopul, nu-şi mai stăpînea, acum, gelozia faţă de Bilha,
care o ajutase la nevoie, şi nu mai îngăduia nici o legătură între
stăpîn şi slujnică, ambii supunîndu-se de bunăvoie opreliştii ei.
Stearpă în al cincilea şi al şaselea an, părea a fi sortită, din
nenorocire, să rămînă fără rod; şi trupul Liei zăcea în paragină —
spre marele ei necaz, dar doar se odihnea un an şi doi, astfel încît
îi spuse lui Iacob:

— Nu ştiu ce înseamnă asta şi de ce îndur jignirea să stau cu

trupul pustiit şi nefolositor! Dacă m-ai avea numai pe mine,
lucrurile s-ar petrece altfel şi n-aş fi rămas nebinecuvîntată doi ani
în şir. Dar mai este sora mea, care înseamnă totul pentru stăpînul
nostru, şi ea îmi ia bărbatul, astfel încît mă stăpînesc cu greu să
n-o blestem, căci, oricum, mi-e dragă. Se poate ca acest zbucium
să-mi fi stricat sîngele, împiedicîndu-mă să zămislesc şi
Dumnezeul tău nu-şi mai aduce aminte de mine. Dar ce a fost bun
pentru Rahila, o să-mi priască şi mie. Ia-o pe Zilpa, slujnica mea,
culcă-te cu ea, să nască pe genunchii mei şi, în felul acesta,
datorită ei, să mai dobîndesc fii. Chiar de am ajuns nevrednică de
tine, vreau să am copii oricum, căci vor fi ca un balsam pe rănile
ce mi le pricinuieşte răceala ta.

Iacob abia dacă îi contrazise tînguirile. Spusele lui, că ar ţine

şi la ea, purtau vădit pecetea unei foarte obosite politeţi. Ceea ce
trebuie dezaprobat. Oare nu putuse să se înfrîngă puţin, să fie bun
faţă de femeia prin care, într-adevăr, sufletul lui suferise o mare
înşelăciune, şi oare trebuia să socotească orice cuvînt cald ce i l-
ar fi dat ei, ca un furt în dauna sentimentului său drag şi răsfăţat?
Avea să vină şi ziua când trebuia să ispăşească amar trufia inimii
sale; ziua aceea, însă, era departe, iar înainte avea chiar să mai
mijească pentru sentimentul său ziua triumfului suprem...
 Pesemne că Lia n-o propusese pe Zilpa decît de formă, adică
pentru a îmbrăca astfel dorinţa ei adevărată, ca Iacob s-o viziteze
mai des. Dar sensibilul nu simţi ce i se cerea, sentimentul său
trecu mândru peste asta şi el se arătă doar gata şi de acord să
împrospăteze, cu Zilpa, binecuvîntarea naşterilor. Află pentru
aceasta dezlegare la Rahila, care nici nu o putea refuza, cu atît
mai mult cu cît această Zilpa, cu sînii bogaţi, ce semăna întrucîtva
cu stăpîna ei, aşa încît nici ea n-a ajuns niciodată cu adevărat pe
placul lui Iacob, se înfăţişă la ea, soţia preferată, şi-i căzu la
picioare, cerîndu-i iertare. Slujnica Liei îşi primi stăpînul umilă şi
cu un zel slugarnic, rămase grea şi născu pe genunchii stăpînei
sale, care o ajută să geamă. Într-al şaptelea an de căsătorie, al
paisprezecelea de cînd Iacob sosise acolo, Zilpa îl născu pe Gad
şi-l hărăzi norocului; apoi, în anul optulea, respectiv al
cincisprezecelea, îl născu pe Aşer, mîncăciosul. Astfel Iacob avu
opt feciori.

În acea vreme cînd se născu Aşer, se petrecu şi întîmplarea

cu dudaimii. Cel care a avut norocul să-i găsească a fost Re-uben
— avea opt ani pe atunci, era un băieţel smead şi vînjos, cu
pleoapele umflate. Lua şi el parte, încă de pe acum, la secerişul
de la începutul verii, pentru care şi Laban şi Iacob se întorseseră
de la păşune, de la tunsul oilor. Secerişul îi ţinea cu sufletul la
gură pe toţi argaţii şi pe cei cîţiva zilieri, năimiţi anume pentru
această muncă, iar Laban şi Iacob lucrau de-a valma cu ei. Laban,
oierul, care, cît privea munca pămîntului, se mărginise, pînă la
venirea lui Iacob, numai la cultivarea unui cîmp de susan,
semăna, după găsirea apei, orz, mei, alac şi, mai ales, grîu:
cîmpul său de grîu, împrejmuit cu un gard de lut şi străbătut de
canale şi diguri, era cel mai însemnat dintre ogoarele sale. Preţ de
şase pogoane, se întindea pe vălurirea lină a unei coline, pămînt
gras şi roditor; lăsat din timp în timp în pîrloagă, lucru pe care
Laban nu-l uita niciodată, potrivit unui obicei sfînt şi înţelept,
ogorul acesta îi întorcea sămînţa de peste treizeci de ori.
 De data asta, anul fusese mănos. Dumnezeiasca răsplată se
pogorîse asupra pioasei munci a cîmpului, a plugului şi a mîinii ce
semănase, a grapei, a prăsitoarei şi a darnicei ciuturi. Înainte de a
da în spic, lanul dăruise vitelor lui Laban o păşune verde şi bună,
gazela şj corbul ocoliseră ogoarele, lăcustele nu se abătuseră
peste ţinut, nici revărsările de ape nu nimiciseră recoltele. Astfel,
în luna lui Ijar, recolta se arăta bogată, mai ales că Iacob, deşi,
cum se ştie, nu fusese niciodată agricultor, îşi dovedise şi în
aceste treburi binecuvîntata sa iscusinţă şi asigurase, cu vorba şi
cu fapta, un semănat mai des decît de obicei, din care urmase o
oarecare scădere a numărului de boabe pe spic, dar nu atît încît
să nu fi dus la un spor pe întreaga recoltă — spor îndestulător ca
Laban tot să fie în câştig, sau cel puţin aşa îi dovedi Iacob cu
socotelile sale, chiar dacă o parte bună din recoltă îi revenea
personal ginerelui său.

Toată lumea era afară la cîmp, chiar şi Zilpa care, între timp,
îi mai alăpta pe Gad şi Aşer, numai fiicele, Lia şi Rahila,
rămăseseră acasă, să gătească cina. Argaţii, în cap cu scufii de
papură contra arşiţei soarelui, cu şoldurile încinse cu şorţuri de
pînză şi cu trupurile lucind de sudoare, secerau cu mişcări largi
ale braţelor, intonînd cîntece de slavă lui Dumnezeu. Alţii
strîngeau paiele, le făceau snopi şi le încărcau pe măgari sau în
care trase de boi, apoi grîul binecuvîntat era dus pe arii, treierat
de vite, vânturat, cernut şi strîns grămezi. Şi copilandrul Ruben
făcuse faţă ca un bărbat, alături de fiii lui Laban, la această
sărbătoare a muncii. Cînd, în după-amiaza de aur, braţele i se
îngreunară de trudă, prinse să hoinărească pe marginea miriştii.
Şi, atunci, deodată, lîngă zidul de lut, găsi mătrăguna.

Pentru a o găsi, se cereau o privire ageră şi cunoştinţe.

Buruiana păroasă, cu frunzele ovale, se ridica numai puţin
deasupra pămîntului, nearătoasă pentru priviri neştiutoare. Totuşi,
după boabe, adică dudaimii, întunecaţi şi mari cam cît alunele,
Ruben îşi dădu seama ce era aici în pămînt. Rîse şi mulţumi
cerului. Apoi făcu, la repezeală, un cerc cu cuţitul, şi se apucă să
sape jur împrejur, pînă cînd rădăcina principală nu se mai ţinu
decît în firişoare subţiri. Rosti două cuvinte ocrotitoare de vrajă şi,
cu o smucitură, smulse mătrăguna din pămînt. Se aştepta s-o
audă ţipînd, dar nu se întîmplă nimic. Cu toate acestea, ţinea de
moţ un adevărat omuleţ fermecat, bine clădit: cu carnea albă, cu
două picioare, mare cît o mînă de copil, era bărbos şi păros pe tot
trupul — un pitic, care stîrnea uimire şi rîs. Băiatul cunoştea
însuşirile lui. Erau numeroase şi folositoare dar, mai ales, Ruben o
ştia, erau prielnice femeilor. De aceea, se gîndi îndată că
descoperirea va fi bună pentru mama sa şi o luă la fugă, să i-o
ducă.

Lia se bucură nespus. Îşi lăudă fiul mai mare, îi dădu un

pumn de curmale şi-i atrase atenţia să nu se fălească cu
descoperirea făcută nici faţă de tată, nici faţă de bunic.

— A tăcea, îi spuse ea, nu înseamnă a minţi, şi ar fi cu totul

fără rost ca toţi să afle îndată ce avem în casă, destul că fiecare
va simţi mai tîrziu harurile sale binefăcătoare. Voi veghea eu
asupra lui, hotărî ea, şi n-ai grijă — o să mă pricep să-i smulg
tainele. Îţi mulţumesc, Ruben, primul născut al primei născute, îţi
mulţumesc că te-ai gîndit la ea. Sînt alţii care nu se gîndese la ea.
Şi, totuşi, de aceştia atîrnă norocul tău. Acum, fugi de te joacă!

Astfel îl lăsă pe Ruben să plece, gîndindu-se să-şi păstreze

comoara pentru sine. Dar Rahila, sora ei, iscodise şi văzuse totul.
Cine, însă, mai tîrziu, a iscodit la fel ca ea, şi cît pe ce să
plătească cu viaţa flecărelile sale? Pornirea de a iscodi îi era
înnăscută, dimpreună cu mult farmec, şi le trecu mai departe,
cărnii şi sîngelui ei. Deci, o întrebă pe Lia:

— Ce ţi-a adus fiul nostru?

— Fiul meu, i-o întoarse Lia, nu mi-a adus nimic sau

aproape nimic. Aşadar, te aflai din întîmplare pe aici, prin
apropiere? În prostia lui, a găsit şi mi-a adus un cărăbuş şi o
pietricică colorată.

— Ba nu, ţi-a adus un omuleţ al pămîntului, cu frunze şi

fructe cu tot, îi replică Rahila.

— Fireşte, şi asta, îi răspunse Lia. Iată-l! priveşte-l cît e de

dolofan şi caraghios. Fiul meu l-a găsit pentru mine.

— Ah, da, ai dreptate, ia te uită cît este de dolofan şi

caraghios! exclamă Rahila. Şi cît de mulţi dudaimi are, şi încă plini
de sămânţă! îşi şi împreunase mîinile lîngă chipu-i frumos,
rezămîndu-şi obrajii de ele. Nu lipsea decît să le întindă spre Lia,
cu un gest de cerşeală. O întrebă:

— Ce vrei să faci cu el?

— O să-i pun, de bună seamă, o cămăşuică, o lămuri Lia,

după ce-l voi fi spălat şi uns cu alifii, apoi am să-l aşez într-o
lădiţă, îngrijindu-l cu evlavie, să-i priască întregii case. Are să
gonească duhurile rele ale văzduhului, oprindu-le să se vîre în
vreun om sau în vreo vită din staul. Are să ne prezică vremea şi să
ne dezvăluie lucruri care, deocamdată, mai sînt ascunse sau sînt
îngropate în viitor. Pe bărbaţi îi va ocroti, dacă o să-l strecor pe
ascuns în veşmintele lor, vor cîştiga în negoţ şi le va aduce o
hotărîre prielnică a judecătorului, chiar dacă nu au dreptate.

— De ce spui toate astea? se miră Rahila. Ştiu tot atît de

bine ca şi tine că poate sluji la alde astea. Dar, pe deasupra, ce
mai ai de gînd să faci cu el?

— Vreau să-i tai frunzele şi dudaimii, reluă Lia, şi să

pregătesc din ele o fiertură care adoarme pe cine doar miroase
din ea, iar dacă miroase mai mult, îşi va pierde glasul. E o fiertură
puternică, copila mea, şi oricine bea prea mult din ea, bărbat sau
femeie, moare, însă luată cîte puţin este bună împotriva
muşcăturilor de şarpe, şi dacă unuia trebuie să i se taie în carne,
se face de parcă ar fi carnea altuia.
 — Toate acestea-s fleacuri, strigă Rahila, şi ce-ţi stă ţie
mai ales în gînd, nu-mi spui! Ah, Lia, surioara mea, începu ea s-o
linguşească, cerşind cu mîinile ca un copil mic. Tu, norocul ochilor
mei, urmă Rahila, tu cea mai falnică dintre fiice! Dă-mi şi mie o
parte din dudaimii fiului tău, ca şi pîntecele meu să poată rodi,
căci mîhnirea aşteptării zadarnice mă mistuie, îmi nimiceşte viaţa
şi mi-e ruşine de nevrednicia mea. Vezi tu, căprioara mea cu părul
de aur, printre atîtea capete negre, tu ştii puterile fierturii şi ce le
face bărbaţilor şi că este ca o ploaie cerească pe uscăciunea
stearpă a femeilor, le ajută să zămislească fericite şi să nască
lesne! Ce mai ai nevoie de dudaimi, tu care ai şase băieţi cu totul,
iar eu n-am decît doi, şi nici măcar aceştia nu sînt ai mei? Dă-mi
mie dudaimii tăi, asina mea sălbatică, dacă nu chiar pe toţi,
măcar cîţiva, şi te voi binecuvînta şi mă voi prosterna la picioarele
tale, deoarece îi doresc cu înfrigurare.

Dar Lia, strîngînd mătrăguna la piept, se uită la soră-sa, cu

privirea ameninţătoare a ochilor ei încrucişaţi.

— Asta-i prea de tot, îi zise ea. Iată, că vine cea mai iubită
şi iscodeşte şi rîvneşte la dudaimii mei. Nu ţi-e destul că-mi iei
bărbatul în fiecare zi şi-n fiecare ceas, acum, pe deasupra, mai
rîvneşti şi la dudaimii fiului meu? E o neruşinare.

— Oare trebuie să-mi vorbeşti atît de urît, i-o tăie Rahila, şi

nu poţi defel altminteri, chiar dîndu-ţi osteneală? Nu mă scoate
din sărite, schimonosindu-le pe toate, cînd eu vreau, în amintirea
copilăriei noastre, să-ţi arăt dragostea! Eu ţi l-am luat pe lacob,
bărbatul nostru? Nu, tu mi l-ai luat în noaptea sfîntă, cînd pe
ascuns, pe întuneric te-ai culcat cu el în locul meu, iar el, orbeşte,
ţi l-a dăruit pe Ruben, care se cuvenea să fie zămislit de mine! Iar
acum ar fi fost fiul meu, dacă lucrurile s-ar fi desfăşurat pe
dreptate, şi mie mi-ar fi adus buruiana şi rădăcina şi, dacă tu mi-ai
cere ceva din ele, eu ţi-aş da.
 — Ei, ce tot spui! i-o întoarse Lia. Oare chiar l-ai fi zămislit
tu, într-adevăr, pe fiul meu? Dacă-i aşa, de ce n-ai mai zămislit, de
atunci, pe nimeni, iar acum, la ananghie, vrei să faci vrăji? Lasă,
ştiu eu foarte bine, nu mi-ai fi dat nimic! I-ai spus tu, vreodată, lui
lacob, cînd te mîngîia şi voia să te aibă: ,,Iubitule, gîndeşte-te şi la
surioara mea!“ Nu, tu îi aruncai priviri galeşe şi-i dădeai repede
sînii, să se joace cu ei, şi nu-ţi păsa decît de plăcerea ta. Iar acum
îmi vii să cerşeşti şi spui: „Ţi-aş da!“

— Vai ce urît! i-o întoarse Rahila. Cît de respingător de urît

este ce te sileşte firea ta să vorbeşti — sufăr din pricina asta, dar
şi de tine îmi pare rău, de dragul tău. Doar e un blestem să fii
silită să le schimonoseşti pe toate, de îndată ce deschizi gura.
Dacă nu ţi l-am trimis pe lacob atunci, cînd voia să mă aibă pe
mine, asta nu era defel pentru că-l voiam numai pentru mine,
Dumnezeul său şi zeii părinţilor noştri sînt martori că nu te mint.
Iată, însă, că după nouă ani eu îi sînt tot stearpă, spre jalea mea
fără leac, şi în fiece noapte cînd mă alege pe mine, nădăjduiesc
cu înfocare în binecuvîntarea cerului şi nu mi-e îngăduit să pierd
prilejul. Tu, însă, care oricum îţi poţi îngădui să pierzi un prilej sau
altul, la ce te gîndeşti? Tu vrei să-l vrăjeşti pentru tine cu dudaimii
şi mie să nu-mi dai din ei, ca în felul ăsta, să uite de mine şi tu să
ai totul, iar eu, nimic. Căci eu aveam iubirea lui, tu îi purtai
roadele şi în asta încă mai dăinuia un fel de dreptate. Tu însă le
vrei pe amîndouă, şi iubirea şi rodul, iar eu să muşc ţărîna. Aşa te
gîndeşti tu la sora ta!

Şi Rahila se aşeză la pămînt, plîngînd în hohote.

— Iau omuleţul fiului meu şi mă duc de aici, spuse cu

răceală Lia.

Atunci Rahila, uitînd de lacrimi, sări în picioare şi, cu glasul

înăbuşit, strigă stăruitor:

— Nu face asta, pentru numele lui Dumnezeu, stai şi

ascultă-mă! Vrea să fie cu mine noaptea asta, mi-a spus-o în zori,
cînd pleca de la mine. „Dulcea mea iubire, a spus el, îţi
mulţumesc pentru data asta! Azi trebuie secerat grîul, dar după o
arzătoare zi de muncă la cîmp, vreau să vin, iubita mea, să mă
îmbăiez în blîndeţea ta lunară.“ Ah, cum mai vorbeşte, bărbatul
nostru! Vorbirea lui e înflorită şi solemnă. Nu-l iubim noi,
amîndouă? Dar în schimbul dudaimilor ţi-l las ţie, în noaptea asta.
Ţi-l las, fără vorbe, dacă îmi dai măcar o parte dintre ei, iar eu mă
voi ascunde şi tu ai să-i spui: „Rahila nu vrea şi este sătulă de
giugiuleală. Zice să dormi la mine.“

Lia făcu feţe-feţe.

— Este adevărat, îngăimă ea şovăitoare, că eşti hotărîtă

să mi-l vinzi în schimbul dudaimilor fiului meu, şi că am să-i pot
spune: „Azi eşti al meu“?

Rahila îi răspunse:

— Întocmai!

Atunci Lia îi întinse mătrăguna, cu rădăcină şi cu frunze cu

tot, şi punîndu-i-o grăbită în mînă, îi şopti gîfîind:

— Ia-o, du-te şi nu te mai arăta!

Iar spre seară, cînd munca pe cîmp încetă şi oamenii se

întoarseră acasă, Lia ieşi în întâmpinarea lui Iacob şi-i zise:

— La noapte să dormi cu mine, căci fiul meu a găsit o

broască ţestoasă, iar Rahila mi-a cerşit-o şi i-am dat-o cu acest
preţ.

— Ei, cum, nu preţuiesc eu mai mult decît o broască

ţestoasă, şi o mică besactea pestriţă, care se face din coaja ei?
Nu-mi amintesc să fi fost chiar atît de hotărît să-mi petrec
noaptea cu Rahila. Aşadar, a cumpărat ceva neîndoielnic cu ceva
îndoielnic, ceea ce se cade să laud. Însă pentru că v-aţi înţeles în
ce mă priveşte, fie şi aşa. Bărbatul nu se cuvine să se ridice
împotriva înţelepciunii femeilor şi nici să se pună în calea părerilor
şi hotărîrilor lor.

CAPITOLUL ȘAPTE
RAHILA
Ghicitul în ultdelemn

Atunci a fost zămislita Dina, puștoaica — un copil fără noroc.

Dar ea a redeschis trupul Liei; după o întrerupere de patru ani,
vajnica femeie s-a aşternut iarăşi pe treabă. În al zecelea an de
căsnicie, îl născu pe Isahar, măgarul ciolănos, iar în al
unsprezecelea, pe Zebulon, cel care n-a vrut să se facă păstor.
Biata Rahila! Ea, cu dudaimii, iar Lia prăsea. Asta a fost voia
Domnului şi a mai vrut la fel încă un timp, adică pînă în ziua în
care voinţa i s-a schimbat sau mai curînd a păşit pe o nouă
treaptă; pînă s-a dezvăluit o altă faţă din destinul urzit de el, iar
Iacob, omul Binecuvîntării, a avut parte de o fericire plină de
viaţă, grea de suferinţă, cum spiritul său de om, limitat de timp,
nici nu şi-o putuse visa, cînd a primit-o. Laban, bulgărele de
pămînt, avusese se vede dreptate cînd, la o bere, îi spusese, plin
de înţeles, că Binecuvîntarea ar fi forţă şi Viaţa tot forţă, şi nimic
altceva. Căci este o superstiţie naivă să crezi că existenţa
oamenilor binecuvîntaţi ar fi doar curată fericire şi searbădă
prosperitate. Întrucît Binecuvîntarea alcătuieşte, de fapt, doar
fondul fiinţei lor, care se străvede, ca o lucire aurie, prin mulţimea
de chinuri şi încercări.

În al doisprezecelea an de căsătorie sau al nouăsprezecelea

din perioada Laban, nu s-a născut nici un copil; dar în al
treisprezecelea, respectiv al douăzecilea an, Rahila a rămas grea.
 Ce întorsătură neaşteptată şi ce mai început! Să ne
închipuim bucuria ei îngrijorată şi neîncrezătoare, şi exaltarea
îngenuncheată a lui Iacob! Rahila împlinise treizeci şi unu de ani;
nimeni nu crezuse că Dumnezeu îi mai pusese deoparte acest vis.
În ochii lui Iacob, ea era Sarai care, potrivit prorocirii întreitului
trimis, trebuia să aibă un fiu, oricît părea de necrezut, şi,
prosternat la picioarele femeii sale, îi dădea numele mamei
originare, ridicîndu-şi ochii, înlăcrămaţi de evlavie, spre chipu-i
palid, urîţit de sarcină şi care îi părea mai fermecător ca oricînd.
Cît despre rodul trupului ei, rod atîta vreme refuzat, acum în sfîrşit
zămislit, acest prunc de care o neînţeleasă oprelişte lipsise, atîta
vreme, speranţa lor încrezătoare, Iacob îl numise, încă de pe cînd
Rahila îl purta în pîntec, cu străvechiul, arhaicul nume al unui
flăcău divin, încă foarte iubit în popor, deşi abia dacă mai era
recunoscut oficial: Dumuzi, adevăratul fiu. Ceea ce Lia auzi. Ea îi
dăruise lui Iacob şase fii adevăraţi şi o fiică de asemenea cu totul
adevărată.

Era oricum lămurită. Limpede şi fără ocol, le vorbi celor patru

fii mai mari, ce aveau atunci între zece şi treisprezece ani,
aproape adulţi, vînjoşi, dezgheţaţi, cu înfăţişare bărbătească,
măcar că destul de urîţi la faţă şi toţi predispuşi la o inflamaţie a
pleoapelor.

— Fii ai lui Iacob şi ai Liei, le spuse ea, s-a zis cu noi. Dacă
aceea are să-i nască un fiu — şi, cît despre mine, îi urez numai
bine, zeii să-mi ocrotească sufletul — atunci stăpînul nu se va mai
uita la noi, nici la voi, nici la fraţii voştrii mai mici, nici la copiii
slujnicelor, iar la mine şi mai puţin încă, chiar de aş fi de zece ori
prima nevastă. Căci asta sînt şi de şapte ori Dumnezeul lui şi zeii
tatălui meu mi-au hărăzit izbînda de a fi mamă. Ea este însă
preferata, şi de aceea pentru el şi cea dintîi, şi singura dreaptă,
atît de trufaş îi este gîndul, iar fiului ei, care încă nici n-a văzut
lumina zilei, îi zice Dumuzi, cum aţi auzit şi voi. Dumuzi! E ca un
cuţit în pieptul meu, ca o palmă pe obrazul meu numele acesta, e
ca o urmă de bici pe obrazul fiecăruia dintre noi, totuşi, sîntem
siliţi să răbdăm. Aşa stau lucrurile, băieţi. Trebuie să ne stăpînim,
voi ca şi mine, şi să ne ţinem inimile cu amândouă mîinile, să n-o
ia razna împotriva nedreptăţii! Trebuie să ne iubim şi să ne
cinstim stăpînul, chiar dacă în viitor, nu vom mai fi pentru el decît
lepădături şi chiar dacă privirea lui va trece prin noi, de parcă am
fi aer. Şi pe aceea vreau s-o iubesc şi-mi voi ţine inima, ca nu
cumva s-o blesteme. Căci inima mea este plină de duioşie pentru
surioară şi-şi aminteşte cu drag de tovarăşa de joacă, în schimb
simte o năprasnică poftă s-o blesteme pe preferata, care vrea să-l
nască pe Dumuzi, şi atît de împărţite sînt sentimentele ce i le
port, încît îmi simt trupul bolnav şi nu mă mai recunosc.

Ruben, Simeon, Levi şi Iehuda o mîngîiară cu stingăcie.

Tuspatru căzură pe gînduri, cu pleoapele lor umflate şi muşcîndu-
şi buza de jos. Atunci începu. Atunci a încolţit în inima lui Ruben
nesăbuita faptă din mînie, ce avea cîndva s-o făptuiască ca s-o
răzbune pe Lia, şi de la care început sfîrşitul dreptului său de prim
născut. Atunci, a fost sădită în sufletele celorlalţi fraţi, ura
împotriva unei vieţi care mai era, ea însăşi, abia un mugure, a fost
semănat ceea ce avea să răsară ca negrăită suferinţă sufletească
pentru lacob, binecuvîntatul. Oare se cuvenea să fie aşa? Oare n-
ar fi putut domni pace şi seninătate în neamul lui Iacob, toate să
se desfăşoare lin şi cumpănit, într-o molcomă împăciuire? Nu, din
păcate, dacă trebuia să se întîmple ceea ce s-a întâmplat şi dacă
faptul că s-a întîmplat este totodată dovada că trebuia negreşit să
se împlinească. În lume se petrec multe, însă cum nu putem dori
ca ele să nu se întîmple şi nici ca toate să dăinuie într-o paşnică
încremenire, nu avem nici dreptul să osîndim patimile care le
mişcă; căci fără vină şi patimă, nu s-ar mai urni nimic.

Dar numai zarva făcută de starea Rahilei şi era de ajuns s-o

supere şi s-o revolte pe Lia, căci nimeni nu se sinchisise vreodată
de sarcinile ei obişnuite, de femeie vînjoasă. Rahila parcă era
sfinţită de copilul ce-l purta în pîntec, fel de a gîndi la originea
căruia era bineînţeles lacob, şi ar fi fost de mirare să vezi pe
vreunul de-ai casei, de la Laban pînă la ultimul sclav şi rîndaş,
îngăduindu-şi să gîndească altminteri. În jurul ei, oamenii umblau
în vîrful degetelor, nu i se vorbea decît cu glasul mieros şi
compătimitor, ba îşi mai plecau şi capul într-o parte, făcînd cu
mîinile gesturi, ca şi cum ar fi mîngîiat aerul care îi înconjura
trupul. Nu lipsea decît să i se mai aştearnă sub paşi, ramuri de
palmieri şi covoare, ca nu cumva să-şi lovească picioarele de vreo
pietricică; iar ea, zîmbind palid, se lăsa, astfel, linguşită, mai puţin
din egoism, cît pentru rodul lui Iacob, pe care cerul se îndurase, în
sfîrşit, să i-l dăruiască: pentru cinstirea celui adevărat, a lui
Dumuzi. Dar cine ar putea deosebi între smerenia şi trufia celor
binecuvîntate?

Acoperită cu amulete, Rahila nu avea voie să pună mîna pe

nimic prin casă, prin curte, în grădină sau pe ogoare. Iacob nu-i da
voie. El plîngea, cînd Rahila nu putea mînca sau cînd stomacul ei
nu păstra nimic, căci săptămîni în şir o duse foarte greu, iar cei
din preajmă trăiau cu groaza înrîuririi unor duhuri rele. Mamă-sa,
Adina, îi punea mereu comprese cu alifii făcute potrivit unor
reţete din vechime, ce aveau două puteri deosebite, una
vrăjitorească, protectoare şi pentru a-l înspăimînta pe duşmanul
nevăzut, alta vindecînd firesc trupul şi făcînd pielea mai moale.
Adina dădea pe răzătoare hreniţă, umbra-nopţii şi limba-cîinelui,
împreună cu rădăcina buruienii închinată zeului Namtar, stăpînul
celor şaizeci de boli, le amesteca şi le freca eu untdelemn curat,
descîntat anume, iar cu alifia o masa pe Rahila în jurul buricului,
de jos în sus, mormăind o incantaţie vagă, lipsită aproape de
înţeles, ce-i pomenea pe toţi zeii.

— Să plece, să se ducă răul Utukku şi răul Alu; iar vouă,

duhuri rele ale morţilor, Labartu, Labaşu, Boală de inimă, Dureri
de stomac, Dureri de cap, Dureri de dinţi, Asakku, puternice
Namtaru, vă poruncesc, în numele cerului şi al pămîntului, ieşiţi
din casă!
 În luna a cincea, Laban stărui ca Rahila să fie dusă la un
preot prezicător de la templul E-hulhul al zeului Sin, de la Harran,
să-i citească viitorul, atît ei, cît şi pruncului ce avea să se nască.
Iacob îşi apără, de ochii lumii, principiile, împotrivindu-se şi
refuzînd să participe, cu toate că, în adîncul sufletului, murea de
curiozitate, ca şi rudele Rahilei, să afle ce va spune prezicătorul, şi
era primul care cerea să nu se neglijeze nimic ce ar putea fi, cît
de cît, folositor. Şi apoi bătrînul prezicător Rimani-Bel, nume care
însemna „Bel-fie-ţi-milă-de-mine“, era fiu şi nepot de proroci, el
însuşi fiind un ghicitor deosebit de cunoscut şi îndemînatic,
meşter în a citi în untdelemn, astfel că, după obşteasca părere,
prezicerile sale erau iscusite şi, de aceea, era mereu acolo o
îmbulzeală grozavă; Iacob nu se învoi, fireşte, să meargă el însuşi
să-l întrebe şi să aducă jertfe Lunii, era totuşi mult prea curios să
ştie tot ce ar fi de spus, în orice privinţă, în legătură cu starea
Rahilei şi ceea ce îi era hărăzit, încît să nu-i lase, cu îngăduinţă,
pe părinţii ei să-şi facă voia.

Prin urmare, Laban şi Adina au fost cei ce au ţinut pe drumul

spre Harran, de o parte şi de alta, dîrlogii măgarului pe care
încălecase femeia binecuvântată, conducînd animalul cu binişorul,
nu cumva să se poticnească, iar palida Rahila să fie zdruncinată.
În urma lor, trăgeau oaia ce voiau s-o jertfească. Iacob, care îi
salutase la plecare, rămăsese acasă, întrucât nu voia să vadă
fastul monstruos de la E-hulhul, nici să fie jignit la vederea
curtezanelor şi efebilor care locuiau într-o casă ce ţinea de templu
şi se vindeau străinilor pe bani grei, în cinstea idolului lor. Iacob
aşteptă, fără să se spurce, prezicerea fiului ghicitorilor, profeţia
din pocal, cu care ceilalţi se întoarseră îngînduraţi, şi ascultă în
tăcere poveştile lor, de cum le-a mers în incinta templului şi
înaintea celui ce ghicea în untdelemn — Rimani-Bel sau Rimut —
cum cerea, dealtfel, să i se spună mai pe scurt. „Ziceţi-mi Rimut,
pur şi simplu!“ îi îndemnase binevoitorul. „Mă numesc, este
adevărat Rimani-Bel, pentru ca Sin să aibă milă de mine, dar eu,
la rîndul meu, sînt plin de milă faţă de aceia care înţeleg să aducă
o jertfă, ca să se tămăduiască de deznădejdile şi îndoielile ce-i
macină, aşa încît, spuneţi-mi simplu „Milă“, prescurtare care mi se
potriveşte. Apoi, i-a întrebat ce au adus din cele necesare, a
cercetat să vadă dacă darurile lor erau fără stricăciune şi i-a
îndemnat să mai cumpere, de la tarabele din curtea principală,
anumite mirodenii de ars pe altar.

Plăcut bărbat, acest Rimani-Bel, sau Rimut, cu veşmintele

sale albe de in şi cu scufia conică, tot de in — moşneag la trup,
însă, zvelt şi nesluţit de osînză, cu barbă albă, nasul borcănat şi
înroşit şi ochi mici, rîzători, în care era înveselitor să priveşti.

— Sînt bine clădit, le spusese el, mădularele şi

măruntaiele mele n-au nici un cusur, ca ale unui animal de jertfă
plăcut zeilor, sau ale unei oi fără meteahnă. Sînt cumpănit ca stat
şi proporţii, picioarele nu-mi sînt strîmbate nici în afară, nici
înăuntru, încă nu-mi lipseşte nici un dinte, nici nu sînt saşiu, nici
boaşele nu-mi sînt bolnave. Precum vedeţi, numai nasul mi-e
puţin cam roşu, dar asta numai de veselie, nu din vreo altă
pricină, căci sînt treaz la minte ca apa limpede. Aş putea să mă
înfăţişez gol în faţa zeului, cum se obişnuia odinioară, după cum
auzim şi citim. Acum, însă, ne înfăţişăm înaintea lui înveşmîntaţi
în pînză albă de in, şi cu asta mă învoiesc, căci este de asemenea
curată şi neprihănită şi se potriveşte cu sufletul meu. Nu-mi
pizmuiesc confraţii, preoţii-vrăjitori care oficiază în tunici şi mantăi
roşii, înconjuraţi de înfricoşătoare strălucire, pentru a-i zăpăci pe
demoni, duhurile ce-l pîndesc pe om şi alte arătări. Şi aceşti
preoţi-vrăjitori sînt folositori şi trebuincioşi şi-şi merită banii,
totuşi, Rimani-Bel (acesta sînt eu) n-ar vrea să fie unul dintre ei,
nici vreunul dintre preoţii care spală şi ung cu alifii, nici un bocitor
şi nici vreun preot apucat de năbădăi, sau ceva de soiul ăsta şi
nici vreunul dintre preoţii cărora zeiţa Iştar le-a preschimbat
bărbăţia în feminitate, oricît de sacru ar fi aşa ceva. Nici unul
dintre aceştia nu trezeşte în sufletul meu nici o umbră măcar de
pizmă, atît de bine mi-e în propria-mi piele şi nici n-aş vrea să
săvîrşesc vreun alt soi de prorocire, decît numai al cititului în
untdelemn, căci aceasta este cu mult cea mai înţeleaptă, mai
limpede şi mai folositoare. Între noi fie spus, atît la cercetarea
ficatului animalelor jertfite, cît şi în prorocirea după zborul
săgeţilor, intră mult bun plac şi nici tălmăcirea viselor sau a
tremurăturilor nu sînt scutite de greşeli, încît, în sinea mea, cam
fac haz pe socoteala lor. Cît despre voi, tatăl, mama şi copila ce
poartă pruncul în pîntec, aflaţi că aţi apucat-o pe calea cea bună
şi aţi bătut la uşa la care trebuie. Căci strămoşul meu este
Enmeduranki, regele Siparului dinaintea Potopului, înţeleptul şi
Păstrătorul, căruia marii zei i-au dăruit arta cercetării
untdelemnului pe apă şi a cunoaşterii viitorului, după cum o arată
uleiul. În linie dreaptă, din tată în fiu, mă trag din el, şi tradiţia
este neîntreruptă, căci de fiecare dată tatăl şi-a pus fiul preferat
să jure pe tăbliţe şi stil, în faţa zeilor Şamaş şi Adad, şi l-a învăţat
cartea intitulată „Cînd feciorul prezicătorilor“, şi, astfel, şirul s-a
păstrat neîntrerupt pînă la Rimut, cel fără greş, veselul (ăsta sînt
eu). Iar mie mi se dă partea din spate a oii, blana şi o strachină cu
supă de carne, asta ca s-o ştiţi; în afară de astea, voi mai primi
zgîrciurile şi jumătate din măruntaie, potrivit tăbliţelor şi
prescripţiilor. Partea de la rinichi, coapsa dreaptă şi o bucată bună
de friptură sînt partea zeului, iar restul îl vom mînca noi, la prînzul
comun din templu, ne-am înţeles?

Aşa li s-a înfăţişat Rimut, fiul prezicătorilor. Apoi, au făcut

sacrificiul, pe acoperişul stropit cu apă sfinţită; Laban şi Adina au
aşezat pe masa Stăpînului patru chiupuri de vin, douăsprezece
pîini, precum şi un amestec de lapte acru cu miere şi au presărat
masa cu sare. După aceea, au ars mirodenii pe policandrele
pentru tămîiere şi au tăiat oaia: sacrificatorul a ţinut-o nemişcată,
preotul a înjunghiat-o şi jertfa rituală a fost împlinită. Cu cîtă
graţie a executat Rimut, bătrînul, în desăvîrşirea mădularelor sale,
înaintea altarului, dansul final, în salturi măsurate! Laban şi
femeile nu putură să-l laude îndeajuns lui lacob, care îi asculta în
tăcere, stăpînindu-şi dorinţa mută şi nerăbdarea de a afla
prezicerea.

Da, prezicerea şi ce spunea untdelemnul erau întunecate şi

cu multe înţelesuri; mult mai înţelept nu erai, dacă le ştiai, decît
înainte, căci sunau totodată ca o consolare şi o ameninţare, dar
de bună seamă că aşa şi trebuia să sune viitorul, dacă avea glas,
şi tot te alegeai cu un zvon al lui, chiar de nu era decît un zumzăit
şi o vorbire cu buzele nedezlipite. Rimani-Bel, cu varga de cedru
într-o mînă şi cu pocalul în cealaltă, se rugase, cîntase, apoi
vărsînd untdelemnul în apă şi apa în untdelemn şi ţinînd capul
plecat într-o parte, urmărise semnele pe care le alcătuieşte
untdelemnul turnat în apă. Pe ulei se iviseră două cercuri, unul
mai mare şi altul mai mic: asta însemna, după toate aparenţele,
că Rahila, fata oierului, va naşte un băiat. Dar unul dintre cercuri
o apucase spre răsărit şi se oprise; aşadar lăuza se va tămădui.
Însă în untdelemnul clătinat, se ivise o băşică: deci zeul ocrotitor
o va ajuta în suferinţele ei, căci va fi greu. Omul va scăpa de
necaz, căci untdelemnul s-a lăsat la fund, cînd se mai adăugase
apă, şi apoi a ieşit deasupra. După ce se împrăştiase, se adunase
iarăşi la un loc, ceea ce însemna că, e adevărat, după suferinţe
cumplite, omul se va vindeca. Fiindcă însă untdelemnul, cînd s-a
adăugat apă, s-a lăsat la fund, înainte de a ieşi deasupra şi a
atinge buza pocalului, bolnavul se va însănătoşi, dar cel sănătos
va fi sortit morţii.

— Dar nu cumva băiatul! nu se putu stăpîni Iacob să

exclame.

— Nu, în ceea ce priveşte copilul, se putea spune, mai

curînd, dimpotrivă, după semnele arătate de untdelemn, care,
tocmai în această împrejurare, nu erau uşor de înţeles pentru
mintea omenească. Copilul va pogorî în groapă, fără a înceta să
trăiască, şi va fi asemenea bobului de grîu, care nu rodeşte decît
dacă piere. Această tălmăcire, afirmase Rimut, era neîndoielnică,
judecind după felul în care untdelemnul, cînd turnase apă în el, s-
a despărţit în două, şi apoi s-a adunat iarăşi la un loc, iar la
marginea sa către soare a strălucit ciudat, ceea ce ar însemna
ridicarea capului din moarte. Prezicătorul mai adăugase că asta
nu era prea limpede și că nici el însuși n-o înțelegea, nu voia să
se prefacă mai înţelept decît este, totuşi, se putea avea încredere
în acest semn. Cît priveşte femeia, atît din probă, cît şi din
contraprobă, rezultă că nu va vedea steaua fiului ei, cînd va
ajunge la apogeu, afară doar dacă se va păzi de cifra 2. Căci
aceasta ar fi îndeobşte o cifră purtătoare de nenoroc şi mai ales
pentru fata oierului, iar semnele untdelemnului îi porunceau să nu
pornească în călătorie sub semnul lui 2, altfel ar fi ca o armată
care nu-şi va atinge ţelul pentru care a pornit la drum.

Aceasta era prezicerea şi vorbele ei şoptite, pe care Iacob le

ascultă dînd interesat din cap şi, totodată, ridicînd din umeri. La
ce-i slujeau? Era important să le auzi pe toate astea, căci era în
joc Rahila şi copilul ei, altminteri însă n-aveai ce-i face şi trebuia
lăsat în grija viitorului, ce înţeles avea să dea vorbelor şoptite. În
privinţa asta, destinul şi viitorul îşi păstrau, oricum, în mare
măsură mîna liberă. Multe se puteau petrece sau ba, şi tot vor
putea fi făcute să se potrivească, de bine de rău, cu prezicerea,
astfel încît se va putea socoti că acesta îi fusese înţelesul. Iacob
medită îndelung asupra esenţei oracolului în general, şi vorbi
despre asta şi în prezenţa lui Laban, care însă nu pricepea mare
lucru. Era, oare, prorocirea, prin natura sa, dezvăluirea unui viitor,
la care nu se putea schimba nimic, sau era un îndemn la prudenţă
şi un avertisment dat omului, să facă ce depindea de el ca o
nenorocire anunţată să nu se întîmple? Aceasta ar fi presupus că
hotărîrea divină şi destinul nu erau imuabile, şi că îi era dat
omului să le influenţeze. Dar, dacă acesta era cazul, viitorul nu
exista în afara omului, ci înlăuntrul său, şi cum de mai putea fi
descifrat? Dealtfel, s-a întîmplat adesea ca măsurile preventive să
provoace de-a dreptul nenorocirea prezisă, ba chiar că, fără
aceste măsuri, nenorocirea nici nu s-ar fi putut întîmpla, ceea ce
făcea din avertisment, ca şi din destin, o batjocură a demonilor.
Untdelemnul prezisese că Rahila avea să nască, dar foarte greu,
un fiu. Dacă însă lăuza ar fi fost lăsată neîngrijită, dacă n-ar fi fost
rostite descîntece şi n-ar fi fost unsă cu alifiile trebuincioase, cum
ar fi izbutit destinul să rămînă credincios prezicerii sale favorabile
şi totodată lui însuşi? În acest caz s-ar întîmpla, cu păcat, răul,
împotriva destinului. Dar, atunci, nu era de asemenea cu păcat
încercarea de a face să se întîmple binele împotriva destinului?

Laban nu încuviinţa asemenea chiţibuşării. Asta nu-i bine

gîndit, spunea el, ci strîmb, prea încîlcit şi cîrcotaş. Viitorul era
tocmai viitor, adică: încă nu-i şi deci n-ar fi determinat, dar într-o
zi va fi şi atunci, aşa şi aşa, prin urmare, într-un fel oarecare, ar fi
determinat, anume în măsura calităţii sale de viitor, şi mai mult
despre asta nu se putea spune. O prezicere ar fi luminătoare şi
plină de învăţătură pentru inimă, iar preoţii-prezicători sînt
chemaţi şi plătiţi să prezică viitorul, după o şcolire de ani, sub
oblăduirea regelui celor patru părţi ale lumii, de la Babel-Sippar,
de pe amîndouă malurile fluviului, preferatul lui Şamaş şi favoritul
lui Mardug — a regelui Sumerului şi al Akkadului, care locuia într-
un palat cu temelii adînci de mai mulţi stînjeni şi într-o sală a
tronului de o nespusă splendoare. De aceea, nu cîrti!

Iacob tăcea şi aşa. Faţă de nimrudul de la Babel, purta în

suflet o profundă ironie, moştenită de la străbunul său pribeag. De
aceea, prezicerea nu i se părea mai sfîntă prin faptul că Laban
invoca în sprijinul ei pe preaputernicul monarh, nici prin aceea că
suveranul nu mişca un deget, fără să se fi consultat cu
prezicătorii. Laban plătise prezicerea cu o oaie şi tot felul de
bucate pentru idolul Lunii, şi dacă n-ar fi decît de asta, tot trebuia
să ţină la ce dobîndise. Iacob, însă, care nu plătise, se comporta,
fireşte, mai liber faţă de prezicere; dar îi făcea plăcere că auzise
ceva fără să plătească, iar cît despre viitor, gîndea el, era gata
determinat cel puţin într-o privinţă: dacă pruncul Rahilei era băiat
sau fată. În pîntecele Rahilei, lucrul se hotărîse, numai că nu se
vedea încă. Prin urmare, exista, de pe acum, un viitor determinat,
iar faptul că untdelemnul lui Rimani-Bel prezisese un băiat era,
oricum, încurajator. lacob era, dealtfel, recunoscător
prezicătorului pentru sfaturile practice pe care le dăduse; căci, ca
un adevărat preot, se pricepea şi în meşteşugul tămăduirii, şi, cu
toate că, fără îndoială, dăinuia o contrazicere între aceste două
însuşiri ale sale, (căci se putea face medicina împotriva
viitorului?), Rimut nu precupeţi să dea şi sfaturi încercate pentru
naştere, în care reţetele doftoriceşti se completau reciproc, spre
deplină eficacitate, cu descîntecele rituale.

Mica Rahila n-a dus-o uşor. Multă vreme înainte să-i fi sosit
ceasul, care după aceea mai că i-a fost ceasul morţii, începură
doftoriceala, şi trebui să bea ce nu-i plăcea, de pildă mult
untdelemn ce conţinea pulbere, anume măcinată, de piatră de
sarcină, ba, pe deasupra, trebui să mai îndure pe trup mulţime de
cataplasme din alifii cu catran, untură de porc, peşte şi buruieni,
ba chiar şi hartane întregi de animale necurate, care erau legate
de ea cu sfori, ca şi cataplasmele. Un ied de jertfă sta mereu, cît
dormea, la căpătîiul ei, să fie o jertfă ispăşitoare, adusă spiritelor
nesăţioase, în locul Rahilei. O momîie de argilă, înfăţişînd-o pe
Labartu ieşind din smîrcuri, sta zi şi noapte în preajma ei, cu o
inimă de purcel în gură, pentru a momi cumplita vrăjitoare afară
din trupul femeii însărcinate, unde se oploşise, şi s-o
grămădească în propria ei efigie, care trebuia nimicită din trei în
trei zile, cu lovituri de spadă şi îngropată într-un colţ lîngă zid,
treabă în timpul căreia era oprit să priveşti îndărăt. Spada era
înfiptă într-un vas de jeratic, care trebuia de asemenea, lăsat, zi şi
noapte, lîngă Rahila, măcar că anotimpul se încălzise şi se apropia
luna lui Tammuz. Patul Rahiiei era înconjurat de un mic parapet
din terci de făină, şi trei grămezi de cereale se găseau, în odaia ei,
de asemenea potrivit prescripţiilor lui Rimani-Bel. Iar cînd se
vestiră primele dureri ale facerii, ai casei se grăbiră să ungă
laturile patului cu sînge de purcel şi să spoiască uşa casei cu gips
şi asfalt.
 Nașterea

Era vară atunci, ba chiar trecuseră şi primele zile ale

Domnului staulelor, ale Sfîşiatului. De cînd era de aşteptat marea
clipă în care cea dreaptă şi cea mai iubită avea să-i nască, lacob
nu se mai dezlipi de lîngă ea, luînd chiar parte la îngrijirea ei
pregătitoare, împrospătîndu-i cataplasmele cu alifii, ba, o dată,
fărâmase şi îngropase el momîia vrăjitoarei Labartu — cu toate că
asemenea obiceiuri şi datini nu fuseseră statornicite de
Dumnezeul părinţilor lui, dar puteau veni cumva tot de la acesta,
prin intermediul idolului şi al prezicătorului său şi erau, în orice
caz, singurele de urmat. În mai multe rînduri, Rahila — palidă,
trasă, împlinită numai la mijloc, unde fructul neştiutor îi aduna
fără milă, ca să se hrănească, toată puterea şi seva — luase
zîmbind mîna lui lacob şi i-o pusese acolo unde, cu latul palmei, el
putea pipăi loviturile surde ale pruncului, şi, astfel, prin învelişul
cărnii, îl salută pe Dumuzi, adevăratul fiu, îndemnîndu-l să aibă
curînd curaj să iasă la lumina zilei, avînd grijă, totuşi, să se
strecoare din adăpost cu îndemînare şi cruţare pentru mama care
îl adăpostea, să nu sufere, sărmana, peste măsură. Cînd bietu-i
chip se schimbă, zîmbind, şi ea vesti, cu suflarea scurtă, că simte
că se apropie clipa, pe lacob îl cuprinse o mare agitaţie, chemă
părinţii şi slujnicele, porunci să se pregătească cărămizile, alerga
în toate părţile, într-o frămîntare fără rost şi inima lui era numai
rugă.

Zelul şi vitejia Rahilei nu pot fi destul lăudate. Cu un curaj

voios, hotărîtă să se dovedească vrednică în faptă şi suferinţă,
intră în lucrarea naturii. Era atît de activă, nu de dragul
aparenţelor şi pentru că nu mai trebuia să fie înaintea oamenilor
stearpa, detestata, ci din motive de onoare mai adînci, mai
trupeşti; căci nu numai comunitatea umană are sentimentul
onoarei, ci şi carnea îl cunoaşte, ba chiar mai bine decît
comunitatea umană, cum aflase Rahila cînd, fără dureri şi de
ruşinea lumii, devenise mamă prin Bilha. Zîmbetul ei, acum cînd
începeau muncile, nu era zîmbetul tulburat de atunci, în care se
oglindise conştiinţa jalnică a cărnii sale. Ochii ei cuminţi şi
frumoşi, extatici din cauza fericirii şi a miopiei, se cufundau acum
în ai lui Iacob, căruia avea să-i nască în toată cinstea; căci
aceasta era ora spre care privise cu un dor lucid de viaţă, cînd,
erau ani de atunci, străinul, vărul de pe alte meleaguri, i-a stat
înainte pe cîmp, pentru prima dată.

Biata Rahila! Era atît de voioasă şi plină de bună-voinţă să

îndure truda naturii, iar aceasta îi voia atît de puţin binele, o făcu
să sufere atît de cumplit! Oare Rahila, atît de sincer nerăbdătoare
să fie mamă şi atît de convinsă de înzestrarea ei pentru
maternitate, să nu fi fost cu adevărat, adică în carnea ei, creată
pentru aceasta — cu mult mai puţin decît Lia, neiubita —, încît
sabia morţii îi plutea deasupra capului cînd născu, iar la a doua
oară se prăvăli peste ea şi o ucise? Oare poate fi astfel natura în
conflict cu sine însăşi, şi poate batjocori astfel aspiraţiile şi
credinţa voioasă, pe care chiar ea le-a sădit în inimă? Aşa se
vede. Bucuria de viaţă a Rahilei n-a fost primită şi credinţa ei a
fost dezminţită — asta fu soarta acestei fiinţe gata la sacrificii.
Aşteptase încrezătoare şapte ani împreună cu Iacob şi, apoi, de-a
lungul a treisprezece ani, a fost dezamăgită într-un chip de
neînţeles. Acum, cînd natura îi acorda în cele din urmă ce dorise
atît de fierbinte, o făcea la un preţ atît de îngrozitor, cum nu
trebuiseră să plătească Lia, Bilha şi Zilpa laolaltă, pentru toate
naşterile lor. Treizeci şi şase de ore, de la miezul nopţii pînă la
amiază şi apoi încă o noapte, pînă la o nouă amiază, chinurile sale
înfricoşătoare se ţinură lanţ, şi dacă ar mai fi ţinut încă o oră sau
măcar jumătate, Rahila şi-ar fi dat duhul. Încă de la început a fost
o durere pentru Iacob, să-i vadă dezamăgirea; căci ea crezuse că
va termina iute şi vesel, că va fi puternică, însă iată că, acum, nu
mai făcea nici un progres. Primele semne părură să fi fost
înşelătoare; pauze de mai multe ore întrerupseseră durerile
prevestitoare, intervale nerodnice, tăcute şi pustii, în timpul
cărora Rahila nu mai suferea, era adevărat, dar se plictisea şi îi
era ruşine.

Din cînd în cînd, îi spunea Liei: „Soră dragă, cu tine a fost cu

totul altfel!“ şi aceasta trebuia să-i dea dreptate, aruncîndu-i o
privire lui lacob, stăpînul. Apoi, o vijelie de dureri se năpusti
asupra lăuzei, unele mai cumplite decît altele, şi de fiecare dată
mai îngrozitoare şi mai prelungite, iar cînd treceau, se părea că
munca grea fusese zadarnică. Se mută de pe cărămizi pe pat,
pentru ca iarăşi să se întoarcă pe cărămizi. Orele, veghiile de
noapte şi răstimpurile zilei treceau pe rînd; Rahila se ruşina şi
deznădăjduia din cauza neputinţei sale. Nu ţipa cînd o înşfăcau
durerile şi nu mai voiau, defel s-o slăbească; strîngea din dinţi şi
se muncea cu o bună-credinţă mută, din răsputeri, deoarece nu
voia să-şi sperie stăpînul, a cărui inimă duioasă o ştia, stăpînul
care, în intervale de sleire, îi săruta, cu sufletul sfîşiat, mîinile şi
picioarele. Dar ce-i ajuta bună-credinţa? Nu era primită. Cînd,
însă, durerile întrecură orice măsură, scoase răcnete îngrozitoare
şi sălbatice, care nu se potriveau cu faţa ei şi nici cu micuţa
Rahila. Căci la acea vreme, cînd se crăpă din nou de ziuă, nu mai
era ea însăşi, nu-şi mai ţinu firea, iar în urletele înfricoşătoare pe
care le scotea, se auzea bine că nu ea răcnea, căci vocea era cu
desăvârşire străină, era ţipătul demonilor pe care inima de purcel
din gura momîii de argilă tot nu izbutise încă să-i atragă din trupul
Rahilei în cel al păpuşii.

Erau dureri sfîşietoare care nu urneau nimic din loc, ci făceau

femeia sfîntă şi nenorocită să îndure năprasnicele chinuri ale
iadului, încît urletul îi învineţea chipul, iar degetele i se zgîrceau
prin aer, de parcă ar fi vrut să-l zgîrie. Iacob rătăcea la întîmplare,
prin casă şi curte, izbindu-se de pereţi, căci, astupîndu-şi urechile
eu policarele, îşi acoperea ochii cu celelalte opt degete, strîns
lipite. Implora ajutorul lui Dumnezeu — acum nu ca să-i dea un
fiu, căci de copil nici nu-i mai păsa, ci ca Rahila să poată muri şi
zăcea liniştită şi izbăvită de chinul infernal. Laban şi Adina, văzînd
că băuturile, alifiile şi fricţiile lor fuseseră neputincioase,
mormăiau, zăpăciţi, tot felul de formule magice şi, printre
răcnetele fiicei lor torturate, îi aminteau lui Sin, zeul Lunii, cu
vorbe cadenţate, cum ajutase cîndva o o vacă de a lor ce trebuia
să fete şi, astfel, îl implorau s-o mîntuie la fel, pe femeie, de
strînsoarea menghinei care o zdrobea şi să-i vină într-ajutor roabei
sale la durerile facerii. Iar într-un colţ al încăperii unde se afla
lăuza, Lia sta ţeapănă, cu braţele lipite de trup şi mîinile ridicate
de la încheieturi, şi privea mută, cu ochii ei albaştri şi saşii, la
preferata lui Iacob, cum se zbătea între viaţă şi moarte.

În sfîrşit, din Rahila ţîşni un ultim răcnet, de o furie demonică

nemaipomenită şi de o asemenea putere, cum nu putea fi scos de
două ori fără a muri, şi nici auzit de două ori fără a înnebuni — şi
în acea clipă, soţia lui Laban avu altceva de făcut decît să recite
zeului Sin povestea vacii, căci pruncul lui Iacob, al unsprezecelea,
şi, totuşi, întîiul, ieşise, slobozit din poalele întunecate şi
însîngerate ale vieţii — Dumuzi-Absu, adevăratul fiu al hăului.
Bilha, mama lui Dan şi a lui Neftali, lividă la faţă, dar bucuroasă,
sosi alergînd, cu sufletul la gură, în curte, unde Iacob se refugiase
înnebunit, pentru a-i vesti, bălbîindu-se de emoţie, stăpînului, că,
„ni s-a născut un copil, ne-a fost dăruit un fiu şi că Rahila
trăieşte“; iar el se tîrî, tremurînd din tot trupul, pînă la lăuză şi se
prăbuşi lîngă ea, plîngînd în hohote. Acoperită de sudoare şi ca
transfigurată de moarte, Rahila îngîna, cu răsuflarea sacadată, un
fel de cînt al istovirii. Poarta trupului îi fusese sfîşiată, îşi muşcase
limba, iar inima îi bătea atît de slab, de parcă ar fi vrut să se
stingă. Aceasta fu răsplata bucuriei sale de viaţă.

Nu avu puterea să-şi întoarcă spre Iacob capul şi nici măcar

să-i zîmbească, dar îi mîngîie creştetul, pe cînd acesta stătea
îngenuncheat lîngă ea, şi ochii îi alunecară spre leagănul atîrnat
alături, în semn că se cuvenea să aibă el grijă de copil şi să-şi
pună mîna pe fiul său. Îmbăiat, pruncul nu mai scîncea. Dormea,
înfăşat în scutece. Părul negru şi lucios îi acoperea căpşorul, care
sfîşiase poarta trupului Rahilei, avea genele lungi şi mînuţele
minuscule, cu unghiile deplin formate. Nu era frumos pe atunci,
dealtfel cum se putea vorbi de frumuseţe la un copil atît de mic?
Totuşi, Iacob văzu ceva ce nu văzuse la copiii Liei şi nici nu băgase
de seamă la cei ai slujnicelor, văzu dintr-o ochire ceva ce, cu cît
privea mai mult, cu atît inima i se umplea de fervoare şi extaz.
Dăinuia în jurul acestui nou-născut ceva ce nu se putea defini, ca
un nimb de lumină, de gingăşie, armonie, simpatie, plăcut
Domnului, ceva pe care Iacob, dacă nu-l putea înţelege, avea
totuşi impresia că-l intuise în natura sa. Puse mîna pe prunc, şi
rosti: „Fiul meu“. Însă, în clipa cînd îl atinse, noul născut deschise
ochii, pe atunci albaştri, ce oglindeau lumina la zenit a soarelui
naşterii sale, şi cu mînuţa sa minusculă, bine formată, apucă
degetul lui Iacob, strîngîndu-l uşor. Şi-l ţinu aşa, cu cea mai
gingaşă strînsoare, continuînd să doarmă; dormea şi Rahila,
mama — un somn adînc. Iacob însă sta aplecat, reţinut de o
strîngere ca o boare, conlemplînd, cam vreun ceas, lumina
răspîndită de pruncul său, pînă cînd acesta, scîncind, ceru de
mîncare, şi atunci îl ridică şi-l mută alături.

Îl numiră Iosif, dar şi Iaşup, ceea ce însemna mărire şi

sporire, cum ne numim noi fiii cu numele de August. Dar numele
său întreg, împreună cu al lui Dumnezeu, era Iosif-el sau Iosifiia,
însă plăcîndu-le, încă de pe atunci, să considere şi prima silabă ca
o aluzie la Fiinţa supremă, îi spuseră Iehosif.

Tărcații

Acum, că Rahila îl născuse pe Iosif, Iacob era foarte tandru şi

voios; vorbea numai cu glas solemn, tremurat de emoţie, şi
orgoliul sentimentului său era de neiertat. Deoarece pe la ora
amiezii, cînd se născuse copilul, apăruse, la răsărit, semnul
zodiacal al Fecioarei, care, cum ştia, corespundea cu steaua zeiţei
Iştar, manifestare planetară a feminităţii cereşti, Iacob se
încăpăţîna să vadă în Rahila, născătoarea, o fecioară celestă şi o
mamă dumnezeiască, o Hator şi o Eset, cu pruncul la piept — iar
acest fiu i se păru a fi un copil-minune, şi un uns al Domnului, a
cărui ivire în lume însemna începutul unei ere binecuvîntate de
veselie, şi care va păstori prin puterea lui Iahu. Nu rămîne decît
să-l învinuim de lipsă de măsură şi de exaltare. O mamă cu
pruncul în braţe este, fără îndoială, o imagine sfîntă, însă cea mai
elementară grijă de a respecta anumite susceptibilităţi ar fi
trebuit să-i interzică de a face din această imagine o „icoană“, în
sensul cel mai jignitor, iar din mica Rahila o slujnică astrală a
Domnului. Ştia, bineînţeles, că ea nu era fecioară în înţelesul
obişnuit şi pămîntesc al cuvîntului. Cum ar mai fi fost cu putinţă
aşa ceva! Cînd vorbea de „fecioară“, asta era doar o vorbărie
mitic-astrologică. Totuşi, continua să stăruie asupra comparaţiei
sale, cu o încîntare ce ţinea prea mult la cuvînt, iar încăpăţînarea
îi umplea ochii de lacrimi. După cum, fiind oier şi pentru că
preaiubita inimii sale se numea Rahila — adică mioara — el ar fi
putut, foarte bine, printr-un joc al minţii, destul de izbutit şi chiar
graţios, să-i spună „mielul“, pruncului pe care ea îl alăpta. Tonul,
însă, pe care îl folosea, vorbind despre mielul născut de fecioară,
nu era deloc glumeţ, ci părea să revendice, pentru piciul din
leagăn, caracterul sfînt al jertfei neprihănite a primului născut din
turmă. Toate fiarele sălbatice, delira el, vor ataca mielul, dar el le
va birui pe toate şi atunci va domni bucuria între îngeri şi între
oameni şi pe întreg pămîntul. Mai spunea despre fiul lui că este o
mlădiţă fragedă, o crenguţă ruptă din cea mai gingaşă rădăcină
şi, în felul acesta, spiritul său supra poetic îl asocia eu noţiunea
primăverii lumii şi cu zorii, mijiţi chiar atunci, ai timpului
binecuvîntat, în care fiul ceresc îi va doborî pe cei năprasnici cu
toiagul cuvîntului său.
 Ce exagerare a sentimentului! Şi pe lîngă asta „zorii timpului
binecuvîntat“ aveau, pentru Iacob, în măsura în care privea
timpul său personal, o semnificaţie foarte practică. Însemna
binecuvîntarea în bogăţie — Iacob era sigur că putea vedea, în
naşterea fiului celei drepte, chezăşia că acum afacerile sale în
slujba lui Laban, oricît îi şi rodiseră pe sub mînă, vor spori
hotărîtor şi într-o curbă puternic ascendentă şi că, după această
cotitură, scîrnava lume subpămînteană îi va acorda, fără rezervă,
toate comorile şi aurul pe care le avea: cu aceasta, bineînţeles,
era strîns legat şi un alt gînd, mai înalt şi mai sentimental, cel al
reîntoarcerii, încărcat de averi, în lumea de sus, în ţara părinţilor
săi. Ba, naşterea lui losif însemna un punct de cotitură în ciclul
astral al vieţii sale, cu care, privind bine lucrurile, ar fi trebuit să
coincidă ieşirea lui la lumină din lumea lui Laban. Dar asta nu se
putea şi nu se potrivea atît de uşor. Nici Rahila nu era în stare să
purceadă la drum (căci palidă şi slăbită, nu-şi revenea decît foarte
încet şi foarte greu din cumplita sa naştere) şi nici copilului, un
sugar, nu i se putea pretinde să îndure drumul anevoios de peste
şaptesprezece zile făcut, odinioară, de Eliezer. Dar este de mirare,
şi aproape de rîs, cu ce uşurinţă sînt, cîteodată, judecate şi
relatate aceste lucruri. Astfel, se poate auzi că Iacob a petrecut
paisprezece ani la Laban, şapte şi încă şapte; şi că la sfîrşitul
acestui răstimp, s-ar fi născut losif, după care ar fi plecat acasă. Şi
totuşi se spune răspicat că, la întîlnirea cu Esau, la vadul
Iabocului, şi Rahila cu losif s-ar fi apropiat şi s-ar fi înclinat în faţa
lui Edom. Dar cum ar fi fost în stare un sugar să se apropie de
cineva şi să se încline în faţa lui? Pe atunci, losif avea cinci ani, iar
aceşti cinci ani sînt tocmai aceia pe care Iacob i-a mai petrecut în
casa lui Laban, după cei douăzeci, şi anume sub un contract nou.
Nu putea pleca, dar putea face ca şi cum ar vrea să plece
neîntîrziat, pentru a-l strînge cu uşa pe Laban, bulgărele de
pămînt, care, îndeobşte, nu putea fi înduplecat decît prin
constrîngere şi prin folosirea neînduplecată a asprimilor vieţii
economice.
 De aceea Iacob se adresă lui Laban şi-i zise:

— Binevoieşte, tată şi unchiule, să-ţi pleci urechea la

cuvîntul meu.

— Înainte de a vorbi, îl întrerupse pe loc Laban, ascultă-

mă mai bine pe mine, căci am să-ţi spun ceva ce nu suferă
amînare. Nu mai poate merge ca acum, şi dacă nu mai există o
dreaptă rînduială între oameni, şi starea asta dăinuie, înseamnă
pentru mine o ruşine. M-ai slujit pentru femei şapte ani şi încă o
dată şapte, după contractul nostru, care se află depus la terafimi.
Dar de cîţiva ani, cam de şase, dacă nu mă înşel, învoiala şi
contractul sînt depăşite, şi nu mai există drept între noi, ci doar
obicei şi rutină, încît nici unul din noi nu mai ştie ce are sau nu de
făcut. Viaţa noastră a ajuns acum ca o casă clădită fără fir cu
plumb, vorbind deschis, ca a animalelor. Ştiu bine, căci zeii mi-au
dăruit ochi să văd, că tu ai ieşit la socoteală, cîtă vreme mi-ai
slujit fără condiţii şi fără simbrie trecute în contract; căci ai pus la
o parte tot felul de bunuri şi valori, pe care nu vreau să le
preţuiesc acum, de vreme ce sînt ale tale, şi dacă odraslele lui
Laban, Beor, Alub şi Muras, fiii mei, ar îndrăzni să bîrfească în
privinţa asta, i-aş opri. Căci o muncă merită să fie răsplătită, însă
asta trebuie rînduit cum se cuvine. Aşadar să mergem şi să
încheiem un nou contract, pe încă şapte ani, deocamdată, şi sînt
gata să tratez cu tine în legătură cu orice condiţie pe care ai avea
de gînd să mi-o pui.

— Asta nu poate fi, îi răspunse Iacob clătinînd din cap, şi,

din păcate, unchiul meu îşi risipeşte în zadar preţioasele sale
cuvinte, efort pe care şi l-ar fi putut cruţa, dacă mă asculta de
îndată. Căci nu pentru un nou contract vorbesc cu Laban, ei
pentru a mă învoi să fiu liber şi să plec de aici. Te-am slujit
douăzeci de ani, şi cum te-am slujit îţi las în grijă să judeci,
deoarece nu s-ar cuveni s-o fac eu, întrucît n-aş putea folosi
cuviincios singurele cuvinte potrivite. Ţie, însă, ţi-ar sta foarte
bine să le foloseşti.
 — Cine tăgăduieşte? făcu Laban. M-ai slujit cît se poate de
mulţumitor, nu despre asta este vorba.

— Şi am îmbătrînit şi am încărunţit fără nici un rost în

slujba ta, urmă Iacob, deoarece pricina pentru care am părăsit
casa Iui Isaac şi locul meu de baştină, mînia lui Esau, s-a risipit de
mult, iar vînătorul cu sufletul copilăros nu mai ştie nimic de
vechile poveşti. De mult mă puteam reîntoarce oricînd în ţara
mea, dar n-am făcut-o. De ce n-am făcut-o? Pentru asta îmi stau
iarăşi la îndemînă numai cuvinte pe care n-am voie să le rostesc,
căci sînt spre lauda mea. Acum, însă, Rahila, fecioara cerească,
prin care tu trăieşti înfrumuseţat, mi l-a născut pe Dumuzi, pe
Iosif, fiul meu şi al ei. Pe el vreau să-l iau, şi pe ceilalţi copii ai mei,
ai Liei şi ai slujnicelor, şi am să-mi strîng tot ce-am agonisit aici,
slujindu-te, am să încalec şi am să plec spre ţara mea şi la locul
meu, ca, în sfîrşit, să am grijă de propria-mi casă, după ce atîta
vreme am vegheat numai şi numai pentru tine.

— Mi-ar părea rău de asta, într-adevăr, i-o întoarse Laban,

şi am să fac tot ce-mi stă în putere ca să nu pleci. Aşa că, fiul şi
nepotul meu să-mi spună deschis şi fără ocol, din inimă, ce cere
privitor la noi condiţii şi eu mă pun chezaş, jurînd pe Anu şi pe
Ellil, să chibzuiesc cu toată bunăvoinţa şi la cererile cele mai
straşnice, pe care el le va putea rosti cu dreaptă cumpănire.

Iacob îi răspunse:

— Nu ştiu ce ţi-ar părea dreaptă cumpănire, ţinînd seama

de ce aveai înainte de a fi venit eu la tine, şi cum toate au sporit
sub mîinile mele, încît însăşi soţia ta, Adina, a fost cuprinsă în
avîntul acesta şi ţi-a dăruit, în zilele tale cărunte, cu o neaşteptată
putere, trei feciori. Ai fi în stare să găseşti cererile mele
nechibzuite, şi de aceea mai bine tac şi plec.

— Vorbeşte şi vei rămîne, stărui Laban.

 Atunci Iacob îşi rosti cerinţele şi spuse ce voia, dacă este să
mai rămînă un an sau mai mulţi. Laban se aştepta la cereri mari,
dar nici chiar aşa. În prima clipă, fu ca lovit în cap, şi mintea i se
zbătea, grăbită, întîi să înţeleagă bine cerinţele şi apoi, să le
micşoreze însemnătatea prin niscaiva contrapropuneri.

Asta era vestita poveste cu oile tărcate, repovestită de mii

de ori la fîntîni şi la focuri, de mii de ori cîntată şi purtată din gură
în gură, în convorbiri frumoase, spre lauda lui Iacob şi ca pildă de
lovitură de maestru a isteţimii de păstor — acea întîmplare, de
care Iacob însuşi nu-şi putea aminti, la bătrâneţe, gîndindu-se la
trecut, fără ca un zîmbet subţire să nu-i fluture la colţul buzelor, în
barbă... într-un cuvînt, Iacob cerea ca toate oile şi caprele florii,
cele tărcate negru cu alb — nu cele de acum, lucrurile trebuiau
bine înţelese, ci toate tărcatele care aveau să se nască în viitor în
turmele lui Laban, să-i fie simbria şi să se adauge la avuţia sa,
dobîndită în lunga vreme cît îl slujise pe unchiul său. Propunerea
se reducea la o împărţeală a animalelor ce le vor creşte pe viitor,
oi şi capre, între stăpîn şi argat, măcar că nu în două părţi egale;
căci majoritatea oilor erau albe, iar tărcatele mai puţine, astfel
încît Iacob se şi prefăcea ca şi cum ar fi vorba doar de ceva de
lepădat. Dar cei doi, care se tocmeau aici, ştiau foarte bine că oile
tărcate erau mai focoase şi mai bune de prăsilă, şi Laban dădu
glas, cu spaimă şi consideraţie, acestui gînd, doborît de dibăcia şi
obrăznicia cu care nepotul ştia să ceară.

— Ce-ţi trece prin cap! exclamă el. Ascultîndu-te, rămîi

trăsnit. Prin urmare, tu ceri cele tărcate, cele mai bune de prăsilă?
Asta-i grozav! Nu că nu ţi le dau, să nu mă înţelegi greşit! Te-am
lăsat să ceri ce vrei, şi am să mă ţin de cuvînt. Dacă asta este
condiţia la care te încăpăţînezi, căci altfel pleci, şi-mi smulgi
copilele de la inimă, pe Lia şi pe Rahila, astfel că eu, om bătrîn, n-
am să le mai văd niciodată, fie cum spui. Însă, cinstit vorbind, îmi
scurtezi zilele.

Şi Laban se aşeză, de parcă ar fi fost lovit de dambla.

 — Ascultă, îi zise Iacob. Văd că ceea ce cer îţi vine greu şi
nu-i chiar pe placul tău. Cum, însă, tu eşti frate adevărat cu
mama şi deoarece ai zămislit-o, pentru mine, pe Rahila, fecioara
stelelor, cea potrivită mie şi cea mai iubită, iată, am să rostesc
mai limpede cerinţele mele, încît să te sperie mai puţin. Vom
merge amîndoi la turmele tale, vom alege toate animalele tărcate
sau bălţate, şi pe cele negre, şi le vom despărţi de cele albe, să
nu mai ştie unele de altele. Şi abia după asta, toţi mieii care se
vor naşte, fie tărcaţi, bălţaţi ori negri, să-mi fie daţi drept simbrie.
Eşti mulţumit aşa?

Laban îl privi, clipind din ochi.

— Trei zile de drum! strigă el, deodată. Da, trei zile de

drum să fie între cele albe şi cele negre, tărcate şi bălţate, să fie
crescute osebit şi în gospodării deosebite, încît să nu ştie unele de
altele, asta vreau! Şi aşa să fie pecetluit contractul nostru la
Harran, în faţa judecătorului, apoi avem să-l punem în pivniţă,
lîngă terafimi, asta fiind cerinţa mea neapărată.

— E aspră pentru mine, îi zise Iacob. Da, e foarte, foarte

aspră şi copleşitoare. Dar m-am obişnuit de mult să-mi văd
unchiul judecînd sever şi neînduplecat în afaceri, fără să ţină
seama de legături de rudenie, aşa că primesc condiţia ta.

— Faci bine, îi răspunse Laban, căci n-aş fi renunţat la ea

nici în ruptul capului. Ei, şi-acum, ia spu¬ne-mi: care dintre turme
te gîndeşti s-o paşti tu, pe care vrei s-o ai tu sub cîrja ta, pe cea
tărcată sau pe cea albă?

— E drept şi firesc, i-o întoarse Iacob, ca fiecare să

vegheze bunul care trebuie să-i rodească, aşa că eu voi veghea
turma cu oi tărcate.

— Asta nu! sări Laban. Asta de bună seamă că nu! Ai cerut

ce ai vrut, ba, ai fost chiar necruţător. Acum, este rîndul meu şi-ţi
spun condiţiile mele, ce-mi par strict minimale şi echitabile pentru
a-mi păstra onoarea din punct de vedere economic. Prin noul
contract te tocmeşti iarăşi la mine. Însă, dacă eşti sluga mea,
raţiunea economică cere ca tu să păzeşti turma care îmi va aduce
mie un folos, adică oile albe, nu turma celor tărcate, care îţi vor
făta ţie. Pe acestea din urmă, vor putea să le păzească foarte bine
Beor, Alub şi Muras, fiii mei, pe care Adina mi i-a dăruit vajnici în
zile cînd nu mai era tînără.

— Hm, făcu Iacob, treacă şi asta de la mine, nu vreau să

mă opun cu ceartă, îmi cunoşti blîndeţea!

Aşa şi-au încheiat învoiala şi Laban nu ştia ce rol jucase şi că

era, din creştet pînă în călcîie, demonul păcălit. Bărbat socotit şi
greu de cap! Voia, mai ales, să păstreze pentru sine folosul
Binecuvântării lui Isaac şi-şi spunea că aceasta va fi mult mai
puternică decît strădania firească a oilor tărcate. Mai ştia că, sub
mîna lui Iacob, turma oilor albe, la care, după despărţirea lor de
oile tărcate şi vîrstate, nu încăpea nici o temere în privinţa naşterii
de miei tărcaţi, va propăşi mai bine decît cealaltă, a tărcatelor,
aflate în grija vrednică, dar nu foarte isteaţă, a fiilor săi. Bulgăr de
pămînt! De fapt, a chibzuit înţelepţeşte la Binecuvîntare, dar nu
îndeajuns pentru a-şi face o imagine exactă a iscusinţei lui Iacob
şi a spiritului său născocitor şi deci, fără să viseze măcar la planul
pe care-l ascundea cererea ginerelui său, precum şi concesiile lui,
nici la ideea profundă ce le sta la bază, dinainte întărită de
experienţe temeinice.

Căci nu trebuie crezut că ideea tertipului său bine gîndit,

cum să obţină animale tărcate, chiar dacă se amestecau numai
albe cu albe, i-a venit lui Iacob abia după încheierea contractului,
pentru a trage foloase mai mari pentru sine. Gîndul acesta îi
încolţise în minte, la început, fără vreun scop anume, ca joc al
spiritului, şi l-a încercat din dragoste pentru cunoaşterea pură, iar
în acea învoială cu Laban, urmărea tocmai aplicarea isteaţă a ideii
în practică. Ideea îi venise înaintea căsătoriei lui, cînd, fiind încă
un îndrăgostit în aşteptare, priceperea sa de crescător de oi era
deosebit de vie şi de lucidă — gîndul ţîşnise din acea stare
permanentă a lui de inspirată dragoste şi de profundă intuiţie.
Într-adevăr, nu se va putea îndeajuns preţui sensibilitatea şi
intuiţia cu care a silit natura să mărturisească una dintre
minunatele sale taine, descifrîndu-i experimental legile.
Descoperise adică fenomenul înrîuririi descendenţilor prin cele
văzute de viitoarea mamă. Stabilise experimental că vederea de
către femelele în călduri a ceva tărcat avea consecinţe asupra
rodului astfel zămislit şi că produşii respectivi se năşteau tărcaţi.
Trebuie subliniat că dorinţa sa de cunoaştere fusese cu totul
dezinteresată, iar el consemnase numeroasele cazuri de reuşită,
de-a lungul seriilor de încercări, cu o satisfacţie absolut
intelectuală. Însă un instinct îl îndemnase să ţină ascuns faţă de
toţi, deci şi faţă de Laban, ce i se vădise din fenomenul miraculos
al înrîuririi; chiar dacă se ivise de timpuriu şi ideea de a face din
cunoştinţa ascunsă un izvor de hotărîtoare şi îmbelşugată
îmbogăţire proprie, acest gînd rămînea totuşi pe al doilea plan şi
dobîndi consistenţă numai cînd se apropie momentul încheierii
unui nou contract cu socrul.

Pentru păstori, fireşte, în timpul „convorbirilor frumoase“,

practica era totul, şiretenia şireteniilor şi culmea tragerii pe
sfoară. Astfel, povesteau păcăleala pe care Iacob i-o trăsese lui
Laban, cu toate precauţiile sale, cum l-a despuiat sistematic de
avutul său; cum luase crenguţe de plopi şi de aluni, pe care le
cojise în dungi, şi le pusese în jgheaburile la care oile şi caprele
veneau să se adape şi unde se împreunau cînd erau în călduri; şi
cum, împreunîndu-se deasupra acestor crenguţe învîrstate, fătau
apoi miei şi iezi tărcaţi, eu toate că amîndoi părinţii aveau blana
albă; în sfîrşit, mai povesteau cum Iacob folosise acest şiretlic
îndeosebi la împerecherile de primăvară, lăsînd lui Laban produşii
mai tîrzii, deci de o valoare mai mică; cam asta cîntau şi
istoriseau păstorii, ţinîndu-şi isonul cu alăute, rîzînd de se
prăpădeau de nemaipomenita coţcărie. Căci nu aveau
religiozitatea lui Iacob, şi nici educaţia lui mitică, nesocotind
seriozitatea pusă de el în desăvîrşirea planului său: în primul rînd,
pentru a-l ajuta, potrivit datoriei sale de om, pe însuşi Dumnezeu,
regele, la îndeplinirea prorocirii privitoare la prosperitatea lui, şi
apoi, fiindcă Laban, demonul care-l înşelase pe întuneric, vîrîndu-
i-o în aşternut pe Lia, arătoasă desigur, dar cu capul ca de cîine,
Laban, deci, se cuvenea să fie, la rîndul lui, înşelat; şi, în sfîrşit, se
cădea să asculte de hotărîrea care-i poruncea să nu părăsească
lumea subpămînteană decît încărcat de toate comorile care
zăceau acolo din belşug, amestecate cu scârna.

Aşadar, iată cum s-au petrecut lucrurile: păşteau trei turme

— una albă, de care răspundea Iacob, alta tărcată şi neagră,
supravegheată de fiii lui Laban şi, în sfîrşit, turma al cărei
proprietar era Iacob, dobîndită de-a lungul atîtor ani, fie prin
negoţ, fie prin schimburile făcute, şi pe care o lăsase în paza
păstorilor şi argaţilor săi, însă la care se adăugau, treptat, mieii
tărcaţi, fătaţi atît de mioarele bălţate, cît şi de cele albe, dar
vrăjite. Şi astfel, omul nostru adună atîtea bogăţii încît ajunseră
de pomină, inspirînd tuturora respect şi nu se vorbea prin tot
ţinutul decît de numărul oilor sale, al slujnicelor şi argaţilor, al
măgarilor şi cămilelor sale. Pînă la sfîrşit, Iacob ajunse mai bogat
decît însuşi Laban, bulgărele de pămînt, şi chiar decît toţi
gospodarii cu vază chemaţi, odinioară, de acesta la nunta sa.

Furtul

Ah, cum îşi mai amintea Iacob, cît de adînc şi de limpede!

Oricine îşi da seama de asta, cînd îl vedea stînd în picioare şi
meditînd solemn, iar fiecare, în preajma sa, se silea să-şi înăbuşe
manifestările propriei vieţi, din respect pentru o existenţă
copleşită de asemenea istorii. Căci acum, situaţia lui Iacob cel
bogat ajunsese foarte spinoasă — însuşi Dumnezeu, El,
Preaînaltul, recunoscu că de atîta binecuvîntare devenise de
neîndurat şi îi dădu, prin vedenii, îndrumările cuvenite. Dealtfel,
binecuvîntatului, începuseră să-i ajungă la urechi veşti prea
demne de crezare în legătură cu starea de spirit a cumnaţilor săi,
moştenitorii lui Laban: Beor, Alub şi Muras, faţă de el, cel
îmbogăţit, declaraţii ostile ale acestora trei, vorbe ameninţătoare,
transmise de păstorii-ajutori şi de argaţi, care la rîndul lor,
aflaseră de ele la curte, de la oameni de ai cumnaţilor, vorbe cu
atît mai neliniştitoare, cu cît cuprindeau o bună parte de adevăr.
„Iacob, omul ăsta, o rudă îndepărtată, ar fi spus ei, a venit aici
înainte de a ne fi născut noi, cerşetor şi fără casă, doar cu pielea
pe el, iar tata, din bunătate, i-a dat găzduire acestui trîntor,
luîndu-l ca argat, de dragul zeilor. Iar, acum, priviţi cum s-au
întors lucrurile, chiar sub nasul nostru! Veneticul ăsta s-a ghiftuit
cu carnea şi sîngele nostru, însuşindu-şi bunurile lui Laban, şi a
ajuns atît de gras şi bogat încît duhoarea pe care o răspîndeşte îi
supără pe zei, căci ce a făptuit este în faţa lor furt şi este
sustragere de moştenire, în dauna moştenitorilor lui Laban. Aşa că
a sosit ceasul să se restabilească dreptatea într-un fel oarecare, în
numele zeilor ţării: Anu, Ellil şi Marudug, fără a-l uita, însă, pe Bel
Harran, de care sîntem legaţi potrivit datinilor străbunilor noştri,
pe cînd, din nenorocire, surorile noastre, soţiile lui, cred, într-o
măsură oarecare, în Dumnezeu şi Domnul lui Iacob, care l-a
învăţat vrăjitoria, astfel încît mieii de primăvară se nasc tărcaţi,
iar averea tatălui nostru va fi a lui, datorită unui contract mîrşav.
Dar, dacă ajungem la treabă serioasă, vom vedea noi cine se va
dovedi mai puternic în aceste locuri şi pe aceste meleaguri, zeii
băştinaşi care, aici, sînt la ei acasă din vechi sau Dumnezeul lui,
care n-are nici măcar un adăpost, în afară de Beth-el, ce nu-i decît
o piatră pe un deal. Căci s-ar putea să pată ceva pe aceste
meleaguri şi pe drept, de pildă, un leu să-I sfîşie în cîmpie, şi nici
nu va fi un neadevăr, căci noi, în mînia noastră, sîntem lei. Este
drept că, tatăl nostru, Laban, este prea credincios şi se teme să
calce contractul depus în paza micilor noştri zei casnici. Dar i s-ar
putea spune că un leu este vinovat, el se va mulţumi cu atît.
Desigur, tîlharul de la soare-apune are feciori voinici, din care doi,
Simeon şi Levi, răcnesc de-ţi vîră spaima în oase. Dar şi nouă,
deşi sîntem copiii unui bărbat cărunt, zeii ne-au dat braţe ca de
bronz, să lovim cu ele, iar noi l-am putea izbi pe neaşteptate,
noaptea, cînd are să doarmă şi om spune că a fost fapta unui leu
— şi tata are să ne creadă fără greutate.

Cam aşa se sfătuiră între ei fii lui Laban, vorbe ce nu-i erau
menite lui Iacob, totuşi, le-a aflat de la păstorii-ajutori şi argaţii
săi, pe care i-a răsplătit pentru asta; iar el clătină din cap, plin de
o dreaptă dezaprobare, socotind că feciorii aceştia n-ar fi căpătat
darul vieţii şi nici răsuflarea nărilor fără Binecuvîntarea lui Isaac,
căreia i se datora toată prosperitatea lui Laban, şi că s-ar fi
cuvenit să le fie ruşine de asemenea uneltiri împotriva sa,
adevăratul lor zămislitor. Totuşi, îngrijorat, din acel ceas Iacob se
sili să citească pe chipul lui Laban, ce era cu el, stăpînul, şi în ce
ape se scălda: era el oare dispus să creadă, dacă ar fi spus-o
cumnaţii, că o fiară l-ar fi sfîşiat pe Iacob? Citi pe faţa omului cînd
acesta veni, călare pe un bou, să cerceteze stîna. Găsind că ar
trebui să mai citească o dată, sosi el la curte, pentru a se sfătui cu
privire la tunsoarea oilor, şi cu acest prilej îi urmări faţa de om
morocănos. Şi iată, că nu se mai purta cu el ca ieri şi răsalaltăieri,
se ferea de privirile lui cercetătoare, trăsăturile feţei i se
alungiseră şi se întunecaseră, şi nici o clipă ochii lui Laban nu se
ridicară să se uite în ochii lui, ba, dimpotrivă, cînd socrul schimba
cu ginerele său cuvintele absolut necesare, şi-i ascundea sub
sprîncenele stufoase, aşa încît, după a doua citire, lui Iacob i se
limpeziră lucrurile şi fu sigur: nu numai că Laban ar crede basmul
cu fiara care l-ar fi sfîşiat, dar, în adîncul sufletului său întunecat,
i-ar fi chiar recunoscător fiarei.

Atunci, Iacob ştiu destul şi de cum adormi, auzi în vis, vocea

lui Dumnezeu, spunîndu-i: „Pleacă la drum, cît mai iute“. Şi vocea
stărui: „încarcă tot ce-i al tău, azi mai curînd decît mîine, ia-ţi
femeile, copiii şi tot ce-ai dobîndit, cu ajutorul meu, în acest
răstimp şi, păşind greu sub povara avuţiilor agonisite, porneşte
către pămîntul părinţilor tăi, spre muntele Ghilead, iar Eu voi fi cu
tine“.

Era o indicaţie în linii mari; gândirea şi organizarea în

amănunt însă îi revenea omului şi, cu o calmă prudenţă, Iacob
începu să-şi pună la cale fuga din lumea subpămînteană. Înainte
de toate, le chemă la păşunea unde-şi păzea turmele pe Lia şi
Rahila, fiicele lui Laban, pentru a se sfătui şi a se înţelege cu ele,
şi a fi sigur de ataşamentul lor. Cît despre cele două ibovnice,
slujnicele lor, Bilha şi Zilpa, părerile lor nu trăgeau în cumpănă,
vor primi poruncă.

— Aşa stau lucrurile, nu altfel, le spuse el soţiilor, după ce

tustrei se aşezară cinchiţi pe călcîie în faţa cortului. Fraţii voştri,
născuţi tîrziu, vor să-mi ia viaţa acum, din pricina avutului meu,
care este al vostru şi al copiilor voştri. Cînd citesc însă pe chipul
tatii dacă mă va apăra de uneltirile răilor, aflu că nu mă mai
priveşte ca ieri şi răsalaltăieri, ci că nu mă priveşte defel; căci lasă
să-i atîrne o jumătate a feţei, de parcă ar fi fost lovit de dambla,
iar cealaltă jumătate tot nu vrea să ştie de mine. Şi anume de ce?
L-am slujit cu toate puterile. De trei ori cîte şapte ani, şi încă alţi
patru pe deasupra, el, în schimb, m-a înşelat cît a putut,
schimbîndu-mi simbria după bunul său plac şi pretextînd
asprimea vieţii economice. Dar Dumnezeul de la Beth-el,
Dumnezeul tatălui meu, nu i-a îngăduit să mă păgubească şi a
întors lucrurile în folosul meu. Iar cînd Laban a spus: tărcaţii vor fi
simbria ta, iată, berbecii albi au gonit oile albe şi toată turma a
fătat numai miei tărcaţi, astfel încît tatălui vostru i-a fost luată
averea, fiindu-mi dată mie. Din pricina asta, eu trebuie să mor, şi
se va spune: l-a sfîşiat un leu. Dar Domnul de la Beth-el, în cinstea
căruia am miruit piatra, vrea să trăiesc şi să ajung foarte bătrîn,
şi, de aceea, m-a înştiinţat în vis să iau tot ce este al meu, să plec
pe furiş şi, trecînd dincolo de apă, să mă întorc în ţara străbunilor
mei. Am vorbit. Acum, vorbiţi voi!

Atunci, se vădi că şi femeile erau amîndouă de părerea lui

Dumnezeu — şi cum, oare, s-ar fi putut să fie altfel? Bietul Laban!
Ar fi fost biruit, chiar dacă fiicele lui ar fi avut de luat o hotărîre,
ceea ce nu era deloc cazul. Ele erau ale lui Iacob. Preţul
cumpărării fusese plătit în paisprezece ani. Dacă lucrurile s-ar fi
desfăşurat firesc, cumpărătorul şi stăpînul lor ar fi trebuit de mult
să le ia din casa părintească şi să le ducă în sînul propriului său
neam. Ele deveniseră mamele a opt dintre copiii lui, înainte să se
întîmple ce era firesc, şi lacob să-şi valorifice drepturi dobîndite de
mult. S-ar fi cuvenit, oare, să-l fi lăsat ele pe lacob să plece, cu fiii
lor şi cu Dina, fiica Liei, iar ele să rămînă cu tatăl lor, care le
vînduse? Ori s-ar fi cuvenit să fugă el singur, cu toate averile pe
care Dumnezeul său ie sustrăsese de la Laban, pentru a li le da
lor şi copiilor lor? Sau trebuiau oare să dezvăluie tatălui şi fraţilor
lor planul lui de fugă şi să-i pricinuiască pierderea? Toate erau cu
neputinţă. Una mai cu neputinţă decît alta. Şi, înainte de orice, ele
îl iubeau doar, îl iubeau pe-ntrecute, chiar din prima zi a venirii
lui, şi niciodată nu se ivise un prilej mai potrivit decît acesta
pentru o întrecere în devotament. Astfel, încît, amîndouă se lipiră
de el, fiecare pe o parte, şi-i vorbiră deodată:

— Sînt a ta! Cum gîndeşte ailaltă nu ştiu şi nici nu întreb.

Eu, însă, sînt a ta oriunde eşti şi oriunde ai merge. Dacă fugi ca un
fur de-aici, fură-mă şi pe mine, cu tot ce ţi-a dăruit Dumnezeul lui
Avraam, iar Nabu, călăuza, zeul hoţilor să fie cu noi!

— Mulţumesc! răspunse lacob. Vă mulţumesc amîndurora

deopotrivă! Peste trei zile, Laban vine încoace, să tundă cu mine
turma, după care se va duce cu Beor, Alub şi Muras, cale de alte
trei zile, să tundă oile sale tărcate. În acest timp, eu am să adun
ce-i al meu, care se află la jumătate de drum între mine şi ei,
turmele pe care Dumnezeu mi le-a dăruit mie, şi astfel, de azi în
şase zile, cînd Laban va fi departe, noi vom porni pe ascuns cu
întreaga noastră avere către apa Prat şi către Ghilead. Duceţi-vă,
vă iubesc aproape deopotrivă. Iar tu, Rahila, lumina ochilor mei, ai
grijă de mielul fecioarei, de Iehosif, adevăratul fiu, călătoria să-i
fie cît mai uşoară, şi gîndeşte-te pentru el la învelitori calde
pentru nopţile reci, căci mlădiţa este firavă, ca şi rădăcina din
care a fost ruptă în spasme şi dureri. Mergeţi şi gîndiţi-vă la
vorbele mele!

Astfel, ba chiar şi mai amănunţit, a fost urzită fuga de către

lacob, care îşi mai amintea de ea la bătrîneţe cu un freamăt plin
de şiretenie. Dar pînă în ceasul morţii îşi aducea aminte cu emoţie
şi vorbea de ce făcuse atunci Rahila, mititica, în fermecătoarea ei
nevinovăţie şi viclenie. Ea săvîrşi totul după mintea ei, fără să
spună cuiva ceva şi nici chiar lui lacob nu-i mărturisi decît mai
tîrziu, pentru a nu-l face părtaş la isprava ei, ca astfel el să poată
jura cu inima curată înaintea lui Laban. Dar ce săvîrşise? La
ceasul tainic al fugii, cînd întreg pămîntul se afla sub semnul
zodiacal al lui Nabu, zeul hoţilor, Rahila fură şi ea. Cînd Laban
părăsi curtea pentru a se duce să-şi tundă oile, Rahila coborî, la
ceas de noapte, pătrunzînd prin chepeng, în încăperea
mormintelor şi a chitanţelor, şi fură micii zei casnici ai tatălui ei,
terafimii, apucîndu-i pe rând, unul după altul, de căpşoarele lor
femeieşti sau bărboase, îi puse la subsoară şi sub cingătoare, mai
ţinînd cîţiva şi în mînă, şi se întoarse pe furiş în odăile femeilor,
unde ascunse momîile de argilă, vîrîndu-le printre lucrurile
casnice, pentru a le lua cu ea la drum în călătoria hoţească. Căci
în căpşorul ei dăinuia confuzia, şi asta tocmai îl emoţionă pe
lacob, cînd află totul — fu pe cît de înduioşat, pe atît de îngrijorat.
Rahila se convertise de dragul lui, pe jumătate, potrivit propriei ei
mărturisiri, la credinţa în Dumnezeul lui, Supremul şi Unicul,
abjurînd cultul divinităţilor băştinaşe. Dar, cu cealaltă jumătate, şi
în taina inimii sale, ea continua să fie idolatră, spunîndu-şi măcar:
ce-i sigur e sigur! În orice caz, ea îi şterpeli lui Laban sfetnicii şi
ghicitorii, ca aceştia să nu-i dea de veste de cărările apucate de
fugari, şi să-i ocrotească împotriva urmăririi, căci, potrivit
credinţei locale, de asta erau buni, după puterile şi harurile lor. Ea
ştia cît de mult ţinea Laban la aceşti piticuţi şi la aceste mici
femei ce o întruchipau pe Iştar, cît de mult îi preţuia, şi, totuşi,
fură de dragul lui lacob, fură terafimii. Aşadar n-a fost de mirare
că, mai tîrziu, cînd i-a mărturisit furtişagul, el a îmbrăţişat-o cu
lacrimi în ochi şi, fără a stărui, a mustrat-o cu blîndeţe, pentru
confuzia ideilor sale religioase şi fiindcă îl lăsase să jure fals în
faţa lui Laban, cînd acesta i-a ajuns din urmă: căci lacob pusese
orbeşte chezăşie vieţile lor, ale tuturor, că idolii nu sînt în cortul
său.

Urmărirea

Terafimii însă nu-şi vădiră deloc, în acest caz anume, puterea

lor ocrotitoare — poate tocmai fiindcă nu voiau să se întoarcă
împotriva proprietarului lor drept. A treia zi, abia ajuns la oile
tărcate şi negre, pentru a le tunde, Laban află că fiul lui Isaac
fugise cu soţiile, slujnicele, cei doisprezece copii şi cu toate
bunurile sale, şi că apucase, cum era firesc, spre apus, o află de la
argaţii ce păzeau turmele, care nădăjduiau, în schimbul unei
povestiri cît mai credincioase, o răsplată mai mare decît cea pe
care au primit-o: ba, împotriva aşteptărilor lor, puţin a lipsit să nu
fie şi bătuţi. Furios, Laban se grăbi spre casă, unde constată că
idolii îi fuseseră furaţi şi se avîntă îndată, împreună cu fiii şi un
număr de oameni înarmaţi, pe urmele fugarilor.

Da, a fost întocmai ca în urmă cu douăzeci şi cinci de ani,

cînd, pe drumul încoace, Elifaz gonea în urma lui lacob: se văzu
iarăşi urmărit înfricoşător, cu atît mai înfricoşător cu cît forţa care-
l hăituia era mult mai mobilă decît el, cu lungul său convoi de
animale mici, vite de povară şi căruţe trase de boi, care se tîra
anevoie prin praf, ca o omidă. Dar, în spaima ce-l cuprinse, cînd
iscoadele şi cercetaşii din spatele convoiului vestiră apropierea lui
Laban, se amestecă şi o satisfacţie intelectuală, datorată
analogiei şi simetriei întâmplărilor. Şapte zile i-au trebuit lui Laban
să-şi ajungă din urmă ginerele, iar acesta depăşise atunci partea
cea mai anevoioasă a călătoriei, pustiul, şi atinsese înălţimile
împădurite ale munţilor Ghilead, de unde nu mai trebuia decît să
coboare pentru a ajunge în valea Iordanului, care se vărsa aici în
Marea lui Lot sau Marea Sărată — cînd îşi consumase avansul şi
trebui să se resemneze să-i întîlnească şi să-i înfrunte pe
urmăritorii săi.

Decorul înconjurător, priveliştea ce dăinuie şi astăzi, fluviul,

marea şi munţii învăluiţi în ceaţă sînt martorii şi chezăşii tăcuţi ai
istoriilor ce au înavuţit şi înnobilat spiritul lui lacob, ce au făcut să
privim cu atîta sfială meditaţiile sale, istorii pe care vrem să le
povestim amănunţit — adică laolaltă cu împrejurările lor, cum i s-
au întîmplat aici, într-adevăr şi verificabil, în statornică armonie cu
muntele şi valea. Aici a fost, toate sînt întocmai şi se potrivesc,
noi înşine am coborît în adîncimile înfricoşătoare şi, de pe ţărmul
apusean al Mării lui Lot, cu apa dezgustătoare, am putut vedea
totul cu ochii, că aşa este şi că priveliştea coincide cu cea din
istorii. Ba, acele înălţimi albăstrii spre răsărit, dincolo de leşie, sînt
Moab şi Amon, ţările copiilor lui Lot, ale celor blestemaţi, pe care
fiicele sale le zămisliseră culcîndu-se cu tatăl lor. Dincolo, în fund,
în depărtatul sud al mării, se zăreşte nedesluşit pămîntul
Edomului, Seir, Ţara ţapului, de unde Esau s-a pornit, tulburat, în
întîmpinarea fratelui său, pe care l-a întîlnit pe malul Iabocului. Se
potriveşte oare relatarea cu munţii Galaad, unde Laban şi-a ajuns
din urmă ginerele şi cu situarea lor faţă de apa Iabocului, la care
lacob a ajuns după aceea? Întocmai. Probabil că locuitorii de
atunci dădeau numele de Galaad întregului ţinut de la răsăritul
Iordanului, ba, încă şi mai departe spre nord, pînă la rîul Iarmuc,
ale cărui ape repezi se adună cu ale Iordanului, la mică depărtare
de lacul Kinneret sau Ghenezaret. Însă munţii Galaadului sînt,
îndeosebi, acele înălţimi ce se întind pe amîndouă malurile
Iabocului, spre apus şi răsărit, de unde te cobori în luncile lui şi
către vadul pe care Lacob l-a ales pentru trecerea alor săi; el însă
rămase în urmă peste noapte, şi înfruntă singuratica aventură de
pe urma căreia a rămas puţin şchiop pe tot restul vieţii. Dealtfel,
din faptul că a trecut pe aici curentul cald al fluviului, reiese
limpede că lacob, împreună cu convoiul său de oameni trudiţi şi
vite vlăguite, nu s-a îndreptat întîi către vatra părintească, ci a
apucat-o drept spre apus, pe valea Sihemului, de la poalele
munţilor Garizim şi Ebal, unde nădăjduia să se poată odihni. Da,
totul se potriveşte în mod controlabil cu sine însuşi şi
mărturiseşte, în cele din urmă, că nu este nici o minciună în
cîntecele păstorilor şi în convorbirea lor frumoasă.

Va rămîne întotdeauna neclar care a fost de fapt starea de

spirit a lui Laban, bulgărele de pămînt, în răstimpul furioasei sale
urmăriri, căci purtarea sa, cînd l-a ajuns din urmă, i-a oferit lui
Iacob numeroase surprize foarte plăcute; şi tot aşa s-a întâmplat,
cum şi-a dat mai tîrziu seama, într-o frumoasă potrivire, cu Esau,
la întîlnirea lor. Da, starea sufletească a lui Laban a fost, la
pornire, evident la fel de tulburată ca aceea a Roşului. Spumega
de mînie şi luase arme împotriva fugarului, apoi a calificat
purtarea acestuia numai de prostească şi, în timpul convorbirii lor
i-a mărturisit nepotului său că un zeu, Dumnezeul surorii sale, l-ar
fi cercetat în vis, ameninţîndu-l ca nu cumva să-i vorbească lui
Iacob altfel decît prieteneşte. Se prea poate să se fi întîmplat aşa,
căci lui Laban îi era destul să afle de existenţa Dumnezeului lui
Avraam şi al lui Nahor, ca, măcar că nu se număra printre adepţii
Lui, să-i recunoască o realitate tot atît de evidentă ca cea a zeiţei
Iştar sau a zeului Adad. Este, însă, îndoielnic dacă el, neiniţiatul, a
văzut şi a auzit în vis, cu adevărat, pe leho, Unicul; învăţaţii şi
comentatorii s-au exprimat, în această privinţă, cu oarecare
mirare, şi mai demn de crezut este că Laban dădea în chip mai
expresiv numele de vedenie anumitor sentimente şi temeri ce îl
năpădiseră pe drum, unor reflecţii iscate în sinea lui — dealtfel,
însuşi Iacob nu făcu aici mare deosebire şi încuviinţă acest fel de
a vorbi. Douăzeci şi cinci de ani îl învăţaseră pe Laban că era
vorba de un om binecuvîntat, iar dacă este foarte de înţeles că a
fost furios că Iacob, plecînd, furase totodată şi urmările
Binecuvîntării, de dragul căreia Laban făcuse mari sacrificii, nu
mai puţin uşor se înţelege că prima lui intenţie, de a-l înfrunta cu
forţa, a fost foarte curând domolită de consideraţii timide.
Dealtfel, împotriva plecării femeilor, a fiicelor lui, nu se putea
obiecta aproape nimic. lacob le cumpărase, iar ele îi aparţineau
cu trup şi suflet, şi însuşi Laban dispreţuise, odinioară, pe
cerşetorul care nu avusese unde le duce cu alai nupţial, scoţîndu-
le din casa părintească. Cum mai orînduiseră zeii acum altfel
lucrurile şi îngăduiseră acestui bărbat să-l despoaie! Repezindu-se
cu furie în urmărirea fugarului, Laban nu prea gîndea că ar face-o
ca să-şi recapete averile prin puterea armelor, ci era doar îmboldit
de o dorinţă tulbure să micşoreze groaza de pierderea definitivă a
tuturor celor ce trecuseră din mîna sa în a lui lacob, luîndu-şi
măcar rămas bun de la hoţul norocos, ajungînd la o pace cu el —
atunci s-ar fi simţit mai bine. Numai într-un singur punct îşi
răcnea, într-adevăr, revolta, pretinzînd restituirea: era vorba de
terafimii furaţi. Dintre toate temeiurile nelămurite şi tulburi ale
urmăririi sale frenetice, acesta era singurul element cert şi
concret: voia să-şi recapete micii idoli casnici, iar cine a putut
resimţi cît de cît simpatie pentru acest om al afacerilor şi al
contractelor, aspru şi grosolan, va fi, şi azi, mîhnit şi puţin trist, că
nu i-a mai recăpătat niciodată.

Întîlnirea între fugar şi urmăritor a avut loc în forme ciudat

de paşnice şi liniştite, deşi, dacă ne gîndim la atitudinea lui Laban
cînd s-a pornit, ne-am fi putut aştepta la ceva semănînd a
ciocnire. Noaptea cădea peste Galaad, iar lacob abia pusese să se
întindă tabăra pe iarba jilavă a unei coline, să fie priponite
cămilele de ţăruşi, turmele strînse în ţarcuri, ca animalele să se
poată încălzi între ele, cînd Laban sosi tăcut, şi puse şi el să i se
ridice, în tăcere de umbre, cortul în preajmă şi se mistui înlăuntrul
lui, pentru a nu se mai arăta deloc toată noaptea.
 A doua zi însă ieşi, dis-de-dimineaţă, îndreptîndu-se cu paşi
apăsaţi către cortul lui lacob, care-l aştepta puţin tulburat, şi,
după ce se salutară atingîndu-şi fruntea şi pieptul, se aşezară în
faţa cortului.

— Lăudat fie înaltul că mi-a îngăduit să-l mai văd încă o

dată pe unchiul şi tatăl meu, începu Iacob spinoasa convorbire.
Nădăjduiesc că truda drumului nu i-a dăunat cu nimic sănătăţii.

— Sînt mai vînjos decît anii mei, i-o întoarse Laban. De

bună seamă că ai fost încredinţat de asta, cînd m-ai silit să fac
această călătorie.

— Cum aşa? îl întrebă Iacob.

— Cum aşa? Omule, cercetează-ţi cugetul şi gîndeşte-te

ce mi-ai făcut fugind de acasă pe furiş, nesocotind contractul şi
răpindu-mi nemilos fiicele, ca pe o pradă de război! După părerea
mea, trebuia să rămîi pe veci la mine, după contractul care m-a
costat sîngele meu, dar pe care eu l-am respectat cu sfinţenie,
potrivit datinilor ţării. Dar dacă pe tine nu te-a răbdat şi ai vrut
atît de aprig să pleci, ca să intri în drepturile şi moştenirea ta, de
ce nu ţi-ai dezlipit buzele, să-mi vorbeşti ca un fiu? Am fi
întreprins cu întîrziere, este adevărat, ceea ce situaţia te-a
împiedicat să împlineşti la timpul potrivit, şi te-am fi însoţit pe
pămînt sau pe apă, în sunete de harpe şi de chimvale, cu tot
alaiul cuvenit. Dar tu ce-ai făcut? Trebuia oare să furi mereu, şi zi
şi noapte — şi n-ai nici un pic de inimă şi nici simţire în
măruntaiele tale, ca să mă lipseşti pe mine, un bătrîn, de plăcerea
de a-mi îmbrăţişa copii pentru ultima dată? Vreau să-ţi spun cum
te-ai purtat: ai avut o purtare neroadă, acesta este cuvîntul care-
mi vine pe buze, acum, pentru purtarea ta. Şi dacă aş vrea, şi
dacă, ieri, nu m-ar fi cercetat un glas în vis — fiind poate glasul
Dumnezeului tău — sfătuindu-mă să nu mă cert cu tine, fii
încredinţat că băieţii şi argaţii mei ar fi destul de voinici să te
înveţe minte, acum că te-am ajuns din urmă, în fuga ta hoţească!
 — Vai, da, i-o întoarse Iacob, ce-i adevărat, trebuie să
rămînă adevărat. Fiii stăpînului meu sînt ca mistreţii şi ca leii
tineri, şi de multă vreme le-ar fi plăcut să se poarte cu mine ca
mistreţii şi ca leii, dacă nu în plină zi, măcar în puterea nopţii, cînd
aş fi dormit, iar tu ai fi crezut bucuros că m-a sfîşiat o fiară
sălbatică, şi m-ai fi plîns mult. Te întrebi de ce am plecat pe
ascuns şi fără prea multă vorbărie? Oare nu se cuvenea să mă
tem de tine, că nu vei îngădui şi-mi vei smulge soţiile, fiicele tale,
sau cel puţin îmi vei impune noi condiţii, ca să-mi îngădui să plec
şi, oare, pînă la sfîrşit, nu mi-ai fi luat toate bunurile şi agonisita
mea? Căci unchiul meu este neîndurat şi are drept zeu numai
neînduplecata lege economică.

— Dar zeii, de ce mi-ai furat? răcni deodată Laban, iar

mînia îi umflă vinele de la frunte...

lacob rămase uluit şi o şi mărturisi. De fapt, simţea o mare

uşurare în suflet, văzînd că, printr-o afirmaţie atît de nesăbuită,
Laban se situa pe o poziţie nejustă — asta îi era favorabil.

— Zeii? Terafimii? repetă el mirat. Eu să-ţi fi furat idolii din

beci? Asta-i cel mai grozav şi mai caraghios lucru ce mi s-a
întîmplat vreodată! Vino-ţi în fire, omule, şi gîndeşte-te mai bine
la învinuirea pe care mi-o aduci! Ce preţ şi însemnătate puteau
avea pentru mine micii tăi idoli de pămînt, ca să săvîrşesc o
nelegiuire furîndu-i? După cîte ştiu, idolii ăştia au fost lucraţi pe
roata olarului, uscaţi la soare, ca orice strachină sau ulcică, şi nu
sînt de folos nici să-i opresc mucii copilului vreunei sclave, dacă
are guturai. Vorbesc din punctul meu de vedere, căci din al tău se
poate să fie întrucîtva altfel. Dar fiindcă tu îţi închipui că ţi-au
dispărut, n-ar fi prea frumos din partea mea să-i laud peste
măsură înaintea ta.

— Ăsta-i doar unul dintre şiretlicurile, una dintre

deşteptăciunile tale, că te prefaci să nu dai doi bani pe ei, ca să
mă faci să cred că nu i-ai fi furat. Nimeni nu este în stare să
nesocotească într-atît puterea terafimilor, încît să nu-i fure cu
plăcere, asta-i cu neputinţă. Şi fiindcă ei nu mai sînt unde au fost,
tu eşti cel care i-a furat.

— Ei, acum ascultă-mă pe mine! îi zise lacob. Este foarte

bine că te afli aici şi că nu ai socotit de prisos să mă urmăreşti
atîtea zile pentru treaba asta, căci lucrurile trebuie lămurite pînă
la capăt, asta ţi-o cer eu, învinovăţitul. Tabăra mea îţi este
deschisă. Străbate-o cum doreşti şi scormoneşte-o! Răstoarnă
totul fără sfială şi cum vrei, îţi dau toată libertatea. Şi la oricine
vei găsi zeii tăi, că aş fi eu sau vreunul dintre ai mei, află că va
pieri chiar aici, pe loc, în ochii tuturora, şi mi-e totuna dacă prin
fier, prin foc sau îngropat de viu, la alegerea ta. Începe cu mine şi
ia seama! Stărui să se scotocească amănunţit de tot.

De fapt, lacob se bucura că putea limita discuţia numai la

această temă, nemaiputînd fi apoi vorba de altceva decît de
terafimi, iar la sfîrşitul scotocelii va putea să-şi dea aere şi să se
arate profund jignit. Nu bănuia cît de alunecos îi era pămîntul sub
picioare şi în ce primejdie de moarte se băga. Vina, însă, o purta
Rahila, în nevinovăţia ei; dar ea făcu faţă cu mare dibăcie şi
stăpînire urmărilor faptei sale nesocotite.

Laban răspunse:

— Într-adevăr, să fie cum ai spus! şi îndată se ridică, mînios

şi plin de zel, începînd să răscolească tabăra pentru a-şi găsi idolii
de lut. Cunoaştem exact ordinea, în care s-au desfăşurat
cercetările sale — întîi cu o migală vehementă, apoi, după
zadarnice ore de trudă, tot mai vlăguit şi mai descurajat; căci, pe
măsură ce soarele se înălţa, i se făcu tare cald lui Laban, cu toate
că-şi scoase haina, rămînînd numai în cămaşă, cu pieptul gol şi
mînecile suflecate, şi sudoarea începu să-i şiroiască de sub
căciulă, iar chipul său se învineţi aşa, încît te puteai teme să nu-l
lovească damblaua pe bătrînul greoi — şi toate astea numai din
pricina terafimilor! Oare Rahila nu avea nici un pic de inimă
pentru el, de îl lăsa să se chinuie atît şi-şi bătea cu atîta calm joc
le el? Dar trebuie să ţinem seama de puterea de sugestie a
personalităţii deosebite a lui lacob şi a concepţiilor sale spirituale
asupra tuturor celor din preajma sa şi, îndeosebi, asupra acelora
ce-l iubeau. Prin puterea şi stăruinţa spiritului său, Rahila însăşi
juca un rol sacru, de fecioară a stelelor şi mamă a copilului
ceresc, purtător al Binecuvîntării; cu atît era ea mai înclinată să
vadă restul lumii, şi chiar şi chipul lui Laban, în lumina lui Iacob şi
să recunoască rolul ce-i era predestinat tatălui ei în această lume.
Pentru ea, ca şi pentru iubitul ei, Laban era un înşelător demonic
şi diavol al lumii negre, care pînă la urmă trebuia să fie el înşelat,
şi anume în chip şi mai grozav decît trăsese el pe sfoară pe alţii.
De aceea Rahila nici nu clipi măcar, căci la mijloc era vorba de un
act de credinţă, raţional şi legitim, ce se desfăşura, în care şi
Laban îşi juca, mai mult sau mai puţin conştient, mai mult sau mai
puţin de bunăvoie, rolul său sacru. Îi insufla tot atît de puţină milă,
cît Esau gloatei de la curtea lui Isaac, cînd cu marele renghi.

Laban sosise la ceas de noapte şi în zori se duse la Iacob —

pentru a-i cere, de bună seamă, ceea ce avea ea. Dar o slujnicuţă,
pe care Rahila o pusese să-l iscodească pe Laban, veni s-o anunţe
că tatăl ei, isprăvind discuţia, începuse să caute prin tabără.
Fetişcana sosise în grabă, cu poalele fustei prinse între dinţi, să
poată fugi mai iute, astfel încît în faţă era cu desăvîrşire goală.
„Laban caută!“ îi şopti ea gîfîind. Atunci Rahila luă zorită terafimii,
îi înfăşură într-o basma şi-i duse afară, în faţa cortului ei negricios,
unde erau priponite cămila de călătorie a Liei şi a ei, animale
alese, de o frumuseţe monstruoasă, cu capete prea înţelepte, ca
de şerpi, pe gîturile arcuite, şi cu copitele late cît pernele, încît nu
se înfundau în nisip. Amîndouă rumegau, parcă orgolioase, întinse
pe un aşternut bogat de paie, anume pregătit de argaţi. Rahila vîrî
idolii furaţi în paie, îi înfundă de tot şi se aşeză, apoi, deasupra
locului unde îi ascunsese în paiele răscolite, dinaintea cămilelor
care se uitau peste umerii ei, continuînd să rumege. Şi aşa stînd,
îl aşteptă pe Laban.
 Acesta începuse, cum ştim, să scotocească în cortul lui
Iacob, răsturnase cu susul în jos gospodăria şi calabalîcul ginerelui
său, întorsese rogojina pe dos, ridicînd salteaua patului atîmat în
curele, scuturase cămăşi, mantale şi pături de lînă, ba aruncase la
pămînt tabla jocului, pe care Iacob jucase, cu Rahila, jocul numit
„deochiul“. Zvîrli cutia cu atîta furie, încît cinci figurine se
sparseră. De acolo, ridicînd mînios din umeri, trecuse în cortul
Liei, apoi în cel al Zilpei şi Bilhei, fără a cruţa în timpul scotocitului
nici măcar obiectele mai intime ale femeilor; se înţepase, la mîna
care-i tremura, cu micile lor pensete şi-şi năclăise barba cu
vopseaua verde pe care ele o foloseau să-şi lungească coada
ochiului; atît de stîngaci era din pricina zelului său şi a conştiinţei
întunecate că rolul lui ar fi să se facă de rîs.

În sfîrşit, ajunse la locul unde şedea Rahila pe paie şi-i spuse:

— Sănătate, copila mea! Nu te gîndeai să mă mai vezi.

— Sănătate deplină, şi ţie! îi răspunse Rahila. Dar ce caută

stăpînul meu?

— Caut lucru, de furat prin toate corturile astea şi prin

toate ţarcurile oilor, o lămuri Laban.

— Da, da, asta-i tare prost! dădu ea din cap, şi amîndouă

cămilele i se uitau peste umăr, cu un zîmbet de o trufie vicleană.
De ce nu te ajută şi Iacob, soţul nostru, la căutat?

— El n-ar găsi nimic, i-o întoarse Laban. Trebuie să caut

numai singur eu şi trebuie să pătimesc aici, pe munte, acum, cînd
soarele se înalţă deasupra Galaadului.

— Da, da, e tare prost! repetă ea. Acela e cortul meu. Intră
şi caută acolo dacă trebuie şi aşa socoţi că se cuvine. Dar ia
seama la vasele şi lingurile mele. Ţi-ai şi mînjit niţel barba cu
verde!
 Laban se îndoi de spate şi, plecîndu-şi capul, pătrunse în
cort. Dar ieşi repede, se opri lîngă Rahila şi cămile, oftă şi tăcu.

— N-ai găsit înăuntru nimic de furat? îl întrebă ea.

— Ochiul meu n-a văzut, îi răspunse el.

— Atunci trebuie să fie într-altă parte, îşi dădu Rahila cu

părerea. Stăpînul meu să nu fie mirat că nu mă ridic în faţa sa, din
respect şi cuviinţă. Dar nu mă simt bine, şi sînt cam stingherită în
mişcări.

— Nu te simţi bine, cum asta? se îngrijoră Laban. Te trece

cînd cu cald, cînd cu rece?

— Nu, mi-e rău, îi răspunse ea.

— Dar cum se vădeşte răul tău? stărui el. Ai cumva vreun

vierme în dinte sau vreun buboi?

— Vai, stăpîne, e o treabă a noastră femeiască, îi răspunse

ea, iar cămilele rînjeau cu răutate şi îngîmfare în spatele ei.

— Asta-i tot? făcu Laban; păi nu-i nimic. Prefer să aflu că-s
treburi femeieşti, decît să aflu că ai rămas grea, că tu nu prea eşti
făcută pentru naştere. Sănătate! Trebuie să caut ce mi s-a furat.

Zicînd acestea plecă şi se zdrobi aproape, scotocind pînă

după-amiază tîrziu, cînd razele soarelui începură să cadă pieziş
dinspre apus. Atunci, murdar, trudit şi înfrînt, se întoarse la Iacob,
umilit.

— Ei, unde erau idolii? îl întrebă Iacob.

— Nicăieri, pe cît se pare, îi răspunse celălalt, ridicînd

braţele şi lăsîndu-le să cadă.

— Pe cît se pare? se îndîrji Iacob; căci, acum, că apa îi

venise la moară, se înălţa, înfruntîndu-l pe Laban, şi-şi putea
îngădui să fie grosolan după plac. îmi spui mie „pe cît se pare“, în
loc să socoţi ca o dovadă a nevinovăţiei mele faptul că nu ţi-ai
găsit lucrul tău, după ce mi-ai răsturnat tabăra cu susul în jos
zece ore în şir, în îndârjirea ta de a mă ucide pe mine sau pe unul
de-ai mei? Mi-ai scotocit în tot calabalîcul — cu îngăduinţa mea,
fireşte, căci eu ţi-am dat voie, dar că ai făcut-o tot rămîne o
treabă josnică. Şi ce-ai găsit din ceea ce era al tău? Pune aici ce ai
găsit, învinuieşte-mă de faţă cu oamenii tăi şi ai mei, glasul
norodului să judece între amîndoi! Cît ai năduşit şi cum de te-ai
murdărit, numai cu gîndul de a mă nimici! Cu ce ţi-am căşunat?
Eram flăcău cînd am venit la tine, iar acum sînt un bărbat în toată
firea, deşi nădăjduiesc că Unicul îmi va mai hărăzi încă mulţi ani
— atît de mult timp am petrecut în slujba ta şi ţi-am fost un vătaf
cum n-a mai văzut lumea —, iată ce îţi spun la mînie, altfel am
tăcut din sfială. Ţi-am găsit apă, încît te-ai descotorosit de fiii lui
Işullanu şi ai putut lepăda jugul zarafilor, ai înflorit ca trandafirul
din valea Saronului şi ai rodit precum curmalul din cîmpia
Ierihonulul. Caprele ţi-au fătat de două ori pe an şi oile cîte doi
miei. Loveşte-mă dacă ţi-am mîncat măcar vreodată un singur
berbec din turma ta, căci m-am hrănit cu ierburi, pe care le
smulgeam din pămînt ca gazelele şi mi-am potolit setea din
adăpătoare, la un loc cu turmele. Aşa am trăit şi ţi-am slujit
pentru fiicele tale paisprezece ani, apoi alţi şase ani ţi-am fost
slugă pentru chiar nimic, iar alţi cinci pentru lepădăturile turmelor
tale. Ziua, mă mistuia arşiţa, noaptea, tremuram de frig în pustie,
şi nici n-am aţipit, ca să fiu mereu atent. Dacă, însă, din
nenorocire, se întîmpla vreun necaz la stînă, sau vreun leu ucidea
o oaie, tu nu-mi îngăduiai să jur că sînt nevinovat şi-mi cereai cu
străşnicie să plătesc toată paguba şi te făceai de parcă aş fi furat
zi şi noapte. Mi-ai schimbat simbria după bunul tău plac şi mi-ai
vîrît-o pe Lia în aşternut în locul Adevăratei, cînd aşteptam s-o
îmbrăţişez, iar asta îmi va apăsa sufletul cît voi trăi. Dacă
Dumnezeul părinţilor mei, Iahu, Preaputernicul, n-ar fi fost de
partea mea şi nu-mi dăruia şi mie cîteva bucurii, azi aş fi plecat
de la tine, Dumnezeu să mă păzească, tot atît de gol ca şi
odinioară, cînd am venit. Dar El n-a vrut să mi se întîmple una ca
asta şi nici n-a îngăduit ca Binecuvîntarea lui să fie luată în bătaie
de joc. N-a grăit niciodată unui străin, dar ţie ţi-a grăit, din
dragoste pentru mine, şi ţi-a poruncit să nu-mi vorbeşti altfel decît
cu prietenie. Ei, da, asta mai zic şi eu prietenie, să dai buzna,
urlînd că ţi-aş fi furat idolii; şi, fiindcă nu i-ai găsit după ce mi-ai
răvăşit toată tabăra, mai cutezi să spui „se pare“ că nu sînt la
mine!

Laban tăcu şi suspină. Apoi, vlăguit, îi zise:

— Eşti atît de prefăcut şi de înţelept, încît nimeni nu iese

la capăt cu tine, şi nimeni să nu se lege de tine, căci, într-un fel
sau altul, îl scoţi vinovat. Cînd mă uit în jurul meu, parcă visez. Tot
ce văd este al meu, fiicele, copiii, turmele, căruţele, animalele şi
argaţii, dar, nu ştiu cum, au trecut în mîinile tale, şi iată că te
desparţi de mine, luîndu-mi-le pe toate, iar mie iarăşi îmi pare că
visez. Eu, însă, am gînduri de împăcăciune, aş vrea să mă înţeleg
cu tine şi să închei un legămînt cu tine, să ne despărţim în pace şi
să nu-mi fac sînge rău din pricina ta, cîte zile oi mai avea.

— Aşa mai zic şi eu, i-o întoarse Iacob, şi dacă vorbeşti în

felul ăsta, sună mai frumos decît „pe cît se pare“ şi alte asemena
jigniri. Ceea ce ai spus tu, acum, se potriveşte întru totul cu
gîndurile mele, căci doar pentru mine ai zămislit-o pe Fecioara,
mama fiului meu, în chipul căreia ai devenit frumos, şi teama lui
Laban nu-mi poate fi străină, căci asta ar fi rău. Dacă am plecat
pe ascuns, luînd cu mine, pe furate, tot ce era al meu, am făcut-o
numai pentru a nu-ţi îngreuna despărţirea, dar o să-mi fie tare
plăcut să ne despărţim cu binele, ca să mă pot gîndi şi eu la tine
cu sufletul împăcat. Aş vrea să înalţ aici un monument de piatră
— ce zici? Eu, unul, o fac cu plăcere. Patru argaţi de ai tăi şi patru
de ai mei să adune un morman de pietre, pentru monumentul
legămîntului nostru, apoi om da un ospăţ înaintea Domnului şi om
cădea la înţelegere în faţa lui — te învoieşti?
 — Cred că da, îi răspunse Laban. Căci alta nu-mi rămîne.

Astfel lacob se duse să înalţe o piatră frumoasă şi lungă, ca

Dumnezeu să fie de faţă; iar opt oameni cărară din munte pietriş
de toate soiurile şi bolovani mai mărunţi, cu care făcură grămada
de pietre a legămîntului şi, apoi, se ospătară numai ei, între patru
ochi, cu un miel a cărui coadă grasă se lăfăia în mijlocul tipsiei.
Iacob, însă, îl lăsă pe Laban să mănînce aproape în întregime
coada; el gustă doar. Aşa mîncară împreună, ei singuri sub cer, şi
se împăcară, cu privirea şi cu mîna, peste grămada de pietre ce
era între ei. Laban jură pe fiicele lui, căci, de fapt, nu ştia pe ce
altceva ar putea jura, Iacob, în schimb, jură pe Dumnezeul
părinţilor lui şi pe teama de Isaac, legîndu-se să nu se poarte rău
cu soţiile sale şi să nu-şi mai ia altele — grămada de pietre şi
ospăţul erau martorii săi. Totuşi, lui Laban nu prea îi era grijă de
fiicele Iui, adusese vorba de ele pentru că tare voia s-o termine cît
mai bine cu binecuvîntatul, ca să poată dormi.

Restul nopţii îl petrecu tot pe munte, între ai săi. Apoi dis-de-

dimineaţă, îmbrăţişă femeile, le binecuvîntă cu o ultimă formulă
rituală, şi se întoarse spre casă. Iacob, însă, oftă o dată, uşurat, şi
mai oftă îndată iarăşi, dintr-o nouă îngrijorare. Căci, cum spune
proverbul, cînd omul scapă de leu, dă peste urs. Şi acum venea
Roşul.

Benoni

Două femei erau grele în convoiul lui Iacob, cînd, după

jalnicele întîmplări de la Sihem, coborî povîrnişul către Beth-el, şi
de acolo apucă spre Chiriat Arba şi casa lui Isaac: două asupra
cărora cădea lumina evenimentelor, căci dacă mai erau cumva
grele şi alte femei din gloata indistinctă a sclavilor, despre asta nu
se poate spune nimic. Grea era Dina, copila nefericită; purta rodul
lui Sichem, nefericitul, iar asupra tristei ei rodnicii apăsa o
sentinţă aspră, încît călătorea cu chipul acoperit de un văl. Şi grea
era Rahila.

Ce fericire! — Vai! stăpîniţi-vă bucuria, amintiţi-vă şi amuţiţi!

Rahila a murit. Aşa a vrut Dumnezeu. Fermecătoarea hoţoaică,
ea, cea care-l întîmpinase pe Iacob la fîntînă, răsărind din mijlocul
oilor lui Laban, cu privirea ei copilărească şi curajoasă, a născut în
vremea acestei călătorii şi nu a rezistat şi a fost doborîtă, căci şi
de prima dată abia scăpase cu greu, a pierdut suflarea şi a murit.
Tragedia Rahilei, a Dreptei, a Preaiubitei, este tragedia curajului
neacceptat.

Aproape că nu îndrăzneşti să suferi alături de sufletul lui

Iacob în aceste clipe, cînd mireasa inimii sale s-a stins şi s-a
prăpădit, ca jertfă pentru al doisprezecelea băiat al lui — să-ţi
închipui cum i-a fost zdruncinată mintea şi cît de adînc i-a fost
călcat în ţărînă dulcele orgoliu al sentimentului său. „Doamne, ce
faci?“ a răcnit el, văzînd-o că moare. Degeaba a răcnit. Ceea ce
era însă primejdios, şi ne nelinişteşte de pe acum, era că Iacob nu
accepta nicicum ca, prin nimicirea Rahilei, să-i fie smuls preţiosul
său sentiment, acea preferinţă suverană pe care nu o înmormîntă
defel cu ea în groapa săpată în grabă la margine de drum, ci — ca
şi cum ar fi vrut să-i arate Atotputernicului că nu obţine nimic cu
cruzimea — o trecu, în toată îndărătnicia ei neabătută, asupra
primului născut al Rahilei, Iosif, care împlinise nouă ani şi era
frumos ca o icoană, încît l-a iubit pe acesta îndoit şi cu totul
nebuneşte, oferind astfel destinului un nou şi cumplit punct
vulnerabil. Ar trebui cumpănit dacă omul cu sentimente puternice
dispreţuieşte, de fapt, în mod conştient libertatea şi liniştea,
provoacă în mod deliberat destinul şi nu doreşte să trăiască decît
bîntuit de temeri şi sub ameninţarea spadei. E limpede, însă, că o
voinţă atît de cutezătoare este absolut necesară negrăitei bucurii
de a iubi, şi oricine ar trebui să ştie că iubirea presupune o mare
disponibilitate pentru suferinţă şi că nimic nu este mai imprudent
decît să iubeşti. Contradicţia naturii, dominantă aici, este tocmai
că această viaţă o aleg oameni cu sufletele duioase, deloc făcuţi
să îndure greutăţile ce le provoacă — în timp ce aceia cu suflete
care le-ar putea îndura, nici nu se gîndesc să-şi expună inima,
astfel că nu li se poate întîmpla nimic.

Rahila numărase treizeci şi doi de ani cînd, în sfinte chinuri, îl

născuse pe Iosif, şi treizeci şi şapte cînd Iacob, sfărîmînd
zăvoarele prăfuite, o răpi. Număra patruzeci şi unu de ani cînd
mai rămase o dată grea, fiind silită să părăsească astfel Sihemul
şi să pornească la drum — adică noi sîntem aceia care numărăm;
în obiceiurile ei şi ale lumii sale nu sta să facă asemenea socoteli,
iar Rahila ar fi trebuit să se gîndească mult ca să-şi poată spune,
cu aproximaţie, vîrsta — aceasta era o chestiune îndeobşte puţin
luată în seamă. În partea de răsărit a lumii, calcularea exactă a
vîrstei, firească apuseanului, era aproape necunoscută; acolo,
timpul şi viaţa erau lăsate, cu mai multă nepăsare decît la noi, în
voia lor şi a întunericului, fără a fi supuse unei gospodăriri cu
măsurători şi numărători precise, iar oamenii erau atît de puţin
pregătiţi să răspundă la întrebarea privind vîrsta, încît, cel ce
întreba se putea aştepta la un răspuns comportînd o aproximaţie
de cîteva decenii, spunîndu-i-se cu o indiferentă ridicare din
umeri: „Patruzeci sau, poate, şaptezeci de ani?“ — Şi Iacob ştia
prea puţin despre propria sa vîrstă şi asta nu-l stingherea. Ţinuse,
era adevărat, o socoteală a anilor petrecuţi în ţara lui Laban, dar
nu şi a celorlalţi; dealtfel nu ştia şi nici nu-i păsa cîţi ani avusese
cînd sosise acolo. Cît despre Rahila, continua prezenţă a unei
comunităţi de viaţă plină de dragoste nu-i îngăduise să constate
nici măcar schimbările fireşti pe care timpul, controlat şi numărat
sau ba, nu fusese împiedicat să le aducă fiinţei sale gingaşe şi
frumoase, transformînd drăgălaşa copiliţă de odinioară într-o
femeie matură. Cum se întîmplă de obicei, Rahila tot mai era
pentru Iacob logodnica de la fîntînă, cea împreună cu care
aşteptase şapte ani, căreia îi sărutase de pe pleoape lacrimile
nerăbdării; o vedea şi acum, dar ca prin ceaţă, ca un prezbit, cu
chipul dulce de altădată, pe care ochii săi îl sorbiseră pe vremuri
cu tandreţe şi a cărui esenţă nici nu putuse fi atinsă de timp;
vedea noaptea fermecătoare a ochilor ei, care se încruntau
adesea de miopie, nările puţin cam prea mari ale năsucului,
desenul colţurilor gurii, zîmbetul ei calm, acea suprapunere
deosebită a buzelor, pe care ea o trecuse fiului idolatrizat; însă,
mai presus de toate, îi erau prezente şiretenia, blîndeţea şi curajul
din caracterul copilei lui Laban, acea expresie de încredere cu
care întîmpina viaţa, care încă de la fîntînă, de la prima privire,
făcuse să-i sară lui Iacob inima în piept, şi se vădise iarăşi cu atîta
putere şi cu atîta farmec cînd, în tabăra din faţa Sihemului, ea îi
mărturisise starea ei.

— Încă unul! Doamne, sporeşte-le numărul! acesta a fost

înţelesul numelui pe care femeia sleită de moarte l-a dat primului
ei născut. Iar acum, că urma să nască un altul, după Iosif, ea nu
se înspăimânta, ba, dimpotrivă, era pregătită şi bucuroasă, gata
să sufere tot ce mai suferise, pentru sporirea neamului, dar şi
pentru mîndria ei de femeie. Aici curajului ei voios îi venea
desigur în ajutor şi o uitare specifică şi înnăscută femeilor, din
care multe au jurat cu glas tare, în chinurile facerii, să nu-şi mai
cunoască niciodată bărbatul, ca să nu se repete asemenea
suferinţe — şi cu toate acestea, după un an, sînt iarăşi grele; căci
pentru femei acea impresie de durere se şterge într-un chip
deosebit. lacob, dimpotrivă, nu uitase cîtuşi de puţin iadul de
atunci şi era înspăimântat la gîndul că trupul Rahilei, rămas sterp
nouă ani la şir, va fi iarăşi supus unei atît de crude sfîşieri. De fapt
era bucuros pentru onoarea ei, iar gîndul că numărul fiilor săi ar
putea ajunge cît al semnelor zodiacului îi desfăta sufletul. Pe de
altă parte, se simţea oarecum stingherit că preferatului său
mărturisit, mezinului, îndrăznea să-i urmeze acum unul mai tînăr;
căci pe cel mai tînăr îl prindea totdeauna mai bine să fie cel
preferat, astfel, încît, în aşteptarea părintească a lui lacob, se
amesteca şi ceva semănînd a gelozie pentru fermecătorul Iosif —
pe scurt, chiar de la început, n-a fost foarte fericit de mărturisirea
Rahilei, ca şi cum l-ar fi învăluit de îndată o firească presimţire
întunecată.

Mai era în vremea ploilor de iarnă, în luna Chirlev, cînd

Rahila i-o spuse. Destinul Dinei, al puştoaicei, încă nu se împlinise.
lacob îşi înconjură femeia mai mult ca oricînd cu menajamente şi
grijă respectuoasă, şi, necăjit, îşi lua capul în mîini de jale, cînd ea
trebuia să vomite, iar cînd o vedea pălind şi împuţinîndu-se mereu
şi numai pîntecul ei îl vedea rotunjindu-se, invoca ajutorul
Domnului, căci egoismul cras, firesc al rodului se vădea aici în
întreaga sa cruzime inconştientă. Făptura din pîntec avea
nestrămutata voinţă de a ajunge puternică, fără milă şi gîndindu-
se numai la sine sugea seva şi forţele din cea care îl purta, o
mînca de vie, fără a gîndi cu acest prilej la bine sau rău, şi dacă ar
fi ştiut să exprime gîndurile sale asupra împrejurărilor, sau măcar
ar fi avut vreunul, ar fi sunat în sensul că mama este doar un
mijloc al exuberanţei lui, nimic altceva decît apărare şi adăpost
hrănitor pentru a se întări el, menit să fie aruncată în drum, coajă
şi găoace, cînd el, singurul important, va fi ieşit la lumină. Nu o
putea nici gîndi, nici rosti, însă neîndoielnic asta era convingerea
sa cea mai intimă, iar Rahila surîdea îngăduitoare. Nu întotdeauna
maternitatea este sinonimă în acest grad cu jertfa, nu trebuia să
fie aşa. În Rahila, însă, natura vădi această concepţie, o făcuse cu
limpezime şi în cazul lui Iosif, dar nu atît de făţiş şi nu speriindu-l
atît de tare pe Iacob ca de data asta.

Mînia împotriva fiilor săi mai mari, îndeosebi împotriva lui

Simeon şi Levi, aceşti dioscuri căpoşi, din pricina grozăviilor
săvîrşite la Sihem, îşi aveau originea mai ales în teama sa pentru
Rahila. Niciodată nu i-ar fi trecut prin cap să pornească la drum cu
plăpînda femeie, în care numai rodul era puternic. Acum băieţii
ăştia turbaţi i-o făcuseră, de dragul onoarei şi răzbunării lor.
Necugetaţii! Tocmai acum au trebuit să ucidă bărbaţi în mînia lor
şi să scopească tauri, din răutate. Erau copiii Liei, ca şi Dina,
pentru care uciseseră. Ce le păsa că cea mai dragă, adevărata,
era atît de firavă, ce le păsa de grija ce i-o purta tatăl? Nici unul
dintre gîndurile lor sălbatice n-a zăbovit măcar o clipă să
cumpănească asta. Acum nu se mai putea altfel, trebuiau să
plece. Trecuseră opt luni şi mai bine de cînd Rahila i se
destăinuise; erau luni numărate, lunile Rahilei, şi în timp ce ele
creşteau şi descreşteau, pruncul creştea în ea, iar ea descreştea.
Crugul anului reîncepuse printre flori, iar acum era luna a şasea,
Ellul, miez fierbinte al verii, nu era un anotimp prielnic călătoriilor,
însă Iacob nu avea de ales. Rahila nu trebuia să umble — i se
dădu un măgar cuminte, ca, în starea ei, să nu fie supusă
legănărilor cămilei. Şedea, aşadar, pe crupa animalului, unde
zdruncină mai puţin, iar doi argaţi trebuiau să-l ducă de căpăstru,
ameninţaţi că vor fi bătuţi cu biciul, dacă măgarul s-ar fi potincit
sau dacă, cine ştie, copita lui ar fi atins măcar vreo piatră. Se
porniră, aşadar, cu turmele. Ţinta ultimă era Hebronul, unde cea
mai mare parte a tribului trebuia să ajungă de-a dreptul. Pentru
sine însă, femeile sale şi cîţiva dintre ai lui, Iacob alesese, ca
popas intermediar şi următor refugiu, sanctuarul Beth-el, ai cărui
caracter sacru l-ar apăra de urmărire sau agresiune şi unde,
dealtfel, dorea să se odihnească, în amintirea nopţii înălţării
capului şi a visului cu scara cerească.

Asta fu greşeala lui Iacob. Avea două pasiuni: Dumnezeu şi

Rahila. Aici una se împotrivea celeilalte şi, în vreme ce se dăruia
celei spirituale, atrăgea asupra celei pămînteşti loviturile sorţii. Ar
fi putut, fără îndoială, s-o apuce drept spre Chiriat Arba, unde ar fi
ajuns, fără opriri, în patru sau cinci zile; şi chiar dacă Rahila tot ar
fi murit şi acolo, cel puţin moartea nu i-ar fi fost atît de jalnică şi
neajutorată, la margine de drum. Iacob, însă, a întîrziat, împreună
cu ea, mai multe zile, la Luz, în apropiere de Beth-el, chiar pe
colina unde, odinioară, dormise în restrişte şi avusese acel vis
înălţător; căci, la ananghie şi în primejdie era şi acum şi cu totul în
starea sufletească să-i fie iarăşi ridicat de sus capul şi să se
pogoare asupră-i un mare sprijin ceresc. Ghilgalul de odinioară
era neschimbat, cu meteoritul negru în mijloc. Iacob îl arătă alor
săi, precum şi locul unde dormise, şi unde fusese cinstit cu acea
minunată vedenie. Piatra care-i slujise pentru aceasta drept
căpătîi şi pe care o miruise, atunci, cu untdelemn, nu mai era
acolo, fapt ce-l amărî. Ridică, însă o alta, pe care o stropi cu
untdelemn, şi în general toate aceste zile trecură cu tot felul de
slujbe, jertfe ale focului şi libaţiuni, la a cărora pregătire veghe cu
seriozitate; căci stăruia ca acest loc — căruia el îi recunoştea,
dincolo de toată importanţa ce i se da aici dintotdeauna,
caracterul de loc al Prezenţei — stăruia, aşadar, să fie orînduit
demn şi potrivit în vederea cultului şi nu se mulţumi să ridice doar
o vatră de pămînt de pe care să se înalţe, în fum, hrana pentru Ia,
ci hotărî să cioplească şi stînca mare, ce ieşea din pămînt în vîrful
dealului, prefăcînd-o într-un altar închinat lui Dumnezeu, cu trepte
tăiate chiar din piatră, care să urce spre platforma ce trebuia
prevăzută la mijloc cu o adîncitură scobită în formă de cupă, cu un
jgheab de scurgere. Munca era anevoioasă, iar Iacob, care
conducea lucrările, nu-şi precupeţi timpul. Ai lui îl urmăreau din
ochi şi-i ascultau poruncile; dar şi din tîrguşorul Luz veniră mulţi
curioşi, care, fie culcaţi pe pămînt, fie cinchiţi, umpleau locul din
faţa altarului şi urmăreau îngînduraţi cum oficia acest profet
pribeag şi slujitor nesilit al Domnului şi-i comentau cu jumătate de
glas gesturile şi mişcările. Nu văzură nimic nou, bătător la ochi,
dar le era clară intenţia solemnului străin de a da celor obşinuite
un sens puternic, ba chiar schimbat. Le explică, de pildă, că acele
coame de la cele patru colţuri ale mesei altarului nu erau coarnele
lunii şi, cu atît mai puţin, coarnele de taur ale lui Mardug-Baal; ar
fi cică coarne de berbec. Fură miraţi şi sporovăiră mult pe această
temă. Dar cum Iacob îl invoca pe Dumnezeu, numindu-l Adonai, ei
crezură, un timp, că ar fi vorba de frumosul adolescent sfîşiat şi
înviat, însă trebuiră să se convingă că era vorba de altcineva.
Totuşi, numele lui El nu l-au aflat. Că s-ar numi Israel se dovedi
greşit; aşa se numea, mai curînd, chiar bărbatul Iacob; întîi el
însuşi şi apoi, împreună cu acesta, toţi cei a căror călăuză întru
credinţă era; de aceea o vreme au crezut că el însuşi ar fi zeul
coarnelor de berbec sau s-ar da drept atare, dar acest lucru a fost
rectificat. Nu-ţi puteai făuri o imagine a zeului, care avea, ce-i
drept, trup, dar nu avea formă; era foc şi nori. Asta le plăcea
unora, altora le repugna. În orice caz, se vedea pe bărbatul Iacob
că îşi făcea despre fiinţa Dumnezeului său o idee deosebit de
înaltă, cu toate că oarecare îngrijorare, un fel de mîhnire, putea fi
observată pe faţa lui inteligentă şi solemnă. Arăta minunat, cînd
înjunghia acolo, sus, cu mîna sa, iedul, lăsa să-i curgă sîngele şi
ungea coarnele de la colţurile altarului, care nu erau coarnele
lunii. S-a vărsat, din belşug, şi vin şi untdelemn în faţa
Necunoscutului şi au fost aduse pîini — cel ce aducea jertfele
trebuia să fie om avut, ceea ce îi impresionă pe mulţi in favoarea
lui şi a Dumnezeului său. Cele mai bune bucăţi de ied se
prefăcură în fum, răspândind o mireasmă aleasă de samim şi
besamim12; din ce mai rămase, se găti un ospăţ şi mai mulţi
orăşeni spuseseră, fie pentru a lua parte la el, fie pentru că erau
subjugaţi de marea personalitate a călătorului, că vor de acum
înainte să aducă jertfe Dumnezeului lui Israel, deşi numai în al
doilea rînd, şi prăznuind în continuare cultul tradiţional. Aproape
toţi au fost fermecaţi, în vremea acestor ceremonii şi contacte
între oameni, de frumuseţea de necrezut a celui mai mic fiu al lui
Iacob, pe nume Iosif. Oriunde se arăta, locuitorii îşi sărutau
vîrfurile degetelor şi băteau din palme deasupra capetelor, în
semn de admiraţie, binecuvîntîndu-şi ochii că văd o asemenea
minune şi se topeau de rîs cînd el însuşi se declara, cu o
cuceritoare neobrăzare, copilul preferat al părinţilor lui şi lămurea
această poziţie cu farmecele sale fizice şi spirituale. Locuitorii
savurau şăgalnica sa exuberanţă cu acea lipsă de răspundere
pedagogică ce caracterizează legăturile noastre cu copiii altora.

Orele tîrzii ale acestor zile Iacob le petrecu însingurat în

contemplare, pregătindu-se de revelaţiile care puteau să-i fie
cumva hărăzite noaptea în vis. Avu, într-adevăr, cîteva vise, dar

12 Mirodenii și parfumuri.
lipsite de fulgerătoarea concreteţe a aceluia pe care îl visase,
chiar aici, ca flăcău. Acum, Vocea se auzea puternică, înălţătoare,
năprasnică şi nedesluşită, şi-i vorbea de rodnicie şi viitor, de
legătura de sînge care-l unea cu Avraam, stăruind mai ales asupra
numelui cucerit de cel ce dormea, prin forţă, cu spaimă, la vadul
Iabocului, şi i-l adeverea cu putere, interzicîndu-i oarecum să mai
poarte vechiul nume, originarul, pe care Vocea îl nimicea, pentru
a-l pune în valoare exclusivă numai pe cel nou, ceea ce îl umplu
pe Iacob cu un cutremurător simţămînt de înnoire, ca şi cum s-ar
fi făcut o tăietură, trecutul rămînînd în urmă, iar timpul şi lumea
ar sta într-un tînăr început. Aceste stări sufleteşti i se întipăreau,
peste zi, pe chip, şi toţi se temeau de el. Scufundat în adîncile
sale preocupări, muncit de ele, părea să fi uitat urgenţa stării
Rahilei şi nimeni nu se încumeta să i-o amintească, mai puţin
decît toţi, însăşi femeia, care neglija interesul ei trupesc de a
pleca curînd, preferîndu-i, din dragoste şi modestie, meditaţia lui
spirituală. — În sfîrşit, el porunci să se pornească la drum.

De pe Muntele Măslinilor, de la lebus, numit şi Uruşalim,

unde un hitit, pe nume Putihepa, făcea, în acelaşi timp, pe
păstorul şi strîngătorul de biruri din porunca lui Aman egipteanul,
s-ar fi putut observa convoiul călătorilor şi, desigur, că
minusculele siluete chiar erau urmărite din ochi, cum se mişcau
lăsînd aşezarea lebus pe stînga, şi făcînd, în zare, un arc de la
Beth-el către miazăzi, spre Lahama sau Bet-Lahem, de-a
curmezişul nesfîrşitei întinderi de coline, pîrjoliţe de arşiţa
dogoritoare a soarelui de vară. lacob ar fi avut plăcere să se abată
şi pe la lebus, să discute cu preoţii despre zeul Şalim, o divinitate
solară împământenită în apusul ţării, căreia oraşul îi datora cel de
al doilea nume al său; căci chiar şi o convorbire asupra unor zei
străini şi calpi îi stîrnea spiritul şi era folositoare muncii sale
lăuntrice întru făurirea imaginii Celui adevărat şi unic; dar,
întîmplările de la Sihem şi ce făcuseră fiii săi garnizoanei şi
căpitanului ei, Beset, se prea putea să fi ajuns de mult la urechile
omului lui Amon, ale păstorului Putihepa, şi îi impunea prudenţă
călătorului. În schimb putea dezbate cu adoratorii zeului Lahama,
la Bet-Lahem, în Casa pîinii, esenţa acestei forme pe care o lua
înviatul, Hrănitorul, cu cultul căruia însuşi Avraam întreţinuse
relaţii religioase amical-interesate şi, într-o măsură, de rudenie.
Se bucură văzînd că oraşul îl saluta din depărtare. După-amiaza
era pe sfîrşite. Acoperit de un perete de nori vineţii, de furtună,
soarele în apus îşi trimitea razele ca largi fîşii scăpărătoare pe
priveliştea muntoasă, astfel încît mica aşezare de pe culme,
înconjurată de ziduri, strălucea în lumină. Praful şi pietrele erau
transfigurate de această vădire a luminii soarelui ascuns de nori şi
solemn răsfrânte, care îi umpleau lui îacob inima cu sentimentul
mîndru şi cucernic al divinităţii. Pe dreapta, îndărătul unui zid
scund de piatră fără mortar, viile se întindeau, viorii. Mici petice,
cultivate cu cereale, se zăreau printre bolovani, stînga drumului.
Iar din adîncul depărtării, munţii păleau şi se topeau parcă, într-o
amurgire străvezie. Un dud foarte bătrîn, în mare parte scorburos,
îşi apleca trunchiul deasupra drumului, sprijinit de bolovani puşi
unul peste altul. Convoiul tocmai trecea prin faţa lui, cînd Rahila
căzu leşinată de pe măgar.

Durerile începuseră, surde, cu ore în urmă, dar ea le

îndurase, pentru a nu-l nelinişti pe Iacob şi a nu întrerupe
călătoria. Acum, deodată, suferinţa o înjunghie atît de sălbatic, de
năprasnic, încît, stoarsă de rodul ei vînjos, sărmana femeie,
slăbită, leşină. Dromaderul înalt, splendid înşăuat, al lui îacob,
îngenunche, fără să i se fi poruncit, ca să-i îngăduie stăpînului să
descalece. Iacob chemă o sclavă bătrînă, o guteie de dincolo de
Tigru, meşteră în treburile femeieşti, care, încă în casa lui Laban,
moşise la multe naşteri. Rahila, cuprinsă de durerile facerii, fu
culcată la rădăcina dudului, se adusere perne. O treziră din leşin
esenţele aromate ce i le dădură să le miroasă, sau poate noile
dureri, şi mai sfîşietoare. Făgădui să nu-şi mai piardă cunoştinţa.

—De acum vreau să fiu trează şi să muncesc, spuse ea

gîfîind, ca să grăbesc naşterea şi să nu-ţi opresc mult călătoria,
dragă stăpîne. A trebuit să mă apuce tocmai acum, aproape de
ţintă! Dar, ce să-i faci, iată, nu-ţi poţi alege ceasul.

— Nu face nimic, porumbiţa mea, îi răspunse Iacob în

şoaptă. Şi, fără voia lui, se pomeni murmurînd o invocaţie ce era
adresată la Naharina, în clipele de deznădejde, zeiţa Ea: „Ne-aţi
plămădit, fie deci alungată de la noi boala, frigurile de baltă,
zgîlţîielile, pacostea“. Sclava rosti şi ea o rugăciune
asemănătoare, dîndu-i stăpînei o amuletă de-a ei, încercată în
asemenea împrejurări, adăugînd-o celorlalte cu care lăuza era
încărcată; dar cum durerile o chinuiau din nou cumplit ps sărmana
Rahila, bătrîna se apucă să sporovăiască repede, în graiul ei
babilonean, stîlcit:

— Nu te teme, roditoareo, şi îndură durerile, chiar dacă te

sfîşie sălbatic! îl vei avea şi pe acest fiu, se va alătura celuilalt,
asta văd în înţelepciunea mea, iar ochiul tău nu se va scurge
înainte de a-l vedea, căci, iată, se şi mişcă foarte tare.

Se mişca foarte tare, convins că singur el este important.

Socotind că i-a sosit ceasul, pruncul căuta să răzbată la lumină şi
să lepede găoacea maternă. Astfel încît se născu oarecum prin el
însuşi, asaltând nerăbdător pîntecele îngust, abia ajutat, cu toată
inimoasa bună-voinţă, de către cea care-l zămislise cu bucurie şi-l
hrănise cu propria-i viaţă, dar nu se pricepea să-l şi nască. I-a fost
de prea puţin folos, că bătrîna murmura descîntece, sfătuind-o,
aşezîndu-i mădularele, arătîndu-i cum să respire, cum să ţină
bărbia şi genunchii. Dar, izbucnirile răvăşitoare ale durerilor
răsturnau totul, încît, torturată, se zbătea în spasme, aruncîndu-se
cînd la dreapta, cînd la stînga, cu tot trupul scăldat de o sudoare
rece, muşcîndu-şi, înverşunată, buzele crispate şi vinete. „Ai! Ai!“
răcni ea, chemînd în ajutor pe rînd pe zeii Babelului şi pe cel al
tatălui copilului. Cînd se înnoptase şi barca de argint a lunii se
ridicase deasupra munţilor, lăuza se trezi dintr-un leşin şi zise:

— Rahila va muri!
 Toate femeile cinchite în jur începură să ţipe, Lia, slujnicele-
mame şi ce alte femei mai fuseseră lăsate să se apropie, şi toate
întinseră braţele, a implorare. Apoi reîncepu mai tare monotonul
lor murmur de descîntece, care însoţea, aproape neîntrerupt, ca
bîzîitul unui stup de albine, chinurile izbăvirii. Şi abia după o
pauză mai lungă, lacob, care ţinea în braţe capul Rahilei, ce se
pierdea, izbuti să exclame, aproape fără glas:

— Ce spui?

Ea clătină capul, încercînd un zîmbet. Toate se opriseră,

răstimp în care se părea că năvalnicul dornic de viaţă din găoacea
sa se sfătuia cu sine însuşi. Cum moaşa îşi dădu cu părerea că
acest răgaz ar putea fi şi un semn bun şi ar putea dura, lacob vru
să propună să se folosească întreruperea pentru a se pregăti o
targă moale, în care Rahila să fie culcată, ca să poată străbate
scurta potecă peste cîmp, pînă la hanul de la Bet-Lahem. Dar
Rahila se împotrivi.

— Nu, îngăimă sărmana, cu buzele ostenite, aici a început,

aici să se sfîrşească. Cine poate şti dacă la han se va găsi un loc
pentru noi? Moaşa se înşală. Vreau să mă pun acuşi pe treabă cu
toată puterea, să-ţi dăruiesc şi al doilea fiu al nostru, Iacobe,
bărbate.

Sărmana, în ce o privea, nici pe departe nu mai putea fi

vorba de putere, iar cuvintele pe care le rostea nu mai înşelau pe
nimeni, nici măcar pe ea. Ceea ce gîndea şi ştia în adîncul ei,
spusese, şi lăsă din nou să se întrevadă ce ştia şi tainicul ei gînd,
cînd, în timpul nopţii, între două intervale ale chinului cumplit,
mişcînd de-abia buzele, umflate din pricină că n-o mai ajuta
inima, aduse vorba despre numele pe care-l va primi mezinul. Îl
întrebă pe lacob de părerea lui, iar el îi răspunse:

— Iată, el este fiul singurei drepte şi se va numi Ben-

Iamin.
 — Nu, îi zise ea, nu te supăra, dar eu ştiu mai bine. Ben-
Oni să se numească această fiinţă. Aşa să-l numiţi pe stăpînul pe
care ţi-l dărui, iar el să-şi amintească de Mami, care l-a plămădit
frumos, după chipul tău şi al ei.

Obişnuinţa lui lacob cu încîlcitele combinaţii spirituale, îi

îngădui s-o înţeleagă aproape fără efort pe Rahila. Mami sau
„înţeleapta Ma-ma“ era unul dintre numele familiare ale zeiţei
Iştar, mama zeilor şi zămislitoarea oamenilor, despre care se
spunea că plămădea frumos bărbaţi şi femei, după chipul şi
asemănarea sa; iar Rahila, din slăbiciune şi în glumă, făcea să se
confunde neclar divinitatea plăsmuitoare cu propriul ei eu-matern,
confuzie cu atît mai lesnicioasă cu cît losif îi spunea adesea
„Mami“. Dar pentru cel iniţiat, ale cărui gînduri urmau o curbă
exactă, „Ben-Oni“ însemna „fiul moartei“. Desigur, nu-şi mai
amintea că se şi trădase mai înainte, şi voia să-l constrîngă, cu
grijă, pe Iacob să se obişnuiască din vreme cu ceea ce biata
femeie ştia că se apropie, ca să nu-l lovească cumva pe
neaşteptate şi să-şi piardă minţile.

— Beniamin, Beniamin, spuse el plîngînd. Nu, nici decum

Benoni!

Şi în acest loc, pentru prima oară, strigă acum, peste capul

Rahilei, spre înstelata noapte a lumii, oarecum ca mărturie că
pricepuse, întrebarea:

— Stăpîne, ce faci?

Mai la o parte, femeile şi sclavele caldeene murmurau şi

psalmodiau descîntece, cu care nădăjduiau să înduplece forţe
puternice şi neînţelegătoare, să împlinească dorinţele omeneşti.
Dar niciodată, ca în aceste ceasuri, Iacob nu înţelese mai bine de
ce asta era greşit şi de ce Avraam părăsise Urul. Privirea lui în
Monstruos era plină de groază, dar nu lipsită de luciditate, iar
lucrarea lui întru divinitate, care îi însemna mereu faţa cu o
expresie în îngrijorare, cunoscu în acea cumplită noapte un
progres întrucîtva înrudit cu chinurile Rahilei. Dealtfel era cu totul
în spiritul dragostei ei, ca Iacob, soţul, să aibă totuşi un cîştig
spiritual de pe urma morţii sale.

Copilul veni pe lume către sfârşitul ultimei veghi de noapte,

cînd cerul se lumina palid, înainte de zori. Bătrîna trebui să
smulgă pruncul cu forţa dintre coapsele însîngerate ale nefericitei,
căci se înăbuşea. Rahila, care nu mai putea să ţipe, se topi în
leşin. Pierduse atîta sînge, încît pulsul îi scăzu pînă la a nu mai fi
decît un firicel subţire ce se pierdea. Dar văzu viaţa copilului şi
zîmbi. Mai trăi încă un ceas. Cînd i-l aduseră pe Iosif, nu-l mai
recunoscu.

Deschise ochii pentru ultima oară cînd răsăritul se colora

tocmai în roşu, iar zorile îi luminară chipul. Ridică privirea spre
faţa lui Iacob, care sta plecat asupra ei, strînse puţin pleoapele şi
bîigui:

— Ei, ia te uită, un străin! Şi cam ce drept ai avea să mă

săruţi? Poate pentru că eşti vărul venit de departe şi amîndoi ne
tragem din acelaşi strămoş? Atunci, sărută-mă, iar păstorii se
veselesc lîngă piatra fîntînii: Lu, lu, lu!

El o sărută pentru ultima oară, tremurînd. Ea continuă:

— Iată, bărbăteşte rostogoleşti piatra pentru mine, Iacobe,

iubitul meu. Mai rostogoleşte-o o dată, de deasupra gropii şi culc-
o în ea pe copila lui Laban, căci am să te părăsesc. — Cum s-au
luat de pe mine toate poverile, povara copiilor, povara vieţii şi se
face noapte. — Iacobe, bărbatul meu, iartă-mă că ţi-am fost
stearpă şi nu ţi-am dat decît doi fii, dar de aceştia doi, Iehosif,
Binecuvîntatul, şi de pruncul morţii, cel mai mic, ah, mă despart
atît de greu. — Şi de tine mă despart greu, lacobe, iubitule, căci
noi doi ne-am potrivit. Fără Rahila trebuie de aici înainte să te
lămureşti în meditaţiile tale cine este Dumnezeu. — Lămureşte-te
şi rămîi cu bine. — Şi iartă-mă, mai suspină ea, cu cea din urmă
suflare, că am furat terafimii!
 În clipa aceea moartea îi trecu peste chip şi-l stinse.

La un semn al lui Iacob, bocetul femeilor amuţi. Toate căzură

cu faţa la pămînt. Dar el continua să stea cu capul Rahilei în
braţe, iar lacrimile sale picurau, molcome şi neistovite, pe pieptul
moartei. După un răstimp, îl întrebară dacă trebuia făcută o targă
pentru a o duce, fie la Bet-Lahem, fie la Hebron, să o
înmormînteze.

— Nu, le spuse el, aici a început, aici să se sfîrşească, şi să

zacă unde a lovit-o El. Pregătiţi mormîntul, săpaţi-i groapa acolo,
la temelia zidului! Luaţi pînză de in subţire dintre lucruri, şi
înfăşuraţi-o, şi alegeţi o piatră s-o înălţaţi pe mormînt ca semn, în
amintirea ei. După aceea, Israel îşi va urma drumul, fără Rahila şi
cu pruncul.

În timp ce bărbaţii săpară groapa, femeile se despletiră, îşi

dezgoliră sînii, amestecară cenuşă cu apă pentru a se mînji în
semn de jale şi, însoţite de flaute, intonară lamentaţia Să ne
plîngem sora, lovindu-şi fruntea cu o mînă şi sînii cu cealaltă.
Iacob însă ţinu capul Rahilei în braţe, pînă veniră să i-o ia.

Şi după ce pămîntul se închise peste trupul celei dragi, chiar

pe locul unde Dumnezeu i-o luă, adică la marginea drumului,
Israel porni mai departe şi-şi întinse corturile pentru popas la
Migdal Eder, un turn din vremuri străvechi. Acolo, Ruben păcătui
cu Bilha, ţiitoarea, şi fu blestemat.

Sfîrşitul istoriilor lui Iacob.

TÎNĂRUL IOSIF
 CAPITOLUL UNU
THOT

Despre fumusețe

Se spune că Iosif avea șaptesprezece ani cînd fusese trimis

să pască turmele cu fraţii lui; şi băiatul era împreună cu fii Bilhei
şi ai Zilpei, femeile tatălui său. Asta-i adevărat şi avem dovezi în
legătură cu ceea ce s-a mai adăugat în „convorbirea frumoasă“:
că i-ar fi dat de ştire tatălui ori de cîte ori umblau vorbe despre
fraţi. S-ar putea găsi fără greutate un punct de vedere potrivit
căruia ar fi fost un băieţoi nesuferit. Asta era părerea fraţilor săi.
Nu o împărtăşim, ori renunţăm la ea, după ce ne-am însuşit-o un
moment; căci Iosif era mai mult. Informaţiile, însă, oricît ar fi de
exacte, au nevoie, una după alta, de lămuriri, ca situaţia să
devină clară şi să apară deplin ceea ce a pălit prin scurgerea
timpului.

Iosif împlinise şaptesprezece ani şi, pentru toţi cei ce-l

vedeau, era cel mai frumos dintre copiii oamenilor. Mărturisim
deschis că nu vorbim cu plăcere de frumuseţe. Oare cuvîntul şi
noţiunea ne emană plictiseală? Oare frumuseţea nu este un gînd
de o nobilă paloare, un vis de pedant? Cică s-ar întemeia pe legi;
dar legea îi vorbeşte intelectului, nu sentimentului, care nu se
lasă tutelat de intelect. De aici monotonia frumuseţii perfecte, la
care nu este nimic de iertat. Într-adevăr sentimentul vrea să aibă
ceva de iertat, altfel întoarce capul, căscînd a plictis. Pentru a
aprecia cu entuziasm simpla perfecţiune, este necesară o
supunere faţă de ideal şi exemplar, ce ţine de pedanterie.

Este greu de atribuit adîncime acestui entuziasm raţional.

Legea leagă într-un mod didactic, exterior; numai vraja provoacă
o legătură lăuntrică. Frumuseţea este efectul magic al
sentimentului, totdeauna pe jumătate iluzoriu, foarte labil şi, de
aceea tocmai, urmările lui sînt distructibile. Puneţi pe un trup
frumos un cap hidos şi nici trupul nu va mai fi frumos în sensul
unei eficacităţi a sentimentului, decît doar cel mult pe întuneric,
dar atunci este vorba de înşelătorie. Cîtă înşelătorie, jonglerie,
păcăleală se întîlnesc în domeniul frumosului! Şi de ce? Pentru că
este totodată şi în acelaşi timp domeniul dragostei şi al dorinţei;
pentru că sexul se amestecă aici şi determină conţinutul noţiunii
de frumuseţe. Lumea anecdotică este plină de istorioare, cum
tineri travestiţi în femeie au sucit capetele unor bărbaţi, cum
domnişoare în pantaloni au stîrnit patimi printre femei. Dar
dezvăluirea înşelătoriei ajungea să pună surdină oricărui
sentiment, deoarece frumuseţea îşi pierduse utilitatea. Efectul
frumuseţii umane nu este poate decît vraja sexului, materializarea
ideii de sex, astfel încît s-ar putea vorbi mai curînd de un bărbat
perfect, de o femeie extrem de feminină, decît de una frumoasă şi
o femeie va spune numai cu o înţelegătoare stăpînire de sine
acest lucru despre o alta, de asemenea un bărbat despre un altul.
Sînt rare cazurile în care frumuseţea triumfă asupra văditei sale
inutilităţi şi asigură o eficienţă sentimentală necondiţionată, dar
este dovedit că există. Aici intră în joc factorul tinereţe, deci o
vrajă pe care sentimentul este foarte dispus să o confunde cu
frumuseţea, astfel încît tinereţea, dacă atracţia ei nu este
paralizată de cusururi din cale-afară de supărătoare, este de cele
mai multe ori luată drept frumuseţe — şi anume chiar de ea
însăşi, aşa cum zîmbetul ei o anunţă fără echivoc. Ei îi aparţine
gingăşia: o formă de apariţie a frumuseţii, care menţine, potrivit
naturii sale, un echilibru labil între bărbătesc şi femeiesc. Un
flăcău de şaptesprezece ani nu este frumos în sensul unei
perfecte bărbăţii. Nu este frumos nici în sensul unei feminităţi
inutile — aceasta n-ar atrage decît pe prea puţini. Dar atît trebuie
recunoscut, că, datorită farmecului tinereţii, frumuseţea înclină
puţin spre feminitate, atît sufleteşte cît şi ca exprimare; aceasta
este în natura tinereţii, stă în relaţia sa gingaşă cu lumea şi în
relaţia lumii cu tinereţea şi se exprimă în zîmbetul ei. Este
adevărat că, la şaptesprezece ani, un tînăr poate fi mai frumos
decît femeia şi bărbatul, frumos ca femeie şi bărbat, frumos în
amîndouă sensurile şi în toate chipurile, gingaş şi frumos, încît
femei şi bărbaţi să caşte ochii la ei şi să-şi piardă cumpătul
privindu-l.

Aşa s-a întîmplat cu fiul Rahilei şi de aceea se spune că a

fost cel mai frumos dintre copiii oamenilor. Aceasta era o laudă
exagerată, întrucît ca el existau mulţi, şi de cînd omul nu se mai
joacă de-a amfibia şi reptila, ci a păşit destul de departe pe
drumul întrupării divinului, nu mai este ceva neobişnuit ca un
tînăr de şaptesprezece ani să ofere admiraţiei aprobative picioare
atît de lungi şi şolduri atît de înguste, un torace atît de bine făcut,
o piele atît de auriu-arămie; să nu fie nici prea înalt, nici prea
scund, ci să pară tocmai plăcut ca statură, să ştie păşi şi să se
ţină mai mult sau mai puţin dumnezeieşte, iar toată făpura lui să
exprime echilibrul, labil şi graţios, dintre gingăşie şi vigoare. Şi de
asemenea nu este nimic extraordinar că un astfel de trup nu
poartă un cap de cîine, ci un cap foarte seducător, zîmbind cu o
gură umană aproape divină — asta se vede zilnic. Dar în lumea şi
în cercul lui Iosif tocmai persoana şi prezenţa sa exercitau efectul
sentimental al frumuseţii şi se socotea, îndeobşte, că cel Veşnic
turnase har pe buzele sale, care, fără mobilitatea lor vădită în
zîmbet şi vorbire, ar fi fost desigur prea pline. Harul acesta era
contestat, ici-colo se manifesta ostilitate împotriva lui, dar
ostilitatea nu nega nimic, şi nu se poate spune că ea s-ar fi
sustras în fapt, sentimentului dominant. În orice caz, multe
pledează pentru presupunerea că ura fraţilor nu era, în fapt, decît
îndrăgostirea de el a tuturor, precedată de semnul negativ.

Păstorul

Ajunge atît despre frumuseţea lui Iosif şi cei şaptesprezece

ani ai săi. Că era păstor de vite cu fraţii lui, anume cu fiii Bilhei şi
Zilpei, tot trebuie lămurit, întregit într-o direcţie şi restrîns în
cealaltă.

lacob, binecuvîntatul, era un străin în ţara aceasta, un gher,

cum se spunea, un oaspete şi un tolerat de vază — nu pentru că
trăise atîta vreme în afara ţării, ci după neamul lui, după
descendenţă şi stare, ca fiu al înaintaşilor săi, care fuseseră şi ei
gherimi. Prestigiul lui nu era cel al unui locuitor băştinaş dintr-o
familie aleasă a oraşului; înţelepciunea şi bogăţia, amîndouă
laolaltă, şi felul de a fi ce-l dădeau persoanei şi atitudinii sale,
erau izvorul acestui prestigiu, nu felul lui de trai, mai curînd
slobod şi, deşi respectînd legea, am spune, îndoielnic rînduit.
Locuia în corturi, în afara cetăţii Hebronului, cum locuise pe
vremuri înaintea porţilor Sihemului, şi putea pleca oricînd, pentru
a căuta iarăşi alte fîntîni şi alte păşuni. Să fi fost aşadar un
beduin, un fiu al lui Cain, cu semnul nestatorniciei şi al tîlhăriei pe
frunte, scîrbă şi groază pentru orăşeni şi ţărani? Defel. În
duşmănia sa de moarte faţă de Amalec, Dumnezeul său nu se
deosebea de Baalimii locului — el, Iacob, o dovedise în mai multe
rînduri, înarmînd oamenii de la curtea sa, să respingă cu forţa,
împreună cu orăşenii şi cu ţăranii proprietari de vite, strînsura de
crescători de cămile, avînd feţele pictate cu semne tribale şi care
năvălea pentru jaf din pustiul de miazăzi. Dar nici ţăran nu era; cu
bună ştiinţă şi hotărît, nu; ar fi fost împotriva sentimentului său
religios, care nu coincidea cu cel al truditorilor gliei arşi de soare.
Şi afară de asta, ca gher şi orăşean tolerat, nu-i era îngăduit să
aibă pămînt în proprietate, în afara celui pe care îşi ridicase
corturile. Avea în arendă ceva pămînt arabil, ici un petic, colo
altul, ba de şes întins, ba pămînt roditor pe povîrnişuri repezi, pe
care creştea, printre pietre, grîu şi orz. Fiii şi argaţii îi lucrau acest
pămînt — aşadar Iosif făcea, din cînd în cînd, şi pe semănătorul şi
secerătorul, nu numai pe păstorul, după cum, dealtfel, este
îndeobşte cunoscut. Dar această cultivare întîmplătoare a
pămîntului era prea puţin importantă pentru existenţa lui Iacob, o
ocupaţie secundară, de care se ţinea fără tragere de inimă,
pentru a simula oarecare legătură cu glia. Ceea ce conferea într-
adevăr greutate vieţii sale era averea lui mişcătoare, ce mişuna
pe păşuni, erau turmele, pe ale căror produse dobîndea, prin
schimb, tot belşugul de grîne şi must, untdelemn, smochine, rodii,
miere, precum şi aur şi argint —, şi această proprietate hotăra
relaţiile sale cu orăşenii şi ţăranii, relaţii rînduite complex şi de o
sumedenie acorduri, care consolidau nestatornicia sa, dîndu-i un
caracter aşezat, orăşenesc.

Pentru întreţinerea turmelor avea nevoie de legături de

negoţ prieteneşti cu localnicii, orăşenii ce trăiau din negoţ şi
ţărani lucrînd pentru ei în clacă sau arendă. Drepturile de păşunat
trebuiau statornicite prin bună înţelegere şi întemeiat cu
închinătorii lui Baal, dacă Iacob nu voia să trăiască nesigur şi
hăituit, ca tîlhar ce năvăleşte în proprietăţile oamenilor şi le
prăpădeşte ogoarele: avea nevoie de învoiri scrise să-şi poate
turmele prin mirişti şi să le pască prin pîrloage. Pe atunci însă
pîrloagele erau în scădere în ţinutul acesta muntos; de mult
dăinuia pacea şi vremea Binecuvîntării, pe drumurile caravanelor
era un dute-vino neîncetat, orăşeanul acaparator de pămînturi se
îngrăşa din negoţul caravanelor, din dările de depozitare, de tîrg,
de însoţire pe mărfurile trimise prin acest ţinut, din ţara lui
Mardug, pe la Damasc, pe drumul de la răsărit de apa Iordanului
pînă la Marea cea mare şi, de acolo, în Ţara mîlului sau în direcţie
contrară; acapara pămînt, pe care îl lucra cu iobagi sau cu oameni
căzuţi în robie pentru neplata datoriilor şi se îngrăşa din munca
lor, başca foloasele din negoţ, încît putea să-şi supună prin
avansuri de capital şi ţărani liberi, cum o făcuseră fiii lui Işullanu
cu Laban; creştea populaţia în ţinut şi proporţia terenurilor
cultivate; nu mai rămăseseră prea multe păşuni şi aşa se întîmplă
că regiunea nu-l mai putea duce pe Iacob, după cum, pe vremuri,
păşunile Sodomei nu-i mai putuseră duce pe Avraam şi Lot
împreună. A trebuit să-şi împartă turmele; grosul lor nu mai
păştea, potrivit învoielilor, aici, ci cale de cinci zile mai spre
miazănoapte, în locurile unde Iacob fusese aşezat mai demult, în
valea bogată în izvoare a Sihemului, iar acolo le păzeau de obicei
fiii Liei, de la Ruben la Zebulon, în timp ce numai cei patru, ai
Bilhei şi Zilpei, locuiau cu tatăl, împreună cu cei doi vlăstari ai
Rahilei, astfel că se întîmpla cu ei ca şi cu semnele zodiacului, din
care tot se văd numai cîte şase deodată, celelalte şase fiind
sustrase ochiului, potriveală pe care Iosif nu se lipsi s-o
amintească drept parabolă şi oglindire. Cu asta nu spunem că n-
ar fi venit de acolo, de departe, dacă la Hebron erau munci
deosebite de făcut, de pildă în timpul culesului, dimpotrivă, e
chiar important de afirmat contrarul. Dar mai tot timpul se aflau
departe, cale de patru-cinci zile. Faptul este de asemenea
important şi, de aceea, cînd se spune că băiatul Iosif ar fi fost la
copiii slujnicelor, asta este explicaţia.

Munca, însă, cu fraţii, la cîmp sau la păşune, Iosif nu o făcea

în fiecare zi şi nu trebuie luată prea în serios. Nu era mereu păstor
la turmă, nici nu-l vedeai întotdeauna, după ce ploaia muiase
pămîntul, brăzdîndu-l pentru semănăturile de iarnă, ci doar cînd şi
cînd, printre altele, dacă-i dădea în gînd, după cum avea chef.
Iacob, tatăl, îi lăsa cu plăcere mult timp liber pentru îndeletniciri
mai înalte, ce vor fi descrise de îndată. În ce calitate, însă, se afla
el cu fraţii, cînd se întîmpla să fie eu ei — ca ajutorul sau ca
supraveghetorul lor? Aceasta rămînea, în chip jignitor, îndoielnic
pentru fraţi, căci tratat de ei ca cel mai tînăr, şi încă destul de
brutal, le făcea într-adevăr mici servicii, dar se purta în mijlocul lor
nu atît ca egalul lor, nu ca mădular şi părtaş al comunităţii lor de
fii împotriva bătrînului, ci ca reprezentantul şi trimisul său, care îi
iscodea, aşa încît nu-l vedeau cu plăcere între ei, dar se supărau
totuşi cînd rămînea, de voia sa, acasă.

Învătămîntul

Ce făcea acolo? Şedea cu bătrînul Eliezer sub copacul

Domnului, marele terebint de lîngă fîntînă, şi se îndeletnicea cu
ştiinţele.

Despre Eliezer, oamenii spuneau că i-ar fi semănat la chip lui

Avraam. La drept vorbind, n-o puteau ştii, căci nici unul dintre ei
nu-l văzuse pe caldeu, nici nu ajunsese prin veacuri pînă la ei
vreun portret sau vreo descriere a înfăţişării lui şi asemănarea
afirmată a lui Eliezer cu el putea fi înţeleasă numai invers: Dacă
voiai să-ţi faci o imagine a persoanei străvechiului pribeag şi
prieten al Domnului, trăsăturile lui Eliezer puteau fi, eventual, de
un ajutor, nu atît pentru că erau mari şi demne, ca făptura şi
comportarea sa, ci mai curînd pentru că erau trăsături oarecare,
calme şi de o divină lipsă de conţinut, ceea ce uşura atribuirea
înfăţişării sale unui venerabil necunoscut din trecutele vremi.
Eliezer era de-o vîrstă cu Iacob, ceva mai mare, şi se purta
îmbrăcat asemănător, pe jumătate ca beduinii, pe jumătate ca
locuitorii Sinearului, cu franjuri pe veşmîntul lui, iar pe eşarfa ce-i
slujea de cingătoare erau prinse cele necesare scrisului. Fruntea
lui, cîtă se vedea de sub basma, era limpede şi fără creţuri.
Sprîncenele, ce nu albiseră încă, porneau de la rădăcina largă şi
puţin adîncită a nasului, înguste şi aproape drepte, spre tîmple,
iar dedesubtul lor, dintre pleoapele grele şi parcă umflate,
aproape, lipsite de gene, amintind de nişte buze, ochii ieşeau
negri şi bombaţi. Nasul, cu şaua groasă şi nările subţiri, cobora
către mustaţa îngustă care, lăsîndu-se în jos de la colţurile gurii,
se suprapunea, de amîndouă părţile, bărbii de un alb-gălbui. Sub
mustaţă atîrna, la fel de gros de la un colţ al gurii la altul, arcul
roşietic al buzei de jos. Mai sus de gură, pe pielea obrajilor,
străbătută de o mulţime de cute fine, naşterea bărbii era atît de
uniformă, încît îţi putea face impresia că această barbă ar fi
prinsă de urechi şi că ar putea fi scoasă.

Ba mai mult, întreaga faţă făcea impresia că ar putea fi dată

jos şi că abia sub ea s-ar afla adevărata faţă a lui Eliezer: losif,
cînd mai era băiat, avea, uneori această impresie.

Despre persoana şi originea lui Eliezer se vînturau tot soiul

de ştiri neadevărate, care vor fi combătute mai jos. Era vechilul lui
Iacob şi cel mai vechi argat al lui, ştia citi şi scrie şi era învăţătorul
lui losif, aici acestea ar fi de ajuns.

,,Spune-mi, fiu al celei adevărate, îl întreba el cîteodată, cînd

şedeau împreună la umbra copacului învăţăturii, din care trei
pricini Dumnezeu l-a creat pe om la urmă, după toate plantele şi
animalele?“

Atunci losif trebuia să răspundă:

„Dumnezeu l-a creat pe om la urmă de tot, ca să nu poată

nimeni spune că a luat parte la creaţie; în al doilea rînd, pentru
umilinţa omului, ca să-şi spună: «Şi muscoiul mi-a luat-o înainte»,
iar al treilea ca să se poată aşeza de îndată la masă, ca oaspetele
pentru care au fost făcute toate pregătirile.“

La acestea Eliezer răspundea, oftînd: „Tu o spui!“ iar losif

rîdea.

Dar asta nu era mare lucru. Era doar un exemplu, între multe
altele, de exerciţiile de perspicacitate şi memorie, pe care losif
trebuia să le facă, precum şi al străvechilor snoave şi istorioare
predate de Eliezer lui losif cînd mai era în vîrstă fragedă, şi cu a
căror redare plină de har losif fermeca oamenii, şi aşa capii de
admiraţie în faţa frumuseţii lui. Aşa încercase, la fîntînă, să-l
înveselească pe Iacob şi să-i abată atenţia, cu vestea şi povestea
despre nume şi cum Işhara, fecioara, izbutise să scoată numele
Domnului de la desfrînatul mesager. Căci de îndată ce a aflat
atunci numele adevărat şi neprefăcut, l-a şi invocat şi, prin
puterea lui, a urcat în ceruri, neatinsă în fecioria ei, păcălindul
astfel pe Şemhazai, care o rîvnise. Sus, Domnul a primit-o cu
toată încuviinţarea şi i-a spus: „De vreme ce ai fugit de păcat, îţi
vom da locul tău între stele“. Şi asta a fost originea zodiei
Fecioarei. Şemhazai, mesagerul, însă, nu s-a mai putut întoarce
sus, ci a trebuit să rămînă în ţărînă pînă în ziua în care Iacob, fiul
lui Isaac, a visat, la Betel, visul cu scara cerească. Abia pe această
scară şi rampă s-a putut iarăşi sui acasă, adînc ruşinat că nu
izbutise asta decît în visul unui om.

Se puteau numi acestea ştiinţă? Nu, erau numai jumătăţi de

adevăr şi doar podoabe pentru minte, potrivite să pregătească
însă spiritul pentru primirea adevărului celui mai sever şi de o
sfîntă rigoare. Astfel, Iosif învăţă de la Eliezer despre cosmos,
anume cel ceresc, împărţit în trei, alcătuit în chip exemplar din
cerul superior, din pămîntul ceresc al zodiacului şi din cereasca
mare sudică; căci îi corespundea exact cosmosul pămîntesc, ce se
descompunea de asemenea în trei părţi — cerul aerian, tărîmul
pămîntesc şi oceanul pămîntului. Acesta, învăţă el, înconjura
discul pămîntului ca o panglică, dar se afla şi sub disc, astfel încît
în vremea marelui Potop putuse răzbate prin toate crăpăturile,
unindu-şi apele cu cele ale mării cereşti, ce se prăvăleau de sus.
Dar tărîmul pămîntesc arăta ca locul bătucit, iar pămîntul ceresc,
de acolo de sus, ca un ţinut muntos cu două vîrfuri, vîrfuî soarelui
şi cel al lunii, Horeb şi Sinai.

Soarele şi luna alcătuiau, dimpreună cu alte cinci stele

călătoare, septimea planetelor şi a purtătorilor de porunci, care se
perindau pe şapte cercuri de cuprindere diferită, în jurul
stăvilarului zodiacului, astfel încît acesta semăna cu un turn
rotund cu şapte trepte, ale cărui terase circulare duceau în sus,
spre cel mai înalt cer de miazănoapte şi spre scaunul stăpînirii.
Acolo era Dumnezeu şi muntele lui sfînt scînteia ca de pietre
aprinse, aşa cum muntele Hermon scînteia îmbrăcat în zăpadă
peste ţara dinspre miazănoapte. În timpul lecţiei sale, Eliezer
arăta spre muntele stăpînirii, ce strălucea departe în alba zăpadă,
vizibil din toate părţile, şi de sub copac şi Iosif nu mai deosebea
cerescul de pămîntesc.

Învăţă să cunoască minunea şi taina numărului, şaizeciul,

doisprezecele, şaptele, patrul, treiul, divinitatea măsurii, şi cum
toate se potriveau şi-şi corespundeau reciproc, încît era o minune
şi o adorare a marelui unison.

Douăsprezece erau semnele zodiacului şi ele erau popasurile

marelui crug. Acestea erau cele douăsprezece luni a treizeci de
zile. Dar marelui circuit îi corespundea cel mic, căci dacă şi el era
împărţit în douăsprezece segmente, se obţinea un interval mare
cît de şaizeci de ori discul solar, şi aceasta era dubla oră. Ea era
luna zilei şi se dovedea tot atît de raţional divizibilă. Căci
diametrul discului solar era cuprins de exact tot atîtea ori în calea
soarelui, vizibilă la echinox, cîte zile are anul, adică de trei sute
şaizeci de ori, şi tocmai în acele zile, răsăritul soarelui, din clipa
cînd marginea sa superioară apărea la orizont, pînă la cea în care
discul era vizibil în întregime, dura a şaizecea parte a unei duble
ore. Şi iată aceasta era dubla minută; şi după cum din vară şi
iarnă se făcea marele crug, iar din zi şi noapte cel mic, aşa din
cele douăsprezece duble ore reveneau cîte douăsprezece ore
simple zilei şi nopţii şi cîte şaizeci de minute simple cîte unei ore a
zilei şi a nopţii.

Ce ordine, ce armonie, cît era de plăcut!

Ascultă, deci, în continuare, Dumuzi, fiu adevărat! Fie-ţi

mintea limpede, ascuţită şi senină!
 Şapte erau stelele călătoare, cele ce transmiteau poruncile,
şi fiecare avea o zi a ei. Dar şapte era, în chip deosebit, şi
numărul lunii care iată că deschidea calea zeilor, fraţilor săi: adică
numărul sferturilor sale, ce erau de cîte şapte zile. Soarele şi luna
erau doi, ca totul în lume şi în viaţă, ca da şi nu. De aceea
planetele puteau fi ordonate în două şi cinci — cu cîtă îndreptăţire
şi de partea lui cinci! Căci numărul cinci sta în cel mai frumos
raport cu doisprezece, întrucît cinci ori doisprezece dă şaizeciul,
dovedit sfînt, într-un raport încă mai frumos cu sfîntul şapte, căci
cinci cu şapte fac doisprezece. Era asta totul? Nu, cu această
ordonare şi separare se obţinea o săptămînă planetară de cinci
zile, iar şaptezeci şi două ca ea făceau anul; cinci încă era
numărul cu care trebuia înmulţit şaptezeci şi doi, ca să rezulte
splendidul trei sute şaizeci — totodată sumă a zilelor din an şi
cîtul împărţirii căii soarelui prin cea mai lungă linie ce poate fi
trasă pe discul lui.

Asta era minunat.

Dar planetele mai puteau fi ordonate în trei şi patru, cu cea

mai înaltă îndreptăţire de amîndouă părţile. Căci trei era numărul
regenţilor zodiacului, soarele, luna şi Iştar. Mai era şi numărul
lumii, ce determina sus şi jos, divizarea totului. Pe de altă parte,
patru era numărul părţilor lumii, cărora le corespundeau timpurile
zilei; patru mai era numărul părţilor în care se descompunea calea
soarelui, fiecare în grija unei planete şi pe deasupra, mai era
numărul lunii şi al stelei lui Iştar, care prezentau fiecare patru
faze. Ce rezulta însă dacă înmulţeai patrul cu treiul? Rezulta
doisprezecele!

Iosif rîse. Eliezer însă îşi ridică mîinile şi rosti:

— Adonai!

Cum se potrivea, oare, că dacă împărţeai zilele lunii, la

numărul fazelor sale, anume patru, rezulta iarăşi săptămîna de
şapte zile? Acesta era degetul Lui.
 Cu toate aceste numere şi noţiuni tînărul Iosif se juca, de
parcă ar fi fost mingi, sub privegherea bătrînului şi petrecea cu
folos. Pricepu că omul, căruia Dumnezeu i-a dat minte ca să
îmbunătăţească ce era sfînt, dar nu întru totul potrivit, trebuie să
adauge celor trei sute şaizeci de zile, alte cinci, pentru a le egala
astfel cu suma anului solar. Zilele acestea erau rele şi nefaste, zile
ale balaurilor şi blestemelor, ale grelelor nopţi de iarnă; abia după
ce ele treceau se ivea primăvara şi domnea timpul binecuvîntării.
Cinciul dobîndea aici o reputaţie nesuferită. Dar şi treisprezecele
era foarte rău, şi de ce? Pentru că cele douăsprezece luni lunare
aveau laolaltă numai trei sute cincizeci şi patru de zile şi din timp
în timp trebuia intercalată o lună în plus, de egalizare, care
corespundea celei de a treisprezecea zodii, a Corbului. Faptul că
de cele mai multe ori prisosea, făcea din treisprezece un număr
aducător de nenorocire, după cum şi corbul era o pasăre
aducătoare de nenoroc. De aceea şi Benoni-Beniamin fusese cît
pe ce să moară, cînd a ieşit prin strunga naşterii ca prin drumul
îngust dintre piscurile muntelui lumii, şi a fost aproape doborît de
forţa lumii infernale, căci era al treisprezecelea copil al lui Iacob.
Dar Dina fusese primită ca jertfă în loc şi s-a prăpădit.

Era bine să accepţi necesitatea şi să pătrunzi cu acest prilej

felul de a fi al Domnului. Căci miracolul lui numeric nu era chiar
fără greş, iar omul trebuia să-l cumpănească, fireşte, cu
pricepere; dar această îndreptare se lasă cu blestem şi
nenorocire, şi chiar doisprezecele, dealtminteri totdeauna atît de
frumos, devenea de rău augur în această împrejurare, căci trebuia
folosit pentru a trece de la cele trei sute cincizeci şi patru zile ale
anului lunar la cele trei sute şaizeci şi şase zile ale anului lunar-
solar. Dacă se lua însă ca număr al zilelor trei sute şaizeci şi cinci,
lipsea mereu cîte un sfert de zi, după cum trebuise să calculeze
Iosif, şi această nepotrivire se umfla cu trecerea anilor, aşa încît,
într-o mie patru sute şaizeci de ani, ajungea să reprezinte un an
întreg. Acesta era crugul stelei Cîinelui, şi concepţia spaţio-
temporală a lui Iosif creştea pînă dincolo de omenesc, trecea de la
cercuri mici la altele tot mai monstruos de uriaşe, care le
înconjurau de departe pe cele mici, pînă la ani încheiaţi de o
înfiorătoare extindere. Chiar şi ziua era un an mic cu răstimpurile
sale, cu lumina verii şi noaptea iernii, iar zilele erau prinse în
marele crug. Dar acesta era mare numai comparativ şi o mie
patru sute şaizeci dintre ei erau prinşi în crugul stelei Cîinelui,
încheindu-l. Lumea consta, însă, din desfăşurarea uriaşă şi crugul
anilor celor mai mari — care poate că iarăşi încă nu erau chiar cei
mai mari — ani care, fiecare, îşi avea vara şi iama sa. Prima
începea cînd toate planetele se întâlneau în constelaţia
Vărsătorului sau a Peştilor, a doua cînd întîlnirea avea loc în zodia
Leului sau Racului. Fiece iarnă începea cu o revărsare a apelor,
fiece vară cu un pojar, astfel încît toate crugurile lumii şi marile
perioade se desfăşurau între un punct de început şi un punct de
sfîrşit. Fiecare dintre ele cuprindea patru sute treizeci şi doi de mii
de ani şi era cea mai exactă repetare a tuturor celor anterioare,
deoarece planetele se întorseseră doar în aceeaşi poziţie şi
trebuiau, în cele mari şi cele mici, să provoace aceleaşi efecte. De
aceea crugurile lumii se numeau „Înnoirea vieţii“, sau „Repetarea
a ce a fost“, sau „Veşnica întoarcere“. Se mai numeau „Olâm“,
„Eonul“; Dumnezeu însă era Stă-pînul eonilor, „El olâm“, cel ce
trăia prin eoni, „Chai olâm“, şi El era cel care dăduse „olâm“ în
inimă oamenilor, capacitatea, adică, de a gîndi eonii şi de a se
ridica într-un anumit fel, pînă la a deveni stăpînul lor...

Mîndră învăţătură! Iosif petrecea de minune. Cîte toate ştia

Eliezer! Taine ce făceau din truda învăţăturii o mare şi
măgulitoare plăcere, tocmai pentru că erau taine, pe care le ştiau
pe pămînt numai un mic număr de iniţiali din temple şi de pe
şantierele de construcţii, nu însă marea mulţime. Astfel Eliezer
ştia şi învăţa că dublul cot babilonian ar fi lungimea pendulului
care efectuează şaizeci de oscilaţii în dubla minută. Oricît era Iosif
de vorbăreţ, asta nu mai spunea nimănui, căci faptul dovedea din
nou sfinţenia şaizeciului, care înmulţit cu frumosul şase, dădea
preasfîntul trei sute şaizeci.
 Învăţă măsurile de lungime şi cele ale distanţelor şi deprinse
să le deducă din propriul mers şi din mersul soarelui, ceea ce —
după cum îl încredinţa Eliezer — nu era o ne cuvenită îndrăzneală,
căci omul era micul univers, ce corespundea întocmai celui mare,
şi astfel sfintele numere ale crugului jucau rolul lor în toată
construcţia măsurii şi în timpul ce devenea spaţiu.

Timpul devenea volum şi, cu aceasta, pondere; şi Iosif învăţă

valorile şi greutăţile pentru plăţi în aur, argint şi aramă, după
măsura obişnuită şi cea regală, după cea babiloneană şi cea
feniciană. Făcea exerciţii de calcule comerciale, transforma valori
de cupru în valori de argint, schimba un bou pe cantităţile de ulei,
vin şi grîu ce corespundeau valorii lui în metal, şi o făcea cu atîta
agerime, încît Iacob, cînd îl auzea, plescăia din limbă şi exclama:

„Ca un înger! întocmai ca un înger al lui Arabot!

Pe lîngă acestea toate, Iosif mai învăţă cele absolut necesare

despre boli şi leacuri, despre trupul omenesc, alcătuit, după
cosmicul număr trei, din substanţe solide, lichide şi gazoase.
Învăţă să atribuie părţile trupului semnelor zodiacului şi
planetelor, să socoată ca deosebit de valoroasă grăsimea din jurul
rinichilor, deoarece organul învelit de ea era în legătură cu
organul procreării şi lăcaşul forţei vitale, învăţă să recunoască
ficatul ca lăcaş al emoţiilor şi, cu ajutorul unui model de lut ars,
împărţit în cîmpuri şi purtînd multe inscripţii, îşi întipări sistemul şi
doctrina după care măruntaiele sînt o oglindă a viitorului şi un
izvor de prevestiri demne de crezare. — Apoi învăţă şi popoarele
de pe faţa lumii.

Erau şaptezeci la număr sau, mai probabil, şaptezeci şi două,

căci acesta era numărul săptămînilor de cinci zile ale anului, iar
felul de trai şi de închinăciune al unora dintre ele era monstruos.
Aceasta se potrivea în primul rînd barbarilor extremului nord, ce
locuiau ţara Magog, mult dincolo de înălţimile Hermonului, dincolo
şi de ţara Hanigalbat, la miazănoapte de munţii Taurus. Dar de
groază era şi extremul vest, denumit Tarşiş, unde ajunseseră
neînfricaţi bărbaţi din Sidon, după ce străbătuseră de-a lungul, în
nesfîrşit de multe zile, cu corăbiile, marea întindere verde. Şi pînă
în Kittim, adică Sicilia, răzbătuseră pe acest drum oamenii din
Sidon şi Ghebal, ahtiaţi după depărtări şi schimb, şi întemeiaseră
acolo aşezări. Contribuiseră mult la cunoaşterea întregii lumi: nu
tocmai pentru ca bătrînul Eliezer să aibă ce învăţa pe alţii, ci din
pornirea de a-i vizita pe străini şi a-i convinge să le cumpere
stofele de purpură şi artisticele broderii ale Sidonului. Erau vînturi
care-i duceau, ca de la sine, spre Cipru sau Alaşia şi la Dodanim,
adică Rodos. Fără a înfrunta primejdii prea mari, răzbiseră de
acolo pînă în ţara Muţri şi în Egipt, de unde un curent maritim,
prielnic negoţului, le întoarse corăbiile în ţara lor, acasă. Dar
oamenii Egiptului supuseseră şi deschiseseră pentru ştiinţă Cuşul,
ţările negrilor, pe Nil în sus, spre miazăzi. Îşi luaseră inima în dinţi,
se urcaseră şi ei pe corăbii şi descoperiseră ţările tămîiei, la capul
cel mai de jos al Mării Roşii, Punt, ţara păsării Fenix. În extremul
sud, după cît se povestea, se afla Ofir, ţara aurului. În ce privea
răsăritul, exista un rege în Elam, ce nu putuse încă fi întrebat,
dacă în partea dinspre el a cerului putea privi dincolo de
împărăţia sa. Pesemne că nu.

Aceasta nu-i decît pe scurt cele ce-l învăţase Eliezer pe Iosif,

sub copacul Domnului. Tînărul îşi nota însă totul după indicaţiile
bătrînului şi îşi citea singur însemnările, cu capul lăsat pe un
umăr, pînă le ştia pe dinafară. Cititul şi scrisul stăteau bineînţeles
la temelia a toate şi le însoţeau pe toate, căci altfel n-ar fi fost
între oameni decît zvonuri risipite de vînt şi uitarea celor ştiute.
De aceea Iosif trebuia să şadă pe vine sub copac, cu spinarea
foarte dreaptă, genunchii depărtaţi, ţinînd în poale cele
trebuincioase scrisului, tăbliţa de lut nears, în care săpa cu stilul
semne cuneiforme, sau foile lipite din trestie, sau pielea netezită
de oaie de capră, pe care îşi înşira semnele, ca urmele picioarelor
de cioară, după ce înmuia, în borcănelul negru sau cel roşu al
călimării sale cu tuş, trestia ascuţită la vîrf ori, dimpotrivă, cea cu
vîrful mestecat în gură pînă devenea fibros. Scria, rînd pe rînd,
cînd în scrierea locală, a oamenilor, ce slujea la desăvîrşirea
vorbirii sale de fiecare zi şi a dialectului băştinaş, în care se
puteau cel mai lesne redacta scrisorile comerciale şi inventarele
după model fenician — şi scria şi scrierea Domnului, cea oficială-
sfîntă, din Babilon, scrierea legii, a învăţăturii şi a legendelor,
pentru care era rezervată argila şi stilul. Eliezer avea, în acest
scris, modele numeroase şi frumoase, texte ce priveau stelele,
imne adresate lunii şi soarelui, tabele cronologice, cronici
meteorologice, liste cuprinzînd dări plătite, precum şi frînturi ale
unor mari epopei în versuri ale străvechimii, care erau
mincinoase, dar formulate în cuvinte de o atît de îndrăzneaţă
solemnitate, încît spiritul le lua drept adevărate. Aceste epopei
povesteau de facerea lumii şi a omului, de lupta lui Mardug cu
balaurul, de ridicarea lui Iştar din starea de slujnică la aceea de
regină şi de pogorîrea ei în Infern, de iarba naşterii şi de apa vieţii,
de nemaipomenitele întîmplări ale lui Adapa, Etana şi ale acelui
Ghilgameş, al cărui trup era carne de zeu şi care, totuşi, nu
izbutise în nici un fel să dobîndească viaţa veşnică. Toate acestea
Iosif le citea, urmărind textul cu degetul arătător şi le copia într-o
atitudine cuvioasă, foarte drept, plecînd doar pleoapele. Citea şi
scria de prietenia lui Etana cu vulturul, care-l ridicase spre cerul
lui Anu; şi ajunseseră într-adevăr atît de sus, încît pămîntul sub ei
arăta ca o lipie, iar marea, ca un coş de pîine. Cînd însă amîndouă
dispărură cu totul, pe Etana îl apucă din păcate frica şi se prăbuşi
împreună cu vulturul în adîncuri — ruşinos sfîrşit. Iosif spera că el
s-ar ţine mai bine decît eroul Etana, de-ar fi cazul; dar mai mult
decît această poveste îi plăcea istoria lui Enghidu, omul pădurii, şi
cum tîrfa din oraşul Uruk l-a învăţat să se poarte: cum l-a învăţat
pe necioplit buna purtare la mîncare şi băutură, să se ungă cu
ulei, să umble îmbrăcat, pe scurt să semene a om şi orăşean. Asta
îi plăcea lui Iosif, găsea grozav cum tîrfa îl cioplise pe lupul stepei,
după ce drăgostindu-se cu el şase zile şi şapte nopţi, îl făcuse să-i
placă subţirea dulceaţă a vieţii. Limba Babelului îi curgea lui Iosif
din gură cu întunecată măreţie, cînd recita aceste strofe, astfel
încît Eliezer săruta tivul veşmântului purtat de învăţăcelul său şi
exclama:

„Slavă ţie, fiu al celei gingaşe! Progresele tale sînt strălucite

şi vei fi curînd maţkir al unui principe şi sfetnicul unui mare rege!
Aminteşte-ţi de mine, cînd vei ajunge în împărăţia ta!“

După aceea, Iosif ieşea agale la fraţii lui, la cîmp sau la

păşune, să facă şi el cîte o trebuşoară, ca ajutor. Ei însă spuneau
rînjind:

„Iată-l cum vine, fără să se grăbească, prostănacul cu

degetele pline de cerneală. A citit pînă acum pietre dinainte de
Potop! Binevoieşte cumva să mulgă caprele, ori vrea doar să
pîndească, de nu tăiem pentru ceaunul nostru niscaiva bucăţi de
carne din animalele vii? Ah, de-ar fi să-l judecăm după voia
noastră, n-ar scăpa nechelfănit, cum trebuie, din păcate, să se
întîmple, de frica lui Iacob!“

Despre trup și spirit

Dacă cercetînd grava tulburare a relaţiilor dintre Iosif şi fraţii

lui, cum s-a dezvoltat de-a lungul anilor, se urcă de la particular la
general, de la frecuşurile şi amărăciunile zilei, la cauzele
fundamentale, se găsesc ca singure temeiuri invidia şi îngîmfarea;
iar iubitorului de dreptate îi va fi greu să hotărască dacă acestui
păcat sau celuilalt, dacă, adică, vorbind de indivizi, celui singur
sau cetei, care făcea tot mai ameninţător cauză comună
împotriva lui, trebuie să i se pună în seama vina principală a
tuturor nenorocirilor. Dreptatea tocmai şi dorinţa sinceră de a se
sustrage oricărei părtiniri ce l-ar putea încerca, îl va face, poate,
pe iubitorul de dreptate să critice aici îngîmfarea ca primul dintre
rele şi ca izvor al nenorocirii; dar atunci, tot dreptatea va fi aceea
care-l va sili să mărturisească precum că pe lume n-a existat des
atîta motiv de îngîmfare şi, cu aceasta, bineînţeles de invidie — ca
acolo şi atunci.

Rar se întîlnesc pe pămînt la un loc frumuseţea şi ştiinţa. De

îi place sau ba, lumea s-a obişnuit să considere erudiţia urîtă,
graţia însă proastă, şi anume — ceea ce tocmai ţine de ea — să
şi-o închipuie proastă, cu conştiinţa împăcată, căci nu numai că
nu are nevoie de scris, spirit, înţelepciune, ci frumuseţea ar fi
primejduită chiar să fie desfigurată şi nimicită de aceste calităţi.
Dar exemplara depăşire a prapastiei aflate între spirit şi
frumuseţe, reunirea amînduror acestor eminente calităţi într-o
singură persoană apare ca desfiinţarea unei tensiuni, pe care
sîntem învăţaţi să o considerăm motivată în specificitatea umană,
şi ne face să ne gîndim, fără voie, la divin. Asemenea fenomen de
divină lipsă de tensiune constituie, în mod necesar, cea mai pură
încîntare pentru un ochi neprevenit, în timp ce este cu totul
susceptibil să declanşeze cele mai amare resentimente la cei ce
au temei să se simtă jigniţi şi întunecaţi de lumina lui.

Aşa era aici. Fericitul consens, pe care anumite fenomene le

provoacă în inimile oamenilor, denumit simplu frumuseţea lor, se
făcea simţit cu asemenea rigoare în cazul primului născut al
Rahilei; era găsit — indiferent dacă putem fi întru totul de acord
cu acest entuziasm sau ba — atît de atrăgător, încît graţia,
frumuseţea lui au devenit curînd proverbiale prin toată ţara. Şi
frumuseţii i-a fost dat să includă în sine spiritualul şi artele sale,
să le apuce cu un zel voios, să le absoarbă şi iarăşi să le elibereze
din sine, marcate cu pecetea ei, pecetea graţiei, astfel încît între
amîndouă, între frumuseţe şi spirit, nu mai exista contradicţie şi
aproape nu mai exista deosebire. Spuneam că înlăturarea
tensiunii fireşti dintre ele ar fi trebuit să pară divină. Aceasta
trebuie înţeles corect. Ea nu se desfiinţa în divin — căci losif era
un om, şi încă foarte supus greşelii, şi cu o inteligenţă prea
sănătoasă ca să n-o ştie, la drept vorbind, foarte bine în orice
timp; dar se desfiinţa pe planul divinului; anume în lună.

Am fost martorii unei scene foarte caracteristice pentru

relaţiile corporale şi spirituale pe care losif le întreţinea cu această
magică planetă — fără ştirea tatălui său, cum se înţelege, care,
ivindu-se între timp, s-a grăbit să dezaprobe dezgolirea, cu care
odorul lui întâmpinase, făcînd ochi dulci, frumuseţea goală de
acolo, de sus. Cu natura lunii se îmbina însă pentru băiat mai mult
decît numai ideea magiei frumuseţii: de asemenea, şi la fel de
strîns, se îmbina pentru el cu natura lunii ideea de înţelepciune şi
de scriere, căci luna era simbolul astral al lui Thot, pavianul alb şi
născocitorul semnelor, purtătorul de cuvînt şi scribul zeilor, ce
însemna vorbele lor şi era ocrotitorul celor ce scriau. Magia
frumuseţii şi cea a semnelor scrise, concomitent şi ca unitate,
fusese ceea ce îl îmbătase atunci şi-şi pusese pecetea pe cultul
său solitar — un cult cam ciudat, confuz şi susceptibil de
degenerare, sortit deci să-l neliniştească pe tată, dar tocmai de
aceea alunecînd uşor, ca în joc, într-o stare vecină cu beţia,
pentru că sentimentele trupului şi cele ale spiritului se
învălmăşeau încîntător în el.

Fără îndoială că orice om are şi nutreşte, mai mult sau mai

puţin conştient, o concepţie, o idee preferată, ce constituie izvorul
tainicei sale desfătări şi-i hrăneşte şi-i ţine treaz sentimentul vital.
Această idee plină de imbolduri era pentru Iosif coabitarea
trupului cu sufletul, a frumuseţii cu înţelepciunea, conştiinţa
amîndurora întărindu-se reciproc. Călători şi sclavi caldei îi
povestiseră cum, pentru a-i face pe oameni, Bel ar fi pus să i se
taie capul, cum sîngele său s-ar fi amestecat cu pămîntul şi cum
din cocoloşii de pămînt cu sînge ar fi fost create fiinţe vii. Iosif nu
credea asta; dar cînd voia să-şi simtă existenţa şi să se bucure în
taină de ea, îşi amintea de amestecul sîngeros al elementului
pămîntean cu cel divin, se simţea ciudat de fericit, ca fiind el
însuşi din asemenea substanţă, şi reflecta zîmbind că deplina
conştiinţă de sine a trupului şi a frumuseţii ar trebui să fie întărită
de conştiinţa de sine a sufletului, şi reciproc.

Ceea ce credea era că spiritul lui Dumnezeu, numit de

oamenii din Sinear „Mumu“, meditase peste apele haosului şi
crease lumea prin cuvînt. Gîndea: „Stai şi cumpăneşte! Lumea s-a
născut prin cuvînt, prin cuvîntul liber şi din afară, şi chiar şi astăzi
încă — un lucru putea să existe mult şi bine, dar nu exista cu
adevărat decît dacă omul îi conferise existenţă prin cuvînt şi îl
numise.“ Nu era aceasta de natură să convingă şi un cap gingaş
şi frumos de însemnătatea înţelepciunii cuvîntului?

Cît de mult au contribuit asemenea înclinaţii, şi cultivarea

lor, încurajată de Iacob, din mai multe pricini, ce vor fi arătate pe
dată, pentru a-l despărţi pe Iosif de fiii Liei şi ai slujnicelor şi cîtă
sămînţă de trufie pe de o parte, de invidie, pe de alta, comporta
această separare! Condeiul nostru se împotriveşte să-i califice de-
a valma ca tare bădărani pe fraţi, aceşti viitori capi de seminţii ale
căror nume au intrat în tradiţie, în ordinea naşterii lor. Dealtfel, cel
puţin pentru cîţiva dintre ei, ca Iuda, fire complicată şi chinuită,
dar şi pentru foarte cinstitul Ruben, această apreciere nici nu s-ar
potrivi în întregime. Întîi, însă, la ei nu se putea vorbi nici pe
departe de frumuseţe, nici la cei mai apropiaţi în ani de tinereţea
lui Iosif, nici la cei ce trecuseră bine de douăzeci, cînd el mai era
de şaptesprezece, deşi erau bărbaţi voinici şi, îndeosebi fiii Liei, în
frunte cu Ruben, dar şi Simeon, Levi şi Iuda, atletici la trup; iar în
ce priveşte cuvîntul şi înţelepciunea, nu era unul care să nu se fi
lăudat că nu le preţuieşte defel şi nici nu le înţelege. Este
adevărat că despre Neftali al Bilhei se spunea încă de timpuriu că
„ştia vorbi frumos“, dar această apreciere se întemeia pe pretenţii
populare modeste, iar darul vorbirii, în ce-l priveşte pe Neftali, se
reducea, la urma urmei, la o cursivitate destul de neînsemnată,
neîntemeiată pe ştiinţă, şi care nu avea de-a face cu idei mai
înalte. Erau cu toţii ceea ce ar fi trebuit să fie şi Iosif, pentru a se
contopi într-adevăr cu comunitatea lor: păstori şi, întîmplător, dar
în al doilea rînd, şi truditori ai pămîntului — foarte onorabili în
amîndouă aceste activităţi şi plini de duşmănie faţă de cel care îşi
închipuia, cu îngăduinţa tatălui, că le poate îndeplini şi el, însă
doar ca ocupaţii secundare şi oarecum în treacăt, făcînd totodată
pe scribul şi cititorul de tăbliţe. Înainte să-i fi scornit lui Iosif
porecla sub care îl urau cel mai tare: „visătorul de vise“, îl
numeau în batjocură Noe-Utnapiştim, preaînţeleptul, cititorul de
pietre dinaintea Potopului. El, la rîndul său, ca să le răspundă, îi
numea „capete de cîini“ şi „oameni care nu ştiu ce e bine şi ce e
rău“ — le spunea aşa în faţă, apărat numai şi numai de teama ce
le era de Iacob, fără de care l-ar fi snopit în bătaie. Asta nu ne-ar
fi făcut plăcere; dar ochii frumoşi nu ne vor face să găsim
răspunsul lui mai puţin condamnabil decît batjocura. Dimpotrivă;
căci la ce mai e bună înţelepciunea, dacă nici de îngîmfare nu te
poate apăra?

Şi ce atitudine avea Iacob, tatăl, faţă de toate astea? El nu

era un învăţat. Vorbea, bineînţeles, pe lîngă dialectul său din
sudul Canaanului, şi babiloneana, aceasta chiar mai bine, dar nu
vorbea egipteana, dacă n-ar fi decît pentru că, aşa cum am băgat
de seamă observîndu-l, dezaproba şi ura tot ce era străin. După
cîte ştia, Miţraimul îi apărea totodată ca ţara biciuirii sclavilor şi a
dezmăţului. Slujba la stat, care determina vădit viaţa acolo, jignea
simţul său moştenit de independenţă şi responsabilitate, iar cultul
animalelor şi morţilor, în floare acolo, la miazăzi, era pentru el o
grozăvie şi o nebunie — aceasta din urmă mai cu seamă, căci
socotea desfrîu orice cult al celor subpămîntene, iar toate
începeau pentru el foarte curînd, încă la cele pămînteşti, la
sămînţa care putrezea, rodind, în pămînt. El nu numea ţara
noroioasă de acolo, din miazăzi, „Kemew sau „Miţraim“, o numea
„Şeol“, Infernul, împărăţia morţilor, iar sila sa etic-spirituală se
extindea şi asupra stimei exagerate ce se arăta acolo, pe cît se
auzea, faţă de tot ce ţinea de scris. Propria lui experienţă în acest
domeniu abia dacă depăşea semnarea numelui, cînd avea să-l
pună sub contracte juridice, dar şi în aceste cazuri folosea mai
des pecetea. Restul lucrărilor de acest fel le lăsa în grija lui
Eliezer, vechilul său, şi o putea face pe drept, căci îndemînarea
argaţilor noştri este îndemânarea noastră, iar grava demnitate a
lui Iacob nu se întemeia pe asemenea îndemînări. Ea era de
natură liberă, spontană şi personală, se întemeia pe vigoarea
simţirii şi trăirii sale, care era o înţeleaptă şi semnificativă
împlinire de istorii; izvora dintr-o spiritualitate puternică, din
măreţia sa, şi constituia superioritatea unui bărbat inspirat,
cutezător în visele lui, avînd legături nemijlocite cu Dumnezeu,
care se putea uşor lipsi de ştiinţa propriu-zisă a scrisului. Ar fi
prea puţin cuviincios de făcut o comparaţie, ce nu i-ar fi dat prin
gînd o viaţă de om nici lui Eliezer s-o facă. Dar parcă ar fi fost
treaba lui să viseze visul scării spre cer sau să ajungă cu ajutorul
lui Dumnezeu, la descoperiri în domeniul naturii, ca aceea a
înrîuririi magice pentru zămislirea de miei tărcaţi? Niciodată!
Nicidecum!

În cazul acesta, de ce încuraja oare Iacob formarea literară a

lui Iosif de către scribul său, şi asista cu satisfacţie la un
învăţămînt ale cărui primejdii pentru băiat, şi pentru relaţiile
acestuia cu fraţii, nu puteau să-i scape. Pentru două motive,
ambele iscate din dragoste, unul legat de orgoliu, celălalt de
preocupări educative. Lia, cea dispreţuită, ştiuse bine ce spunea
cînd, la naşterea lui Iosif, îşi prorocise, sieşi şi feciorilor pîntecului
ei, că acum vor ajunge cu toţii nimic în ochii lui Iacob şi uşori ca
aerul. Din ziua care i-l dăruise pe copilul celei adevărate, pe
Dumuzi, vlăstarul, pe feciorul fecioarei, Iacob nu mai avea decît
una în minte: să-l aşeze pe acest sosit tîrziu pe locul cel mai înalt,
înaintea celorlalţi mai mari, în fruntea lor, şi să facă în aşa fel încît
să-i revină lui, care nu era decît primul născut al Rahilei, titlul de
prim născut al său. Mînia sa, cînd Ruben păcătuise atît de rău cu
Bilha, fusese destul de sinceră, foarte sinceră fără îndoială, pe
deasupra însă şi întrucîtva jucată, şi anume accentuată prin
cuvinte. Iosif nu o ştiuse, sau n-o ştiuse decît pe jumătate, dar
cînd îi dezvăluise atunci tatălui, cu vorbe răutăcioase şi
copilăreşti, cele întîmplate, primul gînd al lui Iacob fusese: „Acum
îl pot blestema pe cel mare şi locul pentru cel mic se eliberează“.
Tocmai pentru că era conştient că gîndise aşa, şi desigur şi fiindcă
se stăpînea, temîndu-se de indignarea celor ce veneau după
Ruben, nu îndrăznise să folosească îndată prilejul pînă la capăt şi
să-l aşeze făţiş pe Iosif în locul făptaşului. Dimpotrivă, lăsă
lucrurile nehotărîte, prin aceea că, aşteptînd ce avea să se mai
întîmple, îi păstra oarecum liber preferatului său locul de cinste,
locul moştenitorului şi al alegerii. Căci de alegerea în vederea
moştenirii era vorba, de Binecuvîntarea lui Avraam, ce o dobîndise
de la orb în locul lui Esau şi la a cărei transmitere nici el nu voia
ca lucrurile să se petreacă atît de corect, încît să iasă prost. Dacă
se putea în vreun fel pune la cale, acest bun important trebuia să
fie al lui Iosif, mai apt, în carnea şi în spiritul său, să-l primească,
decît Ruben, cel totodată greoi şi uşuratic; şi orice mijloc era bun
pentru a vădi şi în afară, şi altora, şi fraţilor, faptul că Iosif era mai
apt, orice mijloc, de pildă, ştiinţa. Timpurile se schimbau: pînă
acum moştenitorii spirituali ai lui Avraam nu avuseseră nevoie de
erudiţie, cît despre el, Iacob, se lipsise de ea. În viitor, însă, cine
mai ştia, va fi poate, dacă nu necesar, atunci măcar util şi de
dorit, ca purtătorul Binecuvîntării să aibă şi învăţătură. Mare sau
mică, oricum era o superioritate, iar Iosif nu putea fi înzestrat cu
destule calităţi, faţă de fraţii lui.

Aceasta a fost una dintre pricinile încuviinţării lui Iacob.

Cealaltă se afla mai adînc în domeniul îngrijorărilor paterne, ea
privea mîntuirea sufletului şi sănătatea religioasă a băiatului. Am
fost de faţă cînd, seara, la marginea fîntînii, Iacob îl iscodea cu
gingaşă prudenţă pe odorul său, să scoată de la el o afirmaţie
despre un eveniment ce-l spera iminent, ploaia, ţinînd totodată,
ca pentru apărare, o mînă deasupra capului său. Nu întrebase cu
dragă inimă. Numai strîns de nevoia arzătoare de a afla cum va fi
vremea, fapt de o însemnătate vitală, folosise o stare de spirit a
fiului, în care îl vedea, dacă nu chiar fără admiraţie, totuşi cu o
aversiune mai mult temătoare.

Cunoştea predispoziţia lui pentru uşoare stări extatice, stări

de transă, nu foarte desăvîrşite, pe jumătate de răsfăţ, cîteodată
însă stări de adevărată transă profetică, şi şovăia în atitudinea ce
trebuia s-o ia, ca tată, faţă de ele, pătruns fiind de natura dublă,
rea şi sfîntă, a unor asemenea înclinaţii. Fraţii — vai nu, nici unul
dintre ei nu vădise vreodată nici cel mai mic semn de a fi fost
astfel ales, nu arătau a oameni vizitaţi de duhuri sau vizionari,
asta o ştia Domnul. În ce-i privea, puteai dormi liniştit, transa, fie
ea rea sau sfîntă, nu era treaba lor, şi faptul că Iosif se deosebea
şi în această privinţă de ei în chip semnificativ, fie şi îngrijorător,
pe de o parte chiar corespundea planurilor lui Iacob: această
deosebire putea fi considerată ca o distincţie care, împreună cu
atîtea alte calităţi, făcea plauzibilă alegerea lui Iosif drept
moştenitor.

Cu toate acestea, observaţiile făcute nu-l linişteau poate pe

Iacob. Existau în ţara asta unii — inima sa de tată nu putea dori
ca Iosif să ajungă ca ei. Erau nebuni sfinţi, nebuni furioşi posedaţi
de Dumnezeu, care îşi cîştigau pîinea din darul lor de a proroci,
cînd ajungeau să facă spume la gură — bîiguitori de oracole, care,
umblînd din loc în loc sau vizitaţi de clientelă prin peşteri, primeau
alimente sau obiecte de preţ pentru tot felul de alegeri de zile
faste sau dezvăluirea unor lucruri ascunse. Lui Iacob nu-i plăceau
din pricina credinţei sale în Dumnezeu, de fapt, însă, nu-i erau pe
plac nimănui, deşi lumea se ferea să-i jignească în vreun fel. Erau
oameni murdari, cu purtări dezmăţate şi trăsnite; copii? alergau în
urma lor strigîn : ,,Aulasaulalacaula“, căci cam aşa suna cînd
proroceau. Îşi crestau şi îşi schilodeau trupul, mîncau putreziciuni,
purtau un jug de grumaz sau o pereche de coarne de fier în
frunte; unii dintre ei umblau goi. Asta chiar că li se potrivea: şi
coarnele, şi goliciunea. Se ştia bine ce era cu ei şi ce stătea, în
cele din urmă, la temelia purtării lor: doar neruşinarea lui Baal şi
prostituţia religioasă, farmecele fecundităţii practicate de
populaţia agricolă şi jertfirea extatică a mădularului la picioarele
lui Meleh, regele-taur. Asta nu era o taină; oricine era conştient de
legătura şi relaţiile dintre lucruri; numai că cei din jur îşi dădeau
seama de toate acestea cu un fel de respect calm, fără acea
sensibilitate caracteristică tradiţiei spirituale a lui Iacob. El nu
avea nimic împotriva unui oracol cuminte, folosind săgeata sau
sorţii, întru stabilirea ceasului binecuvîntat pentru cîte o
negustorie şi era foarte atent la felul cum zburau păsările sau se
ridica fumul unei jertfe. Acolo, însă, unde se fărîma înţelepciunea
dată de Dumnezeu şi îi lua locul beţia poftelor, acolo începea
pentru el ceea ce numea „o nebunie“, folosind un cuvînt foarte
greu în gura sa, destul de greu pentru a exprima extrema
dezaprobare. Era cuvîntul Canaan, de care era legată povestea
sumbră cu bunicul în cort, care ar fi umblat gol, dezmăţîndu-se ca
Baalii băştinaşilor. Dezgolire, dansuri cu cîntări, îmbuibare la
praznice, dezmăţ făţiş cu femeile templelor, cultul lui Şeol — şi
„aulasaulalacaula“ şi confuza prorocire cu tremurături: toate
astea erau „Canaan“, mergeau împreună, erau totuna, iar pentru
Iacob însemnau nebunie.

Era foarte îngrijorător gîndul că, prin înclinarea sa

copilărească de a da ochii peste cap şi de a vorbi în transă, Iosif
ar fi avut legătură cu această zonă sufletească impură. Să fie clar,
şi Iacob era un visător — dar ce fel? Desigur, îl văzuse în vis pe
Dumnezeu ca mare rege, dimpreună cu îngerii săi, şi auzise de la
el, în sunet de harpe, cele mai încurajatoare făgăduinţe. Dar era
cu totul limpede cît de mult se deosebea asemenea ridicare a
capului, din deznădejde şi extremă umilire, făcută cu măsură
cumpănită şi decenţă spirituală, de orice fascinare impură. Nu era
o jale şi un necaz cum cinstitele daruri şi înzestrări ale taţilor
deveneau la fiii şovăielnici o corupţie atrăgătoare? Ah! erau
plăcute la vedere calităţile părinteşti întrupate în fiu, dar erau şi
ciudate şi îngrijorătoare în reînnoirea lor, împuţinată şi
şovăielnică! Era liniştitor că, Iosif fiind atît de tînăr, şovăiala lui se
va pierde, el se va consolida, va deveni mai robust şi mai constant
spiritualiceşte, se va maturiza ajungînd la demnitate în
înţelegerea Domnului. Dar că înclinaţia flăcăului spre o exaltare
îndoielnică era legată de goliciune, de uitare de sine deci, de Baal
şi Şeol deci, de mirajul morţii şi nebunia lumilor subpămîntene,
nu-i putea scăpa perspicacităţii morale a lui Iacob, tatăl, şi tocmai
de aceea încuraja înrîurirea scribului asupra odorului său. Era
foarte bine că Iosif învăţa cîte ceva, că făcea adevărate exerciţii
de vorbire şi scriere, sub o îndrumare pricepută. El, Iacob, nu
avusese nevoie de asta; chiar şi cele mai grozave vise ale lui
fuseseră decente şi cumpătate. Visele lui Iosif, însă, bătrînul o
simţea, puteau avea nevoie să fie strînse într-o disciplină rigidă de
către înţelepciunea cărturărească — aceasta putea contribui în
chip fericit la consolidarea gîndirii sale şovăielnice şi el, cărturarul,
nu va semăna defel cu profeţii băloşi, ori cu cei ce umblau cu
coame şi în pielea goală.

Aşa socotise Iacob. Elemente obscure în firea preferatului

său îi păreau că cer o limpezire eliberatoare în domeniul
intelectual, astfel încît, precum se vede, în felul său circumspect,
el ajunsese la aceeaşi concluzie cu speculaţia proprie, de băietan,
a lui Iosif, anume că această conştiinţă a trupului ar trebui
ameliorată şi corectată de conştiinţa spiritului.

CAPITOLUL DOI
AVRAAM
Despre cel mai vechi argat

Într-adevar, Avraam va fi arătat ca Eliezer — poate însă cu

totul altfel, poate fusese mic de stat, sărac, plin de ticurile
neliniştii şi ros de supărare; iar spusa că Eliezer, dascălul lui Iosif,
ar fi semănat cu pribeagul Lunii, nu avea de fapt nimic de-a face
cu persoana, vizibilă acum, a învăţatului vătaf. Oamenii vorbeau
la prezent, se refereau însă la trecut şi suprapuneau timpurile.
Eliezer, se spunea, „semăna“ cu Avraam la faţă, şi acest zvon
putea uşor fi adevărat, ţinînd seama de naşterea şi originea
peţitorului. Căci probabil să fi fost fiul lui Avraam. Unii, este
adevărat, afirmau că Eliezer ar fi fost argatul pe care Nimrud din
Babei l-ar fi dăruit lui Avraam, cînd a trebuit să-l lase să pornească
în pribegie; dar asta reprezenta o afirmaţie de un grad de
improbabilitate apropiat de certitudinea că n-a putut fi aşa.
Avraam nu intrase niciodată în legătura personală cu suveranul
sub domnia căruia avusese loc plecarea lui din Sinear; acela nici
nu se sinchisise de el; conflictele ce-l alungaseră din ţară pe
strămoşul spiritual al lui Iacob fuseseră foarte tăcute şi sufleteşti,
lăuntrice, şi toate ştirile despre ciocniri personale între el şi
Legiuitor, despre martiriul său, despre faptul că a fost întemniţat,
despre o probă a focului, la care ar fi fost supus într-un cuptor de
var — aceste poveşti din care amintim aici doar cîte ceva şi de
care vorbise şi Eliezer cu Iosif, chiar dacă nu erau întemeiate pe
simple scorneli, se sprijineau, în orice caz, pe întîmplări mult mai
vechi, transpuse din trecutul cel mai îndepărtat asupra unuia mai
apropiat, vechi de numai şase sute de ani. Regele lui Avraam, cel
din vreme sa, înnoitor şi înălţător al turnului, nici nu se numise
Nimrud, acest cuvînt fiind doar un titlu sau o desemnare generică,
ci Amrafel sau Hammurabi, iar adevăratul Nimrud fusese tatăl
acelui Bel din Babei, despre care se spunea că ar fi înălţat oraşul
şi turnul, şi care ajunsese regele zeilor, după ce fusese mai întîi un
rege peste oameni, ca Usir egipteanul. Figura nimrudului iniţial
aparţine deci unor vremi preusirice, de unde se poate măsura
distanţa sa istorică de nimrudul lui Avraam sau, mai bine zis, se
poate intui incomensurabilitatea acestei distanţe; iar cele relatate
că s-ar fi întîmplat în vremea lui, anume că astrologii i-ar fi vestit
naşterea unui băiat nespus de primejdios pentru domnia sa, şi că
el s-ar fi hotărît, deci, să căsăpească toţi băieţii — şi că un fiu al
lui Avraam ar fi scăpat de aceste ucideri preventive şi, dus într-o
peşteră, ar fi fost crescut de un înger, care-i dădea să sugă, din
vîrfurile degetelor sale, lapte şi miere, şi aşa mai departe — nimic
din toate acestea nu poate fi susţinut ştiinţific. În orice caz, cu
figura lui Nimrud-rege lucrurile sînt foarte asemănătoare cu cea a
lui Edom, Roşul: este o prezenţă transparentă pentru trecuturi tot
mai vechi, ce se pierd în divin, iscat, la rîndul său, din uman, în şi
mai adînci hăuri ale trecutului. Va veni momentul să observăm că
şi cu Avraam lucrurile stăteau la fel. Deocamdată, însă, vom face
bine să ne ocupăm de Eliezer.

Vătaful deci nu-i fusese dat în dar de „Nimrud“ — asta

trebuie socotită poveste. Era, mai curînd, după toate
probabilităţile, fiul natural al lui Avraam, făcut cu o sclavă şi
născut la Damaşchi, în timpul popasului tribului lui Avraam în
această localitate înfloritoare. Avraam îi dăruise mai tîrziu
libertatea, iar locul său, în ierarhia familială, era doar cu puţin mai
jos decît cel al lui Ismael, fiul lui Agar. Dintre fiii lui Eliezer,
Damaşec şi Elinos, caldeanul, rămas multă vreme fără copii,
trebuise să-l socotească pe cel mai în vîrstă moştenitor, pînă ce i
s-a născut întîi Ismael, apoi însă Isaac, fiul adevărat. Dar, şi după
aceea, Eliezer rămăsese un om de seamă în familia lui Avraam şi
a lui a fost cinstea să fie trimis ca peţitor la Naharina, pentru
Isaac, jertfa neprimită.

Ştim de pe acum că el îi povestea adesea şi bucuros lui Iosif

de această călătorie — ba ne lăsăm chiar, poate prea de
bunăvoie, seduşi să scriem aici pur şi simplu cuvîntul „el“, deşi nu
Eliezerul lui Avraam era cel ce vorbea cu Iosif, nu, după noţiunile
noastre curente. Ceea ce ne amăgeşte este firescul cu care
spunea „eu“, cînd venea vorba de călătoria lui în peţit şi lipsa
oricărei împotriviri a învăţăcelului său faţă de această formă
gramaticală scăldată în lumina lunii. De fapt, ascultătorul zîmbea,
dar şi încuviinţa din cap în timpul povestirii şi nu era sigur dacă
zîmbetul exprima vreo critică, dacă datul din cap nu însemna doar
o cuviincioasă îngăduinţă. Privind bine lucrurile, am vrea să-i
credem mai mult zîmbetului decît încuviinţării din cap şi înclinăm
să socotim că atitudinea sa faţă de felul de a vorbi al lui Eliezer
era ceva mai lucidă şi mai precisă decît cea a bătrînului însuşi, a
demnului frate vitreg al lui Iacob.

Aşa îi spunem cu perspicacitate şi raţiune lui Eliezer, căci

asta şi era. Isaac, fiul adevărat, fusese, pînă a ajunge orb şi
nevolnic, un bărbat nesăţios, ce nu se putuse defel mulţumi doar
cu fiica lui Betuel. Chiar şi împrejurarea că aceasta rămăsese, ca
şi Sara, multă vreme stearpă, trebuise să-l determine, să aibă din
vreme grijă în alt fel de un moştenitor, şi cu ani înainte de
naşterea lui Iacob şi Esau, o slugă frumoasă îi născuse un fecior,
căruia îi dăduse mai tîrziu libertatea şi-l numise Eliezer. Era
potrivit tradiţiei din vechi ca acest soi de fiu să dobîndească odată
libertatea şi să se numească Eliezer. Ba Isaac, jertfa neprimită,
fusese cu atît mai de iertat în privinţa sa, cu cît trebuia avut un
Eliezer — totdeauna existase unul la curţile tribului familiei
spirituale a lui Avraam, şi totdeauna jucase acolo rolul unui vechil
şi al unui vătaf, se întîmpla să fie trimis şi în peţit pentru fiul soţiei
adevărate şi întotdeauna capul familiei îi dăduse şi lui o soţie, cu
care avea doi fii, pe nume Damaşec şi Elinos. Pe scurt, era o
instituţie, ca nimrudul din Babel, iar pe tînărul Iosif îl încercau
adesea sentimente destul de ciudate privindu-l, în timpul
învăţăturii, cînd şedeau împreună la rădăcina copacului
înţelepciunii, la umbra lui, aproape de fîntînă, şi băiatul, cu braţele
încolăcite în jurul genunchilor, se uita, ascultînd, la faţa bătrînului
ce vorbea, care „îi semăna lui Avraam“, şi ştia să rostească „eu“
în chip atît de nestingherit şi de măreţ. Privirea ochilor lui frumoşi
se frîngea atunci de chipul povestitorului, străvedea prin el, într-o
nesfîrşită perspectivă de figuri-Eliezer, care toate rosteau „eu“
prin gura acelui ce şedea acum aici, şi deoarece şedea în
clarobscurul copacului atît de umbros, iar în spatele lui Eliezer
vibra aerul încălzit de soare, această perspectivă a identităţii nu
se pierdea în întuneric, ci în lumină...

Sfera se rostogoleşte şi niciodată nu se va putea preciza de

unde este de baştină o poveste: din cer sau de pe pămînt.
Adevărul îl slujeşte cel ce mărturiseşte că toate sînt întocmai cum
trebuie şi se desfăşoară totodată aici şi acolo, şi că doar ochiului
nostru îi apare, ca şi cum ele ar coborî şi ar urca iarăşi. Poveştile
coboară, aşa cum un zeu devine om, devin pămînteşti şi, aşa-
zicînd, se încetăţenesc, împrejurare în sprijinul căreia putem
invoca iarăşi drept exemplu de poveste o lăudăroşenie
multîndrăgită de oamenii lui Iacob: aşa-zisa „luptă a regilor“,
anume cum a înfrînt Avraam oştile din răsărit pentru a-l elibera pe
„fratele“ său Lot. Redactori mai tineri şi comentatori savanţi ai
istoriei patristice sprijină categoric versiunea şi afirmă că ar fi
adevărată: nu cu trei sute optsprezece bărbaţi, cum o ştia Iosif, i-
ar fi urmărit Avraam pe regi şi i-ar fi bătut şi fugărit, pînă departe,
ci numai singur el, împreună cu argatul său Eliezer; şi stelele ar fi
luptat pentru ei, încît au învins şi i-au nimicit pe vrăjmaşi. Se
întîmpla ca şi Eliezer însuşi să-i povestească în felul acesta lui
Iosif întîmplarea — băiatul era învăţat şi cu această variantă.
Nimănui nu-i scapă însă că, în această formă, povestirea pierde
caracterul pămîntean, fie şi eroic, pe care i-l atribuiseră,
tăifăsuind, păstorii, şi dobîndeşte, în schimb, alt caracter. Cînd
ascultaţi astfel povestea, se face de parcă — şi Iosif avea şi el,
mai mult sau mai puţin categoric, această impresie — doi zei,
stăpînul şi argatul său, ar fi combătut şi înfrînt un număr foarte
mare de giganţi sau de elohimi mai puţin însemnaţi, şi aceasta
reprezenta, fără îndoială, o reducere justificată şi veridică a
întîmplării la forma sa cerească şi reconstituirea sa în această
formă. Dar ar trebui oare din pricina aceasta să se vrea negarea
realităţii sale pămîntene? Cu totul dimpotrivă: ar fi de spus că
adevărul şi realitatea sa supraterestră dovedesc adevărul şi
realitatea terestră a întîmplării. Căci ce este sus vine jos; iar cele
de jos nici n-ar şti să se întîmple şi, cum s-ar zice, nu şi-ar da
singure în gînd, fără exemplul şi replica lor cerească. În Avraam s-
a încarnat ceea ce anterior fusese stelar, şi pe zeiesc se întemeia
şi se sprijinea el, cînd i-a risipit victorios pe tîlharii de dincolo de
Eufrat.

Nu avea, de pildă, şi istoria despre călătoria în peţit a lui

Eliezer propria ei poveste, pe care se întemeia, şi pe care eroul şi
povestitorul ei se putea sprijini, pe cînd o trăia şi o istorisea? Şi pe
aceasta bătrînul o varia cîteodată într-un chip ciudat şi într-o
astfel de variantă a ajuns, prin păzitorii tradiţiei, pînă la noi. Ei
spun, anume, că atunci cînd Avraam l-a trimis în peţit pe Eliezer
pentru Isaac, în Mesopotamia, peţitorul ar fi străbătut drumul de
la Beerşeba la Harran, care cere douăzeci de zile, dar cel puţin
şaptesprezece, în numai trei zile şi asta pentru că „pămîntul i-ar fi
sărit în întîmpinare“. Cuvintele acestea nu pot fi înţelese decît
metaforic, căci este neîndoielnic că pămîntul nu-i aleargă ori sare
nimănui în întîmpinare; el pare să-l întîmpine însă astfel pe cel ce
se mişcă la suprafaţa sa cu mare uşurinţă, ca şi cum ar avea aripi
la picioare. Dealtfel învăţătorii nici nu afirmă despre călătorie că s-
ar fi desfăşurat în forma obişnuită, în caravană, cu animale şi
calabalîc; de cele zece cămile nici nu pomenesc. Dimpotrivă,
lumina ce o aruncă asupra povestirii stîrneşte impresia sigură că
fiul natural şi trimisul lui Avraam ar fi străbătut distanţa singur şi
în chipul cel mai înaripat; cu o iuţeală pe care înariparea numai a
picioarelor nici nu ajungea s-o explice, ci eşti fără voie tentat să ţi-
l imaginezi şi cu pălăriuţa înaripată... Pe scurt, în această lumină,
călătoria terestră-carnală a lui Eliezer pare o poveste ce a devenit
pămînteană, în care el se întemeia pe una supraterestră, încît mai
tîrziu, în prezenţa lui Iosif, nu a încurcat numai formele
gramaticale ci, întrucîtva, şi pe cele ale povestirii propriu-zise,
încît spunea că pămîntul „i-ar fi sărit în întîmpinare“.

Da, analiza personalităţii venerabilului Eliezer se pierdea în

lumină şi nu în întuneric, cînd privirea îngîndurată a învăţăcelului
se frîngea dinaintea apariţiei şi prezenţei sale, şi lucrurile se
petreceau la fel cu identitatea altor persoane — se şi bănuieşte
care altele. Aici, cînd aruncăm o privire prealabilă asupra poveştii
vieţii lui Iosif, vrem să şi spunem de îndată că acest gen de
impresii au fost cele mai durabile şi mai puternice din cîte i-a
transmis prin învăţătura sa bătrînul Eliezer. Copiii doar nu sînt
neatenţi, cînd învăţătorii lor îi mustră pentru asta; ei sînt numai
atenţi la alte lucruri, poate mai esenţiale decît ar putea dori
practicismul educatorilor, iar Iosif, chiar dacă privirea părea să i
se piardă în neatenţie, îşi desfăşura în chipul cel mai stăruitor cu
putinţă această atenţie de copil — dacă neapărat spre folosul său,
este bineînţeles altă întrebare.

Cum l-a descoperit Avraal pe Dumnezeu

Vorbind „de alte persoane“, ne refeream mai întîi şi prudent

la Avraam, stăpînul trimisului. Ce ştia Eliezer despre el? Multe — şi
felurite. Spunea despre stăpînul său cînd aşa, cînd cu totul
altminterea, de parcă ar fi vorbit cu două limbi deosebite. Într-un
rînd, caldeeanul fusese pur şi simplu omul care-l descoperise pe
Dumnezeu, astfel încît acesta îşi sărutase de bucurie degetele şi
strigase: „Pînă acum nimeni nu m-a numit Domnul şi Preaînaltul,
acum aşa mi se zice!“ Străbătuse o cale foarte grea, ba chiar
chinuitoare, pînă la această descoperire; străbunul avusese
destule necazuri. Într-adevăr toată strădania şi năzuinţa sa
fuseseră determinate şi încurajate de o concepţie ce-i era
specifică tocmai lui: concepţia că ar fi de mare însemnătate cui
sau cărui lucru i-ar sluji omul. Această concepţie îl impresionă pe
losif, o înţelese imediat, şi anume îndeosebi în ce privea marea
însemnătate. Pentru a ajunge la oarecare consideraţie şi
importanţă înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, era nevoie să
acorzi însemnătate lucrurilor — sau măcar unuia singur. Străbunul
acordase o însemnătate absolută întrebării cui s-ar cădea să-i
slujească omul. Și răspunsul suna: numai celui Preaînalt. Într-
adevăr, memorabil răspuns! Răsuna în acest răspuns o mîndrie
trufaşă şi smintită. Bărbatul ar fi putut spune către sine: „Ce sînt
eu şi la ce sînt bun şi cît preţuieşte omul din mine? Ajunge dacă
slujesc vreunui idol, unui zeu calp sau mărunt, de mîna a doua,
doar n-are nici o însemnătate.“ Aşa ar fi avut o viaţă mai
lesnicioasă. El însă a spus: „Eu, Avraam, şi, în mine, omul, se
cuvine să slujim numai celui Preaînalt“. Aşa a început totul. (Lui
losif îi plăcu.)

De fapt, a început cu credinţa lui Avram că numai Mamei-

ţărînă i se cuvin slujbe şi adoraţie, căci ea dă roadele şi păstrează
viaţa. Dar băgă de seamă că ei îi trebuie ploaie din cer. Deci
cercetă tot întinsul cerului şi văzu soarele în toată splendoarea sa,
cu puterea sa de bineeuvîntare şi blestem, şi fu pe punctul să se
hotărască pentru soare. Şi iată că soarele apuse, iar el se
convinse că soarele nu poate fi puterea supremă. Privi deci la lună
şi la stele — la acestea chiar cu deosebită simpatie şi speranţă.
Probabil că primul prilej al necazului său şi al nestării lui era că
dragostea ce o purta Lunii, zeitatea din Uru şi Harran, fusese
jignită de exageratele cinstiri statale acordate de nimrudul din
Babel principiului solar, lui Şamaş-Bel-Mardug, în dauna lui Sin,
păstorul stelelor. Da, asta poate să fi fost viclenia lui Dumnezeu,
care intenţiona să se slăvească prin Abiram şi să-şi facă prin el un
nume, că prin dragostea lui pentru Lună stîrnise într-însul prima
contradicție și neliniște, le folosise pentru sine și făcuse din ele
tainicul punct de pornire al drumului lui. Căci, de îndată ce răsări
Luceafărul, dispărură Păstorul cu turma, iar Avram chibzui: „Nu,
nici aceştia nu sînt zei demni de mine“. Sufletul său amărît
obosise şi el ajunse la încheierea: „Dacă n-ar mai avea, cît sînt de
sus, deasupra lor un stăpîn, cum de-ar putea unul să răsară şi
celălalt să apună? Nu s-ar cădea pentru mine, omul, să le slujesc
lor, ci, mai curînd, celui ce le porunceşte.“ Iar spiritul lui Avraam
se lipea de adevăr atît de fierbinte şi de îngrijorat, încît Dumnezeu
stăpînul fu adînc mişcat şi spuse în sinea sa: „Vreau să te miruiesc
cu uleiul bucuriei mai mult decît pe soţii tăi!“

Astfel Avraam îl descoperise pe Dumnezeu din încordarea sa

spre cel mai înalt, propovăduind îi lămuri, în continuare, forma şi o
împlini cu gîndul, făcînd cu aceasta un mare bine tuturor celor ce
avură parte de el: lui Dumnezeu, sieşi şi celor ale căror suflete le
cîştigase propovăduind. Lui Dumnezeu, chezăşuindu-i împlinirea
sa în conştiinţa oamenilor, sieşi şi prozeliţilor însă, îndeosebi prin
aceea că redusese multiplul şi îndoielnicul neliniştitor, la unicul şi
liniştitorul cunoscut, la zeul anume de care depindea totul, şi
binele, şi răul, atît neaşteptatul şi îngrozitorul, cît şi binecuvîntata
rînduială, cel de care trebuiai să te ţii în orice caz. Avraam făcuse
din puteri, adunîndu-le, Puterea şi o numise Domnul Dumnezeu —
odată pentru totdeauna şi exclusiv, nu pentru o zi de sărbătoare,
în care întreaga putere şi toate onorurile erau îngrămădite, cu
imne de linguşire, pe capul cîte unui zeu, Mardug, Anu sau Şamaş,
pentru ca în ziua următoare, şi în alt templu, aceleaşi imne să fie
înălţate altui zeu. „Tu eşti Unicul şi Cel mai înalt, fără tine nu se
ţine nici o judecată, nu se ia nici o hotărîre, nici un zeu, în cer şi
pe pămînt, nu ţi se poate împotrivi, tu eşti mai mare peste ei
toţi!“ Asemenea imn se cîntase şi se rostise adeseori în împărăţia
nimrudului, din linguşeală şi oportunism faţă de necesităţile clipei;
Avraam găsi însă şi lămuri că într-adevăr asemenea imn nu se
putea adresa şi nu era îngăduit să fie spus decît Unuia singur,
mereu acelaşi, cel bine ştiut, pentru că toate de la El purcedeau şi
El îngăduia să se ajungă la izvoarele tuturor lucrurilor. Oamenii
între care Avraam crescuse se temeau foarte nu cumva să
greşească izvorul, în implorările lor de ajutor şi în rugăciunile lor
de mulţumire. Cînd, la necaz, se pocăiau, îşi începeau implorarea
cu invocarea unui lung pomelnic de zei, adresîndu-se cu grijă
deosebită fiecăruia al cărui nume cumva îl ştiau, pentru a nu
scăpa în nici un caz tocmai pe cel ce le trimisese nenorocirea, de
competenţa căruia aceasta tocmai era; căci oamenii, bieţii, nu
ştiau care ar putea fi. Avraam însă o ştia şi o propovăduia. Era
întotdeauna şi mereu El, Preaînaltul, care singur putea fi
adevăratul zeu al oamenilor şi căruia omul îi putea adresa fără
greş şi strigătul de restrişte şi imnul de laudă.

Cît era de tînăr, Iosif înţelegea foarte bine îndrăzneala şi

tăria sufletească ce se rostiseră în concepţia despre Dumnezeu a
străbunului, înaintea căreia mulţi, cărora bătrînul încercase să le-o
propovăduiască, dăduseră înapoi înspăimîntaţi. Într-adevăr, fie că
Avraam fusese un moşneag înalt şi frumos, ca Eliezer, fie că va fi
fost mărunt, strîmb şi pricăjit — în orice caz avusese curajul,
întregul curaj trebuincios, pentru a reduce toate feluritele
manifestări divine la El, Dumnezeul lui, a lămuri că toată mînia şi
toată milostenia de-a dreptul de la El purced, pentru a i se
încredinţa numai lui şi a ţine numai şi singur de Preaînaltul. Chiar
Lot îi spusese, livid de spaimă:

„Dacă însă Dumnezeul tău te părăseşte, eşti cu totul

părăsit“.

La care Avraam îi răspunsese:

„Aşa este, tu o spui. Atunci nici o părăsire, în ceruri şi pe

pămînt, nu va fi pe măsura părăsirii mele — ea va fi desăvîrşită.
Gîndeşte-te, însă, că dacă îl împac şi El va fi scutul meu, nu-mi
poate lipsi nimic şi voi stăpîni porţile duşmanilor mei!“

Atunci Lot se împieptoşase şi îi grăise:

„Dacă-i pe aşa, vreau să fiu fratele tău!“

Da, Avraam ştiuse să împărtăşească alor săi din mîndria lui.

El se numea Abiram, ceea ce putea însemna: „Tatăl meu este
măreţ“, dar totodată, şi pe drept, de bună seamă: „Tatăl celui
măreţ“. Căci, într-un anumit sens, Avraam era tatăl lui Dumnezeu.
El îl percepuse şi îi iscase cu gîndul, nesfîrşitele însuşiri ce i le
atribuia erau de bună seamă din începturi ale lui Dumnezeu,
Avraam nu le zămislise el. Dar oare nu le zămislise el totuşi, într-
un anumit sens, prin aceea că le recunoscuse, le propovăduia şi le
da fiinţă prin gîndirea sa? Este adevărat că imensele însuşiri ale
lui Dumnezeu erau un dat cumplit de obiectiv, exterior lui
Avraam, totodată însă erau şi în el şi izvorînd din el; în anumite
clipe puterea propriului suflet era greu de deosebit de ele, se
unea şi se contopea cu ele în actul cunoaşterii şi aceasta a fost
originea alianţei, pe care Domnul a încheiat-o după aceea cu
Avraam, alianţă ce nu era decît întărirea anume a unui fapt
lăuntric; era însă şi începutul caracterului specific al fricii de
Dumnezeu a lui Avraam. Căci, întrucît măreţia lui Dumnezeu era
într-adevăr ceva cumplit de obiectiv, în afara sa, totodată însă
coincidea într-o oarecare măsură cu propria sa mărinimie
sufletească, această frică de Dumnezeu nu era numai frică, în
adevăratul sens al cuvîntului, nu era numai tremurat şi dîrdîit, ci
mai era dragoste, apropiere şi prietenie, toate laolaltă; şi într-
adevăr străbunul avea cîteodată un fel de a se purta cu
Dumnezeu, ce ar fi trebuit să stîmească mirarea cerului şi
pămîntului, dacă nu s-ar fi ţinut seama de particularitatea
împletirii acestor relaţii atît de apropiate. De pildă, felul
prietenesc cum i se adresase Domnului, cu prilejul nimicirii
Sodomei şi Gomorei, trebuia considerat aproape jignitor, ţinînd
seama de cumplita putere şi măreţie a Domnului. Dar, fireşte,
cine putea socoti vorbele lui jignitoare, dacă nu Dumnezeu — care
le primise bine? „Ascultă, Doamne, îi spusese atunci Avraam, aşa
sau altminteri, una sau alta! Dacă vrei să ai o lume, nu poţi cere
dreptate; dacă îţi pasă însă de dreptate, s-a zis cu lumea. Apuci
sfoara de cele două capete, vrei o lume şi dreptate în ea. Dacă
însă nu vei deveni ceva mai îngăduitor, lumea nu poate exista.“
Chiar şi de viclenie îl învinuise atunci pe Domnul, trăgîndu-l la
răspundere că jurase pe vremuri, că nu va mai fi potop de ape şi
acum, iată că venea cu potop de foc. Dumnezeu, însă, care de
bună seamă nu putuse face altfel cu aceste oraşe, după ceea ce li
s-a întîmplat trimişilor săi la Sodoma, sau aproape li s-a întîmplat,
primise toate aceste vorbe dacă nu bine, dar, oricum, nu rău; se
învăluise faţă de ele într-o tăcere binevoitoare.

Această tăcere era expresia unui fapt de o uriaşă

însemnătate, care ţinea atît de fiinţa exterioară a lui Dumnezeu,
cît şi de măreţia sufletească a lui Avraam, al cărei cel mai autentic
produs poate că era; faptul că, în chiar măreţia lui Dumnezeu se
afla cuprinsă contradicţia unei lumi a vieţii ce trebuia să fie
dreaptă, că El, Dumnezeul viu, nu era bun sau doar printre altele
bun, dar că mai era şi rău, că vitalitatea sa închidea în ea şi răul şi
totuşi era sfîntă, era însăşi sfinţenia, încurajînd şi pretinzînd
sfinţenia!

Ce cumplit! El fusese acela ce-l zdrobise pe Tiamat, El

spintecase balaurul Haosului; iar strigătul de bucurie, cu care zeii
îl salutaseră pe Mardug în momentul Creaţiei şi pe care caldeii îl
repetau în fiece zi de Anul Nou, Lui i se cuvenea, Dumnezeului
său. Ordinea şi fericitoarea încredere în El îşi aveau obîrşia. Era
opera Lui că ploile timpurii şi cele tîrzii cădeau la timp. El îi
hotărîse înfricoşătoarei mări, rămăşiţă a Potopului iniţial, sălaşul
lui Leviatan, hotarele, pe care nu le putea depăşi nici cu valurile
cele mai furioase, El poruncea soarelui să răsară roditor, să se
urce la apogeu în amiază şi să înceapă în fiecare seară călătoria
prin Infern, El poruncea lunii să măsoare timpul cu schimbarea
veşnic egală a fazelor ei, El ridicase stelele pe cer, le îmbinase în
imagini statornice şi rînduise viaţa animalelor şi oamenilor,
hrănindu-i potrivit cu anotimpurile. Din locuri în care nu călcase
picior de om cădea zăpadă şi umezea pămîntul, al cărui disc El îl
fixase pe ape, astfel încît nu se clătina şi nici nu se urnea din loc,
sau doar foarte rar. Cît har, cîtă priinţă, cîtă bunătate!

Dar aşa cum un bărbat ce ucide un duşman îşi adaugă, de

bună seamă, prin izbîndă, calităţile celui ucis calităţilor sale, aşa
se pare că Dumnezeu, spintecînd balaurul Haosului, îşi
incorporase fiinţa acestuia şi poate că abia prin aceasta devenise
întreg şi perfect, poate că abia atunci crescuse la maiestatea
deplină a vitalităţii sale. Lupta dintre lumină şi întuneric, bine şi
rău, spaimă şi binefacere, pe pămînt, nu era cum credeau adepţii
lui Nimrud, continuarea acelei lupte a lui Mardug împotriva lui
Tiamat; şi întunericul, răul şi cumplitul imprevizibil, şi cutremurul,
şi fulgerul urmat de tunet, stolul de lăcuste ce întunecă soarele,
cele şapte vînturi rele, Abubu, ce ridică praful, viespile şi şerpii
erau de la Dumnezeu, şi dacă i se zicea Domnul molimilor era
pentru că El le trimitea şi El tămăduia de aceste boli. Nu era
principiul bunătăţii, ci cel al integrităţii. Şi era sfînt. Sfînt, nu de
bunătate, ci de vitalitate şi supravitalitate, sfînt de maiestate şi
grozăvie, sinistru, primejdios şi mortal, astfel încît o neatenţie, o
greşeală, o uşoară scăpare în purtarea faţă de El putea avea
consecinţe cumplite. Era sfînt; dar şi cerea sfinţenie şi faptul că o
cerea prin simpla sa existenţă, dădea sfinţeniei un sens mai înalt
decît numai cel al primejdiei; prudenţa la care îndemna devenea
astfel pietate, iar maiestatea vie a lui Dumnezeu devenea
îndreptar al vieţii, izvor al sentimentului de vină, al fricii de
Dumnezeu, care era trăirea în curăţenie în faţa măreţiei Lui.

Dumnezeu era aici, iar Avraam trăia înaintea Lui, sfinţit în

suflet de vecinătatea Sa. Erau doi, un „eu“ şi un „tu“, care de
asemenea spunea „eu“ despre sine, iar celuilalt, „tu“. Fireşte,
Avraam a măsurat însuşirile lui Dumnezeu cu ajutorul măreţiei
propriului său suflet — fără aceasta nu le-ar fi ştiut măsura şi
numi, şi ele ar fi rămas în întuneric. Cu toate acestea Dumnezeu
rămase totuşi un „tu“ spunînd măreţ „Eu“ despre sine, în afara lui
Avraam şi în afara lumii. El era în foc, dar nu era focul — temei
pentru care ar fi fost foarte greşit să te închini focului. Dumnezeu
făurise lumea, în care doar aflai lucruri atît de nemăsurat de mari
ca vijelia sau Leviatanul. Asta trebuia luat în seamă dacă voiai să-
ţi faci o imagine despre propria Lui mărime exterioară sau, dacă
nu o imagine, cel puţin o idee. Era în chip necesar mai mare decît
toate lucrările sale şi tot atît de necesar era în afara lor. Îi zicea
Macom, spaţiul, căci era spaţiul lumii — lumea însă nu era spaţiul
său. Era şi în Avraam, care datorită forţei Lui îl recunoscu. Dar
tocmai faptul acesta întărea şi împlinea autoafirmarea identităţii
străbunului, iar eul său curajos şi pătruns de divinitate nu era
defel dispus să se mistuie în Domnul, să se unească întru El şi să
nu mai fie Avraam, ci stătea drept înaintea Lui, foarte curajos şi
limpede —la o distanţă uriaşă de El, desigur, căci Avraam era
doar un om, un bulgăre de pămînt, dar legat de El prin cunoaştere
şi sfinţit prin divina prezenţă şi faptul că se tutuiau. Pe acest
temei, Dumnezeu încheiase Legămîntul veşnic, acest contract atît
de plin de făgăduieli pentru amîndouă părţile, pe care Domnul era
atît de gelos, încît voia să fie venerat neapărat singur de ai săi,
fără ca ei să arunce vreo privire piezişă spre alţi zei, de care
lumea era plină. Aceasta era remarcabil: Prin Avraam! şi
Legămîntul său se iscase pe lume ceva ce nu existase pînă atunci
şi era necunoscut de popoare: blestemata posibilitate a ruperii
Legămîntului, a renegării lui Dumnezeu.

Străbunul mai ştia propovădui multe despre Dumnezeu, dar

nu ştia povesti nimic despre El — nu în felul cum ştiau alţii povesti
despre zeii lor. Nu existau poveşti despre Dumnezeu. Poate că
acesta era chiar aspectul cel mai remarcabil: Curajul cu care
Avraam prezenta şi exprima existenţa lui Dumnezeu din capul
locului, fără nazuri şi poveşti, spunînd „Dumnezeu“. Dumnezeu nu
se iscase, nu fusese născut de nici o femeie. Nici lîngă El, pe tron,
nu era nici o femeie, nici o Iştar, Baalat sau mamă a lui
Dumnezeu. Şi cum ar fi putut măcar fi? Ajungea să te slujeşti de
inteligenţa ta, ca să înţelegi că, faţă cu întregul fel de a fi al lui
Dumnezeu, aşa ceva era de neconceput. El plantase în Eden
pomul cunoaşterii şi al morţii, iar omul mîncase din roadele sale.
Zămislirea şi moartea erau ale omului, dar nu ale lui Dumnezeu, şi
nici o femeie-dumnezeu nu-i sta alăturea, pentru că nu avea
nevoie să cunoască nici una, fiind totodată şi într-o fiinţă, Baal şi
Baalat. Nici copii nu avea. Căci nu erau copiii săi, nici îngerii şi
zebaoţii ce-i slujeau, nici giganţii aceia, pe care, dimpotrivă, cîţiva
îngeri îi zămisliseră cu fiice ale muritorilor, seduşi de aspectul
destrăbălării lor. Era singur şi aceasta era o caracteristică a
măreţiei sale. Dar după cum singurătatea Dumnezeului fără de
soţie şi copii putea contribui la explicarea marii sale gelozii privind
Legămîntul cu oamenii, de această singurătate în orice caz ţinea
faptul că nu avea istorie şi că nu era nimic de povestit despre El.

Şi asta chiar trebuia totuşi înţeles numai condiţionat şi era

adevărat numai în ce privea trecutul, nu şi viitorul — presupunînd
că „a povesti“ este un cuvînt ce poate fi folosit şi la ce va fi şi că
viitorul poate fi povestit, fie chiar în forma trecutului. Dumnezeu
avea totuşi şi oricum o istorie, dar ea privea viitorul, un viitor atît
de splendid pentru Dumnezeu, încît prezentul său, oricît de
splendid era, nu-l putea egala; şi faptul că nu-l putea egala, dădea
măreţiei şi sfintei puteri a lui Dumnezeu, în ciuda lor înseşi, o
trăsătură de aşteptare şi de făgăduinţă neîmplinită, ca să spunem
pe şleau, o trăsătură de suferinţă, ce nu se cădea să fie ignorată,
dacă era vorba să se înţeleagă cu totul alianţa lui Dumnezeu cu
omul şi pizma lui faţă de om.

Va veni o zi, cea mai tîrzie şi din urmă, şi abia ea va aduce

împlinirea lui Dumnezeu. Această zi era sfîrşit şi început, nimicire
şi naştere din nou. Lumea, această lume dintîi, sau poate că nu
era ea prima, exploda într-o catastrofă atotcuprinzătoare, haosul,
tăcerea dintîi se aşeza iarăşi. După aceea însă Dumnezeu îşi va
începe din nou, şi mai minunat încă, lucrarea — Domn al nimicirii,
Domn al zămislirii. Din haos, noroi şi beznă, cuvîntul Lui chema o
nouă lume, şi jubilaţia îngerilor privitori suna mai copleşită de
admiraţie decît data trecută, căci lumea înnoită o depăşea pe cea
veche în toate privinţele şi în ea Dumnezeu avea să izbîndească
asupra tuturor duşmanilor Iui!

Asta era: la sfîrşitul zilelor, Dumnezeu avea să fie rege,

regele regilor, rege peste oameni şi zei. Dar nu era oare asta şi
astăzi? Fără îndoială că era, în tăcere şi în conştiinţa lui Avraam.
Dar nu în chip recunoscut şi confirmat, deci nu întru totul
înfăptuit. Zilei din urmă şi dintîi, zilei nimicirii şi a zămislirii îi era
hărăzită împlinirea nelimitatei regalităţi supreme a lui Dumnezeu;
necondiţionata Lui splendoare va apărea atunci înaintea ochilor
tuturor, liberată din constrîngerile ce o mai limitau. Nici un nimrud
nu se va mai ridica împotriva Lui cu obraznice turnuri în terase,
oamenii i se vor închina numai Lui, numai pe El îl vor slăvi gurile
lor. Aceasta însă însemna, că Dumnezeu avea să fie şi in realitate,
în sfîrşit, ceea ce era dintotdeauna în adevăr, domn şi rege asupra
tuturor zeilor. În vuietul a zece mii de trîmbiţi îndreptate oblic spre
cer, în cîntul şi tunetul flăcărilor, într-o furtună de grindină şi
fulgere, înveşmîntat în măreţie şi groază, va păşi peste omenirea
ce-l va adora cu fruntea în ţărînă, spre tron, pentru a lua în
posesiune, vizibil pentru toţi şi pe veci, o realitate ce era adevărul
Său.

O, zi a apoteozei lui Dumnezeu, zi a făgăduinţei, a speranţei

şi a împlinirii! Această zi va cuprinde, ceea ce merită să fie
subliniat, şi apoteoza lui Avraam, al cărui nume va fi de aci încolo
un cuvînt de binecuvîntare, cu care se vor saluta neamurile
oamenilor. Asta era Făgăduinţa. Că ziua cu tunete nu era
prezentul, ei la sfîrşitul unui viitor şi că pînă atunci era de
aşteptat, iată ce punea trăsătura de suferinţă pe faţa de azi a lui
Dumnezeu, trăsătura de neîmplinire şi de aşteptare. Dumnezeu
era legat. Dumnezeu suferea. Dumnezeu era ţinut captiv. Asta
micşora măreţia sa, făcînd din ea obiectul unei adorări
consolatoare pentru toţi cei ce sufereau şi aşteptau, care nu erau
mari în lume, ci mici, şi le umplea inima de dispreţ batjocoritor
faţă de toţi cei ce erau ca nimrud şi faţă de ce era neruşinat de
mare. Nu, Dumnezeu nu avea poveşti ca Osiris, martirul din ţara
Egiptului, cel sfîşiat, îngropat şi înviat, sau ca Adon-Tammuz, după
care jelea fluierul prin prăpăstii, stăpînul stînii, căruia Ninib,
mistreţul, îi sfîşiase şoldul, şi care se pogorîse în captivitate, ca
apoi să învie. Putea fi departe şi oprit gîndul că Dumnezeu ar fi
avut legătură cu poveştile naturii, care se usca de jale,
încremenea în suferinţă, pentru a se înnoi, după lege şi
făgăduinţă, în rîsete şi mulţime de flori; cu sămînţa care putrezea
în întuneric şi în închisoarea pămîntului, ca să încolţească şi să
învie; cu moartea şi zămislirea, cu sfinţenia dezmăţată a lui
Melec-Baal şi a slujbelor în cinstea sa, la Tir, în care bărbaţi îi
aduceau odiosului zeu în jertfă sămînţa lor, într-o nebunie, cu
ochii daţi peste cap şi în neruşinarea morţii. Ferească Dumnezeu,
să fi avut El de-a face cu asemenea poveşti. Dar că zăcea legat şi
era un Dumnezeu al viitorului, aflat în adăstare, crea totuşi,
oricum, oarecare asemănare între El şi acele zeităţi ce sufereau, şi
de aceea Avraam purtase la Sihem lungi convorbiri cu Melhisedec,
marele preot al lui Baal, al Alianţei şi al lui El-elion, despre
întrebarea dacă, şi pînă la ce punct, ar exista cumva egalitate de
substanţă între acest Adon şi Domnul lui Avraam.

Dumnezeu, însă, îşi sărutase vîrfurile degetelor şi strigase, în

ciuda ascunsă a îngerilor: „Este de necrezut cît de adînc ajunge să
mă cunoască acest bulgăre de pămînt! Nu încep oare să-mi fac un
nume prin el? Într-adevăr, îl voi unge!“

Stăpînul trimisului

Ca un asemenea bărbat deci îl înfăţişa Eliezer, cu limba sa,

pe Avraam, învăţăcelului. Dar pe neaşteptate limba aceasta se
despica în timpul vorbirii şi mai vorbea şi altfel de el, în alt chip.
Mai era tot Avraam, bărbatul din Uru sau, de fapt, din Harran, de
care vorbea această venerabilă limbă, şerpeşte despicată — şi ea
îl numea străbunicul lui Iosif. Că, în lumina de zi, Avram nu-i putea
fi străbunic — acel Avraam de care abia vorbise limba, neliniştitul
supus al lui Amrafel din Sinear; că nici un străbunic al unui om nu
trăise cu douăzeci de vîrste de om înaintea strănepotului, asta o
ştiau amîndoi, bătrînul şi tînărul. Dar amintita inexactitate era
departe de a fi singura între ei, pe care, îngăduitori trebuiau s-o
treacă, fireşte, cu vederea; căci Avraam, de care vorbea limba
acuma, printre altele, ambiguă, spunînd cînd într-un fel, cînd în
altul, nu era nici cel ce trăise atunci şi scuturase colbul Sinearului
de pe picioarele sale, ci mai curînd altă figură, ce se zărea mult în
spatele aceleia şi care transpărea prin ea, astfel că privirile celui
tînăr se frîngeau la fel de înlăcrămate în această personalitate
transparentă, ca în cea denumită „Eliezer“ — o transparenţă tot
mai luminoasă, fireşte; căci ceea ce transpare este lumină.

Apoi ieşeau la iveală toate istoriile ce ţineau de acea

jumătate de sferă, în care stăpînul şi argatul alungaseră duşmanii
dincolo de Damaşchi, nu cu trei sute optsprezece oameni, ci
singuri, dar cu ajutorul unor duhuri de sus, şi în care „pămîntul îi
sărise în întîmpinare“ lui Eliezer, trimisul; istoria despre naşterea
dinainte vestită a lui Avram, despre măcelul pruncilor făcut din
pricina lui, despre copilăria sa în peşteră şi cum îl alăptase un
înger, în timp ce mama lui rătăcise, căutîndu-l. Povestea purta
pecetea adevărului; pe undeva, cumva, aşa era. Mamele mereu
rătăcesc şi caută; au multe nume, dar rătăcesc de ici-colo pe
cîmpii şi-şi caută bietul copil, care le-a fost răpit, dus pe tărîmul
de desubt, ucis şi sfîrtecat în bucăţi. De data aceasta se numea
Amatla, sau, cine ştie, poate Emtelai — nume la care Eliezer îşi va
fi îngăduit o transpunere liberă sau o contopire visătoare; căci mai
degrabă decît mamei, aceste nume i se potriveau îngerului ce
alăpta şi care, pentru a da întîmplărilor mai multă plasticitate,
după vorbele limbii şerpeşti, ar fi şi avut, dealtfel înfăţişare de
capră. Lui Iosif îi făcea o impresie de vis, care se şi oglindea în
expresia ochilor săi, cînd auzea că mama caldeului se numea
Emtelai, căci acest nume însemna, fără îndoială, „mama
înălţatului meu“, aşadar de-a dreptul „mama lui Dumnezeu“.

Oare i se putea aduce vreo vină venerabilului Eliezer, că

vorbea astfel? Nu. Istoriile pogoară din ceruri, aşa cum un zeu
devine om, se încetăţenesc oarecum şi devin pămîntene, fără ca
pentru aceasta să înceteze să se desfăşoare şi sus şi să poată fi
povestite şi în forma lor de sus. Astfel bătrînul afirma cîteodată că
fiii acelei Chetura, pe care Avraam a mai luat-o, la bătrîneţe, de
ţiitoare: Medan, Midian şi Iocsan deci, Zimran, Isbac şi cum le mai
zicea — aceşti fii ar fi strălucit ca fulgerele, iar Avraam le-ar fi
clădit, lor şi mamei, o cetate de fier, atît de înaltă, încît lumina
soarelui nu pătrundea niciodată în ea şi numai nestemate o
luminau, învăţăcelul lui Eliezer ar fi trebuit să fie un băiat prost de
tot pentru a nu înţelege că vorbind de această cetate, cu lumina
sa întunecată, se pomenea de fapt tărîmul de jos, a cărui regină
se arăta în povestire a fi Chetura. Relatarea era fără greş. Căci
este adevărat că Chetura este o femeie canaaneană de rînd, pe
care, la bătrîneţe, Avraam a cinstit-o, culcîndu-se cu ea, dar ea a
fost mama a mai mulţi strămoşi de triburi arabe, şi stăpîni ai
pustiei, cum şi Agar, egipteanca fusese mama unuia; iar dacă
Eliezer povestea despre fii că ar fi strălucit ca fulgerele, asta nu
însemna decît că trebuiau priviţi cu amîndoi ochii şi nu doar cu
unul, sub semnul concomitentului şi al unităţii dublului: aşadar ca
nişte căpetenii de trib beduini şi nomazi şi, totodată, ca fii şi
principi ai tărîmului celuilalt, cum fusese şi Ismael, fiul
neadevărat.

Erau şi clipe cînd bătrînul vorbea în tonuri ciudate de Sara,

soţia strămoşului, îi zicea „fiica scopitului“ şi „cea mai înaltă din
ceruri“. Eliezer mai adăuga că ea ar fi purtat lance, şi cu asta se
potrivea faptul că ea se numise pentru început „Sarai“, adică
„eroina“, iar abia Dumnezeu o domolise şi o redusese la numele şi
rangul de „Sara“, ce însemna doar „stăpîna“. Tot aşa se
întîmplase şi cu soţul-frate, căci şi Avram, nume ce înseamnă
„înaltul tată“ sau „tatăl înălţimii“, fusese domolit şi redus, fiind
numit „Avraam“, ceea ce însemna „tatăl foarte multora“, adică al
unei foarte numeroase posterităţi spirituale şi trupeşti. Încetase
din pricina asta să fie Avram? Nicidecum. Numai că sfera se
rostogolea, iar între Avram şi Avraam limba şerpeşte despicată
vorbea de el, cînd aşa şi cînd altminteri.
 Nimrud, regele, voise să-l mănînce, dar el fusese sustras
lăcomiei sale, alăptat în peşteră de îngerul-capră şi cînd crescuse
mare, într-atîta îl chinuise pe hulpavul rege şi toată măreţia lui de
idol, încît se putea spune, pe drept cuvînt, că-l făcuse să simtă
secera. Înainte însă de a-şi fi ocupat într-un sens oarecare locul,
avusese de suferit. Fusese întemniţat şi avea haz să asculţi cum
folosise chiar şi această întemniţare pentru a face prozeliţi şi a
converti paznicii gropii-temniţă la credinţa celui preaînalt. Trebuia
să fie jertfit prin jerăgaiul focului, vărît în cuptorul de var sau —
aici relatările lui Eliezer erau şovăielnice — mai curînd, trebuia să
păşească prin flăcările unui rug, şi asta tot purta pecetea
adevărului, căci Iosif ştia foarte bine că şi azi se mai celebra in
multe oraşe o „serbare a rugului“. Dar, se celebrează oare serbări
care nu se întemeiază pe nici o idee, serbări neadevărate, fără
rădăcini? Se reprezintă oare, de ziua Anului Nou şi a Facerii, într-o
cucernică mascaradă, întîmplări ce ţi le-ai supt din deget ţie, sau
unui înger, şi care nu s-au întîmplat niciodată? Omul nu scorneşte
nimic din gîndul lui. Este, de bună seamă, tare isteţ de cînd a
mîncat din roadele pomului, şi în privinţa aceasta nu lipseşte mult
să fie un zeu. Dar cum să scornească, cu toată inteligenţa sa,
ceva ce nu există? Aşa că şi povestea cu rugul era adevărată.

După spusele lui Eliezer, Avraam întemeiase oraşul Dimaşchi

şi fusese primul său rege la începuturi. O afirmaţie strălucitoare
de lumină, căci îndeobşte oraşele nu sînt întemeiate de oameni,
iar fiinţele pe care legenda îi numeşte regii lor dintîi, de obicei, nu
au chip de om. Chiar şi Hebron, în ţinutul căruia erau aşezaţi, cu
numele vechi Chiriat Arba, nu fusese clădit de un om, ci, cel puţin
cum afirma tradiţia orală, de uriaşul Arba sau Arbaal. Eliezer însă
se ţinea strict de versiunea că Avram întemeiase şi Hebronul,
ceea ce poate nu constituia şi nu trebuia să constituie o
contradicţie eu credinţa răspîndită în popor; căci din însăşi
mărturia lui Eliezer, că străbunul ar fi făcut paşi de cîte o leghe,
reieşea că era clădit ca un uriaş.
 Aşa fiind, nu era de mirare că, pentru Iosif, în anumite clipe
de visare confuză, figura strămoşului, a întemeietorului de oraşe,
se contopea, în transparenţa distanţei, cu a lui Bel din Babei, care
clădise turnul şi oraşul şi devenise un zeu, după ce fusese şi el om
şi-şi aflase odihna în pămînt, în locul numit şi azi „Mormîntul lui
Bel“. Cu Avraam lucrurile păreau să se fi întîmplat „dimpotrivă“.
Dar ce înseamnă aici „dimpotrivă“, şi cine îndrăzneşte să spună
ce a fost el mai întîi şi unde s-au născut poveştile, sus sau jos? Ele
sînt prezentul a ceea ce se schimbă, unitatea dublului, statuia
numită „Totodată“.

CAPITOLUL TREI
IOSIF ȘI BENIAMIN
Crîngul lui Adonis

Cale de jumătate de ceas de la așezarea risipită a lui Iacob,

de la corturile, colibele, ţarcurile şi şoproanele lui, spre oraş, se
afla o prăpastie plină cu tufe bătrîne de mirt, cu trunchiul gros, o
pădurice pipernicită, pe care locuitorii din Hebron o ţineau de
sfîntă, numind-o crîngul lui Astarot-Iştar sau, mai des încă, dîndu-i
numele lui Tammuz-Adoni, fiul, fratele şi soţul zeiţei. O mireasmă
amară, plăcută, deşi încinsă vara, se făcea simţită aici, iar
tufărişul aromat nu era de nepătruns, ci era străbătut în toate
direcţiile de o încîlceală de deschideri întâmplătoare, ce puteau fi
luate drept poteci, şi dacă te îndreptai spre punctul cel mai adînc
al văii, dădeai de o poiană, unde era vădit că o mînă de om tăiase
copacii şi acolo se afla un loc sacru: un monolit în patru colturi,
mai înalt decît un stat de om, pe care erau gravate simboluri ale
zămislirii, masseba cum îi spun localnicii, dealtfel un simbol falic,
ce se ridica în mijlocul poienii; pe soclul lui erau depuse daruri de
jertfă, vase de lut umplute cu pămînt, din care răsăreau firişoare
palide, verzui, precum şi obiecte mai artistice, ca acesta:
scîndurele de lemn, încleiate în dreptunghi, acoperite cu o pînză,
pe care se distingea ciudat o figură umană, verde, diformă.
Femeile ce aduseseră astfel prinosul lor acoperiseră o siluetă de
mort, desenată pe pînză, cu pămînt roditor în care semănaseră
grîu, udaseră pămîntul şi tunseseră perie grîul răsărit, astfel încît
figura apărea verde, în relief, pe fondul alb.

Iosif venea des în acest loc cu Beniamin, fratele lui bun, care
acum, la opt ani împliniţi, începea să scape de sub supravegherea
femeilor şi căuta cu plăcere tovărăşia primului născut al mamei
sale; era un băieţaş bucălat, care nu mai alerga gol, ci purta un fel
de cămăşuţă-haină brodată la cusături, lungă pînă la genunchi,
din lînă albastră sau ruginie, cu mîneci scurte. Avea ochi frumoşi,
cenuşii, ce priveau încrezători la fratele mai mare, un păr des,
sîrmos, care-i acoperea, ca o cască, ţeasta din mijlocul frunţii pînă
în ceafă, lăsînd la vedere urechile, la fel de mici şi puternice ca
nasul şi ca mîinile lui cu degetele scurte, din care una era mereu
în mîna fratelui, cînd umblau împreună. Avea o fire blîndă,
moştenise felul de a fi prietenos al Rahilei. Dar o melancolie
timidă acoperea, ca o umbră, mica lui persoană, căci ce făptuise
în stare preconştientă, felul şi ceasul morţii mamei sale nu-i
rămăseseră necunoscute, iar sentimentul vinii, în chip tragic
nevinovate, ce-l purta cu sine, mai era întreţinut de atitudinea lui
Iacob faţă de el. Atitudinea aceasta, fără îndoială nu lipsită de
tandreţe, era însă determinată de o aversiune dureroasă, astfel
încît tatăl mai mult îl evita, decît căuta să-l vadă, din cînd în cînd
însă îl strîngea pe mezin la piept, îndelungat şi stăruitor, îl numea
Benoni şi îi vorbea la ureche de Rahila.

Aşadar, în perioada cînd se desprindea din fustele femeilor,

băieţaşul nu se descurca prea bine în relaţiile sale cu tatăl său. Cu
atît mai strîns se legase de fratele lui bun, pe care îl admira în
toate privinţele şi care, deşi oricine zîmbea admirativ cînd îl
vedea, era totuşi destul de însingurat, deci bucuros de asemenea
ataşament, simţind dealtfel puternic fireasca solidaritate cu cel
mic, încît şi-l lua de prieten şi păstrător de taine — într-o măsură
chiar ce ţinea prea puţin seama, de deosebirea de vîrstă dintre ei
şi îl împovăra şi-l zăpăcea pe Beniamin, aproape mai mult decît îl
făcea mîndru şi fericit. Da, cîte îi spunea şi-i încredinţa înţeleptul
şi minunat de frumosul Iossef (aşa pronunţa Benoni numele
fratelui) era mai mult decît putea cuprinde mintea sa de copil şi,
cu tot zelul lui de a le înţelege, spusele fratelui mai mare
adînceau umbra de melancolie ce-şi pusese pecetea pe micul
ucigaş al mamei sale.

Plecaseră, ţinîndu-se de mină, din grădina de măslini a lui

lacob, de pe deal, unde fiii slujnicelor recoltau şi tescuiau
măslinele. Ei îl alungaseră pe Iosif de acolo, pentru că îi părîse
tatălui — care se afla acum în mijlocul ocolului de vite şi prelua o
socoteală de la Eliezer, ce sta în picioare înaintea lui — că au lăsat
în aproape toţi măslinii fructele să se coacă prea mult, încît nu
mai dădeau ulei din cel mai bun, mai ales că, după părerea sa, le
storceau şi le terciuiau prea tare în mori, în loc să le zdrobească
cu grijă. După ce fuseseră mustraţi, Dan, Neftali, Gad şi Aşer îl
alungară cu braţele întinse şi gurile strîmbe de ură pe părîtor sau
calomniator; Iosif însă îl chemase pe Beniamin şi-i spusese:

— Vino, mergem la locul nostru!

Pe drum mai adăugase:

— Am folosit expresia „în aproape toţi măslinii“ — bine,

asta era o exagerare, cum se întîmplă cînd vorbeşti. Dacă aş fi
spus „în mai mulţi“, vorbele ar fi fost mai bine cumpănite, o
recunosc, căci chiar eu m-am urcat în măslinul bătrîn, cel cu trei
trunchiuri, înconjurat de un zid scund, îl ştii, ca să culeg măslinele
şi să le arunc în cearceaf, în timp ce fraţii, din păcate, zvîrleau cu
pietre după măsline şi le dădeau jos şi bătînd pomii cu beţele, şi
am văzut cu ochii mei că în măslinul bătrîn fructele erau în orice
caz prea coapte — de celelalte nu vreau să spun nimic. Ei se
poartă însă de parcă aş minţi îndeobşte şi de parcă s-ar putea
scoate ulei de soi, dacă dai prosteşte cu piatra în darul sfînt, ca ei,
şi sfărîmi totul. Poţi vedea aşa ceva, fără să te mînii?

— Nu, răspunse atunci Beniamin, tu le ştii mai bine decît

ei şi a trebuit să mergi la tata, s-o afle şi el. Pentru mine s-a
nimerit de minune că te-ai certat cu dînşii, dragă Iossef, căci de
aceea ţi-ai chemat fratele şi i-ai dat dreapta ta.

— Straşnice Ben, spuse Iosif, acum să ne luăm un avînt şi

să sărim, ca în zbor, peste micul zid despărţitor, unu, doi, trei...

— Bine, bine, răspunse Beniamin, dar ţine-mă de mînă în

timpul săriturii! împreună are şi mai mult haz şi este şi mai sigur
pentru mine, care sînt mic.

Îşi luară avînt, săriră şi merseră mai departe. Cînd mîna lui
Beniamin se încingea şi se uda prea tare în mîna sa, Iosif avea
obiceiul s-o apuce de încheietură, pe care Beniamin o lăsa moale,
şi s-o vînture, ca să se usuce în mişcarea aerului. Mititelul rîdea
totdeauna cu atîta poftă de acest gest, încît se împiedica.

Cînd ajungeau în rîpa cu mirt şi la crîngul zeului, trebuiau să

se despartă şi să umble unul după altul, din pricina îngustimii
potecilor ce străbăteau desişul. Ele alcătuiau un labirint în care îi
bucura întotdeauna să rătăcească; căci era grozav să încerce cît
de departe îngăduia o astfel de potecă şerpuitoare să înaintezi,
pînă ajungeai la un desiş de nestrăbătut, şi dacă tot mai puteai
înainta cumva, ocolindu-l mai la deal sau mai la vale, sau trebuia
să te întorci, primejduit, altminteri, să pierzi de sub picior poteca
ce te-a adus pînă aici şi să ajungi iar într-o fundătură. Sporovăiau
şi rîdeau în lupta aceasta cu hăţişul, încercînd să-şi apere feţele
de loviturile şi zgîrieturile crengilor, iar uneori Iosif rupea crenguţe
din mirtul ce înflorea alb primăvara şi le aduna mănunchi pentru
mai tîrziu ; căci de aici îşi făcea rost întotdeauna de crenguţele de
mirt pentru cununile ce-i plăcea să le poarte în păr. La început
Beniamin voise să-l imite, îşi rupsese şi el un mănunchi şi-l rugase
pe fratele său să-i împletească o cunună. Dar băgase de seamă
că lui Iosif nu-i făcea plăcere dacă şi el se împodobea cu mirt, ci,
fără s-o spună de-a dreptul, ţinea numai pentru sine asemenea
podoabă. Celui mic i se păru că aceasta ascundea un fel de tainic
gînd, după cum Iosif mai păstra în sinea lui şi alte taine, Beniamin
observase asta, căci tocmai faţă de dînsul, frăţiorul cel mic, Iosif
nu-şi ţinea totdeauna gura. Benoni bănuia că această gelozie
nemărturisită, dar bătătoare la ochi a lui Iosif, cu privire la
împodobirea cu mirt, ar putea fi în legătură cu alegerea ca
moştenitor, cu demnitatea nominală de prim născut, cu deţinerea
Binecuvîntării, care, fiindu-i hărăzită de tată, plutea deasupra
creştetului său — dar, vădit, asta nu era totul.

— Fii liniştit, băieţaş! îi spunea Iosif frăţiorului cu

asemenea prilej, sărutîndu-l pe casca lui răcoroasă de păr. Îţi fac
eu acasă o cunună din frunze de stejar sau din scaieţi multicolori,
sau o cunună din scoruş de munte cu boabe roşii — ce zici? Nu-s
mai frumoase? Ce-ţi trebuie mirt? Nu ţi se potriveşte. Trebuie să
bagi de seamă şi să alegi cum se cuvine cu ce te împodobeşti.

La care Beniamin îi răspunse:

— Asta-i limpede, ai dreptate şi eu îmi dau seama de asta,

Iosefia, Iaşup, Iehosif al meu. Eşti peste măsură de înţelept, şi ce
grăieşti tu, eu n-aş putea spune. Dar cînd o spui tu, o văd şi-mi
însuşesc gîndurile tale, aşa încît sînt şi ale mele, iar eu sînt atît de
înţelept cît mă faci tu. Mi-e foarte limpede că trebuie făcută o
alegere şi că nu fiştecui i se cuvine orice podoabă. Văd că vrei să
te opreşti aici şi să mă laşi cu atîta înţelepciune cîtă mi-ai dat pînă
acum. Dar chiar dacă ai merge mai departe şi ai vorbi mai fără
ascunzişuri faţă de fratele tău, tot aş înţelege; să ai încredere în
cel mic, ai putea să-l crezi în stare de multe.

Iosif tăcea.
 — Atît i-am auzit eu pe oameni spunînd, urmă Beniamin,
că mirtul este un semn al tinereţii şi frumuseţii — aşa zic cei mari;
cînd o spun eu, ne vine a rîde şi ţie şi mie, căci ce cuvinte sînt
astea, să mi se potrivească mie să le rostesc, după sunet şi
înţeles. Tînăr fără îndoială că sînt, adică mic, ceea ce înseamnă
nici măcar tînăr, ci un puşti: tînăr eşti tu şi eşti frumos, că urlă şi
vorbeşte lumea de asta. Eu, însă, sînt mai curînd nostim decît
frumos — dacă îmi privesc picioarele, sînt prea scurte faţă de
restul trupului, mai am şi o burtă umflată ca de sugar, iar obrajii
îmi sînt rotunzi, ca şi cum i-aş fi umflat mereu cu aer, fără să mai
vorbesc de părul meu, care parcă e o căciulă de vidră. Dacă deci
mirtul se cuvine tinereţii şi frumuseţii şi aşa este, atunci,
bineînţeles, ţi se cuvine numai ţie, şi pentru mine ar fi o greşeală
să mă împodobesc cu mirt. Ştiu foarte bine că în asemenea
treburi pot greşi şi-ţi poţi atrage neplăceri. După cum vezi, şi de la
mine pricep cîte ceva, chiar înainte să fi vorbit tu, dar fireşte nu
totul, mai am nevoie de ajutorul tău.

— Eşti un omuleţ de treabă, zise Iosif, cuprinzîndu-l cu

braţul. Căciula ta de vidră îmi place aşa cum e, tot la fel burticica
şi obrajii bucălaţi. Tu eşti frăţiorul meu bun şi eşti din carnea mea,
căci venim din acelaşi hău amîndoi, căruia i se zice „Absu“, iar
pentru noi se numeşte Mami, dulcea, pentru care a slujit Iacob.
Haide să coborîm la piatră şi să ne odihnim.

— Aşa să facem, răspunse Beniamin. Vom cerceta

grădiniţele femeilor aflate în glastre şi cutii, şi tu ai să mă
lămureşti ce-i cu mormîntul, asta ascult cu plăcere. Măcar pentru
că Mami a murit din pricina mea, adăugă el pe cînd coborau, şi
mie mi se spune adesea fecioraşul morţii, măcar de aceea mi s-ar
cuveni şi mie mirtul, căci am auzit de la oameni că ar fi şi o
podoabă a morţii.

— Da, este un vaiet în lume în legătură cu tinereţea şi

frumuseţea, pentru că Aşera pregăteşte lacrimi pentru ai ei şi
aduce nenorocire celor pe care îi iubeşte. De aceea, mirtul, este şi
o tufă a morţii. Adulmecă niţel mireasma crengilor — simţi
asprimea ei? Podoaba de mirt este amară şi aspră, căci este
podoaba jertfei de tot şi este hărăzită doar celor aleşi şi menită
celor predestinaţi. Tinereţe închinată, aşa se cheamă jertfirea de
tot. Iar mirtul în păr este ca mimoza.

— Acum nu mă mai cuprinzi cu braţul, constată Benjamin,

ci l-ai luat de pe mine şi-l laşi pe cel mic să meargă singurel.

— Iaca, pun braţul iar pe după tine! strigă Iosif. Tu eşti

frăţiorul meu drept şi ţi-oi face acasă o prea-frumoasă cunună din
toate florile cîmpuiui, încît cine te-o vedea să rîdă de bucurie —
rămînem înţeleşi aşa, acum, pe loc, tu şi cu mine?

— Eşti drăguţ şi bun, răspunse Beniamin. Îngăduie-mi, o

clipă, să ating cu buzele tivul veşmîntului tău!

Micuţul îşi spunea: „Se pare că alegerea moştenitorului şi

dreptul primului născut îl preocupă. Dar mă mişcă în chip nou şi
ciudat faptul că amestecă aici jertfirea de tot şi mimoza. Se
gîndeşte poate la Isaac, cînd vorbeşte de jertfirea de tot şi de
tinereţea închinată. Oricum vrea să-mi dea de înţeles că mirtul ar
fi o podoabă de jertfă; asta mă cam înfricoşează.“

Cu glas tare zise:

— Eşti şi mai frumos încă atunci cînd vorbeşti ca acum, şi

în nebunia mea nici nu mai ştiu dacă mirosul de mirt ce-l simt în
nări vine din copacii ăştia sau se datorează cuvintelor tale. Acum
am sosit Ia locul cu pricina. Iată, faţă de data trecută s-au mai
înmulţit darurile. La ceea ce a fost s-au adăugat doi zei ai
însămînţărilor, în lădiţe şi două străchini cu sămînţă încolţită. Au
fost aici femei. Şi în faţa grotei au aşezat grădiniţe, vreau să le
cercetez. Dar piatra este neatinsă şi n-a fost rostogolită Ia o parte
de pe mormînt. Oare zace în el Domnul, frumosul chip, ori unde
este?
 Într-adevăr, deoparte, pe povîrniş, era o grotă stîncoasă, cu
intrarea acoperită, de tufişuri, nu înaltă, dar adîncă, de un stat de
om şi închisă doar pe jumătate cu o piatră, ce slujea femeilor din
Hebron pentru obiceiurile lor de sărbători.

— Sigur că nu, răspunse losif la întrebare. Chipul nu este

aici şi nu poate fi văzut peste an. El este păstrat în templul de la
Chiriat Arba şi numai în ziua sărbătorii, de solstiţiu, cînd soarele
începe să piară şi lumina trece pe celălalt tărîm, este scos de
acolo, iar femeile îl îngrijesc după rituri.

— Îl înmormântează în grotă? îl iscodi Beniamin.

Odată — prima oară — întrebase aşa. iar losif îl lămurise. Mai

tîrziu mititelul se făcu, în mai multe rînduri, că ar fi uitat ce fusese
învăţat, pentru a i se povesti din nou, ca să-l audă pe losif vorbind
iarăşi despre Adonai, păstorul şi Domnul, cel ucis, pentru care era
jale şi vaiet în lume. În timp ce fratele mare povestea, el asculta,
vrînd să-şi dea seama, printre cuvintele lui, de tonul şi ritmul
povestirii şi avea simţămîntul nelămurit că ar încerca în felul
acesta să afle taina gîndurilor fratelui său, taină ce-i părea topită
în vorbirea lui, ca sarea în mare.

— Nu, răspunse losif. Îngropăciunea vine mai tîrziu. Întîi

femeile îl caută.

Şedea la picioarele monumentului închinat lui Astarot, acel

popic de piatră negricioasă grosolan lucrat, a cărui suprafaţă
părea toată băşicată, ca pielea de arsură, iar mîinile lui losif, cu
degetele subţiri şi sprinţare, începuseră să împletească o cunună
din crengile de mirt adunate.

Beniamin îl cerceta pe-ascuns. O parte mai întunecată şi

lucioasă sub tîmplă şi la bărbie îngăduia să-ţi dai seama că el
începuse să-şi radă barba: o făcea cu un cuţit de piatră şi un
amestec de ulei şi potasă. Şi dacă ar fi lăsat să-i crească barba,
ce-ar fi fost? Se putea crede că asta l-ar fi schimbat mult. Nu ar fi
fost pînă acum prea deasă barba lui; dar, oricum, ce s-ar fi ales
atunci din frumuseţea sa, acea frumuseţe deosebită a color
şaptesprezece ani? Tot atît de bine ar fi putut purta un cap de
cîine pe gît — n-ar mai fi avut prea mare însemnătate.
Frumuseţea e lucru gingaş, asta trebuie să recunoaştem.

— Femeile îl caută, continuă Iosif, căci el este sublimul

dispărut. Unele dintre ele i-au ascuns chipul în tufiş, dar şi acestea
ajută la căutat, căci ştiu şi nu ştiu unde este chipul şi se încurcă
anume. Îl jelesc toate, pe cînd rătăcesc prin jur căutînd, bocesc
împreună şi totuşi fiecare pentru sine: „Unde eşti, frumosul meu
zeu, soţul meu, fiul meu, pestriţa pasăre a păstorului? Mi-e dor de
tine! Ce ţi s-a întîmplat în crîng, pe pajişti, în lume?“

— Dar ele ştiu doar că stăpînul este sfîşiat şi mort? mai

întrebă Beniamin.

— Încă nu, răspunse Iosif. Asta-i serbarea. O ştiu, pentru

că asta a fost descoperit pe vremuri, şi nu o ştiu încă, pentru că n-
a venit încă ceasul s-o descopere iarăşi. În serbare, fiecare ceas
are partea sa cunoaştere şi fiecare dintre femei este, pînă ce
găseşte, zeiţa care caută.

— Dar după aceea îl găsesc pe stăpîn?

— Aşa-i cum spui. Zace în tufiş şi şoldul îi este sfîşiat.

Femeile se înghesuie cu toatele, ridică braţele şi scot strigăte
ascuţite.

— Tu ai auzit şi ai văzut asta?

— Ştii doar că am auzit şi am văzut de două ori serbarea,

dar te-am pus să-mi făgăduieşti că n-o să-i spui nimic tatii. Ai
tăcut?

— Am tăcut mîlc! îl linişti Benoni. Să-l supăr eu pe tata?

Destul l-am supărat cu viaţa mea!
 — Şi o să mă duc iar, cînd o veni timpul serbării, zise Iosif.
Acum sîntem la mijloc, tot atîta timp ne desparte de serbarea
trecută ca de cea viitoare. Cînd tescuiesc măslinele este solstiţiul
întoarcerii. Este o serbare minunată. Stăpînul zace întins în tufiş,
rănit de moarte şi sîngerînd.

— Oare cum arată?

— Cum ţi l-am descris. Are un trup frumos, din lemn de

măslin, ceară şi sticlă, căci ochii îi sînt de sticlă, şi au gene.

— E tînăr?

— Doar ţi-am spus că e tînăr şi frumos. Fibrele lemnului

galben aduc a vinişoare pe trupul lui, pletele lui sînt negre şi
şorţul din jurul şalelor e ţesut în multe culori şi împodobit cu
mărgăritare şi smalţ şi cu franjuri de purpură la tiv.

— Ce are în păr?

— Nimic, răspunse Iosif scurt. Buzele, unghiile şi unele

semne de pe trup sînt din ceară, iar cumplita rană făcută de colţii
mistreţului Ninib este căptuşită tot cu ceară, roşie, de vezi cum
sîngerează.

— Spuneai că jalea femeilor este mare cînd îl găsesc?

— E nespus de mare. Pînă acum a fost numai bocetul

dorului, acum abia începe marele bocet al găsirii, care-i mult mai
zgomotos. Este doliul flautelor după Tammuz, stăpînul, căci aici
şed atunci muzicanţii, care suflă din răsputeri în flaute scurte, al
căror vaier negrăit de jalnic îţi pătrunde în oase. Femeile însă îşi
despletesc părul şi se dedau la tot felul de mişcări smucite,
bocind în jurul leşului: „O soţul meu, copilul meu!“ Căci fiecare
este ca zeiţa şi fiecare boceşte: „Nimeni nu te-a iubit mai mult
decît mine!“
 — Îmi vine să plîng, Iosife! Moartea stăpânului este
aproape prea jalnică pentru mine, băieţaşul, încît mă năpădeşte
un plîns cu sughiţuri. De ce oare a trebuit tînărul şi frumosul
cioban să fie sfîrtecat în crîng, prin pajişti, în lume, ca să fie acum
atîta bocit?

— Asta nu poţi înţelege, răspunse Iosif. El este martirul şi

totodată jertfa. Tammuz coboară în rîpă, pentru a ieşi de acolo şi a
fi adorat. De asta era sigur Avraam, cînd a ridicat cuţitul asupra
fiului său drept. Dar cînd a lovit cu cuţitul, un berbec i-a luat locul.
De aceea, cînd aducem ca jertfă de tot un berbec sau un miel, îi
legăm cîteodată de gît o pecete cu chipul unui om, ca semn al
înlocuirii. Dar taina înlocuirii este mai mare, este hotărîtă în stele
pentru om, zeu şi animal şi este taina schimbului. După cum omul
îl aduce jertfă pe fiu în animal, tot astfel fiul se aduce jertfă pe
sine prin animal. Ninib nu este blestemat, căci stă scris: Un zeu
trebuie jertfit, iar animalul înseamnă fiul, care îşi cunoaşte ceasul,
ca la serbare, şi îl ştie şi pe acela cînd va răsturna casa morţii şi
va ieşi din grotă.

— Măcar de-ar fi sosit vremea şi ar începe serbarea

bucuriei! Oare îl culcă acum pe stăpîn în mormînt şi în grota de
colo?

În timp ce împletea cununa, losif se legăna ritmic din şolduri

şi îngîna pe nas un cîntec.

„În zilele lui Tammuz cîntaţi din flautul de lazurit

Cîntaţi totodată din inelul de cornalină...“

— Plîngînd îl aduc încoace, la această piatră, spuse el

apoi, şi muzicanţii scot sunete mai ascuţite din flautele lor, încît îţi
străpung inima. Am văzut femeile făcîndu-şi de lucru cu chipul
leşului ce le zăcea în poală. Îl spălau cu apă şi îl ungeau cu ulei de
nard, încît faţa stăpînului şi trupul lui de lemn străluceau şi uleiul
se prelingea de pe el. După aceea I-au înfăşurat cu feşe de pînză
de in şi de lînă, l-au învelit în năframe de purpură şi l-au întins pe
o năsălie, aici lîngă piatră, jelind şi bocind fără încetare, în sunetul
instrumentelor:

„Să-l jelim pe Tammuz!

Să jelim fiul iubit, primăvara, lumina mea!

Adon! Adonai!

Ne aşezăm plîngînd,

Căci tu eşti mort, zeul meu, soţul meu, copilul meu!

Tu eşti arbustul de cătină care n-a sorbit apa în răsadniţă,

Al cărei vîrf n-a mai înmugurit în cîmp!

Eşti o mlădiţă ce n-a fost sădită în brazda ei de apă,

O plantă tînără cu rădăcinile smulse,

O plantă verde ce n-a sorbit apă în grădină!

Te plîng, Damu al meu, copilul meu, lumina mea!

Nimeni nu te-a iubit mai mult decît mine!“

— Ştii, se vede, toate cuvintele bocetului.

— Le ştiu, răspunse losif.

— Şi ţie îţi merg la inimă, pare-mi-se, mai adăugă Benoni.

O dată sau de două, pe cînd cîntai, credeam într-adevăr că şi pe
tine stă să te podidească plînsul, deşi femeile oraşului fac doar
ce-au apucat, iar fiul nu este Adonai, Dumnezeul lui lacob şi
Avraam.

— El este fiul şi iubitul, urmă Iosif, şi este jertfa. Ce tot

vorbeşti, nu mi-a venit să plîng. Doar nu sînt mic şî plîngăcios ca
tine.
 — Nu, zise Beniamin smerit, ci eşti tînăr şi frumos. Acuşi e
gata cununa, care ţi-e menită. Văd că ai făcut-o mai înaltă şi mai
largă în faţă decît în spate, ca o coroană domnească, pentru a-ţi
dovedi dibăcia. Mă bucură, că ţi-o pui, mai mult decît îmi pare
bine de cununa de scoruş de munte pe care vrei să mi-o faci. Dar
frumosul zeu va zăcea acum pe năsălie patru zile?

— Într-adevăr, ai ţinut bine minte. Isteţimea ta se ascute şi

curînd va fi atît de împlinită că voi putea vorbi totul cu tine, fără
fereală. El zace aşezat la vedere acolo, pînă în a patra zi, şi zilnic
orăşenii ies afară, în crîng, cu fluieraşii, se bat cu pumnii în piept
la vederea lui şi bocesc:

O Duzi, stăpînitorule, de cîtă vreme zaci aici!

O stăpîne al staulului, neputinciosule, de cită vreme zaci

aici!

Nu voi mai mînca pîine, nici apă nu voi bea,

Căci tinereţea e moartă. Tammuz e mort!

Şi în templele din oraş şi în case bocesc aşa. Dar în a patra zi

vin şi-l culcă în ladă.

— Într-un sicriu?

— Trebuie să-i zici „ladă“. Şi „sicriu“ i s-ar putea spune,

cuvîntul ar fi dealtminteri foarte potrivit, dar în această
împrejurare nu se cade să-l foloseşti. Din vechi, se spune „ladă“.
Stăpînul încape bine în ea, e făcută pe măsura lui, din lemn vopsit
roşu ca focul şi negru, şi nici n-ar putea fi mai bună. De cum l-au
culcat înăuntru, pun capacul, îl smolesc jur împrejur şi-l aşază
bocind acolo jos în grotă, rostogolesc piatra peste deschiderea ei
şi părăsesc mormîntul, întorcîndu-se acasă.

— Încetează acum lacrimile?

 — Asta n-ai ţinut bine minte. Se mai jeluieşte, în templu şi
prin case, două zile şi jumătate. Iar a treia zi, cînd se întunecă,
începe sărbătoarea opaiţelor aprinse.

— De asta m-am bucurat. Aprind deci cîteva opaiţe?

— Nenumărate opaiţe, pretutindeni, spuse Iosif, toate cîte

le au, sub cerul liber, în jurul caselor, ca şi pe drumul încoace, şi
aici, la faţa locului, prin tufişurile din jur, pretutindeni ard opaiţe.
Femeile vin la mormînt şi mai bocesc o dată şi asta este chiar
jelania cea mai amară, niciodată pînă acum fluierele n-au răsunat
atît de ascuţit, însoţind bocetul: „O, Duzi, de cîtă vreme zaci aici!“
şi femeile mai au multă vreme sînii zgîriaţi de acest doliu. La
miezul nopţii, însă, totul se linişteşte.

Beniamin întinse mîna şi-şi apucă fratele de braţ.

— Deodată totul se linişteşte? întrebă el. Şi toată lumea

tace?

— Rămîn nemişcaţi. Toată lumea amuţeşte. Tăcerea

dăinuie. Şi deodată se aude de departe un glas tînăr, puternic,
limpede şi bucuros: „Tammuz trăieşte! Stăpînul a înviat! El a
răsturnat poarta ce străjuieşte lăcaşul umbrei morţii! Stăpînul
este mare!“

— Oh! ce veste, losife! Ştiam că va veni la acel ceas de

sărbătoare, dar tot mă înduioşează şi mă cutremură, de parcă n-
aş fi auzit-o niciodată! Şi oare cine strigă?

— E o fetişcană, gingaşă la chip, anume aleasă şi numită

în fiecare an în acest scop. Părinţii ei sînt mîndri de alegere şi
ţinuţi la mare cinste. Vestitoarea soseşte şi cîntă însoţindu-se la
lăută:

Tammuz trăieşte. Adon a înviat!

Mare este el, mare, stăpînul este mare!

 Ochiul, pe care moartea i l-a închis, iată, l-a deschis!

Gura, pe care moartea i-a închis-o, iată, a deschis-o!

Picioarele ce-i fuseseră legate, iată cum umblă cu ele,

Iarbă şi flori răsar sub paşii lui.

Mare este stăpînul, Adonai e mare!

Dar pe cînd fata cîntă astfel, toţi se reped la mormînt.

Rostogolesc piatra la o parte şi, iată, lada este goală.

— Unde-i sfîşiatul?

— Nu mai e aici. Mormîntul nu l-a putut ţine decît trei zile.

A înviat.

— Oh! — Totuşi, Iosife, cum — iartă-mi mie, dolofanului —

dar ce tot vorbeşti? Te rog, nu-l înşela pe fiul mamei tale! Căci tu
mi-ai spus şi prima oară şi a doua că frumosul chip este păstrat în
templu, an de an. De aceea, spune, ce înseamnă aici „a înviat“?

— Prostuţule, răspunse Iosif, mai lipseşte încă mult ca

mintea să-ţi fie împlinită şi coaptă, căci, deşi este în creştere, tot
mai seamănă cu o luntre plutind şovăitoare pe marea cerului. Nu-
ţi vorbesc eu oare de serbare cu ceasurile ei, şi se înşală oare
oamenii care o serbează ceas de ceas, ştiind ceasul ce va urma,
dar sfinţindu-l pe cel prezent? Doar toţi ştiu că acest chip este
păstrat în templu şi totuşi Tammuz a înviat. Aproape cred că, după
cum socoţi tu, chipul nefiind zeul, zeul n-ar fi chipul. Ai grijă, el
este totuşi chipul! Căci chipul este mijlocul prezentului şi al
sărbătorii. Tammuz însă, stăpînul, este stăpînul sărbătorii!

Cu aceste cuvinte îşi puse cununa în cap, căci o terminase.

Beniamin îl privea cu ochi mari.

— Pe Dumnezeul părinţilor noştri, strigă el cu admiraţie,

ce bine îţi vine coroana domnească de mirt, împletită sub ochii
mei, cu mîinile tale dibace. Numai ţie îţi stă bine şi ţie ţi se cuvine
şi dacă mă gîndesc cum mi s-ar potrivi mie, pe părul meu ca
blana vidrei, îmi dau seama cît de greşit ar fi fost, să n-o fi păstrat
numai pentru tine. Spune-mi adevărul, urmă Beniamin, şi mai
povesteşte-mi: După ce oamenii din oraş găsesc goale lada şi
mormîntul, atunci, de bună seamă, se întorc, tăcuţi şi bucuroşi în
sinea lor, acasă?

— Atunci abia se pornesc chiotele de bucurie! îl corectă

Iosif, şi începe sărbătoarea bucuriei. „E gol mormîntul, gol, gol!“
strigă toţi. „Mormîntu-i gol, Adon a înviat!“ Sărută copila şi strigă:
„Slavă lui Tammuz !“ Apoi întind hore şi învîrtite, la lumina
opaiţelor, în jurul acestei pietre de aci, închinată lui Astarot. Şi în
oraşul luminat se porneşte veselia şi petrecerea, benchetuiesc şi
beau, şi văzduhul răsună de îmbucurătoarea veste. Ba chiar şi a
doua zi, oamenii se salută sărutîndu-se şi spunîndu-şi: „Cu
adevărat a înviat!“

— Da, zise Beniamin, aşa este, şi aşa mi-ai mai povestit-o.

Am uitat doar şi credeam că ei se întorc tăcuţi acasă. Ce
sărbătoare minunată, în toate ceasurile sale! Iar stăpînului i-a fost
înălţat capul pentru acest an, dar el ştie ceasul în care Ninib îl va
lovi iarăşi în crîng.

— Nu „iarăşi“, îl învăţă Iosif. Este întotdeauna singura şi

prima dată.

— Cum spui, dragă frate, aşa-i. Era nechibzuit felul cum

am vorbit, ca un puşti. Singura şi prima dată întotdeauna, căci El
este stăpînul sărbătorii. Dar gîndind bine, ca să se facă
sărbătoarea, odată trebuie să fi fost acea singură şi primă dată,
cînd Tammuz a murit şi frumosul a fost sfîrtecat, ori ba?

— Cînd Iştar piere de pe cer şi pogoară să-şi trezească fiul,

ăsta este faptul.
 — Ei, da, asta se petrece sus. Dar cum este aicea, jos? Mi-
ai vorbit de faptul întîmplat. Acum însă zi-mi povestea!

— Ei spun, răspunse Iosif, că a fost un rege Ia Ghebal, la

poalele munţilor cu creştetul alb de zăpadă, care a avut o fată,
nespus de frumoasă la chip, şi Nana, căreia îi zice acolo Astarot, a
avut chef să-l înnebunească, încît el a poftit la sîngele şi carnea lui
şi a cunoscut-o pe fiica sa.

Spunând acestea Iosif arătă în spatele lui, la semnele ce

erau crestate pe popicul de piatră lîngă care şedeau.

— Şi cum ea a rămas grea, urmă el, şi regele a văzut că

este tatăl nepotului său, l-a apucat zăpăceala, furia şi remuşcarea
şi s-a ridicat s-o omoare. Dar zeii, ştiind bine că Astarot săvîrşise
isprava, au prefăcut-o pe femeia ce purta rod într-un copac.

— În ce soi de copac?

— Era un copac sau o tufă, ori o tufă cît un copac de

groasă, răspunse losif supărat. Nu eram prin preajmă, să-ţi pot
spune ce fel de nas avea regele şi ce cercei purta doica fiicei
regelui. Dacă vrei să asculţi, atunci ascultă şi nu mă zăpăci cu
întrebări neroade, parcă ai zvîrli cu pietre în grădina mea!

— Dacă mă cerţi, să ştii că plîng, se smiorcăi Beniamin, şi

are să trebuiască să mă împaci. De aceea n-are rost să mă cerţi,
ci fii sigur că nu vreau decît să te ascult povestind!

— După zece luni, îşi urmă losif povestirea, copacul s-a

despicat şi, ce să vezi, Adonai, băiatul, a ieşit la lumină. Aşera,
vinovată de toată treaba asta, l-a văzut şi a hotărît să nu-l lase
nimănui. De aceea l-a pus la adăpost pe tărîmul umbrelor, la
stăpîna Ereşkigal. Dar nici aceasta nu voia să-l mai dea nimănui şi
a spus : „Nu-l mai dau nimănui, nu-l mai las să plece de aici, căci
aceasta este ţara fără întoarcere“.
 — Şi de ce oare nici una dintre stăpîne nu voia să-l dea
nimănui?

— Nimănui şi nici una celeilalte. Întrebi întruna şi vrei să le

ştii pe toate. Dacă însă poţi trage o încheiere dintr-un luciu asupra
altuia, atunci ajunge să se vorbească de unul, iar celălalt îţi apare
şi el limpede. Adon era fiul unei femei fermecătoare, şi Nana
însăşi fusese întrucîtva amestecată în zămislirea lui, aşa că se-
nţelege şi fără multe vorbe, că el fusese zămislit anume pentru a
fi prilej de pizmă. De aceea, cînd stăpîna plăcerilor s-a ivit în
împărăţia subpămînteană, să-l ceară, stăpîna Ereşkigal s-a speriat
pînă în adîncul sufletului şi a scrîşnit din dinţi. Ea i-a spus
paznicului porţii: „Fă precum cer datinile!“ Şi aşa stăpîna Aştarti a
trebuit să păşească prin cele şapte porţi, lăsînd la fiecare cîte o
parte din îmbrăcăminte în mîinile paznicului, basma, colan,
cingătoare, paftale şi la ultima poartă, vălul cel de pe urmă, astfel
încît a păşit goală înaintea stăpînei Ereşkigal, să i-l ceară pe
Tammuz. Atunci stăpînele şi-au făcut degetele gheare şi au prins
să se încaiere.

— Şi s-au scărmănat pentru el cu unghiile?

— Da, una şi-a înfăşurat în jurul braţului părul celeilalte şi

s-au încăierat, atît se pizmuiau de tare. După aceea, însă, stăpîna
Ereşkigal a poruncit ca stăpîna Aştarti să fie închisă în împărăţia
subpămînteană cu şaizeci de lacăte şi a năpustit asupra ei şaizeci
de boli, astfel încît pămîntul degeaba o aştepta, iar înmugurirea
încremenise şi înflorirea fusese legată. Noaptea cîmpul albea,
pămîntul năştea sare. Nici o plantă nu îmbobocea, grînele nu mai
creşteau. Taurul nu mai gonea vaca, nici măgarul nu se mai
apleca asupra măgăriţei, nici bărbatul asupra femeii. Pîntecul nu
rodea. Viaţa, părăsită de bucurie, încremenise în tristeţe.

— Vai, Iosifia al meu, grăbeşte-te să ajungi la alte ceasuri

ale poveştii, şi nu mai zăbovi la acestea! Nu pot să aud că
măgarul nu se mai apleca asupra măgăriţei şi că sarea acoperea,
ca o lepră, pămîntul. O să plîng şi atunci ţi-ai găsit bucluc cu
mine.

— Şi trimisul Domnului plînse, cînd văzu aşa, urmă Iosif,

şi-l vesti cu lacrimi pe Domnul zeilor de cele văzute. Acesta zise:
„Nu este îngăduit ca înflorirea să fie legată. Vreau să mijlocesc.“
Şi mijloci între stăpînele Astarot şi Ereşkigal, hotărînd ca Adoni să
rămînă o treime din an în împărăţia subpămînteană, o treime pe
pămînt şi o treime s-o petreacă unde îi va fi lui pe plac. Aşa l-a
adus Iştar sus pe iubitul ei.

— Unde a zăbovit însă mlădiţa copacului a treia treime?

— Asta e greu de spus. În felurite locuri. Era multă pizmă

în jurul lui şi iţe încîlcite din pricina asta. Astarot l-a iubit. Dar în
multe rînduri l-a răpit cîte un zeu şi n-a mai vrut să-l lase nimănui.

— Zeii făcuţi după chipul bărbatului şi aşa ca mine?

— Făcuţi ca tine, răspunse Iosif, asta este doar limpede şi

pe înţeles, dar la zei şi semizei lucrurile nu sînt atît de străvezii.
Mulţi nu-l numesc pe Tammuz stăpîn, ci stăpînă. Ei se gîndesc
atunci la Nana, zeiţa, dar totodată la zeul care este cu ea, sau la
el în loc de ea, căci, la urma urmei, oare este Iştar femeie? Am
văzut chipuri ale ei, şi era bărboasă. Atunci, de ce oare nu spun
„ale lui“? Iacob, tatăl nostru, nu-şi face chip. Fără îndoială că cel
mai înţelept este să nu-ţi faci chip. Dar trebuie să vorbim şi
stîngacele schimbări ale felului vorbirii nu ajung să spunem
adevărul. Este Iştar luceafărul de dimineaţă?

— Da. Şi luceafărul de seară.

— Este, va să zică, şi una şi alta. Şi am citit despre ea pe o

piatră vorba: „Seara femeie şi dimineaţa bărbat“. Cum să-ţi faci
atunci un chip — şi ce gen să alegi în vorbire, ca să nimereşti
adevărul? Am văzut chipul unui zeu, înfăţişînd apa Egiptului, care
udă ogoarele. Iar pieptul lui era jumătate sîn de femeie, jumătate
piept de bărbat. Poate Tammuz să fi fost fecioară şi n-a devenit
flăcău decît prin puterea morţii.

— Stă oare în puterea morţii să schimbe alcătuirea

trupului?

— Mortul este zeu. El este Tammuz, ciobanul, care aici se

numeşte Adonis, dar în tărîmul subpămîntean Usiri. Acolo are
mustaţa în furculiţă, chiar dacă în viaţă a fost femeie.

— Obrajii lui Mami erau deosebit de gingaşi, mi-ai spus, şi

miroseau ca petala trandafirului, cînd o sărutai. Nu vreau să-mi
fac despre ea în gînd un chip cu barbă. Dacă îmi ceri aşa ceva, am
să fiu neascultător şi n-am s-o fac.

— Nebunule, nu-ţi cer aşa ceva, spus Iosif rîzînd. Vorbesc

doar de oamenii tărîmului subpămîntean şi de gîndurile lor
privitoare la ceea ce nu este lesne de înţeles.

— Şi obrajii mei bucălaţi sînt gingaşi şi moi, constată

Beniamin şi-şi pipăi cu podul palmelor amîndoi obrajii. Şi e aşa
pentru că nu-s încă nici măcar tînăr, ci un puşti. Tu, însă, eşti tînăr.
De aceea îţi păstrezi faţa curată, fără barbă, pînă eşti bărbat.

— Da, mă păstrez curat, răspunse Iosif. Tu însă eşti curat.

Ai obrajii gingaşi ca ai lui Mami, căci mai eşti ca un înger al
Preaînaltului, al lui Dumnezeu, Stăpînul, care s-a logodit cu
neamul nostru şi cu care neamul nostru este logodit în carne prin
legămîntul lui Avraam. Căci el este mirele nostru de sînge, plin de
înfocare, iar Israil este mireasa. Dar oare Israil este mireasă sau
mire? Faptul nu este lesne de înţeles şi nu-ţi poţi face din asta o
idee, căci oricum este mire, croit să fie mireasă, sfinţit şi păstrat.
Dacă-mi închipui în mintea mea un chip al lui Elohim, este ca tata,
care mă iubeşte mai mult decît pe fraţii mei. Dar eu ştiu că pe
Mami o iubeşte în mine, pentru că eu trăiesc, iar ea a murit — şi
trăieşte acum pentru el în altă alcătuire. Eu şi mama sîntem una.
Iacob însă se gîndeşte la Rahila cînd mă priveşte pe mine, precum
oamenii din partea locului se gîndesc la Nana, cînd îi spun lui
Tammuz stăpînă.

— Şi eu mă gîndesc la Mami, cînd sînt plin de dragoste

pentru Iosif al meu, dragă Iehosif! strigă Beniamin şi-şi îmbrăţişă
fratele. Iată asta o înlocuieşte, asta-i în schimbul ei. Căci cea cu
obrajii moi a trebuit să apună de dragul vieţii mele, şi astfel
micuţul este orfan şi nelegiuit încă de la început. Tu însă eşti
pentru mine ca ea, tu mă duci de mînă în crîng, în lume, în viaţă,
tu-mi istoriseşti despre serbarea zeului în toate ceasurile sale şi-
mi împleteşti cununi, cum ar fi făcut-o ea, chiar dacă, de bună
seamă, nu-mi îngădui să port orice fel de frunze, ci cîte unele ţi le
păstrezi doar ţie. Ah, dacă nu i-ar fi fost atît de greu pe drum, încît
a trebuit să moară! Măcar să fi fost ca îmbobocitul copac, care se
deschide atît de lesne şi lasă mlădiţa să iasă! Cum spuneai tu, ce
copac să fi fost? Memoria mi-e scurtă ca picioruşele şi degetele
mele.

— Haide acum, să plecăm! zise Iosif.

Visul ceresc

În vremea aceea fraţii încă nu-i ziceau „visătorul“, dar curînd

ajunseră la asta. Dacă, deocamdată, nu-l numeau decît
„Utnapiştim“ şi „cititorul de pietre“, blîndeţea acestor nume,
gîndite ca porecle de ocară, se explică prin lipsa de imaginaţie şi
de puterea de a născoci a tinerilor. I-ar fi dat cu dragă inimă
porecle mai usturătoare, dar nu le trecea nici una prin cap, încît
au fost bucuroşi cînd i-au putut zice „visător de vise“, ceea ce era
oricum mai usturător. Dar nu venise încă ziua; flecăreala lui cu
privire la visul cu vremea, cu care îşi mîngîiase tatăl, nu izbutise
să le atragă îndeajuns atenţia asupra acestei aptitudini pline de
trufie a lui şi, dealtfel, pînă atunci nu trăncănise încă despre visele
sale, pe care le avea de mult. Cele mai tari nu li le povesti
niciodată, nici lor, nici tatălui. Cele pe care, spre nenorocirea sa,
ajunse să le povestească, erau cele întrucîtva mai modeste. Cu
Beniamin, însă, îşi dădu drumul; băieţelul apucă să audă, în
ceasuri de mare apropiere, şi cele trufaşe de tot, pe care,
altminteri, şi Iosif avea destulă stăpînire de sine să le ascundă. Nu
mai trebuie spus că puştiul, curios cum era, le asculta încîntat, cu
urechile ciulite, şi chiar îl stîrnea pe Iosif să i le spună. Dar, oricum
împovărat de melancolia a tot felul de taine încîlcite ale
crenguţelor de mirt, pe care nu fusese socotit în stare să le
poarte, nu se putea apăra, nici chiar pe cînd asculta, de o grijă
temătoare, pe care voia s-o pună pe seama vîrstei sale fragede şi
tindea astfel s-o învingă. Îngrijorarea era, din păcate îndreptăţită
în fapt, şi desigur că nimeni nu i se va putea sustrage cu totul,
faţă de nemaipomenita lipsă de modestie a unui vis ca acela ce
urmează, pe care Beniamin — numai el — l-a auzit în mai multe
rînduri. Dar tocmai acest rol de confident unic îl apăsa, firește,
destul pe băiețaș, oricît găsea că aceste mărturisiri trebuiau
făcute și oricît se simțea măgulit de ele.

De obicei Iosif povestea cu ochii închişi, cu vocea scăzută şi

apoi iarăşi izbucnind năvalnic, cu mîinile strînse pumni pe piept şi
vădit într-o stare de mare zbucium, deşi îi cerea celui ce-l asculta
să nu se lase dus de povestire şi să le primească pe toate în
linişte.

— N-ai voie să te sperii, să scoţi exclamaţii şi nici să plîngi

sau să rîzi! spunea el, altminteri nu vorbesc.

— Păi cum crezi! răspundea atunci de fiecare dată

Beniamin. Oi fi eu puşti, dar găgăuţă nu sînt. Las’ că ştiu eu cum
fac. Cîtă vreme sînt liniştit, am să uit că este un vis, şi să mă
desfăt cu adevărat. De cum încep să mă tem, însă, sau are să mă
ia cu cald şi cu rece, am să-mi amintesc că tot ce povesteşti tu e
doar vis. Asta o să-mi răcorească mintea, încît nu te voi stînjeni
defel.
 — Visam, începea Iosif, că aş fi afară, pe cîmp, la turmă, şi
eram singur printre oi, iar acestea păşteau în jurul dealului pe
care stam întins şi pe coastele lui. Iar eu eram culcat pe burtă, cu
un fir de iarbă în gură şi picioarele ridicate, iar gîndurile mi se
odihneau, ca şi mădularele. Atunci se făcu că o umbră căzu pe
mine şi pe locul pe care stam, ca de la un nor ce întunecă soarele,
şi totodată un vuiet năprasnic se auzi prin văzduh şi, cînd am
ridicat ochii, iată, era un vultur, care-şi întindea deasupra mea,
urieşeşte, aripile, cît un taur de mare şi cu coarne de taur în
frunte — umbra lui cădea asupra mea. Şi în jurul meu era un vuiet
de vînt şi de putere, căci se şi afla deasupra mea, şi m-a apucat
de mijloc cu ghearele şi m-a ridicat de la pămînt, bătînd din aripi,
răpindu-mă din mijlocul turmei tatălui meu.

— Minune! exclamă Beniamin. Nu că m-aş teme, dar n-ai

strigat oare: „Ajutor, oameni buni!“

— Din trei pricini n-am făcut-o, răspunse Iosif. Întîi că nu

era nimeni să mă audă, cît era cîmpul de mare; al doilea, că mi-a
tăiat suflarea, încît, să fi vrut, tot nu puteam striga; iar în al treilea
rînd, nici n-am vrut, căci în mine era o mare bucurie şi se făcea că
aşteptasem toate astea de mult. Vulturul mă prinsese pe la spate,
de şolduri, şi mă ţinea cu ghearele înaintea sa, capul lui era
deasupra capului meu, iar picioarele mele se bălăngăneau în vînt.
Cîteodată capul său se apleca spre mine şi mă privea cu un ochi
uriaş. Şi iată că ciocul lui de bronz grăi: „Te ţin, oare, bine, băiete,
şi nu te strîng cumva prea tare cu ghearele mele năprasnice? Le
folosesc cu multă grijă, să ştii, ca să nu te vatăm în carnea ta,
căci de-aş face-o, ar fi vai de mine!“ Eu am întrebat: „Cine eşti?“
El mi-a răspuns: „Amfiel, îngerul, sînt, căruia întruchiparea ce-o
vezi i-a fost hărăzită anume pentru acest scop. Căci nu ţi-e dat,
copile, să hălăduieşti pe pămînt, ci trebuie să fi strămutat, asta-i
hotărîrea.“ „De ce oare?“ am întrebat atunci.

„Taci chitic, mi-a spus vulturul în vuietul zborului, şi păzeşte-

ţi limba de întrebări, cum sînt silite şi toate cerurile. Căci este o
hotărîre a Atotputernicei Preferinţe, şi împotriva ei nu-i chip să
argumentezi, nici să te ridici; ia, vorbeşte şi întreabă, că ai să vezi
cum Hotărîrea te şi zdrobeşte, şi fie ca nimeni să nu-şi frigă limba
pomenind Nemaipomenitul!“ La cuvintele lui m-am potolit şi am
tăcut. Dar mi-era inima plină de o înfiorată bucurie.

— Îmi pare bine că şezi lîngă mine, în semn că totul a fost

un vis, zise Beniamin. Dar, oare, n-ai fost niţel trist, să părăseşti,
pe aripi de vultur, pămîntul şi nu ţi-a părut un pic rău de toţi cei
pe care îi părăseai, de pildă, de mititelul ăsta, care sînt eu?

— Nu vă părăseam, răspunse Iosif. Eram luat de la voi şi n-

avem încotro, dar simţeam de parcă aş fi aşteptat asta.
Dealtminteri în vis nu le ai pe toate în faţă, ci numai pe una, şi
aceasta era înfiorătoarea bucurie a inimii mele. Bucuria aceasta
era mare, şi măreţ era ce se întîmpla cu mine, aşa încît poate fi
să-mi fi părut mărunte cele de care mă întrebi.

— Nu-ţi port supărare din pricina asta, ci mă mir de tine.

— Îţi mulţumesc mult, micule Ben! Trebuie să ţii, totodată,

seama şi de faptul că zborul în sus poate mi-a tulburat memoria,
căci eram ridicat neîncetat în gheare de vultur, care mi-a spus,
după două perechi de ore: „Priveşte în jos, prietene, la pămînt şi
la mare, cum s-au făcut!“ Şi iată că pămîntul se făcuse ca un
munte, după mărimea lui, iar marea, ca apa unui fluviu. Şi după
alte două perechi de ore, vulturul mi-a zis iarăşi: „Priveşte în jos,
prietene, la pămînt şi la mare, cum s-au făcut!“ şi iată că pămîntul
se făcuse ca o livadă de pomi, iar marea, ca jgheabul de apă al
unui grădinar. După alte două perechi de ore, însă, cînd Amfiel,
vulturul, mi le-a arătat, să vezi şi să nu crezi, pămîntul era cît o
turtă, iar marea cît un coş de pîine, După această privelişte, m-a
mai ridicat două perechi de ore şi a zis: „Priveşte în jos, prietene,
cum au pierit pămîntul şi marea!“ Şi ele cu adevărat, pieriseră dar
mie nu-mi era frică.
 Vulturul a străbătut cu mine şeiakim, norii cerului, şi apa îi
curgea de pe aripi. În cenuşiul şi albul din jurul nostru, însă,
strălucea auriu, căci pe umedele insule se şi zăreau, pe ici, pe
colo, copii ai cerului şi oşteni ai armiilor în armuri de aur, ce
puneau mîinile ştreaşină şi ne căutau din ochi, iar animalele
zăceau întinse pe niște perne, şi le-am văzut ridicînd boturile şi
adulmecînd vîntul iscat de înălţarea noastră.

Am străbătut rakia, cerul înstelat, şi atunci am auzit înmiit

vuietul armoniei în urechile mele, căci ne înconjurau luminile şi
planetele, minunate în muzica numerelor lor, iar printre ele îngeri
stăteau pe piedestale de foc, în mîini cu table pline de numere, şi
le arătau stelelor, ce treceau vuind, drumul lor cu degetul, căci nu
le era îngăduit să le lase să-şi piardă calea. Şi îşi strigau unul
altuia: „Lăudată fie măreţia Domnului în locul ei“. Dar cum
treceam noi, amuţeau şi-şi plecau ochii. Mi se strîngea inima de
bucurie şi l-am întrebat pe vultur: „Încotro şi cît de sus mă vei mai
duce?“ El mi-a răspuns: „Nespus de sus şi în miazănoaptea lumii,
pe culmile ei, copilul meu. Căci este hotărît ca eu să te duc de-a
dreptul şi fără întîrziere la ultima înălţime a Arabotului, unde se
află cămările cu comori ale vieţii, păcii şi binecuvîntării, şi în cea
mai de sus încăpere, în mijlocul marelui palat. Acolo se află carul
şi tronul măreţiei, pe care de aci înainte îl vei sluji zilnic, şi vei sta
înaintea lui şi vei ţine cheile, să poţi deschide şi închide sălile
Arabotului şi vei săvîrşi ce alte lucruri îţi mai sînt menite. Eu am
spus: „Dacă am fost ales şi desemnat dintre muritori, fie. Asta nu-
mi vine eu totul pe neaşteptate.“

Atunci am văzut o cetate, înspăimîntătoare, din cristal de

gheaţă, cu crenelurile înţesate de ostaşi ai înălţimilor, care-şi
acopereau trupul pînă la picioare cu aripile lor, iar pulpele lor erau
drepte, dar picioarele le erau, aşa-zicînd, picioare rotunde, şi
străluceau ca arama netedă, lucioasă. Şi iată stăteau doi, unul
lîngă altul, cu braţele sprijinite pe spadele lor şerpeşte unduite, cu
feţe îndrăzneţe, şi aveau brazde de mîndrie între sprîncene.
Vulturul mi-a spus: „Aceştia sînt Aza şi Azael, doi dintre serafimi.
Atunci l-am auzit pe Aza spunînd către Azael: „De la şaizeci şi
cinci de mii de poşte am mirosit că soseşte. Spune-mi, însă, ce
este mirosul unui născut din femeie şi ce preţ are cel iscat din
picătura albă de sămînţă, încît îi este îngăduit să vină în cerul cel
mai înalt şi să i se dea slujbă printre noi? Şi Azael şi-a dus speriat
degetul la gură. Aza însă a spus: „Nu-i aşa, zbor cu ei pînă
înaintea Unicei Feţe şi voi îndrăzni să vorbesc, căci sînt un înger al
fulgerului şi cuvîntul meu este slobod.“ Şi amîndoi ne-au însoţit în
zbor, venind în urma noastră.

Şi prin cîte ceruri m-a dus vulturul, ţinîndu-mă de şolduri, şi

prin cîte şiruri, pline de cete cîntînd imne de laudă şi de mulţimi
de slugi de foc! Cum treceam, amuţea pentru o clipă cîntarea
laudelor şi, de fiecare dată, cîţiva dintre copiii înălţimilor hotărau
să ne urmeze, astfel încît curînd ne însoţeau, zburînd înaintea şi în
urma noastră, cîrduri de înaripaţi şi auzeam fîlfîitul aripilor lor ca
vuietul unui fluviu mare.

O, Beniamin, crede-mă! Am văzut cele şapte încăperi ale

Sebulului, clădite din flăcări, şi şapte oşti de îngeri le păzeau şi
şapte altare de flăcări erau ridicate acolo. Acolo oficia Principele
suprem, pe nume „Cine-i ca Dumnezeu?“, în splendoarea hainelor
preoţeşti, şi aducea jertfe de foc şi făcea să se ridice trîmbe de
fum de pe altarul arderii de tot.

Nu ştiu cîte perechi de ore a durat şi nu pot spune numărul

poştelor, pînă am ajuns în înălţimile Arabotului şi în al şaptelea
cat şi am păşit pe pardoseala lui, care era luminoasă şi moale şi
plăcută tălpilor mele, încît plăcerea a urcat în mine tot, pînă la
ochi, şi plînsei. Iar înaintea şi în urma noastră păşeau copiii
luminii, care ne călăuzeau şi ne urmau. Şi cel ce mă luase şi mă
ducea acum de mînă, era unul puternic, gol pînă la brîu, cu o
fustă de aur pînă la glezne, cu brăţări şi cu colane la gît şi o cască
rotundă pe păr, iar vîrfurile aripilor sale îi atingeau călcîiele.
Pleoapele le avea grele şi nasul cărnos, iar gura lui roşie surîdea
cînd îl priveam, dar el nu întorcea capul la mine.

Şi am ridicat ochii în vis: Am văzut atunci lucire de arme şi

aripi umplînd toată depărtarea şi nesfîrşite cohorte, în jurul
stindardelor lor, cîntînd cît puteau de tare slava şi războiul, şi totul
plutea depărtîndu-se de mine, ca laptele, aurul şi trandafirii. Şi am
văzut roţi trecînd, cumplite după înălţime şi grosimea obezilor, ce
străluceau ca peruzeaua, cîte patru, urmîndu-se de aproape, şi nu
le era îngăduit să se abată din drum. Iar obezile lor erau pline de
ochi, jur împrejur, la cîteşipatru roţile.

În mijloc, însă, era un munte, cu pietre scînteind ca focul, şi

pe el un palat, construit din lumina safirului; aici am intrat, mulţi
deschizîndu-ne calea şi mulţi urmîndu-ne. Iar sălile sale erau pline
de trimişi, paznici şi aprozi. Dar cînd am păşit în sala cu coloane
din mijloc, nu-i puteam vedea nici capătul, nici fundalul, căci m-au
călăuzit de-a lungul ei şi heruvimii stăteau de amândouă părţile
înaintea coloanelor şi între ele, fiecare cu cîte şase aripi, acoperite
în întregime cu ochi. Aşa am păşit printre ei, nu ştiu cît timp,
înspre Scaunul Măreţiei. Şi era văzduhul plin de strigătul celor ce
stăteau la picioarele coloanelor şi de al acelora ce stăteau, în
cohorte, în jurul Scaunului: „Sfînt, sfînt, sfînt este Domnul Zebaot,
lumile sînt pline de slava lui!“ înghesuiala din jurul Scaunului însă
era o înghesuială de serafimi, aceştia îşi acopereau cu două aripi
picioarele, şi cu două faţa, dar strecurau cîte o privire printre
pene. Şi cel ce mă luase cu el mi-a spus: „Acoperă-ţi şi tu faţa, că
aşa se cade!“ Atunci mi-am pus mîinile înaintea feţei, dar am
strecurat şi eu cîte o privire printre degete.

— Iosife, strigă Beniamin, pentru Dumnezeu, ai văzut oare

Unica Faţă?

— Am văzut-o şezînd în lumină de safir în Scaun, zise Iosif,

alcătuit ca un om şi după chipul bărbatului, într-o blîndă măreţie.
Căci firele bărbii şi, în părţi, ale tîmplelor străluceau argintiu, şi se
vedeau creţurile, bune şi adînci. Sub ochi avea pungi moi şi
obosite, iar ochii nu erau prea mari, dar căprii şi strălucitori, şi mă
căutau îngrijoraţi, pe cînd mă apropiam.

— Parcă îl văd pe Iacob, tatăl nostru, privindu-te.

— Era Tatăl lumii, răspunse Iosif, şi am căzut în genunchi,

cu faţa în jos. Atunci am auzit o voce spunînd: „Copil de om,
umblă în picioare! Căci de acum înainte ai să stai înaintea
Scaunului meu ca metatron şi fiu al Domnului, şi vreau să-ţi dau
puterea asupra cheilor, să deschizi şi să închizi Arabotul meu, şi
să fi aşezat căpetenie peste toate cohortele, căci îi eşti drag
Domnului.“ Atunci s-a auzit prin mulţimea îngerilor ca un vîjîit şi
ea un vuiet de mari oşti.

Dar iată că au păşit în faţă Aza şi Azael, pe care îi auzisem

vorbind între ei. Şi Aza, seraful, a grăit: „Doamne al tuturor
lumilor, ce fel este acesta de aici că vine pe tărîmurile cele mai
înalte, să-şi ia în primire slujba sa printre noi?“ Iar Azael a
adăugat, acoperindu-şi faţa cu două aripi, spre a slăbi înţelesul
cuvintelor sale: „Nu este iscat din picătura albă de sămînţă şi din
neamul celor ce beau nedreptatea ca apa?“ Şi am văzut pe faţa
Domnului aşternîndu-se nemulţumirea, iar cuvintele sale au sunat
nespus de aspru cînd a răspuns şi a zis: „Ce sînteţi, că vă
amestecaţi, cînd vorbesc? Îi vreau binele cui îi vreau binele şi mă
îndur de cine mă îndur. Cu adevărat, mai curînd decît pe oricare
din voi l-aş face pe el stăpîn şi domnitor în înălţimile cerului!“
Atunci iar s-a auzit vîjîit şi vuiet printre oşti şi suna ca o închinare
şi o dare înapoi. Heruvimii au bătut din aripi şi toţi slujitorii cereşti
au strigat, de-au răsunat bolţile: „Lăudată fie măreţia Domnului la
locul ei!“ Regele, însă, fără măsură şi fără cruţare spuse: „Pe
acesta pun mîna mea şi-l binecuvîntez cu trei sute şaizeci şi cinci
de mii de binecuvîntări şi-l ridic la cea mai înaltă măreţie. Îi fac
scaun, asemănător cu al meu, acoperit cu un covor din pură
strălucire, lumină, frumuseţe şi splendoare. Acest scaun îl pun la
intrarea în catul al şaptelea şi-l aşez pe el pe scaun, căci vreau să
întrec măsura. Să-l preceadă o strigare din ceruri în ceruri: Luaţi-
aminte şi prindeţi-vă inimile! Pe Enoh, sluga mea, l-am numit
principe şi puternic peste toţi principii împărăţiei mele şi peste toţi
copiii cerurilor, afară cel mult de cei opt uriaşi şi cumpliţi, care
sînt momiţi cu numele zeu după numele regelui. Şi orice înger,
care are o rugăminte la mine, să i se înfăţişeze întîi lui şi lui să-i
vorbească. Fiece cuvînt însă, ce-l grăieşte în numele meu, să-l
păziţi şi să-l urmaţi, căci principii înţelepciunii şi ai dreptei judecăţi
sînt alături de el! Iată deci strigarea care să-l preceadă. Daţi-mi
hlamida şi coroana!“

Şi Domnul a aruncat pe mine o hlamidă splendidă, în care

erau ţesute tot felul de lumini, şi m-a îmbrăcat. Şi a luat o cunună
grea, cu patruzeci şi nouă de pietre, de o neînchipuită strălucire.
Şi mi-a aşezat-o cu mîna lui pe cap, după ce mă îmbrăcase cu
hlamida, în faţa întregului norod ceresc şi m-a numit cu numele
meu: Iahu, cel mic, principele dinlănutru. Căci întrecuse măsura.

Atunci iară s-au dat înapoi înfioraţi, s-au cutremurat şi s-au

închinat toţi fiii cerului şi cu ei şi principii îngerilor, cei mari, cei
puternici şi leii Domnului, care sînt mai mari decît toate ostile şi
care îşi au slujba în faţa Scaunului Măreţiei, apoi îngerii focului, ai
grindinii, ai fulgerului, ai vîntului, ai furiei şi ai mîniei, ai furtunii, ai
zăpezii şi ai ploii, ai zilei, nopţii, ai lunii şi planetelor, care
călăuzesc cu mîinile lor destinele lumii — şi ei s-au cutremurat şi
şi-au acoperit, orbiţi, feţele.

Domnul, însă, s-a ridicat din Scaun şi întrecînd cu totul

măsura, a început să vestească, spunînd: „Iată, a fost o mlădiţă
firavă de cedru în vale, pe care am răsădit-o eu pe un munte, înalt
şi mîndru, şi am făcut din mlădiţă copac, sub care hălăduiesc
păsări. Şi pe cel ce-a fost dintre cohorte cel mai mic în zile, luni şi
ani, pe băiat, l-am făcut mai mare decît toate fiinţele, fiind eu de
neînţeles, în privinţa preferinţei şi a îndurării cu care aleg! L-am
pus să vegheze asupra tuturor comorilor sălilor Arabotului şi a
tuturor tezaurelor vieţii, păstrate în înălţimile cerului. Va fi, de
asemenea, împuternicit să lege cununile pe capetele animalelor
sfinte, să împodobească roţile de paradă cu forţă, să-i îmbrace în
splendoare pe heruvimi, să dea strălucire şi lumină coloanelor de
foc şi să-i învăluie în mîndrie pe serafimi. Mie îmi orînduieşte în
fiece dimineaţă jilţul, pentru cazul că aş vrea să mă urc în Scaunul
splendorii mele, ca să cercetez, jur-împrejur, în toate înălţimile
puterii mele. L-am îmbrăcat într-un minunat veşmînt, într-o
hlamidă plină de mîndrie şi fală. I-am încoronat capul cu o cunună
grea şi i-am dăruit din măreţia, splendoarea şi strălucirea Tronului
meu. Şi mi-a părut doar rău că n-am putut face scaunul lui mai
mare decît al meu şi splendoarea sa şi mai mare decît a mea, căci
este nesfîrşită! Numele lui însă a fost Micul Zeu!“

După această vestire s-a auzit bubuit înfricoşător de tunet şi

toţi îngerii au căzut pe feţele lor. În timp însă ce Domnul mă
alegea astfel în bucurie, carnea mi s-a prefăcut în vîlvătaie, vinele
îmi ardeau luminoase, oasele îmi erau ca pălălaia de ienupăr, cînd
ridicam pleoapele fulgera, globurile ochilor mi se rostogoleau ca
bile de foc, părul capului mi s-a făcut văpaie arzătoare,
mădularele mi-au devenit aripi de foc şi m-am trezit.

— Tremur tot, Iosife, zise Beniamin, de visul tău, căci

întrece orice măsură. Şi tu tremuri puţin, aş crede, şi eşti cam
palid, o cunosc după faptul că se vede mai bine partea întunecată
şi lucie a feţii tale, peste care treci cu cuţitul de bărbierit.

— Ce caraghios, răspunse losif. Să tremur eu de propriul

meu vis?

— Şi ai fost deci slăvit pe veci, fără întoarcere, în înălţimi

şi nu te-ai gîndit defel la ai tăi, de pildă la puştiul ăsta de aici, care
sînt eu? întrebă Beniamin.

— Poţi să-ţi închipui, oricît ai fi de neştiutor, răspunse losif,

că eram niţel cam zăpăcit de atît de neaşteptata alegere şi
predestinare şi n-am avut mult timp să-mi amintesc. Dar peste
scurtă vreme, de asta sînt sigur, m-aş fi gîndit la voi şi aş fi făcut
să veniţi după mine, ca să fiţi ridicaţi în slăvi şi voi lîngă mine,
tata, femeile, fraţii şi tu. Fără îndoială că asta ar fi fost puţin lucru
pentru mine, la nemărginita mea putere. Ascultă însă şi ţine
minte, Beniamin, căruia îi încredinţez totul, căci te socot copt la
minte şi isteţ! Nu cumva să scapi vreo vorbă despre visul meu, ce
ţi l-am povestit, faţă de tata sau, vai, faţă de fraţi, că l-ar putea
răstălmăci!

— Odată cu capul, nu! răspunse atunci Beniamin. Ar fi de

neiertat! Prea uşor uiţi deosebirea dintre un puşti şi un găgăuţă,
deşi este una din cele mai însemnate. Nici măcar în vise nu vreau
să-mi treacă prin minte să pălăvrăgesc măcar o vorbuliţă despre
ce ţi-a dat ţie prin cap în vis. Dar tu însuţi, Iosife, dacă mi-este
îngăduit să te rog, păzeşte-te tu, mai bine, fii atît de bun, dragule,
fă-o pentru mine! Mie îmi vine uşor, căci recunoştinţa pentru
încrederea arătată mă împiedică să mă ia gura pe dinainte. Pe
tine, însă, aşa ceva nu te împiedică, pentru că e visul tău şi eşti
mai plin de el decît mine, căruia i-ai împrumutat doar din
splendoarea şi strălucirea visului său. De aceea, gîndeşte-te la cel
mic, dacă simţi îndemnul să povesteşti cum Domnul te-a ales în
mijlocul bucuriilor! Eu, dinspre partea mea, socot alegerea
potrivită şi mi-e ciudă pe Aza şi Azael, care s-au amestecat acolo
în vorbă. Dar pe tata l-ar năpădi grijile amărîndu-l, după felul lui,
iar fraţii ar face bale la gură şi ar scuipa de silă şi, în pizma lor, s-
ar răzbuna pe tine. Căci sînt neciopliţi înaintea Domnului, asta o
ştim amîndoi.

CAPITOLUL PATRU
VISĂTORUL
Vălul multicolor
 Fiii Liei se întoarseră în mare grabă la Hebron, venind de la
păşunile Sihemului, nu cum era prevăzut, la muncile recoltei, ci
încă de noaptea lunii pline de primăvară. Veneau, chipurile,
pentru a mînca oaia de Pesah cu tatăl lor şi a observa cu el luna,
în realitate însă pentru că primiseră o ştire îngrijorătoare,
privindu-i de aproape pe toţi fraţii, de al cărei adevăr trebuiau să
se încredinţeze neapărat, la faţa locului, cu proprii ochi, fie că mai
era ceva de schimbat ori ba. Împrejurarea era în atît de
însemnată şi de înspăimîntătoare, încît fiii slujnicelor se grăbiseră
să-l delege pe unul dintr-înşii şi-l puseră să facă greaua călătorie
de patru zile de la Hebron la Sihem, numai ca să le ducă ştirea
fraţilor aflaţi departe. Bineînţeles, solia fusese încredinţată lui
Neftali, cel sprinten. La drept vorbind, în ce privea iuţeala, era
totuna cine făcea călătoria. Neftali tot pe măgar călărea şi, la
adică, nu avea nici o însemnătate dacă o pereche de picioare
lungi sau scurte se bălăngăneau de-a dreapta şi de-a stînga
măgarului: drumul cerea oricum vreo patru zile. Dar Neftali, fiul
Bilhei, era cel de care se legase ideea de iuţeală; rolul de trimis
era, după o statornică înţelegere, al său şi, deoarece şi gura tot
repede îi mergea, se nimerea că, prin el, măcar în ultima clipă,
fraţii ar afla ceva mai degrabă cum stăteau lucrurile, decît prin
altul.

Ce se întîmplase? Iacob îi făcuse lui Iosif un dar.

Nimic nou într-asta. „mielul“, „vlăstarul“, „băiatul cerului“,

„fiul fecioarei“ şi cum i-o mai fi spus tatăl cititorului de pietre, cu
nume arbitrar-sentimentale, primise dintotdeauna, pe sub mînă,
ca dar şi gingaşă atenţie, felurite obiecte, dulciuri, oale frumoase,
pietre-talisman, găitane de purpură, scarabei, pe care fraţii
vedeau apoi, încruntînd din sprîncene, că Iosif le socotea, în chip
firesc, ale sale, iar ei se simţeau nedreptăţiţi; avuseseră timp să
se înveţe cu nedreptatea, o nedreptate principială şi subliniată
aproape didactic. Acesta însă era un dar îngrijorător şi cu un
înţeles, cum era de temut, hotărîtor; însemna o jignire pentru ei
toţi.

Iată cum se întîmplaseră lucrurile. Era vremea de stat în

corturi, ploile tîrzii începuseră. Iacob se retrăsese, după-amiaza, în
„casa lui de păr“, a cărei ţesătură împîslită, neagră, din păr de
capră, întinsă peste nouă pari zdraveni şi fixată cu frînghii
puternice de ţăruşi bătuţi în pămînt, oferea adăpost sigur şi fără
cusur împotriva binecuvîntatei ploi. Era cortul cel mai mare al
aşezării destul de risipite şi, ca bărbat bogat ce ţinea să le dea
femeilor un adăpost deosebit de al său, stăpînul locuia singur în
acest cort, deşi era împărţit în două încăperi printr-un fel de
perdea prinsă, din faţă pînă în fund, de parii din mijloc. Una din
încăperi slujea drept magazie personală şi cămară de bucate: şei
de cămile şi coburi, covoare nefolosite, păstrate sul sau
împăturite, rîşniţe felurite şi alte asemenea obiecte gospodăreşti
se aflau pe jos, de pari erau atîrnate burdufuri cu cereale, unt,
apă de băut şi vin de palmier, tescuit din curmale fermentate în
apă.

Cealaltă încăpere servea drept locuinţă binecuvîntatului şi, în

condiţiile nestatornice de trai, pe jumătate de beduin, vădea
multe înlesniri, la care ţinea, căci avea nevoie de ele. Refuzul unei
legări moleşitoare de binefacerile oraşului nu-l împiedica să simtă
nevoia unei anumite bunăstări, cînd se retrăgea de lume în
însingurarea sa, pentru contemplare şi meditare asupra
Domnului. Cu o deschidere de un stat de om în faţă, încăperea
era acoperită pe jos cu pîslă, peste care mai erau întinse covoare
călduroase, cu o ţesătură multicoloră, dintre care unele atîrnau şi
pe pereţi, îmbrăcînd pe dinăuntru pînza cortului. În fund, se vedea
un pat, din lemn ce cedru, cu picioarele de bronz, acoperit cu
perne şi pături. Mai multe lămpi de ceramică, pe postamente
împodobite cu desene, cupe plate, cu bot scurt pentru feştilă,
ardeau aici necontenit, căci ar fi fost sărăcăcios şi nedemn de un
binecuvîntat să doarmă pe întuneric şi, chiar şi în timpul zilei,
slugile aveau grijă să fie mereu ulei în lămpi, să nu se poată folosi
la propriu o expresie care, la figurat, avea un subînţeles dintre
cele mai rele, adică să nu se poată spune că lampa lui lacob s-a
stins. Căni mari pictate, cu toartă, din piatră de calcar, stăteau pe
capacul neted al unui sipet din lemn de sicomor, ai cărui pereţi
erau împodobiţi cu intarsii de ceramică cu glazură albastră.
Capacul altui sipet, sculptat şi cu inscripţii, în schimb, era bombat.
Nu lipsea, într-un colţ, găleata cu jăratic, căci lacob era friguros.
Scăunele joase se aflau pretutindeni, dar se şedea rar pe ele, mai
curînd erau folosite ca mici măsuţe; pe una se afla un mic turn de
fumigaţie, prin ale cărui deschideri, ca ferestrele, se ridicau nouri
subţiri, mirosind suav a scorţişoară, gumă de styrax şi galbanum;
pe alt scăunel se afla un obiect ce vădea bogăţia proprietarului:
un obiect de preţ, o podoabă de aur, de provenienţă feniciană, un
pocal plat cu un picior subţire, pe care se vedea, acolo unde îl
prindeai cu mîna, o figură de femeie cîntînd la un instrument.

lacob şedea cu Iosif aproape de intrare, pe perne, de o parte

şi de alta a unui scăunaş scund, cu tăblia de bronz gravată, pe
care era deschisă tabla de joc. Îşi chemase fiul la el pentru
această distracţie, la care înainte Rahila fusese partenera lui.
Afară ploaia răpăia peste măslini, tufe şi pietre, asigurînd, cu voia
Domnului, bucatelor văii umezeala trebuincioasă pentru a îndura
soarele începutului de vară, pînă la recoltă. Vîntul făcea să
clămpăne uşor inelele cortului, de care se legau funiile de
întindere.

losif îl lăsa pe tată să cîştige la joc; intrase dinadins în cîmpul

numit „deochiul“ şi rămase astfel fără sorţi de izbîndă, încît Iacob
îl bătu în cele din urmă, bucuros şi mirat, căci jucase cu gîndul
aiurea. Mărturisi că fusese zăpăcit şi că norocul avusese mai mare
parte în acest sfîrşit decît isteţimea sa.

— Dacă nu greşeai atît de curînd, copilul meu, zise el, ar fi

trebuit fără doar şi poate să pierd eu, căci nu eram cu gîndul la
joc, şi am făcut fără îndoială greşeli grave, tu însă ai jucat cu
iscusinţă şi n-ai uitat nimic pentru a-ţi alunga ghinionul. Felul tău
de joc aminteşte mult de cel al lui Mami, care m-a prins adeseori
la strîmtoare. Recunosc la tine, cu emoţie, şi felul ei de-aş muşca
degetul mic cînd chibzuia, cît şi anumite viclenii şi trucuri care-i
plăceau.

— Ce folos? replică losif şi se întinse, dînd capul pe spate,

întinzînd un braţ şi îndoindu-l pe celălalt spre umăr. Rezultatul
vorbeşte împotriva mea. Dacă tăicuţul a învins fiindu-i gîndurile
aiurea, cum i-ar mai fi mers copilului, de-ar fi avut de înfruntat
întreaga lui atenţie? Partida s-ar fi terminat repede.

— Experienţa mea este mai veche, zîmbi Iacob, şi şcoala

mea cea mai bună, căci încă de băiat am jucat cu Isaac, bunicul
tău dinspre partea mea, şi mai tîrziu, destul de des, cu Laban,
bunicul tău dinspre partea Gingaşei, în ţara Naharaim, dincolo de
apă, de asemenea un jucător dîrz şi prevăzător.

Şi el îi lăsase în mai multe rînduri pe Isaac şi Laban să

cîştige, dacă dorea cu orice chip să fie bine dispuşi, dar nu-şi da
seama că acum losif ar fi putut face acelaşi lucru.

— Este adevărat, urmă el, că azi am greşit mult. Deseori

m-au năpădit gînduri, ce m-au făcut să uit de poziţia pietrelor, şi
iată, chibzuiam la sărbătoarea ce se apropie şi la noaptea de
jertfă care vine, cînd înjunghiem oaia după apusul soarelui şi
muiem bucheţelul aromat de isop în acest sînge, pentru a unge
stîlpii corturilor cu el. Căci este noaptea trecerii şi a cruţării de
dragul jertfei, iar sîngele pe stîlpi este pentru cel ce bîntuie locul o
potolire şi un semn că primul născut a fost jertfit întru împăcare şi
în schimbul oamenilor şi vitelor ce ar fi poftit să le sugrume. În
legătură cu aceasta am căzut adeseori pe gînduri, căci omul
săvîrşeşte multe şi, iată, nu ştie ce săvîrşeşte. Dacă ar şti, însă, şi
s-ar gîndi la ce face, s-ar putea să i se întoarcă maţele pe dos şi
să-i vină să verse de greaţă, cum mi s-a întîmplat de mai multe ori
în viaţă, de pildă, prima dată, cînd am aflat că Laban şi-a
înjunghiat, ca jertfă, cîndva, la Sinear, peste Prat, primul lui
fecioraş, şi l-a pus într-un chiup la temelia casei, pentru a o feri de
rele. Crezi că asta i-a adus binecuvîntarea? Nu, ci dimpotrivă,
blestem şi neputinţă, şi dacă n-aş fi venit eu şi-aş fi adus cît de cît
viaţă în casă şi gospodărie, toate ar fi rămas jalnice, şi n-ar fi
apucat să mai rodească vreodată în soţia lui, Adina. Şi totuşi
Laban nu şi-ar fi zidit fecioraşul, dacă în alte vremi asemenea
jertfă nu le-ar fi adus binecuvîntarea unor străbuni dinaintea lui.

— Iată că o spui, răspunse Iosif, care-şi încrucişase mîinile

pe după ceafă, şi mă lămureşti cum s-au întîmplat lucrurile. Laban
a ascultat de un obicei învechit şi a săvîrşit cu aceasta o mare
greşeală. Căci pe Domnul îl scîrbeşte ce-i învechit, vrea să-l
depăşească prin noi şi l-a şi depăşit, el respinge şi blestemă una
ca asta. De aceea, dacă Laban ar fi înţeles pe Domnul şi şi-ar fi
priceput vremurile, ar fi înjunghiat, în locul băieţaşului, un ied, ar
fi uns cu acest sînge pragul şi uşorii, ar fi împlinit astfel voia, iar
fumul jertfei sale s-ar fi ridicat drept spre cer.

— Iată, că iar vorbeşti, răspunse Iacob, şi dai glas

gîndurilor mele înainte ca eu să le fi dus la capăt şi-mi iei vorba
din gură. Căci gîdele nu pofteşte numai sînge de animal, ci şi
sînge de om, şi nu numai de grija turmei îi potolim pofta cu
sîngele animalului cu care s-au mînjit uşorii, ca şi cu cina de jertfă,
pe care o ţinem temeinic şi grăbit la vreme de noapte, ca pînă în
zori să nu rămînă nimic din friptură. Ce friptură o fi asta, dacă stai
să te gîndeşti, şi oare oaia, cînd o înjunghiem, ispăşeşte numai
pentru turmă? Ce-am înjunghia şi am mînca dacă am fi nerozi ca
Laban, şi ce s-a înjunghiat şi s-a mîncat în vremurile scîrnave?
Oare ştim măcar ce facem sărbătoreşte, cînd mîncăm, şi n-ar
trebui, de-am sta să ne gîndim, să ne vină sus ce este jos, să ni se
întoarcă maţele, încît să vărsăm?

— Las’ să facem şi să mîncăm, spuse Iosif cu glas tare, pe

un ton nepăsător, legănîndu-se în mîinile împreunate după ceafă.
Datina şi friptura sînt bune, şi dacă sînt o dezlegare, ne
desprindem şi noi bucuroşi de cele scîrnave, pricepîndu-l pe
Domnul şi pricepînd vremurile! Iată, uite un copac — exclamă el şi
arătă cu mîna întinsă înlăuntrul cortului, ca şi cum zisul copac s-ar
fi putut vedea acolo — este măreţ la trunchi şi la coroană, sădit
de străbuni pentru plăcerea urmaşilor. Vîrfurile se clatină lucind în
vînt, în timp ce rădăcinile sale sînt prinse în piatră şi ţărînă, în
adîncul întunecat. Oare ştie veselul vîrf ceva de mîloasa rădăcină?
Nu, ci a crescut din ea, cu ajutorul Domnului, se leagănă în vînt şi
nu se gîndeşte la ea. Aşa este, îmi pare, cu datina şi scîrna, şi ca
sfintele obiceiuri să ne priască, las’ ca tot ce este jos să şi rămînă
jos.

— Drăguţă, drăguţă, asemuirea ta, spuse Iacob şi-şi

mîngîie barba, apucînd-o din părţi şi prefirînd-o prin mînă. Isteaţă
şi bine scornită! Asta nu împiedică deloc ca meditarea să rămînă
necesară, ca şi grija şi neliniştea, care au fost partea lui Avraam şi
sînt partea noastră acum şi totdeauna, pentru a ne desprinde de
ceea ce Domnul vrea să depăşească prin noi şi poate a şi depăşit,
aceasta este grija. Răspunde-mi tu: Cine este gîdele şi ce
înseamnă colindul lui? Oare nu trece luna în noaptea sărbătorii,
frumoasă şi plină, prin strungă, punctul de miazănoapte şi de
zenit al drumului ei, locul unde ea se întoarce în deplinătatea sa?
Dar punctul de miazănoapte este al lui Nergal, ucigaşul; a lui este
noaptea, Sin domneşte asupra nopţii pentru el, Sin este la
această serbare Nergal, iar gîdele care trece şi pe care noi îl
împăcăm este Roşul.

— E-adevărat, spuse Iosif. Abia ne gîndim la asta, dar el

este.

— Aceasta este neliniştea, urmă Iacob, care mi-a abătut

gîndurile de la joc. Căci astrele ne hotărăsc sărbătorirea, luna şi
Roşul, care fac schimb în această noapte, şi unul trece în locul
celuilalt. Se cade însă oare să trimitem sărutări cu vîrful degetelor
astrelor şi să serbăm aventurile lor? Nu trebuie oare să ne mîhnim
pentru Domnul şi pentru Timp, chiar dacă ne mai şi pricepem şi
nu păcătuim oare faţă de amîndoi, dacă îi oprim în loc, prin
lenevos obicei, la scîrna pe care vor s-o depăşească împreună cu
noi? Mă întreb, cu adevărat, dacă nu ar fi treaba mea să mă duc
sub copacul învăţăturii şi să adun oamenii, ca să audă îngrijorările
mele şi să asculte temerile mele în legătură cu serbarea de
Pesah.

— Tăicuţul meu, spuse Iosif, aplecîndu-se înainte şi

punîndu-şi mîna pe mîna bătrânului, lîngă tabla de joc, pe care i
se vedea înfrîngerea, prea are sufletul neînduplecat, trebuie să-l
rog ca neînduplecarea aceasta să nu-l împingă la pripeală şi
nimicire. Dacă se poate socoti întrebat, copilul te sfătuieşte să
cruţi serbarea şi să nu te arăţi zelos s-o strici din pricina istoriilor
ei, în locul cărora poate, cu timpul, ar putea trece alta, ce ai
povestit-o atunci la cina cu friptură; de pildă, ocrotirea lui Isaac,
care ar fi foarte potrivită, ori, dacă nu, aşteptăm în timp, poate că
Domnul îşi va dovedi odată măreţia faţă de noi printr-o mare
mîntuire sau cruţare — şi pe aceea o vom pune atunci la temelia
serbării şi vom cînta imne de laudă. A vorbit alinător prostuţul?

— Ca un balsam, răspunse Iacob. Nespus de înţelept şi

mîngîietor, ceea ce tocmai cuprind cînd spun „ca un balsam“.
Căci în vorbirea ta ai apărat datina şi, totodată, viitorul, ceea ce
trebuie socotit întru cinstea ta. Şi ai vorbit pentru o aşteptare,
care să fie totodată un mers înainte, de aceea rîde sufletul meu
către tine, Iosif-el, tu, vlăstar din cea mai gingaşă tulpină, vino să
te sărut!

Şi, aplecîndu-se peste tabla jocului, luă capul frumos al lui

Iosif între mîinile sale şi-l sărută, fericit pînă în rărunchi că îl are.

— Dacă aş şti măcar, spuse băieţandrul, de unde îmi

poate veni deşteptăciunea în acest ceas şi o cît de mică agerime
a minţii, să întîmpin cu ele, în convorbire, înţelepciunea stăpînului
meu! Dacă ai spus că ţi-au fugit gîndurile în timpul jocului, ca să
mărturisesc cinstit, şi mie mi-au fugit nu mai puţin. Mereu către
acelaşi lucru îmi fugeau de la pietrele jocului, şi elohimii ştiu cum
de-am izbutit să fac faţă şi atît cît am izbutit.

— Încotro îţi fugeau gîndurile, copilaşule?

— Ah, răspunse băiatul, ai să ghiceşti uşor. Un cuvînt îmi

zumzîie în ureche zi şi noapte, pe care tăicuţul mi l-a spus nu
demult la fîntînă; asta mi-a alungat liniştea, încît mă chinuie
curiozitatea, orice aş face, căci a fost un cuvînt de făgăduială.

— Dar ce am spus şi ce făgăduială ţi-am făcut?

— O! o! las’ că ştii despre ce e vorba! îţi citesc pe faţă, că

ştii! Ai avea de gînd, spuneai tu — ei? „Am de gînd, ziceai tu, să-ţi
fac un dar, care să-ţi bucure inima şi să te înveşmînteze.“ Asta ai
spus, cuvînt cu cuvînt. Prea bine mi s-a întipărit în minte şi-mi
sună în ureche neîncetat. Ce avusese în gînd tăicuţul cu această
făgăduială?

Iacob roşi şi Iosif băgă de seamă. Era o roşeaţă slabă,

trandafirie, care se ridica în obrajii lui uscaţi, de moşneag, iar
ochii i se împăienjeniră de o uşoară stînjeneală.

— Da’ de unde, nu era nimic, zise el, apărîndu-se.

Degeaba îşi face copilul gînduri. Am spus-o într-o doară, fără o
părere sau o intenţie anume. Nu-ţi dărui eu una şi alta, cînd mă
împinge inima? Aşadar, acesta a fost înţelesul, că la ceasul
potrivit am să-ţi dăruiesc ceva frumos...

— Nu-i aşa! nu-i aşa! strigă Iosif şi, sărind în picioare, îşi
îmbrăţişă tatăl. Acest om înţelept şi bun nu spune nimic într-o
doară, asta ar fi chiar nemaipomenit! Ca şi cum nu i-aş fi citit pe
faţă, vădit şi limpede, că nu vorbea defel în gol, ci avea în vedere
un obiect, şi nu unul oarecare, ci unul deosebit şi splendid, şi mi-l
hărăzea. Dar nu mi l-ai hărăzit doar în gînd, ci mi-ai pomenit de el
şi mi l-ai făgăduit. Să nu ştiu, oare, eu ce-i al meu şi ce mă
aşteaptă? Îți pare de crezut că mi-aş putea afla liniştea şi ţi-aş
putea da pace, pînă n-o ştiu?
 — Cum mai stărui şi mă mai încolţeşti! spuse bătrînul,
ajuns la strîmtoare. Nu mă mai zdruncina şi ia mîinile de pe
urechile mele, să nu arate ca şi cum te-ai purta rău cu mine. S-o
ştii — poţi s-o ştii, de ce nu, ţi-o spun şi recunosc că m-am gîndit
la ceva anume, nu la una sau alta! Ascultă, deci, şi dă-mi drumul!
Ştii acel ketônet passîm al Rahilei?

— O îmbrăcăminte de a lui Mami? Cumva un veşmînt de

sărbătoare? Ah! înţeleg, vrei să-mi faci din veşmîntul ei...

— Ascultă, Iehosif! Nu înţelegi nimic. Ascultă şi învaţă!

După ce am slujit pentru Rahila şapte ani şi se apropia ziua cînd
aveam s-o primesc întru Domnul, Laban a vorbit către mine:
„Vreau să-i dăruiesc un văl, ca mireasa să se învăluie în el şi să se
închine lui Nana şi să fie sfinţită. De mult, a spus el, am cumpărat
de la un pribeag acest văl pentru ochi şi l-am păstrat în sipet, ca
pe un lucru de preţ. Ar fi aparţinut pe vremuri unei fiice de rege şi
ar fi fost îmbrăcămintea feciorelnică a fetei unui suveran, ceea ce
e de crezut, atît de măiestru este brodat în întregime cu tot felul
de chipuri ale idolilor. Rahila să-şi învăluiască, însă, capul cu vălul
şi să fie ca una dintre fecioarele lui Enitu şi ca o mireasă a cerului,
în iatacul turnului Etemenanki.“ Cam aşa a vorbit demonul către
mine. Şi el n-a minţit cu aceste cuvinte, căci Rahila a primit vălul
şi era de o minunăţie fără seamăn cînd şedeam la nuntă şi eu am
sărutat chipul lui Iştar. După ce i-am dat însă miresei floarea, i-am
ridicat vălul, ca s-o văd cu mîini văzătoare. Era Lia, pe care
demonul o strecurase prin viclenie în iatac, aşa încît fusesem doar
părelnic fericit, nu însă într-ade văr — cum să nu înnebuneşti, cînd
te pierzi în asemenea gînduri, de aceea trec peste ele. Dar în
presupusa mea fericire am fost chibzuit şi am pus sfînta ţesătură
împăturită pe un jilţ aflat acolo şi i-am spus miresei: „Să-l lăsăm
moştenire peste generaţii şi să-l poarte, din cei fără număr, cei
aleşi“.

— A purtat şi Mami ţesătura asta la vremea ei?

 — Nu este o ţesătură oarecare, este o minunăţie. Este un
veşmînt ce poate fi folosit în felurite chipuri, lung pînă la glezne,
cu mîneci, ca omul să se îmbrace în el după gustul şi frumuseţea
sa. Mami? A purtat vălul şi l-a păstrat ca al ei. L-a împăturit şi l-a
aşezat cu grijă, cînd am plecat şi am rupt prăfuitele zăvoare şi l-
am înşelat pe Laban, demonul. Ne-a însoţit mereu, şi cum Laban l-
a păstrat ani lungi în sipetul său, aşa am făcut şi noi.

Ochii lui Iosif iscodeau prin cort şi se opriră la lăzi. Întrebă:

— Este aproape de noi?

— Nu prea departe.

— Şi stăpînul meu vrea să mi-l dăruiască?

— L-am hărăzit copilului.

— Menit mie, făgăduit!

— Dar pe mai tîrziu! Nu îndată, nu acum! strigă neliniştit

Iacob. Fii înţelept, copile, şi mulţumeşte-te deocamdată cu
făgăduiala. Vezi lucrurile nu sînt încă limpezite şi Domnul încă nu
s-a hotărît cu privire la ele în inima mea. Fratele tău, Ruben, a
căzut în păcat şi am fost nevoit să-l dezbrac de dreptul primului
născut. Oare eşti tu la rînd acuma să te îmbrac cu acest drept şi
să-ţi înmînez acel ketônet? S-ar putea răspunde: Nu, căci după
Ruben s-a născut Iuda şi s-a născut Levi şi Simeon. S-ar putea
răspunde: Da, căci dacă primul născut al Liei a căzut şi a fost
blestemat, urmează primul născut al Rahilei. Asta este îndoielnic
şi nelămurit; trebuie să aşteptăm şi să cercetăm semnele, să
vedem cum se limpezesc. Dacă te îmbrac însă pe tine, s-ar putea
fraţii s-o răstălmăcească, în sensul Binecuvîntării şi alegerii, şi să
se ridice cu mînie împotriva ta şi a mea.

— Împotriva ta? întrebă Iosif cu cea mai mare mirare...

Aproape că nu-mi vine să-mi cred urechilor! Nu eşti tu tatăl şi
stăpînul? Nu te poţi tu oare scula, dacă ei cumva crîcnesc, şi să
ridici glasul şi să grăieşti către ei: „Eu dau cui dau şi mă îndur de
cine mă îndur! Cine sînteţi voi să vă amestecaţi în vorbă? Pe el
vreau să-l îmbrac cu hlamida mai curînd decît pe oricare dintre voi
şi cu acel ketônet passim al mamei sale!“ Dealtfel am încredere în
urechile mele; sînt tinere şi aud bine. Mai ales cînd vorbeşte
tăicuţul le ciulesc să aud bine de tot. N-ai spus pe vremuri
miresei: „Vălul să-l poarte primii născuţi din cei fără număr“. Oare
n-ai spus asta? N-ai spus-o? Nu? Cine ziceai tu să-l poarte?

— Lasă asta, diavole! Pieri dinaintea mea şi nu te mai

linguşi pe lîngă mine, nu cumva nebunia ta să treacă asupra mea!

— Tăicuţule, vreau să văd vălul!

— Să-l vezi? A-l vedea nu înseamnă a-l avea. Dar a-l vedea
înseamnă să vrei să-l ai. Fii înţelegător!

— Să nu văd eu ce-i al meu, şi-mi este menit? Să facem

deci aşa: Eu mă ghemuiesc aici, ca legat şi nu mă clintesc din loc.
Tu însă te duci şi-mi arăţi sărbătorescul văl, îl iei şi-l ţii înaintea ta,
cum îi arată neguţătorul din Hebron în dugheană cumpărătorului
marfa şi face să cadă ţesătura în falduri în jurul său, pe dinaintea
ochilor celui ce o rîvneşte. Acela însă este sărac şi n-o poate
cumpăra. Atunci, neguţătorul o ascunde iar.

— Fie, în numele Domnului! Deşi pentru un ochi străin ar

cam arăta de parcă mă joci cum vrei. Rămîi locului, unde eşti!
Şezi pe piciorul tău, cu mîinile la spate! O să-ţi arăt ce trebuie
cîndva să fie al tău, în anumite împrejurări.

— Care este de pe acum al meu! strigă Iosif după el. Doar

că nu-l am încă!

Îşi frecă ochii cu pumnii, se pregăti să privească, lacob se

duse la sipetul boltit, trase zăvoarele şi dădu capacul peste cap.
Scoase felurite lucruri de îmbrăcăminte calde, ce se aflau
deasupra şi, mai la fund, mantii şi pături, şorţuri, basmale, cămăşi
şi le aruncă pe jos, grămadă, fără să le despăturească. Găsi vălul
la locul ştiut, îl luă, se întoarse, îl lăsă să se desfacă din falduri şi-l
întinse cît era de lat.

Băiatul se minuna. Trase aer în piept pe gura deschisă şi

rîzătoare. Broderiile cu fir metalic sclipeau la lumina lămpii.
Licăririle de argint şi aur erau cîteodată mai puternice în braţele
neliniştite ale bătrînului decît lumina mai dulce a culorilor,
purpura, albul, verdele-măsliniu, trandafiriul şi negrul semnelor şi
chipurilor, al stelelor, porumbeilor, copacilor, zeilor, îngerilor,
oamenilor şi animalelor, în ceaţa albăstrie a fondului ţesăturii.

— Cereştilor aştri! izbucni Iosif într-o invocare. Cît e de

frumos! Tăicuţule neguţător, ce-i arăţi, oare, cumpărătorului în
dugheana ta? Ăsta-i Ghilgameş, ţinînd leul în braţe, îl recunosc de
departe! Iar dincolo, cum văd, luptă unul cu un grifon şi ridică
asupra lui măciuca. Stai, aşteaptă! O, Zebaot, ce de-a animale!
Ăştia sînt iubiţii zeiţei, armăsarul, liliacul, lupul şi pasărea bălţată!
Ci lasă-mă să văd, să văd! Bieţii ochi ai copilului ard de încordarea
privitului, la depărtarea asta ce mă desparte de văl. Asta să fie
perechea de oameni-scorpioni, cu cozile terminate cu cîte un ac?
Sigur nu sînt, dar aşa îmi pare, chiar dacă, după cum este de
înţeles, ochii îmi cam lăcrimează. Aşteaptă, neguţătorule, mă trag
mai aproape, tot şezînd pe picior, cu mîinile la spate. Oh,
elohimilor, de aproape e şi mai frumos încă, şi toate devin clare!
Ce fac duhurile astea bărboase în copac? ÎI fecundează... Şi ce stă
scris? „Mi-am dezbrăcat — iată — veşmîntul, să-l îmbrac oare — la
loc?“ Minunat! Mereu zeiţa Nana cu porumbelul, soarele şi luna...
Trebuie să mă ridic! Trebuie să mă scol în picioare, neguţătorule,
nu văd partea de sus: curmalul în coroana căruia o zeiţă întinde
braţele ce poartă merinde şi băutură... îmi dai, fireşte, voie să
ating vălul. Asta, sper, nu costă nimic, dacă îl ridic grijuliu cu
mîna, să simt cît este de uşor şi de greu, cînd îl cîntăreşti, cît de
greu şi de uşor în amestec... Neguţătorule, sînt sărac, nu pot
cumpăra vălul. Neguţătorule, dăruieşte-mi-l! Doar ai atîta marfă,
hai, lasă-mi mie vălul! Împrumută-mi-l, fii atît de bun, să mă arăt
oamenilor îmbrăcat cu el, spre cinstea dughenei tale! Nu?
Nicidecum? Sau şovăi cumva? Şovăi doar un pic mic de tot şi, pe
de altă parte, cu toată severitatea, ai vrea totuşi să-l port? Nu, mă
înşel, picioarele îţi sînt obosite şi braţele şovăitoare, că ai stat atît
cu ele întinse să-mi arăţi vălul. De mult prea multă vreme te
munceşti... Dă-l! Cum se poartă? Cum trebuie să-i cadă faldurile?
Aşa? Şi aşa? Şi, cumva, şi aşa? Cum îţi place? Nu arăt ca pasărea
păstorului cu penajul multicolor? Veşmîntul de văl a lui Mami —
cum îi şade oare fiului?

Fireşte că arăta ca un zeu. Cumpănind lucrurile, efectul era

de aşteptat, iar tainica dorinţă de a-l stîrni nu-l ajutase pe Iacob în
împotrivirea sa. Abia izbutise Iosif, cu mijloace a căror viclenie şi
gingăşie este bine să le recunoaştem fără a ne mai indigna, să ia,
în joacă parcă, vălul-veşmînt din mîinile bătrînului în ale sale, că
şi-l drapase, frumos şi cu fantezie, în jurul său, cu trei, patru
gesturi şi mişcări, a căror siguranţă vădea o pricepere înnăscută.
Vălul îi acoperea capul, îi cuprindea umerii şi cădea în cute în jurul
trupului său tînăr, porumbeii de argint scînteiau, broderiile
multicolore îţi luau ochii, iar faldurile lungi ale vălului îl arătau mai
înalt decît era de fapt. Mai înalt? Dacă ar fi fost numai atît! Dar
somptuosul văl îi venea atît de bine, încît ar fi fost foarte greu să
se mai opună vreo contrapondere critică, moderatoare, reputaţiei
sale între oameni, vălul îl făcea atît de gingaş şi frumos, încît nu
mai era firesc şi, într-adevăr, se învecina cu divinul. Cel mai rău
era că asemănarea cu mama sa, la frunte, sprîncene, forma gurii,
privire, nu sărise niciodată atît de vădit în ochi ca datorită acestui
veşmînt — în ochii lui Iacob — astfel încît i se umplură de lacrimi
şi i se părea chiar că o vede pe Rahila în sala lui Laban, în ziua
împlinirii.

Zeiţa mamă i se înfăţişa zîmbind, în băiat, şi întreba:

— Mi-am îmbrăcat veşmîntul — oare să-l mai dezbrac?

 — Nu, păstrează-l, păstrează-l, zise tatăl; şi în timp ce zeul
dispăru, bătrînul, ridicîndu-şi fruntea şi mîinile, murmură o
rugăciune.

Sprintenul

Vîlva a fost imensă. Beniamin a fost primul căruia Iosif i s-a

arătat cu vălul, cu veşmîntul multicolor; dar Beniamin nu era
singur, era la ţiitoarele lui Iacob, acolo îl găsi fratele împodobit.
Intră la ele în cort şi spuse:

— Ziua bună, vin doar întâmplător. Femeilor, fratele meu

mai mic este oare pe aici? Ia te uită, Ben, eşti aici, ziua bună de
multe ori! Voiam numai să văd cum o mai duceţi. Ce faceţi,
dărăciţi inul? Şi Turtura vă ajută şi el, cît se pricepe? Ştie careva
pe unde este Eliezer, bătrînul?

Turtura însă (cuvîntul însemna în babiloneană „mititelul“, iar

Iosif folosea cîteodată acest nume de alintare pentru Beniamin)
scotea, încă de la intrarea lui Iosif în cort, lungi strigăte de mirare.
Bilha şi Zilpa îi ţinură isonul. Iosif purta vălul, ce cădea în falduri
uşoare, tras prin cingătoarea cămăşii-tunică.

— Ce cotcodăciţi toţi trei şi faceţi ochi cît roata carului?

Ah, da, vă uitaţi la îmbrăcămintea mea, vălul- ketônet al lui Mami.
Ei, da, acum îl port din cînd în cînd. Israil mi l-a dăruit de curînd şi
mi l-a lăsat moştenire, înainte cu cîteva clipe.

— Iosif-el, dulce stăpîn, fiul celei drepte! exclamă Zilpa. Ţi-

a lăsat Iacob ţie moştenire vălul multicolor în care era îmbrăcată
Lia, stăpîna mea, cînd a primit-o prima dată? Ce drept şi înţelept a
hotărît, căci îţi vine atît de bine la faţă, încît ţi se topeşte inima şi
nici nu poţi gîndi măcar că altul l-ar putea purta. Oare unul dintre
băieţii de departe ai Liei, cea de pe care Iacob a ridicat întîi vălul?
Ori Gad al meu, ori Aşer, pe care i-am născut în poala Liei? Cînd
gîndeşti aşa ceva pînă la capăt, nu-ţi vine decît să zîmbeşti strîmb
şi trist.

— Iosifia! Tu, cel mai frumos! strigă Bilha. Nimeni nu te

întrece, aşa cum te vedem! Mă simt îndemnată să mă arunc cu
faţa la pămînt, cînd te arăţi, mai ales o slugă ca mine, pe care, e
drept, Rahila, măicuţa ta, m-a iubit ca pe o soră şi i-am născut,
prin puterea lui lacob, pe Dan şi Neftali, fraţii tăi mai în vîrstă. Şi
ei or să cadă cu faţa la pămînt, sau cît pe ce, cînd or să-l vadă pe
băiat în vălul sărbătoresc al mamei lor. Du-te acum, degrabă, şi
arată-te lor, care habar n-au, care nu se gîndesc la rău, nici la
bine, şi încă nu ştiu că stăpînul te-a ales! Ar trebui să mergi şi
departe, să te arăţi flăcăilor cu ochii înroşiţi, celor şase fii ai Liei,
să auzi strigătele lor de bucurie şi osanalele lor să-ţi răsune în
urechi!

Este aproape de necrezut, dar Iosif nu simţi amărăciunea

defel ascunsă şi perfidia din cuvintele femeilor. Încîntarea lui,
credulitatea sa copilărească, dar nu mai puţin condamnabilă, îl
făceau surd şi nereceptiv faţă de avertismente. Gustă dulceaţa
spuselor lor, convins că lui nu i se cuvin decît vorbe dulci, şi fără
să-şi dea cea mai mică silinţă să audă ce spuneau cu adevărat.
Tocmai asta, însă, era condamnabil. Indiferenţa faţă de viaţa
sufletească a oamenilor şi neştiinţa în această privinţă dau loc la
o relaţie cu totul falsă cu realitatea, provoacă orbire. Din zilele lui
Adam şi Eva, de cînd din unul s-au făcut doi, n-a putut nimeni trăi
care să nu fi vrut să se transpună în aproapele său şi să cerceteze
adevărata lui stare, încercînd s-o vadă şi cu ochi străini.
Imaginaţia şi arta intuirii vieţii sufleteşti a celorlalţi, simpatia deci,
nu este numai lăudabilă, întrucît trece peste limitările eului, ci
este şi un mijloc indispensabil al autoconservării. De regulile
astea, Iosif însă nu ştia nimic. Credulitatea sa era un fel de răsfăţ,
care îl convingea, în ciuda unor semnale contrarii neechivoce, că
toată lumea îl iubea mai mult decît pe sine însăşi, şi că deci nu
trebuia să-i pese de ea. Cine, de dragul ochilor lui frumoşi, ar găsi
de iertat asemenea uşurinţă ar dovedi o mare slăbiciune.

Cu Beniamin era altceva. În cazul lui, în chip cu totul

deosebit, lipsa de griji era îndreptăţită. Cînd acesta exclamă:

— Iehosif, frate ceresc! Nu este ca în trezie, ci este ca în

vis, şi Domnul te-a învelit într-un veşmînt minunat, în care sînt
ţesute lumini de tot felul şi ţi-a pus pe umeri o mantie de mîndrie
şi glorie. Ah, eu, micuţul sînt plin de încîntare! Încă nu te du la fiii
Bilhei şi mai lasă-i pe fiii Zilpei puţin să adaste în neştire! Rămîi
lîngă frăţiorul tău adevărat, să te admir mai mult şi să mă satur
privindu-te!

Iosif putea bineînţeles lua aceste expresii de bune; aşa şi

erau. Şi totuşi şi din vorbele sale mai zgomotoase s-ar fi putut
desprinde un avertisment pentru Iosif: ar trebui să ne înşelăm
foarte tare, dacă n-am auzi în ele şi teama înţeleaptă de întîlnirea
frumosului cu fraţii lui şi dorinţa de a mai amîna măcar această
întîlnire. De-altminteri, Iosif avea, dacă nu atîta înţelepciune,
atunci cel puţin atît instinct să nu se ducă pe dată la fiii
slujnicelor, să nu se pornească de-a dreptul, ca să-i întîlnească
astfel îmbrăcat. În afară de cîţiva oameni de jos, care-l zăriră cum
se plimba încoace şi încolo şi-l întîmpinară cu ploconeli, sărutări
de mîini şi binecuvîntări, nu-l mai văzu în acea zi decît doar
bătrînul Eliezer, care prinse să dea din cap în semn de
încuviinţare, sau poate doar meditînd îndeobşte asupra destinului.
Îndată după aceea bătrînul începu, cu o expresie divină şi parcă
de nepătruns, să prefire aşa-zise amintiri pe care vălul i le evoca:
Cum anume „el“, Eliezer, a adus-o cîndva, ca peţitor, pe Rebeca,
din lumea subpămînteană a Harranului, sus, la lumină, şi cum, la
sosirea ei în lumea de sus şi la apropierea viitorului ei soţ, Rebeca,
luase vălul şi se acoperise. Şi anume de ce? Ca Isaac s-o
recunoască. Căci altfel cum ar fi putut s-o recunoască şi să-i ridice
vălul, dacă înainte nu s-ar fi învăluit în el?
 — Un lucru mare ţi-a dăruit Israil, îi spuse bătrînul cu o
faţă atît de nemişcată, încît arăta ca o mască ce s-ar fi putut
scoate, iar dedesubt era altă faţă, copilul meu, căci în văl este
viaţă şi moarte, dar moartea este în viaţă şi viaţa în moarte —
cine o ştie este iniţiat. Sora-soţie-mamă a trebuit să se dezvăluie
şi să se înfăţişeze goală la a şaptea poartă a Infernului şi în
moarte; cînd s-a întors însă la lumină, s-a învăluit iar, în semn al
vieţii. Uită-te la bobul de sămînţă: de cade în pămînt, moare, ca
să învie în recoltă. Căci de spic este aproape secera, care creşte,
în luna neagră, ca viaţă nouă, pentru că ea este moartea şi l-a
scopit pe tată, ca să vină o nouă stăpînire asupra lumii, iar roada
seminţei curge, întru viaţă şi moarte, din recolta secerii. Astfel, în
văl afli viaţa după dezbrăcarea în moarte şi chiar îndată afli în el
cunoaştere şi moarte, deoarece, iarăşi, în cunoaştere, este
zămislirea şi este viaţa. Un lucru mare ţi-a dăruit tatăl tău, lumină
şi viaţă, cînd te-a învelit cu vălul, pe care mama a trebuit să-l
părăsească în moarte. De aceea păstrează-l, copile, ca să nu ţi-l
smulgă nimeni, şi moartea să nu te cunoască!

— Mulţumesc, Eliezer! răspunse Iosif. Îţi mulţumesc mult,

bătrîne vătaf, care i-a înfrînt cu Avraam pe regi şi căruia pămîntul
îi sărea în întîmpinare! Le încurci impresionant pe toate, vorbind
laolaltă de văl, seceră şi bob de sămînţă, şi anume pe drept, căci
lucrurile sînt înlănţuite şi sînt una întru Domnul, înaintea noastră
sînt însă brodate pe vălul multiplicităţii. În ce-l priveşte pe acest
băiat, se dezbracă acum de văl şi se acoperă cu el, cînd se întinde
pe laviţă, să doarmă sub ketônet, ca pămîntul sub vălul de stele al
lumii.

Aşa făcu. Şi aşa, dormind sub văl. l-au găsit fiii slujnicelor,
vestiţi de mamele lor, cînd au intrat în cortul în care locuia
împreună cu ei. Cîteşi patru stăteau lîngă culcuşul lui, Dan,
Neftali, Gad şi Aşer, şi unul (era Aşer cel lacom de bunătăţi, cel
mai tînăr dintre ei, abia împlinise douăzeci şi doi de ani) ţinea o
lampă de mînă deasupra lui şi lumina cu ea faţa lui Iosif, cuprinsă
de somn, precum şi veşmîntul multicolor, cu care era acoperit.

— Asta este şi o vedeţi! zise Aşer. Nu-i altfel şi femeile n-

au minţit cînd ne-au înştiinţat că netotul li s-a înfăţişat în vălul,
ketônet passîm, al mamei sale. Acum s-a acoperit cu el şi doarme
somnul drepţilor, cu mutra spăsită. Ne mai putem îndoi? Tatăl i l-a
dăruit — bietul om, el însă i l-a luat prin viclenie, cu vorbe
mieroase. Mai mare ruşinea! Sîntem toţi deopotrivă de supăraţi
de scîrboşenia asta, iar eu, Aşer, iau supărarea noastră în gură şi
o scuip peste el în somnul lui, să aibă măcar visuri urîte.

Lui Aşer ăsta tare îi mai plăcea să fie de o părere cu ceilalţi,

să nutrească aceleaşi simţăminte cu ei şi să întărească foarte
strîns această unitate cu cuvîntul ce exprima părerea obştească,
astfel încît să-i lege trainic împreună pe toţi şi, prin toată furia, să
răzbată o satisfacţie comună — asta ţinea de lăcomia lui, de ochii
lui umezi, de buzele sale unsuroase. El mai spuse:

— Cică aş fi tăiat bucăţi din animale vii, din berbeci şi oi, şi

le-aş fi mîncat — eu! Asta i-a povestit bietului tata, evlaviosul,
gata să creadă orice şi, drept răsplată a minciunii, Iacob i-a lăsat
moştenire ketônet-ul! Da, aşa este: de fiecare dintre noi i-a
îndrugat cîte ceva bătrînului, iar vălul sub care doarme este
răsplata minciunilor sale şi a zvonurilor rele ce le-a scornit despre
noi. Să ne apropiem, fraţilor, să fim strîns uniţi în jignirea noastră
şi lăsaţi-mă să-i spun eu vorba de ocară care ne uşurează pe toţi:
„căţeluşule!“

Ar fi vrut să spună „cîine“, dar în ultima clipă se speriase de

acest cuvînt şi-i mai adăugase repede un diminutiv, teamă fiindu-i
de Iacob.

— Într-adevăr, zise Dan, care împlinise douăzeci şi şapte

de ani, fiind de o vîrstă cu Simeon al Liei, avea o bărbuţă ascuţită,
fără mustaţă (purta o cămaşă brodată, strînsă pe trup, iar ochii lui
pătrunzători erau apropiaţi de rădăcina nasului său coroiat). Într-
adevăr, mi se zice adesea şarpe şi viperă, pentru că sînt socotit
cam viclean, dar dacă-i aşa, ăsta de doarme aici ce-i? O dihanie!
Se preface a fi un băiat de treabă, de fapt însă este un balaur.
Blestemată fie arătarea lui înşelătoare, care îi lasă pe toţi cu gura
căscată, de-i fac ochi dulci, şi care l-a vrăjit pe tata! Aş vrea să
ştiu cuvîntul de vrajă, care l-ar sili să ne arate adevărata,
schimonosita lui faţă!

Înfăţişarea lui Gadiel cel voinic, cu un an mai în vîrstă decît

Aşer, vădea cinste şi simplitate. Purta o căciulă conică şi, în tunica
lui, împodobită cu plăci pectorale şi legată cu o cingătoare cu solzi
metalici, arăta marţial, aspect subliniat şi de braţele lui roşii şi
muşchiuloase, cu mîinile puternice şi scurte. El zise:

— Te sfătuiesc, Aşer, să iei seama la lampa ta, ca nu

cumva să cadă din ea întâmplător o picătură de ulei clocotit pe
Iosif şi să-l trezească durerea. Căci de cum s-o trezi, ca om dintr-o
bucată ce sînt, îl iau la palme, asta-i sigur. Pe unu’ care doarme,
însă, nu se cade să-l iei la palme — nu ştiu unde scrie asta, dar nu
se face. Dar dacă se trezeşte, îi şi lovesc mutra chiar în clipa
aceea, să i se umfle obrazul, de parcă ar avea o găluşcă în gură —
pentru nouă zile socotind de mîine — dacă nu, să nu-mi spuneţi
pe nume. Căci mă înfurii şi mi se apleacă la vederea lui şi la
vederea vălului sub care doarme, dobîndit prin înşelarea
neruşinată a tatălui nostru. Nu sînt fricos, dar nu ştiu ce mă
furnică pe la inimă şi-mi ghiorăie prin măruntaie. Aici stăm noi,
fraţii, iar acolo doarme mişelul, fanfaronul, ţîngăul, neisprăvitul
ăsta care-şi dă mereu ochii peste cap, şi el are vălul. Să ne
închinăm cumva în faţa lui? Cuvîntul ăsta nu-mi mai iese din cap,
adică, să ne închinăm, de parcă o jivină blestemată mi l-ar tot
şopti în ureche. De aceea mă mănîncă palmele, să mi-l ţi-l
pocnesc bine, asta ar trebui şi aş scăpa şi de durerile mele de
burtă!

În ciuda nevoii sale de a îngroşa părerile celorlalţi şi de a-i

strînge laolaltă prin cuvînt, cinstitul Gad dăduse glas unor lucruri
mult mai adînci decît o făcuse Aşer, deoarece acesta voia să
dobîndească doar dragoste pentru sine şi să iste o caldă unire,
prin exprimarea ieftină a lucrurilor celor mai simple şi mai lesne
de înţeles. Gad îşi dădea mai multă osteneală. El se străduia să
sugereze ceea ce îi înfricoşa şi-i chinuia pe toţi sub masca
sentimentelor simple de supărare şi pizmă, încerca să dea nume
unor obscure amintiri, îngrijorări, ameninţări relaţii tulburi, în care
noţiuni ca „prim născut“, „înşelare“, „substituire“, „dominaţie
mondială“, „serviciu frăţesc“ îşi jucau dubioasele roluri, aceste
relaţii neclare generînd în chip scîrbavnic, greu de înţeles dacă
pentru trecut sau viitor, ca basm sau profeţie, tocmai cuvintele
„închinare“, „ţi se vor închina“. Ceilalţi se şi simţiră puternic
impresionaţi şi neliniştiţi de cuvintele lui Gad. Îndeosebi lunganul
Neftali, niţel adus de spate, care se tot mişca agitat de pe un
picior pe altul, fu pătruns de tot de vorbele lui Gad, ce întăriră în
el în cel mai înalt grad pornirea sa de a nu sta locului, de a alerga.
Instinctul său de mesager, nevoia lui de a duce veşti şi de a
comunica se agitaseră încă de la început furtunos în el şi îi
zvîcneau în picioare, încît ţopăia. Spaţiul şi natura despărţitoare
stăpîneau spiritul lui Neftali. Socotea spaţiul ca pe cel mai
apropiat duşman al său şi vedea în propria-i persoană mijlocul cel
mai nimerit de a-l înfrînge, anume pentru desfiinţarea deosebirilor
în ce priveşte cunoştinţele oamenilor pricinuite în spaţiu. Cînd se
întîmpla ceva în locul în care se afla, îl lega pe dată, în gînd, cu un
loc îndepărtat, în care nu se ştia încă nimic de cele întîmplate — şi
asta era în ochii lui o stare nesuferită de vegetare neinformată, pe
care se simţea îndemnat s-o îndrepte cu pasul său întins şi
vorbirea lui rapidă, pentru a putea, eventual, readuce de acolo o
ştire încă, în mod scandalos, necunoscută aici şi a echilibra astfel
cunoştinţele oamenilor. De astă dată gîndurile sale — întîi ale sale
— puseseră degrabă în legătură cele întîmplate cu locul
îndepărtat unde se aflau fraţii lui. Încă nu ştiau nimic, datorită
acţiunii de neîngăduit a spaţiului, şi trebuiau totuşi să fie
neîntîrziat înştiinţaţi. În sufletul lui, Neftali se şi pornise pe alergat.
 — Ascultaţi, ascultaţi, fraţilor, copii, prieteni! turui el cu
vocea joasă, grăbită. Noi stăm şi vedem cele întîmplate, căci
sîntem la faţa locului. Dar, la acelaşi ceas, fraţii noştri cu ochii
înroşiţi şed în jurul focului, în valea Sihemului şi vorbesc de una şi
de alta, numai nu de faptul că, spre ruşinea lor, lacob i-a ridicat lui
Iosif capul, căci nu bănuiesc asta, şi oricît ar striga ruşinea de
tare, a lor şi a noastră, ei n-o aud. Se poate, însă, oare, să ne
mulţumim că sîntem mai cîştigaţi şi să spunem: Ei sînt departe,
deci proşti, căci depărtarea este proastă, şi asta e? Nu, ci trebuie
să fie vestiţi, ca lucrurile să fie ştiute acolo, cum sînt aici şi cei de
departe să nu trăiască ca şi cum habar n-ar avea de ele. Trimiteţi-
mă, trimiteţi-mă! Am să străbat ţara, am să ajung la ei şi am să le
dau de ştire, să le luminez întunericul şi să-i fac să strige. Vouă,
însă, întorcîndu-mă, am să vă spun cum au strigat.

Fraţii se învoiră. Cei cu ochii înroşiţi trebuiau s-o afle. Îi

privea aproape mai mult decît pe ei patru. Neftali fu trimis la
drum; tatălui însă i se va spune că treburi de negoţ îl siliseră pe
cel sprinten să plece la drum. Neftali abia dormi de nerăbdare şi-şi
pregăti asinul înainte de zori; cînd Iosif se trezi sub vălul luminilor,
Neftali apucase să străbată cale lungă şi vestea se apropia de cei
de departe. Nouă zile mai tîrziu, în chiar ziua lunii pline, sosiră
aici, odată cu trimisul: Ruben, Simeon, Levi, Iuda, Isahar şi
Zebulon şi cătau în jurul lor cu priviri întunecate. După cum
povesti Neftali, fraţii săi Simeon şi Levi, porecliţi „gemenii“, deşi
era un an diferenţă între ei, ar fi scos răgete de tauri la aflarea
ştirii.

Despre spaima lui Ruben

Atîta cap şi minte avea Iosif, să nu li se arate fraţilor îndată şi

de-a dreptul îmbrăcat cu vălul, deşi avusese mare poftă s-o facă.
O uşoară îndoială, dacă îl iubeau pe el într-adevăr cu atît mai mult
decît pe ei înşişi, dacă nu vor simţi chiar nimic decît adevărată
bucurie la vederea înălţării sale, îl îndemnase să mai lase
deocamdată la o parte vălul şi să le ureze bun venit îmbrăcat cu
cămaşa lui de toate zilele.

— Bun venit, dragi fraţi, fii ai Liei, voinicilor! spuse el. Bine
aţi venit la tata! Măcar pe cîţiva dintre voi vreau să-i sărut.

Şi se învîrti printre ei şi-i sărută pe trei ori pe patru pe umăr,

deşi aceştia se ţineau ca beţele de ţepeni şi nici nu-l atingeau.
Numai Re-uben, în acea vreme bărbat la douăzeci şi nouă de ani,
mare şi greu, cu picioarele puternice prinse în curele, purtînd un
şorţ de blană, cu faţa bărbierită, cărnoasă, înroşită, morocănoasă,
cu profilul cîrn şi o expresie demnă şi stingherită, cu fruntea
îngustă, întunecată de buclele negre ce mai mîncau din ea, —
numai el, ridică, dealtfel fără să i se clintească un muşchi pe faţă,
mîna lui grea, cînd simţi buzele lui Iosif pe umărul lui, şi mîngîie
odată, uşor, şi am zice în taină, capul fratelui.

Iehuda, cu trei ani mai tînăr decît Ruben, la fel de înalt ca

acesta, dar cam adus de spate şi cu o trăsătură de suferinţă în
jurul nărilor şi buzelor, era într-o mantie, sub care îşi ascundea
mîinile. Purta o bonetă strînsă pe cap, care făcea ca părul arămiu
să-i ţîşnească bogat ca o coamă, de aceeaşi culoare cu barba
ascuţită, deasă, şi cu mustaţa îngustă, ce atîrna deasupra buzelor
roşii şi umflate. Aceste buze vădeau senzualitate, dar nasul, cu o
tăietură fină, coroiat, coborînd totuşi drept spre buze, exprima o
spiritualitate neliniştită, iar în ochii lui mari, bulbucaţi şi
strălucitori, ca de cerb, cu pleoapele grele, se citea melancolia.
Iuda, ca mai mulţi dintre fraţii lui, buni sau vitregi, avea de pe
atunci o soţie legitimă. Astfel Ruben îşi luase o femeie din partea
locului şi zămislise cu ea Dumnezeului lui Avraam mai mulţi copii,
pe băiatul Enoh, de pildă, şi pe băiatul Pallu, pe care Iacob îi
legăna cîteodată pe genunchi. Simeon luase pe fata unui orăşean
din Sihem, adusă de acolo ca pradă, pe nume Buna, Levi se
căsătorise cu o fată ce credea în Iahu, ea trecînd drept o nepoată
a lui Eber, Neftali luase o femeie tînără, despre care Iacob spunea,
forţînd întrucîtva lucrurile, că s-ar trage din Nahor, fratele
caldeului, iar Dan luase o moabită. Nu se putuseră înfăptui numai
căsătorii fără cusur din punct de vedere religios, iar cît despre
Iuda, bătrînul trebuise să fie bucuros, că, îndeobşte, îşi aflase prin
căsătorie oarecare liniştire întru ale cărnii, căci în această privinţă
viaţa lui avusese încă din tinereţe un caracter confuz şi dureros.
Era în relaţii neplăcute, încordate, cu Astarot, suferea sub biciul ei,
care îl urmărea, şi i se supunea fără s-o iubească, ceea ce
însemna o ruptură în sufletul său şi o dezbinare a personalităţii
lui. Mergînd la tîrfele lui Kedeş şi ale lui Iştar, ajungea în sfera
Baalilor, a grozăviilor şi nebuniilor lor, în sfera lui Canaan, a celui
fără de ruşine, şi pe nimeni, nici pe Iacob, tatăl, nu-l putea amărî
acest lucru mai mult decît pe Iehuda însuşi, care nu numai că era
religios, tinzînd spre curăţenie de teama lui Dumnezeu şi urînd
profund Şeolul, cu toate nebuniile şi tainele lui, cu care se spurcă
popoarele, dar credea că ar avea şi pricină să se păzească în chip
deosebit, căci, de cînd Ruben călcase greşit, iar cei doi aşa-zişi
gemeni puteau fi şi ei socotiţi blestemaţi, în legătură cu
necazurile de la Sihem, s-ar fi putut gîndi că Iuda, al patrulea, era
la rînd ca fiu al Binecuvîntării şi purtător al Făgăduinţei, chiar dacă
între fraţi nu se vorbea de asta, ci fiece pretenţie nu se manifesta
decît ca o răutate a tuturor împotriva fiului Rahilei.

Printr-unul dintre păstorii lui, pe nume Hira, din mica aşezare

Adulam, cunoscuse un bărbat canaanean numit Şua; fiica
acestuia îi plăcuse şi o luase, cu îngăduinţa lui Iacob. Fiii pe care i-
i dăruise aceasta, deocamdată doi, îi crescuse în cunoaşterea
Domnului. Ei, însă, îi semănau mamei lor, după cum Ismael îi
semănase lui Agar şi nu tatălui: aşa cel puţin vedea Iuda lucrurile
şi îşi explica astfel că erau răi, copii al Canaanului, pocitanii de ale
lui Baal, vlăstare ale Şeolului, netoţi de-ai lui Moleh, deşi poate că
necazul nu venea numai de la fiica lui Şua. Ea îi şi făgăduia un al
treilea şi el se temea, cum avea să fie.
 În ochii lui Iuda, deci, era tristeţe, dar aceasta nu-l făcea să
fie binevoitor şi să-l mîngîie cumva pe ascuns pe păr pe Iosif, ca
Ruben. El grăi:

— Cum te înfăţişezi înaintea noastră, scribule? Se cade să

te arăţi înaintea celor mai în vîrstă în haina obişnuită, pătată cu
tuş, ca să-i saluţi, cînd au lipsit multă vreme şi se întorc? Îţi pasă
atît de puţin să ne fii pe plac, tu care tot nu eşti bun de altceva,
decît să-i momeşti pe oameni, să-ţi zîmbească? Se spune că ai
avea straie în sipet care-ţi iau ochii de frumoase ce sînt şi demne
de un copil de rege. De ce ne jigneşti, neîmbrăcîndu-le la primirea
noastră?

Simeon şi Levi, cu privirile arzătoare, cu feţele pline de

cicatrice, cu pieptul acoperit de tatuaje şi uns cu ulei, rezemaţi în
măciuci, izbucniră într-un rîs scurt, ca un urlet.

— De cînd se plimbă tîrfele fără văl? strigă unul.

— Şi de cînd desfrînatele templului nu-şi mai acoperă

ochii? adăugă celălalt, fără să ia seama că Iuda tresărise.

— Ah, te gîndeşti la vălul meu cu chipuri? întrebă Iosif. V-a

şi povestit fratele nostru, Neftali, pe drum, cum m-a miluit Iacob?
Iertaţi-mă în bunătatea voastră! mai spuse el şi se înclină cu
gingăşie în faţa lor, cu braţele încrucişate. E greu, urmă el, să
nimereşti bine în ce faci şi în ce laşi nefăcut, şi omul cade în
păcat, oricum s-ar suci. M-am gîndit ca nărodul: Să mă umflu,
oare, în pene în faţa stăpînilor mei? Nu, ci vreau să mă înfăţişez
fără pompă înaintea lor, ca să nu-i supere îngîmfarea mea, şi să
mă iubească. Şi iată, m-am purtat prosteşte. Ar fi trebuit să mă
împodobesc, întru cinstirea voastră, acum înţeleg. Dar credeţi-mă,
seara, la cina cu friptură, cînd şi voi vă veţi fi curăţat şi veţi fi
îmbrăcaţi în veşmintele voastre sărbătoreşti, am să şed la dreapta
lui Iacob, în ketônet, şi aveţi să-l vedeţi pe fiul tatălui nostru în
splendoarea sa. Cuvîntul acesta vă mulţumeşte?
 Iar izbucniră gemenii sălbatici într-un rîs ca un urlet. Ceilalţi îl
priveau pe Iosif în ochi, furioşi şi gînditori, vrînd să deosebească în
vorbele sale naivitatea de obrăznicie, ceea ce era însă foarte
greu.

— Cuvînt de aur! zise Zebulon, cel mai tînăr, cu barba

tunsă rotund, capul plin de bucle scurte, purtînd un veşmînt cu
desen multicolor, ce nu acoperea decît un umăr, iar pe celălalt,
trecînd pe sub braţ, lăsa la vedere cămaşa: ţinea să semene a
fenician, căci gîndul lui era numai la mare, la porturi, şi tare ar fi
vrut să nu fie păstor. Straşnic cuvînt! continuă el. Un cuvînt ca o
pîinişoară de jertfă, din griş fin de grîu, cu păstură, trebuie s-o
recunosc! Ştii că aş avea chef să ţi-l vîr înapoi pe gît, să te îneci
cu el?

— Dă-o încolo, Zebulon, ce glume grosolane! răspunse

îosif, plecînd ochii şi zîmbind stînjenit în gol. Le-ai deprins cumva
de la vreun sclav-vîslaş beat de la Askaluna sau Gaza?

— L-a făcut pe fratele meu Zebulon „sclav-vîşlaş beat“!

strigă Isahar, un lungan în vîrstă de douăzeci şi unu de ani, cu
oasele mari, poreclit „măgarul ciolănos“. Rubene, se adresă el
fratelui cel mai mare, ai auzit-o şi trebuie să-i dai peste bot, dacă
nu cu mîna, cum aş dori eu, măcar cu dojeni, s-o ţină minte!

— Nu-i adevărat, Isahar, îi răspunse Ruben, cu vocea

înaltă şi dulce, cum se mai întîmplă să aibă bărbaţi cu trup
urieşesc, şi întoarse capul. Nu l-a numit aşa, urmă el calm, ci a
întrebat doar dacă a deprins vorbele astea de la asemenea
oameni. A fost destul de obraznic.

— Am înţeles că voia să-mi vîre pe gît o pîinişoară de

jertfă, să mă înec, răspunse Iosif, ceea ce ar fi fost nelegiuit,
precum şi foarte neprietenos. Dar dacă n-a spus şi n-a gîndit asta,
atunci, zău, nici eu nu vreau să-l necăjesc.
 — Şi, cu aceasta, să ne despărţim, hotărî Re-uben, ca nu
cumva, stînd laolaltă, să ajungem la noi înţepături şi neînţelegeri.

Se despărţiră, zece şi unul. Dar Ruben îl urmă pe cel

singuratic şi-l strigă pe nume. Stătea în faţa lui, înalt şi puternic
pe picioarele sale zdravene ca nişte coloane, înfăşurate în curele
— erau numai ei doi şi Iosif privea cu o bună-cuviinţă atentă în
faţa muşchiuloasă, căreia conştiinţa forţei şi a posibilităţii de a
greşi îi dădeau expresia unei demnităţi stînjenite. Ochii lui Ruben,
cu pleoapele umflate, erau aproape de el. Privirea lor se pierdea
îngîndurată pe faţa lui, ba, de fapt, se oprea înaintea ei,
întorcîndu-se în sine; totodată, Ruben frămînta uşor, cu puternica
lui mînă dreaptă, umărul fratelui, cum făcea de obicei cu cel cu
care tocmai vorbea.

— Ai pus bine vălul, băiete? întrebă el din buze, parcă fără

a deschide gura.

— Da, Ruben, stăpîne, îl păzesc, răspunse Iosif. Mi l-a

dăruit Israil, cînd era bucuros de izbînda la joc.

— Te-a bătut? întrebă Ruben. Tu joci repede şi tare, căci

eşti deprins să-ţi pui la lucru mintea în fel şi chip, datorită lui
Eliezer, şi asta te ajută şi la joc. Te bate mai des?

— Cînd şi cînd, spuse Iosif şi rînji.

— Cînd vrei tu?

— Nu stă numai în puterea mea, ocoli celălalt răspunsul

direct.

„Da, aşa este, gîndi Ruben în sinea lui şi privirea căta

înlăuntrul său mai mult decît înainte. Asta-i înşelătoria
binecuvîntaţilor, şi este felul lor de a înşela: trebuie să-şi ascundă
lumina lor sub oboroc, să nu le dăuneze strălucirea ei, pe cînd
ceilalţi trebuie să mintă, cum că a lor ar fi mai luminoasă decît
este, ca să facă faţă.“
 Îşi privi fratele vitreg. „Copilul Rahilei, gîndi el. Ce plăcut
este! Oamenii au dreptate că-i zîmbesc. Are tocmai statura
potrivită şi ridică spre mine ochii lui frumoşi şi duioşi cu o tainică
ironie, de parcă ar întreba dacă mi-e la-ndemînă să stau în faţa
lui, prea mare şi necioplit, ca un turn de tîrlă, cu acest trup
neghiob, pe care parcă-mi plesnesc toate vinele de putere, încît
am uitat de mine ca un taur, cînd cu Bilha, fără să bag măcar de
seamă dacă mă vede cineva. Atunci el s-a dus şi m-a pîrît lui
Israil, cu gîndul lui viclean-nevinovat, şi eu am ajuns la ananghie.
Căci el este înţelept ca şerpii şi blînd ca turturelele, aşa ar trebui
să fie omul. Viclean în nevinovăţie şi nevinovat în viclenie, încît
nevinovăţia să fie primejdioasă şi viclenia sfîntă, astea sînt
semnele sigure ale Binecuvîntării şi împotriva lor n-ai ce face,
chiar de ai vrea, dar nici nu vrei, căci acolo este Dumnezeu. Aş
putea să-l întind lat, să nu se mai scoale, cu o singură lovitură;
forţa căreia Bilha nu i s-a putut împotrivi, ar fi bună şi pentru asta
şi furul dreptului meu de prim născut ar simţi forţa aceasta ca
bărbat, cum a simţit-o Bilha, ca femeie. Da’ cu ce m-aş alege din
asta? Abel ar zăcea ucis şi eu aş fi cel ce nu vreau să fiu, Cain, pe
care nu-l înţeleg. Cum poţi lucra împotriva propriului crez, cum a
făcut Cain, şi ucide, văzîndu-l pe cel plăcut, numai pentru că tu
însuţi eşti neplăcut? Nu voi lucra împotriva crezului meu, vreau să
fiu drept şi nepărtinitor, asta prieşte mai bine sufletului meu. N-
am să dau înapoi în dauna sufletului meu. Eu sînt Re-uben, cu
vinele pline de forţă, cel mai în vîrstă dintre fiii lui Iacob, capul
celor doisprezece. Nu-i voi face lui Iosif ochi dulci şi nu mă voi
umili înaintea gingăşiei sale — chiar şi faptul că l-am mîngîiat
înainte pe păr era o prostie şi o greşeală. Nu-l voi atinge nici aşa,
nici altminteri. Eu stau în faţa lui ca un turn, necioplit — poate! —
dar demn.“

Îl întrebă, cu toţi muşchii feţei încordaţi:

— Cu vorbăria ta ai scos vălul de la el?

 — Mi l-a făgăduit nu demult, răspunse Iosif, şi cînd i-am
amintit să se ţină de cuvînt, mi l-a dat din sipet şi mi-a spus:
„Păstrează-l! Păstrează-l!“

— Adică l-ai strîns cu uşa şi ai cerşit să ţi-l dea. Ţi l-a

dăruit împotriva voinţei sale, silit de voinţa ta. Ştii că este o faptă
potrivnică Domnului să te foloseşti fără măsură de puterea ce-ţi
este dată asupra altuia, făcîndu-l să se învoiască a fi nedrept şi să
săvîrşească ceva de care să-i pară rău?

— Ce putere am eu asupra lui Iacob?

— Şi cînd întrebi, minţi. Ai asupra lui puterea Rahilei.

— Dacă-i aşa, n-am furat vălul.

— Dar nici nu l-ai meritat.

— Domnul spun : Eu dau cui dau.

— Cît eşti de neruşinat! îi răspunse Ruben încruntîndu-şi

sprîncenele groase, iar cu mîna lui grea îl scutură încet de umăr,
încoace şi încolo. S-o fi spunând despre mine că aş ţîşni ca şuvoiul
apei şi că n-aş fi departe de păcat, dar o nesocotinţă încăpăţînată
ca a ta mi-e străină. Te lauzi cu Domnul şi-ţi baţi joc de inima pe
care o ai la cheremul tău. Ştii că l-ai împins pe bătrîn în teamă şi
strîmtoare, cînd, vrăjindu-l cu vorbele tale, ai scos vălul de la el?

— Dar, mare Ruben, ce fel de strîmtoare?

— Las’ că ştiu, tu minţi şi cînd întrebi. Chiar te bucură atît

că omul poate face aşa? Doar ca să-ţi poarte ţie de grijă, care
eşti, fără vreun merit, cel mai drag inimii sale, care-i slabă şi
mîndră. A fost binecuvîntat în locul lui Esau, fratele lui geamăn,
dar oare nu l-au năpădit destul amărăciunile, cu Rahila, care i-a
murit pe un drum de ţară, aproape de Efron, apoi cu Dina, copila
lui, şi apoi şi cu mine, cu răul ce i l-am pricinuit şi pe care îţi şi
citesc pe faţă, că ai fi în stare să mi-l aminteşti?
 — Defel, puternice Ruben. Nici nu mă gîndesc că ai şăguit
într-o zi cu Bilha, încît, în necazul lui, tata te-a asemuit cu un
hipopotam.

— Taci! Cum poţi glăsui de asta, cînd ţi-am luat cu

dinadinsul vorba de la gură şi am pomenit-o înaintea ta? Mereu
scorneşti noi minciuni şi spui „nici nu mă gîndesc“, cînd vorbeşti
amănunţit de ceva. Asta-i ce înveţi de la pietrele tale de citit, asta
deprinzi cînd înveţi cu Eliezer ştiinţa Templului? Buzele tale se
mişcă nu ştiu cum şi sînt croite de Creator aşa şi aşa, şi dinţii îşi
strălucesc printre ele. Ce-ţi iese din gură, însă, sînt numai
necuviinţe. Băiete, băiete, ai grijă! spuse el şi-l scutură, încît losif
se clătină pe picioare, înainte şi înapoi. De aceea te-am scăpat de
zeci de ori din mîinile fraţilor şi de mînia celor ce au călcat în
picioare Sihemul de dragul celei umilite, de aceea te-am apărat
de zeci de ori, cînd erau cît pe aci să-ţi tragă o chelfăneală, pentru
că ai flecărit împotriva lor înaintea tatii şi ai minţit despre „bucăţi
din carnea animalelor vii“ şi altele la fel — ca tu să mergi acum şi
să capeţi prin viclenie vălul, pe cînd noi păşunăm departe, şi să
stîmeşti în chip nelegiuit împotriva ta mînia dacă nu a zece fraţi,
măcar a nouă? Spune, cine eşti tu şi pe ce te ţii aşa fălos, încît
stai deoparte de noi toţi şi umbli de parcă ai fi cu stea în frunte?
Nu te temi că îngîmfarea ta va strînge asupră-ţi norul din care
cade trăsnetul? Eşti oare atît de puţin recunoscător faţă de cei ce-
ţi vor binele, încît le faci necazuri ca unul care se caţără sus de tot
în crengi putrede şi-şi rîde de-acolo de cei ce stau jos şi strigă cu
spaimă, nu cumva să se rupă crăcile sub el şi să cadă şi să i se
risipească măruntaiele?

— Ascultă, Rubene, dă-mi drumul, să pot sta pe picioarele

mele! Crede-mă, îţi sînt recunoscător că pui o vorbă pentru mine
împotriva silniciei fraţilor. Îţi sînt recunoscător că, atunci cînd mă
trînteşti, mă ţii totodată în picioare. Dar acum lasă-mă să stau pe
tălpile mele, să pot şi eu vorbi! Aşa! Că doar nu poţi da lămuriri,
în timp ce eşti legănat. Acum, însă, că stau iarăşi pe picioarele
mele, am să spun ce am de spus şi sînt sigur că tu, cu spiritul tău
de dreptate, ai să fii de o părere cu mine. Eu n-am dobîndit vălul
prin viclenie, nici nu l-am furat. Deoarece mi-l făgăduise la fîntînă,
cunoşteam dorinţa şi vrerea lui Iacob să mi-l dea. Cum însă am
văzut că blîndul bătrîn este nehotărît cu propria lui voinţă, i-am
sprijinit-o şi l-am înduplecat uşor să-mi dea vălul — să mi-l dea,
zic, şi nu să mi-l dăruiască, pentru că era al meu, încă înainte să
mi-l fi dat.

— De ce al tău?

— Tu întrebi? Am să-ţi răspund? Care a fost cea căreia

Iacob i-a ridicat întîi vălul şi i l-a lăsat ca moştenire în acel ceas?

— Era Lia!

— Da, în realitate. Dar, de fapt, era Rahila; Lia era numai

ascunsă sub val, stăpîna vălului însă era Rahila şi ea l-a păstrat,
pînă a murit, la marginea drumului, nu departe de Efron. Şi acum
dacă a murit, unde mai este ea?

— Acolo unde lutul îi e hrană.

— Da, în realitate. Dar adevărul este altul. Oare nu ştii că

stă în puterea morţii să schimbe alcătuirea fiinţelor şi că Rahila
trăieşte pentru Iacob în altă alcătuire?

Ruben încremeni de mirare.

— Eu şi mama sîntem una, rosti Iosif. Oare nu ştii că vălul

lui Mami este şi vălul fiului şi că-l poară cu schimbul, unul în locul
celuilalt? Numeşte-o pe ea şi mă numeşti pe mine. Numeşte ce-i
al ei şi numeşti ce-i al meu. Aşadar, al cui este vălul?

Vorbise într-o atitudine tare spăsită, într-o poziţie firească, cu

ochii plecaţi. Dar după aceea, după ce încheiase ce avusese de
spus, îşi ridică brusc ochii larg deschişi spre cei ai fratelui său: nu
ca şi cum şi-ar fi impus şi cufundat privirea în ochii lui, ci oferindu-
şi doar, calm şi deschis, ochii să-i privească celălalt, absorbind,
fără replică, în adîncimea abisală a privirii sale, uitătura
sfredelitoare, clipind uluită, a ochilor umflaţi ai fiului Liei.

Turnul se clătină. Pe marele Ruben îl trecu un fior de groază.

Cum vorbea băiatul, unde bătea, cum de ieşeau toate astea din
el? Ruben îl întrebase de trufia lui — acum îi părea rău, căci, iată,
primise răspuns. Mînios, voise să ştie, cine era el, Iosif — de n-ar fi
întrebat! Căci acum i se spusese şi anume atît de în doi peri, încît
îl treceau fiori de gheaţă pe toată spinarea, cît era ea de lungă.
Oare cuvintele se potriviseră întîmplător în gura băiatului? Voia
cumva să se sprijine pe cele divine ca să-şi îndreptăţească
viclenia, ori... Şi acest ori, această îndoială îi stîmea aceeaşi
groază în piept de care se plînsese şi Gadiel, înjurînd lîngă patul
lui Iosif — numai că la Ruben era mai puternică, o zdruncinare mai
adîncă şi totodată o admiraţie, o spaimă blîndă, tandră, şi o
mirare.

Să-l înţelegem pe Ruben. Nu era el omul care, singur în toată

lumea, să nu-şi dea seama de însemnătatea întrebării: cine este
un ins, pe urmele cui calcă, pe ce trecut îşi sprijină prezentul, ca
să-i dovedească astfel realitatea? Iosif se legitimase prin
răspunsul său — într-un chip atît de cumplit de trufaş, încît pe
Ruben îl cuprinse ameţeala. Dar magia cuvîntului, trăgînd în jos ce
fusese sus, această mlădiere liberă, nesilită, desigur sinceră a
limbii, ce sugera vraja substituirilor, făcură să strălucească
luminoase, în ochii lui Ruben, urmele pe care păşea tînărul său
frate. Nu-l lua în acea clipă pe Iosif chiar drept o zeitate dublă,
bisexuată, ascunsă de un văl — nu vrem să mergem atît de
departe. Şi, totuşi, dragostea lui nu era departe de credinţă.

— Copile! copile! rosti el cu vocea gingaşă a trupului său

mătăhălos, cruţă-ţi sufletul, cruţă-ţi tatăl, cruţă-ţi lumina! Pune-ţi-
o sub oboroc, nu cumva să-ţi lumineze pieirea!
 Apoi făcu trei paşi cu spatele înainte, cu capul plecat şi abia
după aceea, depărtîndu-se, se răsuci.

La cină, însă, Iosif se înfăţişă îmbrăcat eu vălul, aşa încît

fraţii şezură ca butucii şi Iacob se temu.

Snopii

După aceste întîmplări şi după multe zile, tocmai se secera

grîul în valea Hebron, căci era vremea strânsului recoltei şi
vremea sudorii voioase şi a bucuriilor, pînă în ziua trufandalelor,
cînd, şapte săptămîni după luna plină de primăvară, se aduceau
în jertfă pîini de grîu din făină nouă dospită. Căci ploile tîrzii
fuseseră bogate, dar curînd se închiseră iar ferestrele cerului,
apele se risipiră şi pămîntul se uscă. Soarele triumfător, Mardug-
Baal, beat de victoria sa asupra lui Leviatan ce mai era ud de ploi,
domnea — numai flăcări — pe cer, zvîrlind suliţe de aur în tăria
albastră, iar pe la sfîrşitul lunii a doua şi începutul celei de a treia,
domnia lui era atît de fierbinte, încît ar fi fost îndreptăţită teama
să nu ardă cumva semănăturile, dacă nu s-ar fi ridicat un vînt pe
care al şaselea fiu al Liei, Zebulon, îl mirosi că vine din zări
prietenoase, încît zise:

— Nasul meu e plăcut mîngîiat de acest vînt, căci poartă

umezeala depărtării şi aduce alinătoarea rouă. Uitaţi-vă şi voi, cîte
bune vin dinspre mare, o spun mereu. Ar trebui să sălăşluim la
marginea întinderii verzi, la hotarul cu Sidonul şi să călătorim pe
valuri, în loc să vedem de miei — asta mi-e mai puţin pe plac. Pe
valuri şi pe scîndura curbată, pe corabie adică, poţi ajunge la
oameni cu coadă şi cu corn luminos în frunte. Poţi ajunge şi la unii
cu urechile atît de mari încît le acoperă tot trupul şi la alţii cărora
ie creşte iarba pe piept — un om din portul Hazati mi-a povestit-o.
 Neftali îi încuviinţă spusele. Ar fi bine să schimbăm ştiri cu
cei pe care creşte iarba, zicea el. Pesemne că nici ei, nici cei cu
coadă, nici cei cu urechile mari şi clăpăuge habar n-aveau cîte se
petrec pe lume. Ceilalţi se împotriviră, nu voiau să ştie de mare,
chiar dacă ea dăruia vîntul purtător de rouă. Marea ţine de
regiunile infernale, subpămîntene şi, dacă o porneşte aşa,
Zebulon poate la fel de bine să se închine şi pustiei. Mai ales
Simeon şi Levi, aspri, dar credincioşi, apărau acest punct de
vedere, deşi nici ei nu ţineau prea mult la viaţa de păstori, de care
se simţeau legaţi numai din pricina rînduielilor moştenirii şi le-ar fi
fost pe plac o meserie mai dură.

Lucrările recoltei, care începuseră cu seceratul şi cu

strîngerea orzului, le adusese tuturor o variaţie bine-venită şi erau
veseli în sudoarea lor, cum este omul în aceste săptămîni de spor,
astfel încît, chiar şi legăturile lor cu Iosif, care ajuta de asemenea
la secerat şi legat, începuseră, vrînd-nevrînd să se destindă
întrucîtva şi să se liniştească, dar acesta strică iar totul cu o
limbuţie de necrezut, şî înrăutăţi cumplit lucrurile. Despre astea
vom povesti îndată. În ce-l privea, Iacob era puţin atins de euforia
calendaristică a celor din jurul său, de voia bună a ţăranilor ce
strîngeau recolta, în mijlocul cărora şi oamenii lui îşi vedeau de
treabă. Ba însăşi atitudinea sa, aceeaşi în toţi anii, exercita asupra
oamenilor lui o anumită presiune liniştitoare, chiar fără ca el
însuşi să se arate pe cîmp. Aceasta se întîmpla numai în
împrejurări cu totul deosebite şi într-adevăr trebuia să se întîmple
odată tocmai anul acesta, la rugămintea stăruitoare a lui Iosif,
care avea, el, temeiurile sale. Îndeobşte, însă, Iacob nu, se
sinchisea de semănat şi secerat, ci îşi făcea picul de plugărie,
cum s-ar zice, fără s-o învrednicească măcar cu o privire şi numai
din înţelepciune, nu dintr-o înclinaţie lăuntrică, mai curînd un
sentiment contrar determinînd relaţia sa cu această sferă, anume
indiferenţa religioasă, ba chiar sila păstorului lunii faţă de slujba
închinată brazdei de plugarul cel roşcovan. Vremea recoltei îi
stîrnea chiar, de-a dreptul, un fel de stînjeneală; căci trăgea
foloase, în ce-l privea, de pe urma cultului fecundităţii, pe care
copiii locurilor îl închinau, din primăvară în primăvară, Baalilor
soarelui şi bunelor femei din templele lor, cult ce era totuşi
departe de sufletul său. Asemenea participare la cîştig îl cam
ruşina şi-i închidea gura faţă de recunoştinţa zgomotoasă a celor
ce strîngeau recolta.

Acum, după orz, puse să se secere grîul semănat pentru

nevoile gospodăriei sale; şi, fiindcă orice pereche de braţe era
trebuincioasă, ba prin grijile lui Eliezer mai fuseseră tocmiţi pentru
aceste săptămîni cîţiva zilieri, Iosif îşi întrerupse studiile sale cu
bătrînul, astfel ca şi persoana sa deosebită să lucreze la cîmp, din
zorile trandafirii pînă seara, tăind cu fierul curbat mănunchiurile
de spice adunate cu mîna, legînd cu paie snopii şi încărcîndu-i,
împreună cu fraţii şi argaţii, în care sau pe măgari, pentru a fi
căraţi la aria de treier. Trebuie să recunoaştem că o făcea de
bunăvoie, şi, totodată, bucuros, fără să-i pară rău de timpul
pierdut, şi cu toată modestia — cu care, evident, erau în izbitoare
contradicţie anumite dezvăluiri ale vieţii sale interioare, pe care şi
le îngăduia tocmai atunci. La drept vorbind, i-ar fi fost uşor să
capete de la lacob scutire de la truda cîmpului, dar nici nu se
gîndea la asta, parte pentru că munca îi făcea o plăcere
sănătoasă, parte, şi aceasta într-adevăr înainte de toate, pentru
că îl apropia de fraţi şi simţea o bucuroasă mîndrie să muncească
alături de ei, să se audă strigat de ei, să le ajute cît îl ţineau
puterile — asta este adevărat cuvînt cu cuvînt; lucrînd laolaltă cu
fraţii săi, se îmbunătăţeau şi legăturile lor, ceea ce îi înălţa inima,
îl făcea fericit, şi contrazicerile nu infirmă nimic; ele nu
desfiinţează, cu toată distrugătoarea lor absurditate, faptul că el
îşi iubea fraţii şi că, oricît de nesocotit, ba chiar de orbit cu totul
ar fi putut părea, se încredea în dragostea lor, încît considera că
le-ar putea cere şi el cîte ceva — cîte ceva, căci, din nefericire, el
credea că n-ar fi mult.
 Munca la cîmp îl obosea tare şi adesea adormea chiar în
vremea lucrului. A dormit şi în acel ceas de amiază care i-a văzut
adunaţi acolo, afară, pentru prînz şi odihnă, pe toţi fiii lui lacob —
în afară de Beniamin — sub un umbrar de pînză cafeniu, întins pe
prăjini strîmbe. Frînseseră pîinea şi stăteau de vorbă, cinchiţi pe
cîlcîie, toţi purtînd un simplu şorţ, cu trupurile înroşite de puterea
lui Baal, ce se prăvălea cu flăcări cumplite, printre nori albi de
vară, peste cîmpul pe jumătate recoltat, pe care se vedeau ici-
colo, unde secera tăiase goluri în îmbulzeala spicelor aurii ca
soarele, snopii rezemaţi unul de altul; jur-împrejur cîmpul era tivit
de ziduri scunde, din piatră de rîu, dincolo de care începea munca
altora. La oarecare depărtare se ridica un deal, pe care era aria
oamenilor lui lacob. Se vedeau asini, încărcaţi de snopi, pe drum
spre arie, iar pe deal bărbaţi cu furci, risipind spicele înaintea
boilor, care treceau peste ele, treierîndu-le.

Iosif deci, purtînd şi el doar şorţul de lucru, cu pielea încinsă,

dormea în umbra comună, ghemuit, cu capul pe braţ. Cînd îşi
culcase capul, îl rugase întîi, cu toată naivitatea, pe Isahar, zis
„măgarul ciolănos“, care şedea mai aproape de el, să-i împrumute
un genunchi de-al lui, ca să-şi sprijine capul; dar Isahar îl
întrebase, dacă nu vrea cumva să-l şi scarpine în cap şi să-i
alunge muştele, apoi îl îndemnase să se culce cum o pofti, dar pe
el să-l lase în pace. Iosif rîsese copilăreşte de acest răspuns, ca de
o glumă bună, şi se culcase să doarmă, fără să-şi mai sprijine
capul. Află această înălţare a capului într-alt fel, cum avea să se
dovedească, dar nimeni nu-i citi asta pe faţă, căci nimeni nu se
sinchisea de el. Doar Ruben îşi arunca din cînd în cînd privirea
asupra lui. Faţa celui adormit era întoarsă către el. Nu era liniştit.
Fruntea, pleoapele îi tresăreau, iar gura, moale, se mişca de parcă
ar fi vorbit.

Între timp, fraţii discutau despre foloasele sau pagubele

aduse de o unealtă, folosită de curînd de mulţi la treier, o
platformă grea, trasă de boi, care rupea spicele cu pietrele
ascuţite fixate pe partea ei inferioară. Nu încăpea îndoială, că
datorită ei se lucra mai repede. Dar uni spuneau că, după aceea,
vînturatul cerea mai multă muncă, decît dacă treceai des şi
temeinic cu vitele peste spice. Se vorbea şi de un car treierător,
pe care-l foloseau unii gospodari, avînd în loc de roţi valţuri cu
discuri tăioase de fier. Pe cînd vorbeau aşa, Iosif se trezi şi se
aşeză în capul oaselor.

— Am visat, zise el şi-şi roti mirat privirea printre fraţi.

Aceştia se uitară la el, apoi întoarseră iar capetele şi vorbiră

mai departe de ale lor.

— Am visat, urmă el, şi-şi trecu mîna peste frunte, privind

tot zîmbitor şi confuz în gol, am visat atît de adevărat şi de
frumos!

— Asta-i treaba ta, îi răspunse Dan şi-l împunse scurt din

ochi. Făceai mai bine să dormi fără vise, dacă tot trebuie să
dormi, căci somnul cu vise nu odihneşte.

— Vreţi să-mi ascultaţi visul? întrebă Iosif.

La aceasta nu răspunse nimeni. În schimb, unul dintre ei —

era Iuda — vorbi mai departe de ale plugăriei, pe un ton ce
cuprindea oarecum răspunsul cuvenit la întrebare.

— Micile discuri de fier, zise el cu glas ridicat, dar rece,

trebuie să fie mereu foarte ascuţite, altfel nu taie, ci strivesc doar,
şi bobul nu iese din spic. Spuneţi şi voi dacă se poate avea
încredere în argaţi, mai ales în cel tocmiţi vremelnic, că le vor
ascuţi ca lumea. Dacă micile discuri sînt însă prea ascuţite, taie
uşor şi bobul, şi se întîmplă că făina...

losif ascultă o vreme ce vorbeau, fără să le pese de el. În

cele din urmă îi întrerupse:
 — Să am iertare, fraţilor, dar tot aş dori să vă povestesc
visul pe care l-am visat pe cînd dormeam, ceva mă împinge la
asta. A fost doar scurt, dar atît de adevărat şi de frumos, că nu
vreau să-l păstrez numai pentru mine, ci aş dori din inimă, să-l
aveţi şi voi, asemenea mie, înaintea ochilor, încît să rîdeţi de
încîntare şi să vă pocniţi peste pulpe de atîta haz.

— Ia auzi ce spune! îi întoarse vorba Iuda, clătinînd din

cap. Ce te-a apucat, că ne baţi capul cu treburile tale, de care nu
ne pasă? Căci doar nu ne pasă de măruntaiele tale şi de ce a fiert
în ele pe cînd dormeai, nici de ce ţi se urcă din burtă la cap, după
mîncare. Asta-i neruşinare şi nu ne priveşte, aşa că taci!

— Ba vă priveşte, răspunse losif, neliniştit. Vă priveşte pe

toţi, căci toţi vă aflaţi în acest vis şi eu, de asemenea, şi visul meu
este atît de ciudat şi ne dă atît de gîndit nouă tuturor, încît vă veţi
lăsa capetele în jos şi trei zile aproape nu vă mai veţi gîndi la
altceva!

— Oare n-ar trebui să spună în puţine cuvinte despre ce e

vorba, să auzim şi noi, pe scurt, fără farafastîcuri? întrebă Aşer,
căci cei lacomi sînt şi curioşi şi, dealtfel, toţi erau curioşi şi, la
drept vorbind le plăcea mult să audă povestindu-se, cele
adevărate şi cele scornite, basme, visuri şi imnuri ale
străvechimii.

— Bine, spuse losif fericit, dacă vreţi, prin urmare, vă

povestesc vedenia mea, asta chiar se cere, dacă n-ar fi decît din
pricina tălmăcirii. Căci cel ce visează nu se cade să tălmăcească
el, altul trebuie s-o facă. Dacă visaţi cumva voi, sînt bucuros să vă
tălmăcesc eu visul, asta nu mă costă nimic, îl rog pe Domnul şi el
mă inspiră. Dar cu visul propriu este altceva.

— Şi asta numeşti tu, fără farafastâcuri? îl întrebă Gad.

— Ascultaţi, deci... începu Iosif.

 Dar Ruben vru să-l împiedice în ultima clipă. În tot acest timp
nu-l scăpase din ochi pe stăpînul vălului şi îl încercau presimţiri
rele.

— Iosife, zise el, eu nu-ţi ştiu visul, că n-am dormit cu tine

somnul tău, pe care singur l-ai dormit. Dar, îmi pare că ar fi mai
bine să rămînă fiecare singur cu visele lui şi tu să păstrezi pentru
tine ce ai, visat, să ne putem şi noi duce la lucru.

— La lucru eram, îi luă îosif cuvîntul din gură, căci la cîmp

ne-am văzut pe toţi laolaltă, pe noi, fiii lui îacob, şi strîngeam
grîul.

— Straşnic! strigă Neftali. Da’ ştiu că-i tragi nişte vise!

Foarte visătoare, nimic de zis. Curată minune, ce departe de
realitate este visul tău, cît de sălbatic şi de felurit!

— Dar nu era cîmpul nostru, urmă Iosif, ci alt cîmp, ciudat

de străin. Noi însă nu spuneam nimic de asta. Trudeam tăcuţi
împreună şi legam snopii, după ce tăiasem spicele.

— Ăsta zic şi eu că-i un visuleţ sfînt! spuse Zebulon. O

arătare fără seamăn! Pesemne c-ar fi trebuit întîi să legăm snopii
şi apoi să tăiem spicele, prostovane! Trebuie cu adevărat să
ascultăm povestea asta pînă la capăt?

Unii se şi sculau, ridicînd din umeri şi voiau să plece.

— Ci ascultaţi pînă la sfîrşit! strigă Iosif cu mîinile întinse a

rugă. Căci acum vine partea minunată. Fiecare dintre noi lega cîte
un snop de grîu şi eram doisprezece, căci şi Beniamin, mezinul
nostru, era cu noi pe acel cîmp şi-şi lega snopuşorul în cerc cu voi.

— Nu vorbi prostii! ceru Gad. Cum adică: „În cerc cu voi“.

Vrei să spui: „în cerc cu noi!“
 — Defel, Gad, tocmai dimpotrivă! Căci voi alcătuiaţi
cercul, voi unsprezece şi vă legaţi snopii eu însă stam în mijloc şi
acolo îmi legam snopul.

Tăcu şi le privi feţele. Ridicaseră toţi sprîncenele şi-şi

dăduseră capetele uşor pe spate, clătinîndu-le a mirare, încît
mărul lui Adam ieşea la vedere. În această clătinare a capului şi
ridicare din sprîncene se simţea mirare batjocoritoare,
avertisment şi îngrijorare. Fraţii aşteptau.

— Ascultaţi, deci, cum a fost şi ce minunat am visat!

spuse iar Iosif. După ce ne-am legat snopii, fiecare al lui, i-am
lăsat şi am plecat de lîngă ei, ca şi cum n-am mai fi avut treabă
acolo şi fără să scoatem o vorbă. Am făcut împreună vreo
douăzeci de paşi, sau patruzeci, cînd, iată, Ruben s-a întors înapoi
şi a arătat cu mîna, în tăcere, îndărăt, spre locul unde legasem
snopii. Ruben, tu ai fost. Toţi ne-am oprit şi am privit cu mîinile
streaşină la ochi. Şi ce-am văzut! Snopul meu, la mijloc, sta drept
de tot, ale voastre, însă, care erau jur împrejur, se înclinase
înaintea lui în cerc, se înclinau, se tot înclinau, iar al meu sta
drept.

Urmă o tăcere mai lungă.

— Asta-i tot? întrebă Gad, foarte scurt şi cu vocea scăzută,

rupînd tăcerea.

— Da, după asta m-am trezit, răspunse Iosif parcă

descurajat.

Era acum destul de dezamăgit de visul său, care, în sine,

avea o semnificaţie foarte ciudată, apăsătoare şi, totodată,
fericitoare, îndeosebi prin gestul tăcut al lui Ruben arătînd înapoi,
spre comportarea ciudată a snopilor, dar, redat în cuvinte, arăta
desul de modest, ba chiar prostesc şi, după părerea lui Iosif, nu
putuse avea nici o înrîurire asupra ascultătorilor, sentiment în
care îl mai întărise întrebarea lui Gad „Asta-i tot?“ Se ruşina.
 — E aşa şi pe dincolo, zise Dan după o nouă tăcere, cu
vocea sugrumată, încît numai primele sunete scoase de el se
auziseră limpede, iar celelalte se pierdură într-o şoaptă.

Iosif înălţă capul. Căpăta din nou curaj. Se părea totuşi că

visul lui, aşa cum îl povestise, nu rămăsese cu totul fără ecou
asupra fraţilor. „Asta-i tot?“ îl descumpănise, dar „aşa şi pe
dincolo“ era mîngîietor şi plin de speranţe; însemna „Ei drăcie!“ şi
altele la fel. Le privi feţele. Erau toate palide şi toate aveau cute
verticale între sprîncene, ceea ce, împreună cu paloarea
puternică, făcea o impresie deosebită. O impresie asemănătoare
este provocată dacă, pe un chip palid, nările sînt foarte încordate
sau buza de jos este prinsă între dinţi, cum se putea de asemenea
vedea, aici, la cîţiva. Pe lîngă asta, răsuflarea tuturora era foarte
agitată şi cum nu respirau cu toţii odată, ca urmare a povestirii
sale, se auzea sub pînza-umbrar un gîfîit repetat de-a valma, de
zeci de ori întretăiat, care, dimpreună cu paloarea tuturor, ar fi
putut să-l nedumerească destul de tare.

Ceea ce se şi întîmplă într-o anumită măsură, dar în sensul

că toate îi apăreau acum ca o urmare a visului său, al cărui ciudat
dublu caracter, de bucurie neliniştitoare şi nelinişte bucuroasă,
era întărit de această realitate; căci ecoul ce-l avusese asupra
fraţilor nu fusese chiar întru totul fericit, dar fără îndoială mult
mai puternic decît îndrăznise Iosif la un moment dat să spere, şi
mulţumirea că povestirea sa nu fusese o neizbîndă, cum şi
începuse să se teamă, ţinea cumpăna îngrijorării sale.

La aceasta nu schimbă nimic nici faptul că, după ce gîfîiră şi-

şi muşcară buzele cu toţii, Iuda exclamă cu glasul gutural, răguşit:

— De cînd sînt n-am auzit prostie mai scîrbavnică!

Astfel dăduse, fără îndoială, glas unei emoţii, chiar dacă nu

în chip tocmai fericit.

Iarăşi domniră tăcerea, paloarea, muşcatul buzelor.

 — Corcitură! Ciupercă veninoasă! Lăudărosule! Pîrţ
împuţit! izbucniră, urlînd deodată, Simeon şi Levi. Nu puteau vorbi
unul după altul, întregindu-şi spusele, cum făceau de obicei;
strigau laolaltă şi amestecîndu-şi glasurile, cu feţele încinse, cu
vinele frunţii umflate şi aici se adeveri zvonul cum că la mînie
părul de pe piept li s-ar zburli ca ţepii şi că aşa s-ar fi întîmplat şi
cînd au pustiit Sihemul, oraşul. Şi aşa era, acum se putea vedea
cum li se zburlea părul pe osul pieptului şi cum sta ţepos, în timp
ce răgetele lor de buhai se învălmăşeau.

— Scîrnăvie, javră încrezută, ticălos şi flecar obraznic! Ce

te lauzi că ai fi visat şi că ai fi văzut sub pleoapele tale închise,
găgăuţă, ghimpe în carne, pricină de ceartă? Ne mai ceri să-ţi
tălmăcim visul, să ţi-l tîlcuim, snop de grozăvii! „Se înclină cică, se
înclină“, cum, asta visezi, făţarnic neruşinat, şi ne sileşti pe noi,
bărbaţi cinstiţi, să ascultăm ce vorbeşti?! Toţi se bălăbănesc blegi
în cerc, snopii noştri, al tău însă stă drept! S-a mai auzit ceva atît
de nemaipomenit de scîrbos, de cînd lumea şi pămîntul? Piei
drace, scîrnă şi scuipat! Nu cumva ai vrea să-ţi dovedeşti puterea
părintească şi cea regească, aici, asupra noastră, pentru că tu,
pungaşule, hrăpăreţule de moştenire, ai furat cu viclenie ketônet-
ul, pe ascuns faţă de fraţii mai mari? Dar o să te învăţăm cum
vine asta, cu „se înclină“ şi „stă drept“, şi o să-ţi arătăm cine sânt
stăpînii, ca să recunoşti cine eşti şi să bagi de seamă cît de
neruşinat ai minţit!

Aşa urlau, furioşi, cei doi. Apoi toţi zece ieşiră de sub umbrar
şi se duseră pe cîmp; tot mai erau palizi şi roşii şi-şi muşcau
buzele. Ruben, însă, plecînd, îi spuse: „Ai auzit, băiete“. Iosif mai
şezu o vreme locului, îngîndurat, zăpăcit şi întristat, pentru că
fraţii nu voiseră să-i creadă visul. Căci asta înţelesese el, că nu-l
credeau, deoarece gemenii strigaseră mai multe despre
lăudăroşenie şi minciună. Asta îl amăra şi se întreba cum le-ar
putea dovedi că nu adăugase nimic de la el şi că doar le povestise
cinstit ce visase cu adevărat, pe cînd dormise în mijlocul lor. Dacă
măcar l-ar crede, gîndea el, le-ar trece şi supărarea; căci doar le
dovedise sincer încredere frăţească, împărtăşindu-le ce-i arătase
Dumnezeu în vis, ca să simtă şi ei, asemenea lui, minunea, să se
bucure şi să se sfătuiască împreună despre rostul visului. Era cu
neputinţă să-i fi luat în nume de rău încrederea sa în strînsa şi
nezdruncinată legătură a comunităţii lor, care-l îndemnase să le
împărtăşească gîndurile Domnului. Desigur, în aceste gînduri el
era înălţat deasupra lor; însă ca asta să fi fost un temei, pentru
fraţii mai mari, la care privise întotdeauna, într-un anumit sens, cu
admiraţie, să nu poată răbda gîndurile Domnului, ar fi fost o
asemenea dezamăgire pentru el, încît nici nu putea gîndi una ca
asta. Deoarece îşi dădu însă seama că pentru astăzi n-ar mai fi cu
putinţă, din păcate, să lucreze laolaltă veseli şi nestingheriţi,
preferă să renunţe a mai ieşi după ei la cîmp şi se întoarse acasă,
unde-l căută pe Beniamin, frăţiorul lui bun, să-i spună cum că le-a
istorisit fraţilor mari un vis cu totul şi cu totul modest, în
comparaţie cu altele, anume aşa şi aşa; dar ei n-au vrut să-l
creadă, iar gemenii au devenit violenţi, deşi visul cu snopii a fost
totuşi cel mai umil lucru de pe lume, pe lîngă visul înălţării la cer,
de care nu pomenise nici un cuvînt.

Turtura se bucură că nu fusese vorba de fantasticul vis al

înălţării la cer, şi, cît despre el, se arătă atît de încîntat de visul cu
snopii, încît losif se simţi în felul acesta pe deplin despăgubit de
dezamăgirea încercată cu fraţii mari. Mai cu seamă faptul că şi
snopuşorul lui fusese cu ceilalţi şi se înclinase, îl bucura pe
băieţaş, încît ţopăia şi rîdea, căci asta era pe măsura minţii lui.

Consfătuirea

Între acestea, cei zece stăteau adunaţi laolaltă pe cîmp, la

apusul soarelui, sprijiniţi în uneltele lor, şi se sfătuiau, îngrijoraţi şi
furioşi. La început, şi semnalul fusese dat de Simeon şi Levi, cu
vorbele lor de ocară, domnise părerea — sau cel puţin înţelegerea
tacită — că Iosif scornise visul, că totul nu era decît minciună. Ar fi
vrut să creadă în continuare în această presupunere, care era
pentru ei toţi un mijloc lăuntric de apărare. Dar Iuda fusese acel
ce atrăsese atenţia asupra posibilităţii — oarecum ca să nu scape
din vedere asta în judecata lor — ca băiatul să fi visat cu adevărat
aşa şi să nu fi exagerat; de atunci toţi socoteau, nu numai în
tăcere, ci într-adevăr, că lucrul era posibil şi despicau iarăşi totul
în două: anume, ori că visul, dacă a fost visat cu adevărat, ar fi
venit de la Dumnezeu, ceea ce era considerat ca faptul cel mai
catastrofal ce se putea închipui, ori că visul n-ar avea nimic de-a
face cu Dumnezeu, ci că izvorul lui ar fi numai şi numai
înfumurarea maimuţoiului, neobrăzată şi peste măsură de umflată
de dobîndirea, ketônet-ului, care îl îmbăta cu asemenea vedenii
nesuferite. În dezbatere, Ruben îşi dădu cu părerea că dacă ar fi
să fie Dumnezeu în joc, ei ar fi neputincioşi şi nu le-ar rămîne
decît să-l adore — nu pe Iosif, ci pe Domnul. Dacă, în schimb, visul
ar fi născut din înfumurare, ar putea să ridice din umeri şi să-l lase
pe visător în nebunia lui. Totodată reveni asupra probabilităţii ca
băiatul să fi născocit copilăreşte visul şi să-şi fi rîs de ei, în care
caz merita bătaie.

Într-adevăr, propunerea marelui Ruben suna: bătaie pentru

pedepsirea minciunii. Cum îndemna totodată să se ridice din
umeri, probabil că intenţia cu bătaia nu putea fi foarte serioasă,
căci ridicînd din umeri nu poţi bate îndeajuns de temeinic.
Oricum, putea să sară în ochi faptul că Ruben voia să fie
adevărată tocmai posibilitatea care, după propria lui părere, era
legată de bătaie. Dacă ascultai însă mai atent, părea să fi vrut, în
felul acesta, să-i abată pe fraţi de la alte presupuneri şi să-i
ispitească astfel să rămînă şi ei la ipoteza minciunii, fiind
îngrijorat că n-ar fi fost defel înclinaţi să ajungă la ideea
resemnării şi adorării, presupunînd că visul ar fi fost trimis de
Dumnezeu, ci dimpotrivă la o concluzie neprecizată, cu urmări
oricum mai grave, însă, decît o simplă bătaie. Într-adevăr, nu-i
prea găsea pregătiţi să distingă subiectivul de obiectiv, şi să lase
ca atitudinea lor faţă de Iosif să fie determinată de distincţia dacă
băiatul ar fi visat visul doar din vană îngîmfare, sau dacă visul său
putea arunca o lumină asupra împrejurărilor reale, adică asupra
voinţei şi planurilor Domnului. Din vorbele lor nu reieşea limpede
în care din aceste cazuri Iosif le-ar apărea mai mîrşav şi mai
veninos — mai degrabă, dacă era cu putinţă, în al doilea. Dacă
visul era cu adevărat de la Dumnezeu şi era un semn al Alegerii,
bineînţeles că nu se putea cîrti împotriva Domnului — după cum
nu se putea cîrti nici împotriva lui Iacob, pentru venerabila sa
slăbiciune. În gîndurile lor, Iosif era oricum vinovat. Dacă
Dumnezeu îl alesese, nedreptăţindu-i, şi făcuse snopii lor să se
încline şi să se gudure înaintea snopului său, înseamnă tocmai că
Dumnezeu a fost înşelat de el, cum fusese înşelat Iacob, şi asta
era urmarea aceloraşi farmece mincinoase cu care îi călcase în
picioare şi-şi rîsese de ei înaintea tatălui. Dumnezeu era mare,
sfînt şi fără răspundere, dar Iosif era un şarpe veninos. Se vede (şi
Ruben de asemenea o vedea), concepţia lor despre relaţia lui Iosif
cu Dumnezeu se potrivea perfect cu cea pe care o avea el însuşi
în această privinţă: o priveau ca relaţia lui cu tatăl. Şi asta şi
trebuia să fie, deoarece numai premise comune crează adevărata
ură.

Ruben se temea de aceste raţionamente ; de aceea nu

încerca să-l apere pe Iosif, acceptînd că poate Dumnezeu îi
trimisese visul, ci voia să-i convingă că fusese palavre şi să-l
pedepsească pe mişel, fie chiar şi ridicînd din umeri. De fapt, îi
ardea la fel de puţin ca celorlalţi să ridice din umeri. Sentimentul
de groază şi gol în furca pieptului, căruia Gad cel drept îi dăduse
primul glas în cuvinte fugare, îi încerca acum nu numai pe fiii
slujnicelor, ci pe toţi cei zece; groaza aceasta izvora din teama,
profund înnăscută şi în mod obişnuit odihnind în adîncuri, dar
acum stîrnită şi chemată la suprafaţă, de oroarea anumitor relaţii,
pomenite în legende şi profeţii, despre schimbarea dreptului de
prim născut, dominaţie mondială şi servilă supunere frăţească.
Ruben încerca probabil cel mai puternic dintre toţi acest
sentiment, numai că la el nu se prefăcea, ca la ceilalţi, într-o
mînie fără margini împotriva celui ce provocase tulburarea, ci,
dimpotrivă, într-o la fel de nemărginită înduioşare faţă de
gîngureala nevinovată a celui ales şi într-o adorare mirată a
destinului.

— Nu mai lipsea decît să fi spus „închinat“, exclamă Gad,

printre dinţii strînşi.

— A spus „înclinat“, observă Isahar, ciolănosul, căruia, de

fapt, îi plăcea liniştea şi, fiind gata chiar să înghită cîte ceva de
dragul ei, descoperea aici un amănunt ce putea oricum avea
oarecare efect liniştitor.

— Asta ştiu, replică Gad. Dar întîi poate că va fi spus aşa

din viclenie şi, al doilea, o scîrnă e orişicum.

— Nici chiar aşa, îl contrazise Dan, care tindea spre

sofisticărie şi nu scăpa niciodată prilejul să se arate consecvent cu
sine însuşi. Să te înclini nu este întocmai ca să te închini, ci este,
între noi fie vorba, ceva mai puţin.

— Dapăi cum! strigară Simeon şi Levi, hotărîţi să-şi

manifeste prostia brutală, fie că prilejul era prielnic sau ba.

Dan şi cîţiva alţii, printre ei şi Ruben, apărară teza că „a se

înclina“ ar comporta o semnificaţie mai restrînsă decît „a se
închina“. La „a se înclina“, spuneau aceştia, nu rezultă dacă
acţiunea are loc din convingere intimă, sau se reduce poate, mai
curînd, la un gest exterior şi lipsit de conţinut. Şi apoi, „înclinarea“
este o acţiune de o singură dată sau care se face din cînd; în
schimb, te „închini“ mereu, durabil şi din inimă, ţinînd astfel
seama în mod sincer de realităţi, aşadar, cum explică Ruben, s-ar
putea să te „înclini“ din prudenţă, fără să te „închini“ cu adevărat,
de asemenea s-ar putea să te „închini“, dar să fii, totodată, prea
mîndru să te „înclini“. Iuda era de altă părere: această deosebire
nu putea fi practic menţinută, căci doar e vorba de un vis, iar într-
un vis „înclinarea“ ar fi numai exprimarea figurată a acelui
comportament pentru care Ruben ar vrea să folosească expresia
„a se închina“. Aici tînărul Zebulon interveni, arătînd că acum se
îndeletniceau, mare bucurie! cu ceea ce Iosif le ceruse cu
neruşinare, iar ei nu fuseseră nicidecum gata să primească,
anume cu tîlcuirea mîrşavului vis. Această constatare stîrni atîta
mînie, încît consfătuirea fu întreruptă pe loc, fără alt rezultat decît
al unei nepotolite amărăciuni, în răcnetele lui Simeon şi Levi, că
astea toate ar fi doar cotcodăceală şi flecăreală, şi că, faţă de
fapte jignitoare, nici nu te închini, nici nu te înclini, ci le desfiinţezi
pur şi simplu, cum au făcut ei la Sihem...

Soarele, luna și stelele

Şi Iosif? Fără să aibă habar cum se chinuiau cei zece cu visul

lui, nu-l frămînta decît faptul că nu voiseră să-i dea crezare şi nu
se gîndea, deci, decît cum să-i facă să-l creadă — în amîndouă
privinţele: în realitatea visului şi în adevărul lui. Cum putea face
asta mai bine? Îşi punea stăruitor întrebarea şi se mira singur mai
tîrziu, că nu-i aflase răspunsul, ci că acest răspuns a trebuit să-i
fie dat sau să i se dea singur. Într-a- adevăr, pur şi simplu mai visă
o dată: de fapt acelaşi vis, doar într-o formă cu atît mai
pompoasă, încît confirmarea era mult mai categorică, decît dacă
s-ar fi repetat doar visul cu spicele. Acest vis îl avu noaptea, sub
întinsul cer înstelat, pe arie, unde îşi petrecea în acel timp mai
des nopţile, cu cîţiva fraţi şi argaţi, pentru a păzi grîul, încă
netreierat, care nu apucase, deci, să fie adăpostit în gropi, pe
cîmp; şi nu este nici o dezvăluire în ce priveşte originea viselor,
dacă se arată că noianul, stelelor, privit înainte de a adormi, îi
înrîurea desigur visele, modelîndu-le, iar apropierea celor pe care
dorea să-i convingă, şi somnul laolaltă cu ei, îi va fi stîrnit
puternic, în taină, mintea unde sălăşluiau visele sale. Ba nu
trebuie să rămînă neamintit că în aceeaşi zi purtase, sub copacul
învăţăturii, o convorbire privind adevărurile ultime, cu bătrînul
Eliezer, în care fusese vorba de judecata-de-apoi şi timpul
bmecuvîntării, de izbînda finală a lui Dumnezeu asupra tuturor
forţelor cărora popoarele le-au ars atîta vreme tămîie: de triumful
mîntuitorului asupra regilor păgîni, forţelor stelare şi zeilor
zodiacului, pe care îi va supune şi răsturna, îi va încuia în adîncuri
şi-i va depăşi, trecînd la o glorioasă şi exclusivă dominaţie a
lumii... Despre acestea visa Iosif, dar în chip atît de confuz, încît în
aceste împrejurări i s-a strecurat în vis o copilărească confundare
şi echivalare a eroului divin escatologic cu propria sa persoană de
visător, şi s-a văzut, ori mai curînd s-a simţit, pe sine, băiatul Iosif,
într-adevăr domn şi stăpîn pe întregul crug al lumii ce se
rostogolea prin zodiac — căci în acest vis chiar nu putea fi vorba
de imagini ce se pot povesti şi, redîndu-l, Iosif era nevoit să-l
reducă la cuvintele cele mai simple şi mai scurte, să enunţe pur şi
simplu trăirea sa interioară, fără a o dezvolta ca acţiune, ceea ce
nu contribuia s-o facă mai uşor de înţeles pentru ascultător.

De aceea, forma comunicării îl şi îngrijora, cînd se trezi brusc

noaptea din vis, plin de bucuria de a avea de acum încolo o
dovadă atît de convingătoare în mînă a credibilităţii visului
precedent. Şi anume, această îngrijorare se referea, înainte de
toate, la întrebarea dacă fraţii îi vor da, îndeobşte, prilejul să se
justifice, adică i-ar permite să mai povestească încă un vis — ceea
ce îi părea nesigur. Încă de prima dată lipsise doar puţin ca ei să
nu-i acorde atenţia lor sau să i-o retragă prea curînd. Cu cît era
acum mai firească această temere, de vreme ce experienţa făcută
nestăpînindu-şi curiozitatea nu părea să le fi plăcut din cale-afară.

De aceea trebuiau luate măsuri împotriva refuzului lor

încăpăţînat de a-i da ascultare, şi încă noaptea pe arie Iosif găsi
ce ar fi de făcut. Dimineaţa se duse la tatăl său, cum îi era
obiceiul, deoarece Iacob dorea să-l vadă în fiece zi, de cum se
sculase, să se uite în ochi, să se convingă că e sănătos şi să-l
binecuvînteze pentru acea zi, şi îi spuse:

— Îţi urez o foarte bună dimineaţă, tăicuţul meu, tu prinţ

al Domnului! Uite, e o nouă zi, pe care a născut-o noaptea, cred
că se va face tare cald. Zilele se înşiră una după alta, ca
mărgelele, şi copilului îi place viaţa, mai ales la vremea asta, cînd
strîngem bucatele. La cîmp e frumos, fie că te speteşti, fie că te
odihneşti şi, muncind laolaltă, oamenii se împrietenesc.

— Ceea ce spui, îmi sună plăcut, răspunse Iacob. Vă

împăcaţi aşadar, bine la arie şi la cîmp şi vă înţelegeţi întru
Domnul, fraţii tăi şi cu tine?

— De minune! răspunse Iosif. Lăsînd la o parte mici

neînţelegeri, cum le aduce în chip firesc ziua şi le iscă împărţirea
lumii, toate merg strună; căci cu vorba cinstită, fie chiar cîteodată
cam necioplită, neînţelegerea se risipeşte şi apoi domneşte iar
pacea. Aş vrea ca tăicuţul să fie o dată martor, într-o împrejurare
ca asta. Nu eşti niciodată de faţă şi ne pare adesea rău tuturor
fraţilor.

— Nu iubesc plugăria.

— Se-nţelege, se-nţelege. Şi e păcat, de asemenea, că

oamenii nu-l văd pe stăpîn şi nu-l ştiu veghind la toate muncile,
mai ales cei năimiţi, pe care nu poţi pune temei. Aşa mi s-a plîns
deunăzi, între patru ochi, fratele meu Iehuda, că de cele mai
multe ori oamenii ăştia nu ascut ca lumea roţile treierătorii:
neascuţite strivesc doar, în loc să taie. Aşa merge treaba dacă
stăpînul nu se arată.

— Trebuie să socotesc întemeiată mustrarea ta.

— Mustrare? Păzească-mi Dumnezeu limba! E o

rugăminte, pe care vlăstarul se încumetă s-o facă în numele celor
unsprezece. Şi nici nu trebuie să te speteşti alături de noi, trudind
în slujba pămîntului, munca lui Baal, cine aşteaptă aşa ceva de la
tine? Numai buna noastră odihnă s-o împărţi cu noi, la frîntul
pîinii, cînd soarele este în culmea bolţii, căci stăm la umbră şi
vorbim de cîte toate, noi fiii unuia şi a patru femei, şi care ştie
ceva povesteşte o glumă sau un vis. În asemenea împrejurări ne-
am făcut adesea unul altuia semn cu cotul şi între noi am spus şi
am încuviinţat din cap, ce plăcut ar fi, să-l avem şi pe tata printre
noi.

— Am să vin o dată.

— Chiui de bucurie! Vino chiar azi şi cinsteşte-ţi feciorii!

Munca e pe sfîrşite — nu-i vreme de pierdut. Astăzi, va să zică —
ne-am înţeles? Nu le spun nimic celor cu ochii roşii, nici nu mă va
lua gura pe dinainte faţă de fiii slujnicelor, bucuria să-i
copleşească. Copilul însă va ştii, în sinea lui, cui datorează toţi
bucuria şi cine a potrivit frumuşel lucrurile, cu credinţă şi viclenie.

Asta a fost uneltirea lui losif. Şi, într-adevăr, la amiază, în

acea zi, Iacob şedea la cîmp cu fiii săi, sub pînza umbrarului, după
ce cercetase gropile pentru grîu şi verificase, la arie, pipăindu-l cu
degetul gros, ascuţişul discurilor de la carul-treierătoare. Fraţii
erau tare uluiţi. În ultimele zile visătorul nu fusese cu ei la ceasul
de odihnă. Acum era iar aici, cu capul în poala tatălui. Era limpede
că trebuia să fie aici, dacă venise să-i vadă tatăl, se punea numai
întrebarea, ce-l adusese, deodată, aici pe bătrîn. Şedeau foarte
ţepeni şi tăcuţi, toţi îmbrăcaţi cuviincios, ţinînd seama de felul de
a fi al lui Iacob. Acesta se mira că nu se arăta defel acel sănătos
spirit de familie, care, după cuvintele lui losif, ar fi trebuit să fie
caracteristica ceasului aceluia. Va fi fost respectul, care-i oprea.
Chiar şi losif era tăcut. Îi era teamă, deşi sta culcat în poala tatălui
şi îşi acoperise, prin prezenţa acestuia, spatele şi-şi asigurase
libertatea cuvîntului. În fapt, era îngrijorat pentru visul său şi
pentru izbînda lui. Era de-ajuns o singură propoziţie ca să-l
povestească şi nu putea fi deloc dezvoltat. Dacă ar întreba cumva
Gad: „Asta-i tot?“ el ar fi înfrînt. Scurtimea îl ajuta să dea pe faţă
totul pe dată, înainte să bage cineva de seamă, şi nimeni nu-l
putea întrerupe. Dar efectul asupra spiritelor se putea uşor pierde
din pricina unei anumite măreţe puţinătăţi a relatării. Inima îi
bătea puternic.

Cît pe ce să piardă prilejul de a-şi mai da lovitura, căci,

lumea fiind plictisită, adunarea ameninţa să se spargă mai
devreme. Dar s-ar fi putut ca nici asemenea semne să nu fi izbutit
să-i înfrîngă foarte întemeiata sfială, dacă Iacob nu l-ar fi întrebat
pînă la urmă cu bunătate:

— Ei, dar cum stau lucrurile, parcă am auzit că vă

povesteaţi snoave şi vise, stînd la umbră în acest ceas?

Fraţii, îl priveau ţintă şi tăceau.

— Da, snoave şi vise! strigă losif, emoţionat. Cum ne mai

veneau altă dată uşor la gură, de fiecare dată! Ştie cineva ceva
nemaiauzit? întrebă el, cu îndrăzneală, pe cei din jur.

Fraţii îl priveau ţintă şi tăceau.

— Eu însă ştiu ceva, spuse el şi se ridică cu o expresie

serioasă din poala tatălui. Ştiu un vis pe care l-am avut astă
noapte pe arie, pe ăsta să-l auziţi, tată şi fraţilor, şi să vă
minunaţi. Am visat, reluă el, şi se opri, ca împiedicat. Şi deodată
mîinile şi picioarele i se răsuciră într-un chip îngrijorător, ceafa şi
umerii i se ridicară, zvîcnind întruna şi schimbîndu-i toată
înfăţişarea. Îşi plecă fruntea şi zîmbetul de pe buze părea să vrea
să scuze şi să înfrumuseţeze faptul că dintr-o dată i se vedea
numai albul ochilor.

— Am visat, repetă el gîfîind, şi am văzut în vis — asta am

văzut: Soarele, luna şi unsprezece kokabimi alcătuiau curtea mea.
Veneau şi se închinau înaintea mea.

Nimeni nu se clinti. Iacob, tatăl, îşi păstră cu străşnicie

privirea plecată. Era o tăcere adîncă, iar în tăcerea aceasta se iscă
un zgomot rău, tainic, dar care se impunea auzului. Era scrîşnetul
din dinţi al fraţilor. Cei mai mulţi scrîşneau ţinînd buzele strînse.
Dar Simeon şi Levi scrîşneau rînjindu-şi dinţii.

Iacob auzi scrîşnetul. Nu se poate şti dacă şi losif îşi dădu

seama de el. Zîmbea de unul singur, cu capul plecat pe umăr,
modest şi meditativ. Le spusese totul, acum n-aveau decît să facă
ce voiau cu visul lui. Soarele, luna şi stelele, unsprezece la număr,
i se închinaseră. N-aveau decît să chibzuiască la asta.

Iacob privi cu teamă în jur. Găsi ce aşteptase: zece perechi

de ochi îl fixau, stăruitor şi sălbatic. Se concentră şi se prefăcu
puternic. Pe un ton cît putu mai aspru, glasul său se ridică din
spatele băiatului:

— Iehosif! Ce vis mai e şi ăsta, care ţi s-a arătat, şi ce să

însemne asta, că tu visezi neghiobii şi ni le povesteşti? Să vin eu
şi mama ta şi fraţii tăi să te adorăm? Mama ta e moartă — cu asta
începe nerozia, dar e departe să se încheie cu atît. După o
judecată omenească, ce ne înşiri tu aici este atît de iipsit de
noimă, încît ai fi putut tot atît de bine bîigui „aulasaulalacaula“, ar
fi sunat la fel. Sînt mîhnhit în sufletul meu că tu, la şaptesprezece
ani împliniţi, şi cu toată educarea spirituală prin înţelepciunea
scrisă, pe care am avut grijă s-o primeşti de la Eliezer, cel mai
vechi argat al meu, tot n-ai ajuns departe cu înţelegerea
Domnului, încît îţi îngădui să visezi asemenea vise ruşinoase şi-l
faci pe măscăriciul în faţa tatălui tău şi a fraţilor. Asta să-ţi fie
pedeapsa primită de la mine! Te-aş pedepsi mai aspru, şi poate
te-aş părui să te doară, dacă vorbăria ta n-ar fi fost prea
copilărească, pentru ca oameni copţi la minte să se simtă atinşi
de ea, iar cel cuminte să se poată lăsa ispitit a ţi-o plăti cu
asprime. Rămîneţi cu bine, fii ai Liei! Tihnească-vă masa, fii ai
Zilpei şi al Bilhei!

Cu aceasta se ridică din spatele lui Iosif şi plecă. Discursul-

pedeapsă, la care îl siliseră căutăturile fraţilor, îl costase mult, şi
putea doar să spere că îi împăcase pe nemernici. Adevărata
mînie, cîtă era, fusese stîrnită de împrejurarea că Iosif nu-i
încredinţase visul numai lui, ci fusese atît de nerod să-i ia pe fraţi
de martori. Dacă ar fi vrut anume să-l pună pe tatăl său în
încurcătură, gîndea Iacob, n-ar fi putut nimeri mai bine. Las’ că o
să-i mai spună între patru ochi ce nu-i putuse spune adineauri şi
ghicea prea bine că vicleanul se folosise de fraţi ca apărare
împotriva lui şi de el ca apărare împotriva fraţilor. Pe drumul spre
casă, îi venea greu să alunge din barbă un zîmbet încîntat şi
înduioşat de această perfidie. Şi chiar dacă fuseseră sincere
îngrijorarea ce se desprindea din dojana sa, în privinţa mîntuirii
sufletului lui Iosif, ca şi supărarea iscată de înclinarea copilului
spre vise şi spre încleştarea profetică, totuşi, amîndouă,
îngrijorarea şi supărarea, erau doar sentimente slabe, faţă de
mulţumirea duioasă şi întrucîtva încrezătoare ce-l cuprindea,
gîndindu-se la visul trufaş al lui Iosif; cu totul fără rost se rugă lui
Dumnezeu ca visul să fi venit de la El — ceea ce era totuşi o
rugăminte tare năstruşnică, dacă, după cum era de crezut, acest
vis nu fusese totuşi o joacă, şi tatăl era pe cale să verse lacrimi de
dragoste, cînd se gîndea că au fost presimţiri adevărate ale unei
viitoare măriri, ce luaseră forma unor închipuiri de vis şi pe care
copilul le dezvăluise din naivitate şi fără să-şi dea limpede seama
de însemnătatea lor. Slăbiciune de tată! Ar fi vrut să se înfurie
cînd îşi închipuia că el şi toţi ceilalţi ar veni să-l slăvească pe acest
pierde-vară. Îi era neplăcut să audă aşa ceva — căci oare nu-l
adora?

Cît despre fraţi, abia se depărtă Iacob, că se ridicară toţi ca

unul şi ieşiră de sub umbrar. După douăzeci de paşi mînioşi, pe
cîmp, se opriră pentru o scurtă şi furtunoasă consfătuire. Ruben,
cel mai vîrstnic, avea cuvîntul: el îi învăţă ce aveau de făcut.
Trebuiau să plece — asta era. Să plece toţi odată de la vatra
părintească, să se surghiunească de bunăvoie. Aceasta va fi,
zicea el, o purtare demnă şi impresionantă şi singurul răspuns cu
putinţă din partea lor la această grozăvie. „Să ne depărtăm de
Iosif, gîndea el, să nu se întîmple vreo nenorocire.“ Dar nu-şi rosti
gîndul, ci se pricepu să dea măsurii propuse caracterul unui
protest mîndru şi al unei pedepse.

Încă în acea seară vorbiră cu Iacob şi îi vestiră că pleacă.

Într-un loc unde se visează asemenea vise şi unde este îngăduit
să le povesteşti, fără altă primejdie, decît, la nevoie, poate, dacă
iese prost, să fii niţel păruit — într-un asemena loc, spuseră ei, nu
rămîn, acolo nu au ce căuta. Strîngerea bucatelor, ziceau ei, s-a
încheiat cu ajutorul lor de nădejde, acum se vor îndrepta spre
Sihem, nu numai cei şase, dar şi ceilalţi patru — toţi zece, căci
păşunile Sihemului sînt bune şi grase, acolo vor duce să pască
turmele tatălui, cu o nestrămutată credinţă, chiar dacă ea nu a
aflat recunoaştere; în tabăra de la Hebron, însă, nu vor mai fi
văzuţi, mai ales că acolo se visează în chip cu totul şi cu totul
jignitor. La despărţire, se înclinau şi iar se înclinau, spuneau ei (şi
o şi făceau totodată), înaintea lui, tatăl lor, cu veneraţie. Nu
trebuiau să se îngrijoreze că l-ar îndurera sau că i-ar stîrni măcar
păreri de rău prin plecarea lor, căci lacob, stăpînul, dădea, asta se
ştie, zece pe unul.

Iacob îşi plecă fruntea. Începea oare să se teamă, că măreţia

sentimentului, în care se complăcea prin imitaţie, ar fi rău privită
acolo de unde luase pildă?

CAPITOLUL CINCI
CĂLĂTORIA LA FRAȚI
Cerința

Am auzit: Iacob și-a plecat fruntea cînd nemulţumiţii s-au

lepădat de vatra părintească şi, de atunci, nu a mai ridicat-o decît
arareori. Anotimpul care începea acum, aceste luni de jerăgai ce
usca tot, şi de cumplită arşiţă asupra întregii ţări — căci se
apropia clipa cînd soarele începe să dispară, şi cu toate că la
vremea aceasta a anului Cea dreaptă i-l dăruise mai demult pe
Iosif — în luna Tammuz, spiritul lui Iacob suferea totuşi de obicei
sub pustiul mistuitor al acestui sfert de zodiac — : anotimpul deci
îi putea de bună seamă încuraja mîhnirea şi totodată să-i fie de
folos să şi-o explice sieşi. Adevărata pricină a mîhnirii, însă, era
totuşi manifestarea unanimă a fiilor, plecarea lor, acest
eveniment de care s-ar spune prea mult, dacă s-ar afirma că l-ar fi
îndurerat tare pe Iacob — nu aşa; în inima sa da într-adevăr „zece
pe unul“, dar era altceva s-o facă în realitate şi să trebuie să
accepte faptul că denunţarea comunităţii de către fraţi se va
dovedi ca avînd un sens definitiv şi că el, lacob, va rămîne, în loc
de doisprezece fii cu doi, ca un trunchi fără crengi. Asta dăuna în
primul rînd măreţiei sale, pe deasupra, însă, situaţia îi crea o
îngrijorată stînjeneală înaintea Domnului; căci lacob se întreba cît
de mare va fi răspunderea ce şi-o va asuma astfel în faţa
Domnului, care planifica providenţa. Nu împiedicase oare Domnul
viitorului înţelepteşte, ca toate să meargă doar după inima lui
lacob şi el să devină rodnic numai prin Rahila? Nu l-a făcut El
numeros, chiar împotriva voinţei sale, prin viclenia lui Laban, şi nu
erau, ei toţi, şi fiii femeilor neiubite, roade ale Binecuvîntării şi
purtători ai imprevizibilului? lacob îşi da foarte bine seama că
alegerea de către el a lui Iosif era o chestiune particulară şi de
inimă, orgolioasă şi încăpăţînată, care nu trebuia decît să intre,
prin urmările ei, într-un conflict dăunător cu planurile divine, vaste
şi neprecise, pentru a se vădi ca trufie vrednică de pedeapsă.
Aceasta însă părea tocmai să se întîmple: căci chiar dacă prostia
lui Iosif va fi fost cauza nemijlocită a conflictului şi lacob i-ar fi
purtat supărare pentru asta, totuşi nu se înşela asupra faptului că
el, şi nimeni altul, avea să răspundă pentru această prostie
înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Certîndu-se cu Iosif, se
certa cu sine însuşi. Dacă se întîmplase o nenorocire, băiatul nu
fusese decît mijlocitorul ei, iar răspunderea o purta inima
iubitoare a lui lacob. La ce ar fi slujit, să-şi ascundă asta?
Dumnezeu o ştia şi în faţa lui Dumnezeu nu te puteai ascunde. Să
cinsteşti adevărul, asta era moştenirea lui Avram, şi nu însemna
decît să nu te înşeli singur în cele pe care Dumnezeu le ştia.

Acestea au fost consideraţiile de conştiinţă la care lacob s-a

dedat în perioada de după strîngerea grîului şi care i-au
determinat hotărîrile. Inima lui făptuise răul; trebuia să se
înfrîngă, încît, din obiectul răsfăţat al slăbiciunii sale, ce fusese
unealta răului, să facă şi unealta împăcării şi să-i impună în acest
scop cerinţe, să-l ia de scurt, ca ispăşire pentru el şi pentru
propria-i inimă. De aceea îl strigă pe băiat pe un ton destul de
ferm, cînd îl văzu de departe:

— Iosife!

— Iată-mă-s! răspunse cel chemat şi se înfăţişă îndată

înaintea tatălui. Căci se bucura că-l strigase, deoarece, de la
plecarea fraţilor, tatăl îi vorbise puţin şi el, necugetatul, rămăsese
de la acea ultimă întîlnire cu fraţii, cu o stinghereală plină de
presimţiri.

— Ascultă, spuse Iacob, prefăcîndu-se, din oarecare

pricini, a fi cu gîndul aiurea; clipind din ochi şi prefirîndu-şi barba
prin mînă adăugă: Fraţii tăi, oare ce-i cu ei, nu pasc fiii mei cei
mai mari turmele, laolaltă, în valea Sihem?

— Ba da, răspunse Iosif, aşa parcă îmi amintesc şi eu, şi

dacă nu mă înşală memoria, au vrut o dată să plece toţi împreună
spre Sihem, să-ţi păzească turmele, că sînt păşuni grase acolo, iar
valea asta de aici nu poate hrăni toate turmele tale.

— Aşa este, întări Iacob, şi asta-i pricina pentru care te-am

chemat. Căci nu aud nimic de fiii Liei şi am rămas fără ştiri de la
copiii slujnicelor. Nu ştiu cum stau lucrurile pe păşunile de acolo,
dacă Binecuvîntarea lui Isaac a fost cu ei la fătatul de vară, sau
dacă gălbeaza şi căpiala îmi pustiesc avutul. Nu ştiu nimic de
sănătatea copiilor mei, fraţii tăi, şi n-am auzit dacă se bucură în
pace de dreptul de păşunat pe imaşurile ce ţin de oraş, unde, cum
îmi amintesc, s-au petrecut cîndva istorii urîte. Asta mă pune pe
gînduri şi, chibzuind la toate astea, am hotărît să te trimit la ei, ca
să-i saluţi din partea mea.

— Sînt gata! strigă Iosif din nou. Îi zîmbi lui Iacob cu toţi
dinţii şi bătu, aproape ţopăind de atîta zel, pămîntul cu cîlcîiele.

— Dacă stau să socotesc, urmă Iacob, mergi pe al

optsprezecelea an de la naşterea ta şi este timpul să fii apucat
ceva mai aspru şi să ţi se pună la încercare bărbăţia. De aici,
hotărîrea mea să-ţi încredinţez această misiune şi călătorie,
anume, să pleci de la mine, pentru scurt timp, la fraţii tăi, ca să-i
întrebi de toate cîte nu le ştiu şi să te întorci înapoi la mine, cu
ajutorul lui Dumnezeu, în zece sau nouă zile şi să-mi spui ce-ai
aflat.

— Sînt gata! exclamă Iosif, încîntat. Ce-i trece prin gînd

tatii, stăpînului meu, e numai aur şi argint! Am să fac o călătorie
prin ţară, am să poposesc pe la fraţii mei şi am să mă îngrijesc ca
totul să fie în bună rînduială în valea Sihem, asta, da, petrecere!
Dacă mi s-ar fi îngăduit să-mi doresc ceva, după placul inimii mele
— asta ar fi fost şi nu altceva!

— Tu să nu te îngrijeşti de buna rînduială de la fraţii tăi!

Sînt ei destul de bărbaţi să se îngrijească singuri de asta, şi n-au
nevoie de copil. Şi nici nu este ăsta gîndul cu care te trimit. Ci să
te pleci înaintea lor cu purtare frumoasă şi cuviinţă şi să spui:
„Am venit cale de mai multe zile să vă salut şi să vă întreb de
sănătate, din propriul meu îndemn, precum şi trimis de tata, căci
ne-am întîlnit în această dorinţă“.

— Dă-mi-l pe Paroş, să-l călăresc! Are picioare înalte şi e

puternic şi ciolănos, căci seamănă cu fratele meu, Isahar.
 — Spune-le că te-ai făcut bărbat, răspunse Iacob după o
pauză, că te bucuri de această călătorie şi de îndatorirea ce ţi-am
încredinţat-o şi nu socoţi ca o cerinţă ciudată, să pleci de la mine
pentru un număr de zile, astfel încît luna să se schimbe dintr-o
secere în jumătate rotund, fără să te văd. Spune însă fraţilor tăi:
„Tata a vrut-o“.

— Mi-l dai pe Paroş?!

— Trebuie să te iau din scurt, la anii tăi, dar măgarul Paroş

nu ţi-l dau, căci este încăpăţînat, şi mai focos decît mintos. Mult
mai bună pentru tine va fi Hulda cea albă, măgăriţa, atentă şi
prietenoasă, şi tare frumoasă, cînd călătoreşti între oameni, pe ea
să călăreşti. Ca să-ţi dai însă seama că te cred în stare de ceva şi
ca să-şi dea seama şi fraţii, poruncesc să faci singur călătoria, de
aici pînă în cîmpia Sihemului. Căci nu-ţi dau argaţi, să-i ai la drum,
şi nu-i cer lui Eliezer să te însoţească. Ci să călătoreşti de unul
singur, pe răspunderea ta, şi să le spui fraţilor: „Vin la voi singur,
pe un măgar alb, să vă văd, aşa a vrut tata“. Atunci s-ar putea să
nu trebuiască să faci calea întoarsă, spre mine, tot de unul singur,
ci fraţii tăi să te însoţească toţi sau numai cîţiva. În orice caz ăsta
mi-e gîndul ascuns, trimiţîndu-te acolo.

— Las’ că o potrivesc eu, făgădui Iosif, şi mă prind să ţi-i

aduc înapoi, încît vreau să-ţi fiu chezaş şi îndrăznesc să-ţi spun:
Nu mă mai întorc decît doar dacă ţi-i aduc!

Trăncănind aşa, fără rost, Iosif dănţuia în glumă cu tatăl şi

jubila către Ia, că avea să facă o călătorie pe propria răspundere
şi să vadă lumea. Apoi alergă la Beniamin şi la Eliezer, bătrînul, să
le povestească şi lor. Iacob însă se uita, dînd din cap, după băiat,
şi vedea bine că dacă putea fi vorba aici de o cerinţă, pe el îl
privea şi că numai pe sine se lua din scurt. Dar oare nu aşa
trebuia să fie şi nu o cerea chezăşia inimii sale pentru Iosif? Că n-
avea să vadă copilul un număr de zile, asta îi părea o ispăşire de-
ajuns de mare pentru vina sa; nici nu visa măcar şi n-avea nici un
fel de idee ce se înţelegea la loc înalt prin „luat din scurt“. Iacob
se aştepta ca Iosif să dea greş în misiunea sa, în sensul că
întrevedea posibilitatea ca acesta să se întoarcă fără fraţi.
Cealaltă ipoteză, cumplită nici n-o putea concepe; pentru propria
sa siguranţă elimina de aici destinul. Deoarece toate se petrec
altfel decît au fost gîndite, fatalitatea este foarte stînjenită de
gîndurile speriat-anticipatoare ale oamenilor, care seamănă cu un
exorcism. De aceea, fatalitatea paralizează forţa îngrijorată a
imaginaţiei, îngăduindu-i să se gîndească la orice, numai nu la
fatalitate, care se sustrage astfel posibilităţii de a fi deviată de
gîndurile ce încercau s-o prevadă şi-şi păstrează toată
spontaneitatea şi forţa de izbire.

În timpul micilor pregătiri, cerute de plecarea lui Iosif, Iacob

simţi că îi revin în amintire, în chip meditativ-semnificativ, trecute
zile ale destinului: îşi aminti cum Rebeca îl pregătise pe el de
plecarea de acasă, după înlocuirea pusă la cale de ea, cînd cu
Binecuvîntarea, şi sufletul lui era plin de sentimentul solemn al
repetării. Trebuie spus că încerca aici o suprapunere îndrăzneaţă;
căci rolul său nu putea fi asemuit cu rolul Rebecăi, această mamă
curajoasă, care, cu bună ştiinţă, îşi jertfise inima, pusese la cale
înşelătoria cu Binecuvîntarea şi apoi îl trimisese pe preferatul ei
între străini, conştientă fiind că, probabil, nu-l va mai vedea
vreodată. Tema comporta felurite variante. Lucrurile stăteau aşa,
că şi Iosif trebuia să plece de acasă în faţa furiei fraţilor înşelaţi,
dar nu fugea de furia lor, ci lacob îl trimitea, ca să zicem aşa, în
braţele lui Esau: scena de pe malul Iabocului era cea la care se
gîndise şi a cărei repetare era atît de grăbit s-o provoace, extrema
umilire, împăcarea formală — abia suficientă şi plină de reticenţe,
plasturele peste rana ce nu se închide, aparenta împăcare între
cele ce nu erau de împăcat. Bătrînul demn şi moale era foarte
departe de Rebeca, în hotărîrea ei activă, care îşi asuma
răspunderea faptelor sale. Ceea ce urmărea lacob cu trimiterea lui
Iosif nu era decît restabilirea situaţiei anterioare — care se
dovedise doar, îndeajuns, cu neputinţă de menţinut; căci nimeni
nu se îndoieşte, desigur, că, după întoarcerea celor zece, ar fi
continuat fără leac vechiul joc, alcătuit din slăbiciunea lui lacob,
aroganţa oarbă a lui Iosif şi jignirea de moarte a fraţilor, ce ar fi
trebuit să ducă, în chip necesar, la aceleaşi rezultate.

Oricum, fiul cel mai drag era gătit de drum din pricina
conflictului dintre fraţi: într-atît era repetare, şi lacob avu grijă să
mai fie o asemănare, hotărînd plecarea călare a lui Iosif la
începutul dimineţii, încă înainte de răsăritul soarelui, pentru că, la
timpul său, aşa fusese. Abia dacă mai era el, lacob, la această
despărţire; era mult mai curînd Rebeca, era mamă. Multă vreme îl
ţinu strîns pe cel ce pleca, murmură formule de binecuvîntare
lîngă obrazul lui, luă o amuletă ce atîrna de propriu-i gît şi i-o puse
fiului, îl strînse iar la piept şi se purtă, în toate, ca şi cum Iosif ar
trebui să plece pe cine ştie cît timp sau pentru totdeauna, cale de
şaptesprezece zile sau mai mult, spre Naharain, în sălbatica
străinătate, în timp ce băiatul, peste măsură de încărcat cu de ale
gurii, se pregătea, spre cea mai mare plăcere a lui, să se repeadă,
pe drumuri sigure, spre Sihemul nu prea depărtat. Aici se vede că
omul se poate comporta disproporţionat cu situaţia, dacă se ia ca
scară de referinţă propria sa conştiinţă, în timp ce
comportamentul lui, privit din unghiul de vedere al destinului ce-i
este necunoscut, apare chiar foarte potrivit. Aceasta poate deveni
o consolare cînd conştiinţa se luminează şi aflăm care fusese
intenţia destinului. De aceea oamenii n-ar trebui niciodată să se
despartă cu uşurinţă, pentru ca, în anumite împrejurări, să-şi
poată spune: Măcar l-am mai strîns bine la piept.

E zadarnic să spunem, că aceste cuvinte de despărţire în

dimineaţa plecării, lîngă Hulda bine încărcată, împodobită cu flori
multicolore de lînă şi cu mărgele de sticlă, erau doar ultimele, că
fuseseră precedate de numeroase sfaturi, recomandări şi oprelişti:
Iacob îl învăţase pe băiat drumul şi popasurile sale, pe cît le ştia
de exact, atrăgîndu-i luarea-aminte, cum fac mamele, nu cumva
să se încălzească prea tare, sau să răcească, îi spuse numele unor
bărbaţi şi ale unor rude prin credinţă la care călătorul putea
înnopta, îi interzise cu desăvîrşire, dacă ar trece cumva prin
Urusalim şi ar vedea, lîngă templul lui Baal, căsuţele celor
închinate zeului, care ţes acolo pentru Aşera, să schimbe cu
vreuna dintre ele măcar o vorbă şi, înainte de toate, îl îndemnă
stăruitor să se poarte deosebit de cuviincios faţă de fraţi; n-ar
putea strica, îl sfătuise el, dacă Iosif s-ar arunca de şapte ori la
pămînt înaintea fraţilor şi li s-ar adresa, iarăşi şi iarăşi, spunîndu-
le ,,stăpînii mei“ — atunci aceştia se vor hotărî poate să mănînce
cu Iosif dintr-o strachină şi nu se vor mai despărţi de el cît or trăi.

Multe dintr-acestea Iacob-Rebeca le mai repetă la ultimul

salut de despărţire, cînd se crăpa de ziuă, înainte de a-i îngădui
băiatului să se salte peste măgăriţă şi, îndemnînd-o cu un plescăit
din limbă, să se îndrepte spre miazănoapte. Bătrînul merse chiar
o bucată de drum, vorbind, pe lîngă Hulda, care dimineaţa era
tare vioaie — dar nu putu ţine pasul şi se opri, renunţînd cu inima
mai grea decît s-ar fi căzut. Prinse o ultimă fulgerare a dinţilor
fiului, ce rîdea întorcînd capul înapoi, şi ridică mîna spre el. Apoi o
cotitură a drumului îi răpi privirilor făptura acestuia şi nu-l mai
văzu pe Iosif, ce plecase, călare pe măgar.

Iosif călătorește spre Sihem

Iosif deci, care nu mai era vizibil ochiului părintesc, dar se

simţea tare bine unde se afla şi mulţumit de sine, înainta în trap,
aşezat în spate de tot pe crupa animalului, cu picioarele zvelte,
arse de soare, întinse înainte şi bustul aruncat îndrăzneţ înapoi, în
lumina mîngîietoare a dimineţii, pe drumul spre Bet-Lahem, prin
ţinutul de munte. Starea lui sufletească se potrivea nespus de
bine cu împrejurările ce puteau fi recunoscute, iar faptul că tatăl
lui dăduse despărţirii un caracter nepotrivit clipei era privit de el
cu voioasă îngăduinţă şi cu răsfăţ, inima lui nefiind cu nimic
îngreunată de conştiinţa că, la această primă despărţire, jucase o
festă grijii părinteşti.

Într-adevăr, Iacob vorbise pe larg despre felul cum trebuia să

se poarte cel ce pleca la drum şi nu uitase nici o poruncă şi nici un
îndemn; numai un lucru pierduse din vedere, din vina unei ciudate
şi nu cu totul de iertat scăpări, uitase să-i ceară băiatului o grijă şi
cruţare cît se poate de trebuincioase, dar nu se gîndise la ele pînă
ce obiectul, pe care ar fi trebuit să-l privească interdicţia, i s-a
înfăţişat din nou, în chip îngrozitor, dinaintea ochilor: nu-i
poruncise să lase acasă vălul-ketônet, iar Iosif folosise această
uitare, tăcînd cu viclenie. Îl luase cu sine. Ardea în asemenea
măsură de nerăbdare să se arate, înfăşurat în el, restului lumii,
încît de-a dreptul tremurase, că tatălui său i-ar putea da prin cap,
în ultima clipă, această oprelişte, ba, socotim chiar cu putinţă ca,
în acest caz, să-l fi minţit pe bătrîn şi să fi spus că sfînta horbotă
ar fi în sipet, în timp ce în adevăr se afla ascunsă printre lucrurile
luate la drum. De spinarea măgăriţei sale, Hulda cea albă ca
laptele, în vîrstă de trei ani, o făptură fermecătoare, înţeleaptă şi
blîndă, deşi cu înclinaţie spre şotii nevinovate, cu acel umor
înduioşător, care lasă cîteodată să se întrevadă caracterul lăuntric
al creaturii, cu expresive urechi catifelate şi un ciuf lînos pe
frunte, plin de tot hazul, ce creştea în jos pînă la ochii mari de-o
paşnică veselie, ale căror colţuri se umpleau prea curînd de muşte
— de spinarea măgăriţei atîrnau, de o parte şi de alta, cele mai
felurite lucruri trebuincioase călătoriei şi de-ale gurii: burduful de
capră cu lapte acru subţire, împotriva setei, coşuri cu capac şi
vase de lut conţinînd copturi cu fructe sau griş, boabe felurite,
măsline sărate, castraveţi, ceapă prăjită şi brînzeturi proaspete.
Acestea toate şi altele încă, menite să slujească propriei înfruptări
a călătorului şi ca daruri pentru fraţi, au fost amănunţit cercetare
de tată; într-un singur sac nu se uitase, dealtfel din vechime, cel
mai obişnuit obiect luat la drum. Era o bucată rotundă de piele, ce
slujea drept faţă de masă, ba, de fapt, chiar de tăblie a mesei, cu
inele metalice cusute pe margini. Chiar şi beduinul din pustie o
folosea, ba mai ales el, care o născocise. Prin inele trăgea o sfoară
şi, cînd pornea la drum, îşi agăţa de şaua animalului, masa,
devenită sac. Aşa făcuse şi Iosif, iar în ea vîrîse, cu o hoţească
bucurie, ketônet-ul.

La ce bun îi aparţinea şi era moştenirea sa, dacă nu se putea

arăta cu vălul, cînd călătorea prin lume. Aproape de casă, pe cîmp
şi pe drumuri, oamenii îl cunoşteau şi îl strigau bucuroşi pe nume.
Mai departe, însă, la depărtare de cîteva ceasuri, cînd nu-l mai
cunoşteau, era bine să nu-i lase a vedea numai după bogăţia
proviziilor sale, că flăcăul ce trecea călare era un om ales. De
aceea, mai cu seamă că soarele se şi ridicase pe cer, scoase afară
minunăţia de văl şi şi-l puse după plac, ferindu-şi cu el capul,
astfel că acea cunună de mirt, pe care o purta ca de obicei, nu-i
mai stătea pe păr, ci deasupra vălului ce-i încadra faţa.

În acea zi nu mai ajunse la locul pentru care se împodobise

astfel şi unde gîndea, la îndemnul înduioşat al lui lacob, cît şi din
propria-i dorinţă, să zăbovească, să aducă jertfe şi să se roage; şi
totuşi de la Ret-Lahem, unde poposi peste noapte, la un bărbat
dintre prietenii lui lacob, un dulgher care credea în Dumnezeu, nu
mai era pînă acolo decît un drum scurt de ţară. A doua dimineaţă,
însă, după despărţirea de gazdă, soţia şi calfele lui, ajunse curînd
la acel loc şi Hulda aşteptă sub dudul proptit, în timp ce Iosif,
înfăşurat în vălul nupţial moştenit, se ruga şi-şi aducea libaţiunile
înaintea pietrei ce fusese ridicată cu ani în urmă, aici, la margine
de drum — piatră memorială pentru Dumnezeu, căruia ar fi
trebuit să-i amintească ce făptuise odată aici.

Era liniştea de dimineaţă între dealurile cu vii şi micile

ogoare pietroase şi nu începuseră încă să treacă drumeţi pe
drumul spre Urusalim. Un vînticel se juca şăgalnic prin frunzişul
lucios al copacului. Priveliştea era paşnică, iar mormîntul în care
lacob o culcase cîndva pe copila lui Laban primi în tăcere darurile
şi rugăciunile fiului. Iosif puse apă dinaintea pietrei şi pîine cu
stafide, sărută pământul, sub care odihnea cea atît de dornică să
ajute, şi se ridică iarăşi, cu mîinile înălţate, cu ochii şi buzele,
moştenite de la Rahila, îndreptate spre cer, pentru a murmura
incantaţii şi cuvinte de adorare. Nimic nu răspunse din adînc.
Trecutul tăcea, ferecat în nepăsare, neputincios să se îngrijoreze.
Ceea ce era prezent aici din acest trecut, era Iosif însuşi, care
purta vălul de mireasă al Rahilei şi-şi înălţa ochii ei spre cer. Nu l-
ar fi putut certa şi preveni moştenirea dinspre partea mamei, ce o
avea în carnea şi sîngele lui, care vieţuia în el? Nu, moştenirea era
încremenită acolo, în faţa prostiei, oarbe şi răsfăţate, a băiatului şi
nu putea vorbi.

Iosif îşi urmă aşadar voios calea, pe drumuri şi pe poteci de

munte. Era cea mai izbutită călătorie de pe lume; nici un ghinion
şi nici o întîmplare neprevăzută nu-i stînjeniră fericirea. Nu se
putea spune chiar că pămîntul i-ar fi sărit în întîmpinare, dar se
aşternea cu bucurie dinaintea lui şi-l saluta voios, cu ochii şi gurile
oamenilor, oriunde ajungea. De mult nu-l mai ştiau pe Iosif însuşi,
dar tipul lui era nespus de preţuit în aceste părţi şi, mai ales prin
forţa vălului, ivirea sa le stîrnea bunăvoinţă şi bucurie tuturor
celor care îl vedeau, mai ales femeilor. Şedeau, alăptînd copii, în
lumina crudă a soarelui, în faţa zidurilor din chirpici ce străjuiau
satele, şi care aveau deschizături din loc în loc; şi senzaţia
plăcută, provocată de suptul copilului, era sporită de vederea
gingăşiei şi frumuseţii ce trecea călare.

— Sănătate, ochi frumoşi! îi strigau ele. Binecuvîntată fie

cea care te-a născut, inimioară!

— Sănătate deplină! le răspundea Iosif şi le arăta rîzînd

dinţii.

— O mie de mulţumiri! mai strigau în urma lui. Astarot să

te ocrotească! Semeni cu una dintre gazelele ei!

Căci toate se închinau zeiţei şi numai la slujba Aşerei le sta

capul.
 Unele îl luau, tot din pricina vălului, dar şi din pricina
bogatelor provizii, chiar drept zeu şi se arătau dornice să i se
închine. Dar aşa ceva se întîmpla numai la ţară, nu în oraşele
înconjurate de ziduri, cărora le zicea Bet-Şemeş ori Chiriat-Ain, ori
Cherem- Baalat ori altcum, la ale căror eleşteie sau pieţe sta de
vorbă cu oamenii, ce se buluceau curînd în număr mare în jurul
lui. Căci le stîrnea mirarea printr-o cultură pe placul orăşenilor, le
vorbea de miracolele numerice ale Domnului, de eoni, de tainele
pendulului şi de popoarele lumii, le mai povestea, ca să se simtă
măguliţi, despre tîrfa din Uruc, care-l învăţase pe omul pădurii să
se poarte civilizat — şi vădi, în toate acestea, atît farmec al
vorbirii şi o formă atît de plăcută, încît între ei ajunseră la
încheierea că s-ar prea putea să fie slujbaşul stăpînitorului unui
oraş sau cel ce îi aminteşte vreunui mare rege ce treburi îi stau în
faţă.

Străluci prin cunoştinţe de limbă, dobîndite cu ajutorul lui

Eliezor, şi vorbi hitită, sub poartă, cu un bărbat din Hati, mitană,
cu unul din miazănoapte, şi cîteva cuvinte egiptene cu un
neguţător de vite din Deltă. Nu ştia el multe, dar unul isteţ la
minte vorbeşte cu zece cuvinte mai bine decît un prost eu o sută
şi Iosif se pricepea să trezească, dacă nu la interlocutorul său, cel
puţin la ascultătorii din jur, impresia unui talent poliglot deosebit.
Unei femei ce visase un vis de groază i-l tălmăci în faţa tuturor, la
fîntînă. Se făcea că fecioraşul ei, un băieţel de trei ani, crescuse
deodată mai mare decît ea însăşi şi avea barbă. Asta înseamnă, îi
spuse Iosif, lăsînd în clipa aceea să i se vadă albul ochilor, că fiul
ei o va părăsi curînd, că avea totuşi să-l vadă iar, dar abia peste
mulţi ani, ca bărbat adult cu barbă... Cum femeia era foarte
săracă şi se putea să fie silită să-şi vîndă fiul ca sclav, tîlcuirea
visului părea de crezare, şi oamenii admirau îmbinarea de
frumuseţe şi înţelepciune întruchipată de tînărul călător.

Mereu îl pofteau cîte unii la ei acasă, să le fie oaspete pentru

cîteva zile. El însă nu zăbovea mai mult decît cerea cuviinţa şi
respecta, pe cît se putea, rînduiala călătoriei hotărîte de tatăl său.
Din cele trei nopţi ce despărţeau cele patru zile de călătorie ale
lui, mai petrecu una într-o casă, ca oaspete al unui argintar, Abisai
pe nume, care îl vizitase pe vremuri pe Iacob şi ţinea la
Dumnezeul lui Avraam, ce-i drept nu necondiţionat şi exclusiv, dar
resimţea o mare simpatie faţă de El şi scuza faptul că făurea idoli
din metalul lunar cu aceea că trebuia totuşi să trăiască. Iosif îi
recunoscu, pe un ton de om de lume, acest drept şi dormi sub
acoperişul lui. A treia din scurtele nopţi o petrecu în aer liber, într-
un crîng de smochini, unde-şi făcuse culcuşul; căci din pricina
căldurii cumplite se odihnise ziua şi sosi la al treilea popas atît de
tîrziu, încît nu mai vru să ceară să fie primit în vreo casă.
Asemănător o păţi şi la urmă, cînd era foarte aproape de ţinta sa.
Căci şi orele amiezii celei de-a patra zi le petrecuse, silit de soare,
odihnindu-se şi, deoarece în timpul zilei dormise sub copaci şi
abia spre seară se pornise iarăşi, s-a întîmplat că se şi făcuse a
doua veghe de noapte cînd a ajuns în valea strimtă a Sihemului.
Pe cît de bine se desfăşurase însă călătoria pînă atunci, din ceasul
în care a intrat aici, în vale, şi a văzut, în lumina lunii ce mai
plutea pe cer ca o barcă scobită, oraşul împrejmuit de ziduri, cu
cetatea şi templul, întinzîndu-se pe coasta munţilor Garizim, a fost
o nebunie şi o uneltire diavolească — din acea clipă nimic nu a
mai mers bine, ci totul strîmb şi anapoda cum nu se poate mai
rău, astfel încît Iosif s-a simţit înclinat să pună în legătură această
schimbare a toanelor destinului cu bărbatul întîlnit în acea noapte
înaintea Sihemului şi care i s-a impus să-i fie călăuză, pentru
ultimul scurt răstimp dinainte de schimbarea tuturor lucrurilor.

Omul de pe cîmp

Stă scris că ar fi rătăcit în cîmp. Dar ce înseamnă aici „a

rătăci“? Oare tatăl să fi aşteptat prea mult de la el şi tînărul Iosif
se descurcă atît de prost, încît greşi şi se rătăci? Defel. A rătăci nu
înseamnă a se rătăci şi dacă unul caută ce nu se află, nu trebuie
să greşească pentru a nu găsi. Iosif petrecuse la Sihem, în vale,
mai mulţi ani pe cînd era băieţel şi ţinutul nu-i era străin, chiar
dacă nu-l recunoştea decît într-un fel de familiaritate de vis şi
chiar dacă, atunci, era noapte şi lumină palidă de lună. Iosif nu se
rătăci, ci căută; şi deoarece nu găsi, căutarea lui deveni rătăcire
în gol. În noaptea tăcută, ducîndu-şi animalul de căpăstru,
pribegea prin întinderea vălurită de păşuni şi ogoare, la care
munţii priveau întunecaţi în lumina stelelor, şi gîndea: „Unde ar
putea fi fraţii?“ Întîlnea el ţarcuri de oi, în care animalele adunate
dormeau de-a-mpicioarele; dar nu ştia dacă erau oile lui lacob şi
oameni nu se aflau acolo — tăcerea era ciudată.

Atunci auzi un glas, al unui bărbat ce-l întreba ceva, paşii lui
nu-i simţise venind din spate, îl ajunsese însă din urmă pe Iosif,
astfel că era lîngă el. Dacă i-ar fi venit în întîmpinare, Iosif l-ar fi
întrebat, aşa însă bărbatul nu se lăsă întrebat, ci întrebă el.

— Pe cine cauţi?

El nu întrebă: „Ce cauţi aici ?“, ci simplu: „Pe cine cauţi?“ şi

se poate că acest fel hotărît de a întreba îl făcuse pe Iosif să
răspundă destul de copilăreşte şi de negîndit. Dealtfel băiatul era
şi foarte obosit, şi bucuria lui de a fi întîlnit un om, în această
noapte afurisită de rătăcire, era atît de mare, încît făcu din acest
bărbat, tocmai pentru că era un om, obiectul unei încrederi lipsite
de noimă şi de o duioasă naivitate. Spuse:

— Pe fraţii mei îi caut. Spune-mi, rogu-te, om bun, unde-şi

pasc oile?

„Bunul“ om nu luă în seamă naivitatea acestei rugăminţi.

Părea a fi în situaţia de a trece peste asta şi nici nu-i atrase
atenţia celui ce căuta asupra lămuririi sale neîndestulătoare.
Răspunse:
 — Aici, deocamdată, nu sînt, şi nici măcar pe aproape.

Tulburat, Iosif îl privea dintr-o parte. Îl vedea foarte bine.

Bărbatul nici nu era încă, de fapt, bărbat în sensul cel mai deplin
al cuvîntului, fiind numai cu cîţiva ani mai în vîrstă decît Iosif, dar
mai înalt, ba chiar lung; era îmbrăcat într-un veşmînt de in fără
mîneci, încreţit şi ridicat de cingătoare, lăsînd astfel genunchii
descoperiţi, pentru a putea umbla lesne; purta şi o manteluţă
aruncată peste un umăr. Capul lui, pe un gît cam umflat, era mic
pe lîngă trup; avea părul castaniu, ce acoperea parte din frunte cu
o buclă pieptănată de-a curmezişul pînă la o sprinceană. Nasul
era mare, drept şi puternic, distanţa dintre el şi gura mică, roşie,
foarte neînsemnată, adîncitura de sub gură, însă, era atît de
moale şi de pronunţată, încît bărbia, proeminentă, amintea un
fruct rotund. Străinul întoarse capul, înclinîndu-l întrucîtva cu
afectare, privind peste umăr, de sus, cu o cuviinţă obosită, la Iosif,
din ochi nu lipsiţi de frumuseţe, dar doar întredeschişi, cu o
expresie somnoroasă, vagă, cum ni se pare cînd cineva nu
clipeşte cît trebuie. Braţele lui erau rotunde, dar gălbejite şi destul
de lipsite de vlagă. Purta sandale şi un toiag, pe care vădit şi-l
tăiase singur pentru drumeţie.

— Aici deocamdată nu sînt? repetă băiatul. Cum se poate?

Au spus atît de hotărît, cînd au plecat de acasă, că ei, toţi laolaltă,
se strămută la Sihem. Oare îi cunoşti?

— Întrucîtva, îi răspunse însoţitorul. Cît este de trebuinţă.

O nu, foarte apropiat nu sînt de ei, nu prea mult. Oare de ce îi
cauţi?

— Pentru că tata m-a trimis să-i salut şi să văd de buna

rînduială a lucrurilor la ei.

— Ce spui! Eşti, adică, un trimis. Şi eu tot asta sînt. Fac

deseori drumuri ca trimis, cu toiagul meu. Dar sînt şi călăuză.

— Călăuză?
 — Da, fireşte. Îi călăuzesc pe călători şi le deschid
drumurile, asta mi-e menirea, şi de aceea ţi-am vorbit primul şi
te-am întrebat, văzînd că zadarnic cauţi.

— Pari a şti că fraţii mei nu sînt aici. Oare ştii însă şi unde
sînt?

— Cred şi eu.

— Atunci spune-mi şi mie!

— Ţi-e chiar atît de dor de ei?

— De bună seamă, vreau să ajung la ţinta mea, adică la

fraţii la care m-a trimis tata.

— Bine, am să-ţi arăt ţinta. Cînd am trecut pe aici rîndul

trecut, într-una din soliile mele, cu cîteva zile în urmă, i-am auzit
pe fraţii tăi zicînd: „Haide, să ne mutăm cu o parte din oi la Dotan,
să mai schimbăm locurile!“

— La Dotan?

— De ce nu, Dotan? Le-a intrat în cap şi au făcut-o!

Păşunea e înmiresmată la Dotan şi locuitorii de pe deal sînt
bucuroşi de negoţ: ei cumpără corzi, lapte şi lînă. Ce te minunezi?

— Nu mă minunez, că nu e minune. Dar e o zodie rea.

Eram atît de sigur că îi voi găsi pe fraţi aici.

— Se pare că nu prea eşti învăţat să nu meargă toate

lucrurile după placul tău? îmi pare că eşti un fecioraş al mamei.

— N-am mamă, replică Iosif amărît.

— Nici eu, zise străinul. Dar un fecioraş al tatii tot pari a fi.

— Las-o baltă, răspunse Iosif. Mai bine dă-mi un sfat: ce să

fac?

— Nimic mai simplu. Pleci la Dotan.

 — Dar e noapte şi sîntem obosiţi, Hulda şi cu mine. Pînă Ja
Dotan, asta o ştiu, este un drum destul de lung. Cu odihnă cu tot,
cale de o zi.

— Sau de o noapte. De vreme ce ai dormit ziua sub

copaci, trebuie să foloseşti noaptea ca să-ţi ajungi ţinta.

— Cum ştii că am dormit sub copaci?

— Ei, iartă-mă, am văzut-o. Treceam, ţinîndu-mă în toiagul

meu, pe unde erai tu culcat, şi te-am lăsat în urmă. Acum te-am
găsit aici.

— Nu ştiu drumul la Dotan, mai ales noaptea, se jeli Iosif.

Tatăl meu nu mi l-a descris.

— Fii deci bucuros, răspunse bărbatul, că am dat de tine.

Eu sînt călăuză şi am să te călăuzesc, dacă vrei. Îţi deschid
cărările spre Dotan fără nici o plată, căci tot trebuie să merg într-
acolo, cu soliile ce le duc, şi te călăuzesc pe drumul cel mai scurt,
dacă te învoieşti. Putem călări cu rîndul pe măgarul tău. Frumos
animal, zise el şi cătă spre Hulda cu ochii lui abia întredeschişi, a
căror privire vădea o silă atît de obosită, încît se ciocnea cu totul
cu spusele lui. Frumos ca tine. Doar că are chişiţele prea slabe.

— Hulda, spuse Iosif, este, alături de Paroş, cel mai bun

măgar în grajdul lui Israil. Nimeni n-a spus vreodată că ar avea
chişiţele prea slabe.

Străinul se strîmbă.

— Ai face mai bine, zise el, să nu mi te împotriveşti la

vorbă. Căci este de cele mai multe ori fără rost; de pildă, fiindcă
eşti la mîna mea pentru a ajunge la fraţii tăi şi, al doilea, pentru
că sînt mai în vîrstă ca tine. Aceste două pricini te vor lămuri.
Dacă spun: măgarul tău are chişiţele slabe, apoi sînt slabe, şi nu
ai nici o pricină să aperi măgarul, ca şi cum tu l-ai fi făcut, cînd
poţi doar să stai înaintea lui şi să-i spui pe nume. Şi deoarece veni
vorba de nume, chiar vreau îndată să te rog să nu-l mai numeşti
pe bunul Iacob, înaintea mea, Israil. Asta este necuviincios şi,
pentru mine, supărător. Dă-i numele lui firesc şi renunţă la
denumiri umflate.

Plăcut nu era bărbatul. Cuviinţa lui lîncedă, vorbind parcă

peste umăr, părea gata să se prefacă în fiece clipă într-un arţag,
şi asta din pricini la care nu te puteai gîndi. Această înclinaţie spre
mohoreală era în contradicţie cu bunăvoinţa arătată faţă de cel ce
căuta în pustie şi o făcea să-şi piardă într-o măsură preţul, anume
în sensul că dădea impresia a nu răspunde unui imbold propriu.
Ori, cumva, fusese doar dornic să găsească un prilej de a călători
călare pînă la Dotan? Fapt este că atunci cînd se porniră la drum,
omul încălecă primul pe măgar şi Iosif umbla lîngă el. Jignit de
opreliştea de a-i spune tatălui său Israil, zise:

— Dar este numele său de cinste, cîştigat printr-o izbîndă

grea pe malul Iabocului.

— Găsesc vrednic de rîs, răspunse celălalt, că tu vorbeşti

de izbîndă, cînd de aşa ceva nu poate fi vorba nicicum şi defel.
Frumoasă izbîndă, de pe urma căreia unul rămîne şchiop din şold
pentru toată viaţa şi dobîndeşte, ce-i drept, un nume, dar nu chiar
al aceluia cu care a luptat. Dealtminteri, adăugă deodată şi îşi
rostogoli foarte ciudat ochii, pe care nu numai că îi deschise mari,
dar îi şi roti iute, jur împrejur, de parcă ar fi vrut să se uite saşiu.
Dealtminteri, las-o baltă şi n-ai decît să-l numeşti pe tatăl tău
Israil — dinspre partea mea. E îndreptăţit şi împotrivirea mea a
fost numai aşa, într-o doară. De asemenea văd, mai adăugă el,
rotindu-şi încă o dată ochii în acelaşi chip, că sînt călare pe
măgarul tău. Dacă n-ai nimic împotrivă, am să descalec, ca să urci
tu.

Ciudat om. Părea să se căiască de vorbele neprietenoase,

dar căinţa lui nu dădea impresia să fie nici pe deplin adevărată,
nici întru totul a lui — tot aşa de puţin ca felul lui îndatoritor de a
fi. Iosif, în schimb, era binevoitor în chip spontan, din fire, fiind de
părere că ciudăţenia o întîmpini cel mai bine cu o cuviinţă sporită.
El răspunse:

— De vreme ce mă călăuzeşti şi-mi deschizi din bunătate

drumurile spre fraţii mei, ai un drept asupra animalului. Mai rămîi
călare, dacă mi-e îngăduit să te rog, o să ne schimbăm mai tîrziu.
Tu ai umblat pe jos toată ziua, pe cînd eu am putut călări.

— Mulţumesc frumos, răspunse străinul. De fapt, cuvintele

tale nu sînt decît cele cuvenite, dar îţi mulţumesc totuşi nespus
de mult. Deocamdată, sînt lipsit de anumite înlesniri în călătoria
mea, adăugă el şi ridică din umeri. Apoi întrebă: Oare îţi f ac
plăcere călătoriile făcute cu anumite îndatoriri şi ca purtător de
veşti?

— M-am bucurat mult, cînd tata m-a chemat, răspunse

Iosif. Dar pe tine cine oare te trimite?

— Ei, ştii că în ţara aceasta se vîntură în toate zările mulţi

trimişi între stăpînitorii din răsărit şi miazăzi, răspunse tînărul
bărbat. Nici nu ştii cine te trimite cu adevărat; porunca trece prin
multe guri, şi nu ţi-e de mare folos s-o urmăreşti pînă la obîrşie,
trebuie oricum să porneşti la drum. Acum am o scrisoare de
înmînat la Dotan, pe care o duc aici, în cuta cingătorii, zise el. Dar
văd venind clipa cînd va trebui să fac şi pe paznicul.

— Pe paznicul?

— Da, nu-mi chezăşuieşte nimeni că nu voi avea de păzit

o fîntînă sau vreun alt loc ce va fi socotit însemnat. Trimis, călăuză
şi paznic — împlineşti ce se nimereşte şi după nevoile din acea
clipă ale celor ce poruncesc. Dacă-ţi face plăcere şi te simţi, de
fapt, potrivit pentru o treabă ca asta, este o altă întrebare, pe
care vreau s-o las necercetată. De asemenea, dacă te învoieşti cu
gîndurile dintru început, din care iau naştere aceste îndatoriri.
Vreau să las, cum am spus, aceste întrebări fără răspuns, dar,
între noi fie zis, e la mijloc multă stăruinţă de neînţeles. Îi iubeşti
pe oameni?

Întrebase pe neaşteptate şi totuşi pe losif întrebarea nu-l

miră; căci tot felul de a vorbi obosit-posomorît al călăuzei sale era
al unui ins nemulţumit, dispreţuitor faţă de oameni şi plictisit că
trebuie să-şi vadă de treabă între ei. Răspunse:

— De cele mai multe ori oamenii îmi zîmbesc şi eu, lor.

— Da, pentru că, după cum se ştie, eşti plăcut şi frumos,

spuse celălalt. De aceea îţi zîmbesc ei, iar tu le întorci zîmbetul,
ca să-i întăreşti în nebunia lor. Ai face mai bine să le arăţi o faţă
întunecată şi să le spui: „Ce rost are zîmbetul vostru? Acest păr va
cădea jalnic şi aceşti dinţi albi, de asemenea; aceşti ochi nu sînt
decît o piftie din sînge şi apă, care, dacă se va scurge, toată
zadarnica gingăşie a cărnii se va prăpădi şi va pieri cu ruşine.“ Ar
fi cinstit dacă le-ai aminti, spre trezirea lor la realitate, ce ştiu ei
oricum, dar ceea ce zîmbetul tău slugarnic îi amăgeşte, făcîndu-i,
în clipa aceea, să uite. Fiinţe ca tine nu sînt decît o înşelătorie
sclipitoare şi fugară, ce acoperă grozăvia lăuntrică a toată carnea.
Nici nu spun, că măcar, această piele, acest înveliş, ar fi dintre
cele mai îmbietoare, cu porii şi perii ei, aburind de sudoare; dar
scrijeleşte-o doar niţel şi zeama sărată iese la vedere, roşie ca
păcatul, iar mai înăuntru toate devin tot mai scîrboase, e numai
măţăraie şi duhoare. Gingaşul şi frumosul ar trebui să fie gingaş şi
frumos în întregime şi dintr-o materie nobilă, nu plin de lut şi de
scîrnă.

— În acest caz, spuse losif, trebuie să te mulţumeşti cu

chipuri turnate sau cioplite, cu zeul frumos, de pildă, pe care
femeile îl ascund în verdeaţă şi-l caută bocind, ca să-l
înmormînteze în peşteră. Acela e gingaş în totul, este în întregime
din lemn de măslin, nu cuprinde nici sînge, nici sudoare. Ca să
pară, însă, că nu e întreg, ci că l-ar fi făcut să sîngereze colţul
mistreţului, femeile pictează pe el răni roşii şi se înşală singure, ca
să poate plînge după draga viaţă apusă. Asta e şi n-ai ce-i face:
ori viaţa este amăgire, ori frumuseţea. Nu le afli pe amîndouă
îmbinate în adevăr.

— Vai! zise călăuza şi, încreţindu-şi a dispreţ bărbia

rotundă ca un fruct, privi peste umăr de pe măgar, cu ochii pe
jumătate închişi, în jos, la cel ce păşea alături. Nu, adăugă el după
un răstimp de tăcere, spune tu ce vrei, omenirea asta este o
seminţie scîrboasă, care bea nedreptatea ca apa şi ar fi meritat
încă de mult din nou potopul, dar fără arca salvatoare.

— Ai, desigur, dreptate cu nedreptatea, răspunse Iosif.

Gîndeşte-te, însă, că toate sînt cîte două pe lume, teză şi antiteză,
ca să poată fi deosebite, şi dacă lîngă una n-ar fi cealaltă, n-ar fi
nici una din ele. Fără viaţă n-ar fi moarte, fără bogăţie n-ar fi
sărăcie şi dacă s-ar pierde prostia, cine ar mai vrea să vorbească
de înţelepciune? Aşa se întîmplă însă şi cu prihănirea şi
neprihănirea, asta doar e limpede. Animalele necurate grăiesc
către cele curate: „Mulţumeşte-mi, căci de n-aş fi, cum ai mai ştii
tu că eşti curat, şi cine te-ar mai numi aşa?“ Iar răul grăieşte către
cel drept: „Să-mi cazi la picioare, căci fără mine, unde ai mai fi tu
mai presus de mine?“

— Uite, vezi, răspunse străinul. Tocmai de asta nu

încuviinţez, din principiu, această lume a dualismului, şi nu înţeleg
interesul faţă de o seminţie la care nu se poate vorbi de
neprihănire decît relativ şi numai în comparaţie. Dar mereu
trebuie să te gîndeşti la seminţia asta, ca să pui la cale una şi alta
şi mai ştiu eu ce, privind neînsemnatul ei viitor, după cum şi eu
trebuie să te călăuzesc pe tine, sac plin de vînt, ca să-ţi ajungi
ţinta — e tare plicticos!

„Morocănos ins, de ce oare mi-o fi deschizînd drumurile,

dacă îi este într-atît peste mînă? gîndi Iosif. Doar e o prostie, întîi
să te arăţi binevoitor şi apoi să bombăni. Hotărît lucru, nu l-a
interesat decît să poată călări. Ar fi, dealtminteri, timpul să
descalece, doar fusese vorba să călărim pe rînd. Vorbeşte într-
adevăr ca un om“, gîndi el şi zîmbi în sinea lui de acest obicei al
unora de a-şi bîrfi propria seminţie şi de a se exclude vorbind aşa,
căci omul stă şi cumpăneşte asupra omului, ca şi cum el ar fi
altceva. De aceea, spuse:

— Da, iată că stai şi vorbeşti despre neamul omenesc şi-l

judeci, spunînd că ar fi de soi rău. Dar a fost o vreme cînd omul n-
a fost de soi prea rău nici pentru odraslele lui Dumnezeu, încît au
intrat la fiicele lui şi din această împreunare s-au zămislit giganţi
şi eroi.

Călăuza îşi întoarse capul de la Iosif, privind, în felul său

afectat, peste umăr.

— Ce de istorii mărunte mai ştii! răspunse el chicotind

uşor. Pentru anii tăi te descurci în evenimente, trebuie s-o
recunosc. Dinspre partea mea, trebuie să-ţi mărturisesc deschis:
socot povestea asta drept pălăvrăgeală curată. Dacă însă este
adevărată, vreau să-ţi spun de ce s-au purtat astfel copiii luminii
şi de ce s-au uitat după fiicele lui Cain. Au făcut-o din prea mare
silă, da, aşa este. Ştii pînă unde ajunsese stricăciunea fiicelor lui
Cain? Mergeau cu ruşinea descoperită şi erau bărbat şi femeie ca
vitele. Preacurvia lor întrecea orice măsură, încît, cum s-ar zice, n-
o puteai vedea fără a fi cuprins de ea — nu ştiu dacă mă înţelegi.
Îşi făceau de cap peste poate, îşi aruncau veşmintele la pămînt şi
mergeau goale în piaţă. Dacă n-ar fi cunoscut ruşinea, ar mai fi
mers, şi copiilor luminii nu li s-ar fi părut atît de cumplită purtarea
lor. Dar cunoşteau bine ruşinea, erau chiar nespus de ruşinoase
de la Dumnezeu, şi voluptatea lor consta în a călca ruşinea în
picioare: este de răbdat una ca asta? Bărbatul se împreuna făţiş
pe uliţă cu mama şi cu fiica şi cu nevasta fratelui său, şi, cu al
totului tot, nu aveau decît una în gînd: scîrnava voluptate a ruşinii
jignite. Nu trebuia asta să-i zdruncine pe copiii Domnului? Au fost
duşi în ispită prin silă — nu poţi înţelege asta? Pierduseră şi ultima
fărîmă de respect pentru această seminţie, care le era mereu
vîrîtă sub nas, ca şi cum ei n-ar fi fost destui pentru această lume,
seminţie pe care mai trebuiau s-o şi cinstească din pricina unei
înalte Vreri. Socotiră că omul există numai pentru destrăbălare, şi
sila lor luă un caracter desfrînat. Dacă nu pricepi asta, eşti doar
un viţel.

— La nevoie pot pricepe, răspunse Iosif. Dar, dealtfel, de

unde ştii asta?

— Îl întrebi şi pe Eliezer al tău, de unde ştie ce te învaţă?

Cît ştie el, ştiu şi eu despre întîmplări, şi încă ceva pe deasupra,
căci trimis fiind, şi călăuză şi paznic, te vînturi prin lume şi afli cîte
toate. Pot să te încredinţez că Potopul a venit, în cele din urmă,
numai fiindcă s-a dovedit că sila copiilor cerului pentru oameni
devenise scîrbavnică: asta a dezlănţuit urgia; altfel poate că n-ar
fi avut loc şi vreau numai să mai adaug că, din partea copiilor
luminii, intenţia fusese să dezlănţuie Potopul. Din păcate, însă, a
existat corabia salvatoare şi omul a reintrat pe uşiţa din dos.

— Să ne bucurăm de asta, spuse Iosif. Altfel nu ne-am

îndrepta acum sporovăind spre Dotan, folosind pe rînd măgarul,
potrivit înţelegerii noastre.

— Da, aşa-i! răspunse celălalt şi-şi roti din nou ochii în

cap, de parcă ar fi privit cruciş jur împrejur. Uit totul cînd stau de
vorbă. Trebuie doar să-ţi arăt drumurile şi să te păzesc, ca să
ajungi la fraţii tăi. Dar cine este mai însemnat, paznicul sau cel
păzit? Nu fără amărăciune trebuie să recunosc: cel păzit este mai
însemnat; căci pentru el există paznicul, şi nu dimpotrivă. De
aceea vreau să descalec acum, ca tu să călăreşti, iar eu am să
umblu lîngă tine, în praf.

— Să ştii că primesc, spuse Iosif, încălecînd. Este doar

curată întîmplare că ţi-e dat, măcar o vreme, să călăreşti şi că nu
trebuie să umbli tot drumul prin praf.
 Aşa îşi văzură de drum, sub stele, pe o lumină firavă de lună,
luînd-o de la Sihem spre miazănoapte, către Dotan, prin văi largi
sau înguste, peste munţi povîrniţi, plini de păduri de cedru şi de
salcîm, trecînd de sate adormite. Şi Iosif dormi ore în şir, cît şezu
pe măgar, iar călăuza umbla prin praf. Cînd se trezi însă odată din
asemenea somn — era spre ziuă — băgă de seamă că, din
merindele agăţate pe măgar, lipsea un coşuleţ cu fructe uscate şi
altul, cu ceapă prăjită, şi trebui să vadă că faldul de la brîu al
veşmîntului purtat de călăuză se îngroşase în aceeaşi măsură.
Străinul fura! Era o descoperire jalnică şi se vădea ce puţin temei
avusese să se înlăture pe sine, cînd vorbea de rău seminţia
omenească. Iosif nu scoase nici o vorbă, cu atît mai mult cu cît în
discuţie apărase nedreptatea de dragul contrariului ei. Şi apoi
omul era o călăuză, unul închinat lui Nabu, stăpînul punctului de
apus ai zodiacului, care duce în jumătatea infernală a lumii, şi ca
atare un slujitor al zeului hoţilor. Era de presupus că săvîrşise o
cucernică faptă simbolică, furîndu-i ceva ocrotitorului său care
dormea. De aceea Iosif nu spuse nimic de descoperirea sa, ci
respectă necinstea bărbatului, ce putea fi socotită pietate. Dar
totuşi socoti jalnică descoperirea, că străinul de-a dreptul furase.
Se afla în acest fapt o aluzie la modalităţile şi direcţiile acţiunii
sale de călăuză, care îl atinse neplăcut pe Iosif şi-i iscă o uşoară
strîngere de inimă.

După puţin timp însă se întîmplă ceva mult mai grav decît
furtul. Soarele răsărise dincolo de cîmp şi pădure, dealul verde al
Dotanului se şi zărea: se ridica pieziş, la dreapta, în strălucirea
zorilor, cu aşezarea omenească în creştetul lui. Iosif, care tocmai
şedea pe măgar, în timp ce hoţul îl ducea de căpăstru, privea într-
acolo: deodată simţi o smucitură, căzu şi gata. Hulda călcase cu
unul din picioarele dinainte într-o groapă, îngenunchease şi nu se
mai putea ridica. îşi rupsese chişiţa.
 — Ruptă! spuse călăuza după o scurtă cercetare atît de
către el, cît şi de către Iosif. Uite acum buclucul! N-am spus eu că
are chişiţele prea subţiri?

— N-ar trebui să te bucuri că, datorită astei întâmplări

nefericite, ai avut, cum s-ar zice, dreptate, ba n-ar trebui să te
bucuri chiar deloc în clipa asta. Tu ai dus-o de căpăstru şi n-ai
băgat de seamă, aşa că a călcat, din nenorocire, în groapă.

— Eu n-am băgat de seamă şi pe mine mă învinuieşti?

Ăsta-i un fel de a fi tipic omenesc, să ai neapărată nevoie de un
vinovat, cînd ceva iese prost, deşi putea fi prevăzut!

— Este tot un fel de a fi tipic omenesc să vrei neapărat să

fi prevăzut nenorocirea şi să cauţi în asta o zadarnică izbîndă. Fii
bucuros, că nu te învinuiesc decît de neatenţie; aş mai avea să-ţi
pun în cîrcă şi altceva. N-ar fi trebuit să mă sfătuieşti să
călătoresc toată noaptea; aşa n-am fi obosit-o atît de tare pe
Hulda şi înţeleaptă nu s-ar fi poticnit.

— Crezi cumva că i se vindecă chişiţa cu bocetele tale?

— Nu, spuse Iosif, asta nu cred. Dar acum am ajuns iar să

întreb: Ce să fac? Doar nu-mi pot lăsa animalul să zacă aici cu
toate merindele pe care le ducea şi din care voiam să dăruiesc şi
fraţilor mei, din partea lui Iacob. Mai sînt multe, deşi am mîncat
cîte ceva, iar de altele am fost lipsit altcum. Să crape Hulda aici
fără ajutor, în timp ce animalele de pe cîmp se vor înfrupta din
bunurile mele? Aproape că-mi vine să plîng de necaz.

— Cel care te îmbie iarăşi cu un sfat, răspunse străinul,

sînt eu. N-am spus, că fac la nevoie şi pe paznicul, cînd e cazul? Ei
bine, porneşte-o! Am să stau aici şi am să-ţi păzesc măgarul, pe
lîngă merinde, şi o să alung păsările şi tîlharii. Dacă mă simt
dintru început făcut pentru asta, este o întrebare în sine, ce nu se
dezbate aici. Pe scurt, vreau să şed aici ca paznic al măgăriţei,
pînă ce vei ajunge la fraţii tăi şi te vei întoarce cu ei ori cu cîţiva
argaţi, să-ţi ridici bunurile şi să vezi ce-i cu animalul, dacă poate fi
tămăduit sau trebuie ucis.

— Mulţumesc, zise Iosif. Aşa o să facem. Văd eu, eşti chiar

ca un om, ai părţile tale bune, iar de celelalte nu vorbim. Mă
grăbesc cît pot şi mă întorc cu argaţii.

— Mă încred în asta. Nu te poţi rătăci: o iei pe după deal şi

apoi te laşi în valea din spatele lui şi mai ai vreo cinci sute de paşi
prin tufiş şi trifoi — acolo îţi găseşti fraţii, nu departe de o fîntînă
secată. Dacă mai ai nevoie de ceva de pe Hulda, gîndeşte-te
acuma. Poate o apărătoare pentru cap contra soarelui ce urcă pe
cer?

— Ai dreptate, nenorocul mi-a răpit toate gîndurile. Asta

nu las aici, zise el şi trase afară ketônet-ul din sacul de piele cu
inele, nici măcar în paza ta nu-l las, oricîte laturi bune ai vădi.
Asta iau cu mine pentru drumul în valea Dotanului, ca să sosesc
acolo măreţ, chiar dacă nu voi fi călare pe Hulda cea albă, cum
voise Iacob. Îmi pun chiar aici vălul, mă înfăşor în el sub ochii tăi,
aşa — şi aşa — şi cumva şi aşa? Cum îţi place? Sînt cumva
pasărea bălţată a ciobanului în vălul ăsta al meu? Veşmîntul de
văl al lui Mami, cum îi şade fiului?

Lameh și rana lui

Între timp ai Liei şi fiii slujnicelor stăteau toţi zece după deal,
în fundul văii, în jurul resturilor unui foc la care îşi fierseseră
terciul de dimineaţă şi se holbau la cenuşă. Ieşiseră toţi devreme
din corturile lor dungate, risipite departe, prin tufăriş, ca să-şi
înceapă ziua — la momente diferite, dar toţi foarte timpuriu, şi
unii chiar înaintea zorilor, pentru că somnul nu le priise; căci
arareori îi pria vreunuia din ei, de cînd părăsiseră Hebronul, şi
dorinţa de schimbare, care-i determinase să lase păşunile
Sihemului, plecînd pe imaşurile Dotanului, izvorîse tocmai din
speranţa înşelătoare, că somnul le-ar putea prii mai bine
altundeva.

Merseseră, morocănoşi şi împiedicîndu-se cîteodată în

împletitura de rădăcini şi crăci ale grozamei tîrîtoare, că le mai
erau picioarele înţepenite la fîntîna ce se afla în faţă, lîngă oi,
unde turma acoperea tot imaşul, şi avea apă vie, în timp ce
rezervorul de aici, din preajmă, era uscat în acest anotimp şi fără
apă; băuseră, se spălaseră, îşi făcuseră rugăciunea, văzuseră de
miei şi apoi se adunaseră la locul unde mîncau de obicei: la
umbra unui grup de pini cu trunchiul roşu, cu crengi bogate,
întinse împrejur. Vederea era largă de aici: spre şesul nesfîrşit,
ocupat doar ici-colo de tufăriş şi de copaci izolaţi, spre deal, pe
care îl încununa Dotan, aşezarea, iar în ultimul plan, forfota
depărtată a oilor şi panta lină a munţilor. Soarele se şi ridicase
destul de sus pe cer. Aromea a ierburi încinse, a anason, cimbru şi
alte mirozne ale păşunilor, foarte pe placul oilor.

Fiii lui Iacob şedeau pe călcîie, în cerc; în mijloc, vreascurile

mai mocneau înfundat sub ceaun. Terminaseră toţi de mîncat şi
stăteau aproape nemişcaţi, cu ochii înroşiţi. Trupurile le erau
sătule, dar în sufletele lor îi rodea o foame şi o sete uscată, pe
care nu ar fi ştiut-o numi, care le strica totuşi somnul şi le răpea
puterea ce ar fi trebuit să le-o dea mîncare. Un ghimpe le sta în
carne, fiecăruia din ei, ce nu putea fi scos, care puroia, îi chinuia,
îi sleia. Dacă încercau să strîngă pumnii, nu reuşeau. Dacă cei ce
organizaseră baia de sînge răzbunătoare de la Sihem, de dragul
Dinei, se cercetau de ar mai fi, azi şi aici, bărbaţi în stare de
asemenea ispravă, îşi dădeau seama: nu, n-ar mai fi acei bărbaţi;
amărăciunea, viermele, ghimpele puroind, foamea ce-i rodea
lăuntric le nimiceau forţa şi bărbăţia. Îndeosebi lui Simeon şi Levi,
gemenii sălbatici, cît de jignitoare, cît de umilitoare trebuia să li
se pară această stare! Unul scormonea, parcă absent, cu toiagul
prin ultimii tăciuni. Celălalt, Simeon, legănîndu-şi bustul încoace şi
încolo, întrerupse liniştea, îngmînd o melodie tărăgănată pe care
rînd pe rînd, şi alţii prinseră s-o reia, căci era un cîntec străvechi,
fragment pe jumătate uitat, incomplet transmis, al unei balade
sau epopei din timpuri apuse:

„Lameh, eroul luă două femei,

Ada şi Ţila pre nume.

«Ada şi Ţila ascultaţi-mi cîntarea,

Femei a lui Lameh, auziţi-mi cuvîntul!

Am ucis un bărbat pentru că m-a jignit,

Un tinerel am culcat la pămînt pentru rana mea.

Cain a fost răzbunat de şapte ori,

Dar Lameh de şaptezeci şi şapte de ori !»“

Nu ştiau nici ce preceda, nici ce urma şi, deci, tăcură. Dar

mai ascultau ecoul sunetelor ce se pierdeau şi-l vedeau cu ochii
minţii pe Lameh, eroul, cum se întorcea înarmat, plin de o
fierbinte mîndrie, de la fapta sa şi le vestea femeilor, ce se plecau
înaintea lui, că îşi spălase inima. Îl vedeau şi pe cel întins în iarba
plină de sînge, jertfa doar puţin vinovată ce ispăşea pentru
onoarea lui Lameh, sălbatecă şi sensibilă. Cuvîntul robust,
„bărbat“, se lega în vers de cuvîntul mai gingaş, „tinerel“, care, în
graţia sa însîngerată, ar fi putut stîrni sentimente de milă. Acestea
ar fi fost oricum treaba femeilor, a Adei şi Ţilei, dar nu vor fi servit
decît să dea un condiment în plus adorării lor pentru virilitatea
incoruptibilă, ucigătoare a lui Lameh şi exigenta lui patimă de a se
răzbuna, care domina, străveche şi ca bronzul de dură, întregul
cînt.

— Lameh îi zicea, spuse Levi al Liei, scociorînd cu toiagul

prin cenuşă. Cum vă place? Vă întreb pentru că mie tare îmi
place, ba chiar grozav. Ăsta mai era om dintr-o bucată, o inimă de
leu, asemenea bărbat nu mai există. Aşa ceva nu se mai află decît
prin cîntece, te răcoreşti cîntîndu-le şi gîndind la vremi apuse.
Ăsta putea păşi înaintea femeilor sale cu inima spălată şi cînd le
cunoştea, pe rînd, una după alta, cu puterea lui, atunci ele ştiau
pe cine primeau şi tremurau de voluptate. Oare păşeşti şi tu ca el,
Iuda, înaintea fiicei lui Şua, şi tu, Dan, înaintea moabitei? Spuneţi-
mi ce-a devenit din acele vremi seminţia omenească, care nu mai
zămisleşte decît vorbăreţi şi făţarnici, dar nu bărbaţi?

Ruben îi răspunse:

— Vreau să-ţi spun ce, anume, ia din mîna bărbatului

răzbunarea sa şi cum se face că am devenit deosebiţi de Lameh,
eroul. Sînt două: legea Babilonului şi zelul lui Dumnezeu, care
spun ambele: răzbunarea este a mea. Căci răzbunarea trebuie
luată bărbatului, altfel naşte mai departe răzbunare, sălbatecă şi
nesăţioasă ca mlaştina, şi lumea s-ar umple de sînge. Care a fost
soarta lui

Lameh? Tu n-o ştii, căci cîntul n-o spune, dar flăcăul pe care
l-a ucis a avut un frate sau un fiu, care l-a ucis pe Lameh, ca
pămîntul să primească sîngele său, şi unul din sămînţa lui Lameh
l-a ucis iarăşi pe ucigaşul lui Lameh, pentru răzbunarea sa, şi
mereu tot aşa, pînă n-a mai rămas nimic din sămînţa lui Lameh,
nici din sămînţa celui ucis întîi, iar pămîntul era şi el mulţumit, că
era sătul.

La care îi răspunse Gad, fiul Zilpei, în simplitatea şi cinstea

lui:

— Da, aşa vorbeşti tu, Ruben, cu vocea subţire care sună

neaşteptat pentru trupul tău voinic, ori de cîte ori o auzi. De-aş fi
ca tine la trup, n-aş vrea să vorbesc ca tine, şi să apăr vremile cu
schimbările lor, care-i iau viteazului bărbăţia şi alungă din lume
inima de leu. Unde este mîndria trupului tău, că vorbeşti cu
asemenea glas subţire şi vrei să dai răzbunarea în grija lui
Dumnezeu şi a judecăţii? Nu ţi-e oare ruşine de Lameh, care a
spus: „Treaba asta este o treabă în trei, între mine şi tine, care m-
ai jignit, şi pămînt“? Cain a spus către Abel: „Oare mă va consola
Dumnezeu, dacă Naoma, dulcea noastră soră, va primi darurile
tale şi-ţi va zîmbi ţie, sau va hotărî judecata, a cui să fie? Eu sînt
primul născut, este deci a mea. Tu eşti fratele ei geamăn, deci
este a ta. Asta n-o poate dezlega nici Dumnezeu, nici nimrudul.
Hai să ieşim la cîmp, să ne lămurim!“ Şi a lămurit-o cu el şi, cum
şed aici eu, ce mă numesc Gadiel, născut de Zilpa în poala Liei, eu
cu Cain ţin.

— Iar cît despre mine, să nu-mi mai zică „Leul tînăr“, cum
mă numeşte poporul, grăi Iehuda, dacă n-aş fi şi eu de partea lui
Cain şi, mai mult încă, a lui Lameh. Acesta se respecta, pe
cuvîntul meu, şi-şi preţuia cum se cuvine mîndria. „De şapte ori!“
a zis el. „Fleac! Eu sînt Lameh, de şaptezeci şi şapte de ori vreau
să fiu răzbunat şi aici zace golanul pentru rana mea!“

— Ce rană să fi fost, întrebă Isahar, măgarul ciolănos, şi în

ce chip va fi greşit bietul tinerel faţă de Lameh, voinicul, încît
acesta n-a lăsat răzbunarea nici lui Dumnezeu, nici nimrudului, ci
a luat-o toată în mîna sa?

— Asta nu se mai ştie, îi răspunse fratele lui vitreg, Neftali

al Bilhăi. Obrăznicia băiatului nu e cunoscută, şi ce a spălat
Lameh cu sîngele acestuia s-a pierdut din memoria lumii. Dar am
auzit din zvonuri, că în zilele noastre bărbaţi înghit ruşini mult mai
grele, decît aceea cu care Lameh n-a vrut să se împace. Le înghit,
laşi şi amărîţi cum sînt, şi o iau din loc, încotro va, unde stau apoi,
şi în ei fierbe şi-i arde ruşinea, încît nu le prieşte nici mîncarea,
nici somnul, şi de i-ar vedea Lameh, pe care-l preţuiesc atît, le-ar
da un picior în spate, că de altceva nu sînt buni.

O spuse cu limba răutăcioasă şi grăbită, cu faţa

schimonosită. Gemenii gemeau şi încercau să strîngă pumnii, dar
nu mergea. Zebulon vorbi:
 — Erau, deci, Ada şi Ţila, femeile lui Lameh. Ada este
vinovată, asta vreau să vă spun. Căci ea l-a născut pe labal,
strămoşul celor ce locuiesc în corturi şi cresc vite, străbunul lui
Avram, Isaac şi Iacob, blîndul nostru tată. De aici este necazul şi
bucuria că nu mai sîntem bărbaţi, ci vorbăreţi şi făţarnici, de
parcă ne-ar fi scopit cu secera, vai de capul nostru! Da, de-am fi
vînători sau, mai ceva, corăbieri, ar fi altcum. Dar cu Iaaal, fiul
Adei, s-au iscat pe lume evlavia în corturi, păstoritul şi meditaţiile
lui Avram despre Dumnezeu, care ne-au luat puterile, încît
tremurăm să-i facem vreun necaz demnului tată, iar marele
Ruben spune: Răzbunarea este a lui Dumnezeu. Dar oare te poţi
încrede în Dumnezeu şi în dreptatea sa, cînd este parte în
gîlceavă şi, prin vise fioroase, îi insuflă nemernicului tînăr
obrăznicia? Nu putem face nimic împotriva viselor, strigă el şi
avea atîta suferinţă în glas, încît vocea i se frînse, dacă sînt de la
Dumnezeu şi este hotărît ca noi să ne supunem!

— Dar împotriva visătorului am putea face ceva, strigă

Gad şi el cu vocea chinuită.

Iar Aşer adăugă:

— Ca visele să ajungă fără stăpîn şi să nu mai ştie cum să

se împlinească!

— Asta ar fi însemnat, şi într-un fel şi în altul, să ne

ridicăm împotriva lui Dumnezeu, spuse Ruben. Căci este totuna să
te ridici împotriva visătorului sau împotriva lui Dumnezeu, dacă
visele sînt de la el.

Vorbea la timpul trecut, spunea „ar fi însemnat“, nu „ar

însemna“, ca şi cum ar socoti problema încheiată.

Dan luă cuvîntul după el şi spuse:

— Ascultaţi, fraţilor, şi daţi atenţie vorbelor mele, căci lui

Dan i se zice şarpele şi vipera, şi din pricina unei anumite agerimi
sînt bun de judecător. Aşa este într-adevăr, şi Ruben chiar are
dreptate: Dacă îi facem felul visătorului, ca visele să rămînă fără
stăpîn şi fără putere, ne expunem bineînţeles mîniei celor ce se
folosesc de bunul plac, şi stîrnim răzbunarea nedrepţilor, asta nu
se poate nega. Dar trebuie înfruntat acest necaz, căci nu-i de
închipuit ce ar fi mai rău, sau măcar atît de rău, ca împlinirea
viselor. De această împlinire însă vom fi lipsit bunul plac, oricît s-
ar mînia şi ar turba — visele îşi vor căuta degeaba visătorul.
Trebuie fapte împlinite — aşa ne învaţă întîmplările trecute. Oare
n-a suferit şi lacob una şi alta pentru înşelătoria sa, şi a dus-o
greu în slujba lui Laban, din pricina lacrimilor amare ale lui Esau?
Ei, le-a tras pe toate, căci avantajul principal îl dobîndise,
Binecuvîntarea era în siguranţă şi pusă deoparte, şi nici un zeu,
oricare ar fi, n-ar mai fi avut vreo putere împotriva ei, oricît ar fi
poftit. Trebuie îndurate lacrimi şi răzbunare de dragul binelui, căci
ce-i pus deoparte şi în siguranţă nu se mai întoarce...

Aici cuvintele sale, isteţe la început, se încurcară. Dar Ruben

îi răspunse şi era ciudat să-l vezi atît de palid pe bărbatul ăsta cît
un munte:

— Ai vorbit, Dan, şi acum poţi să taci. Căci am plecat şi

ne-am despărţit de vatra tatălui. Ce ne-a supărat este departe, în
siguranţă, şi în siguranţă şedem şi noi, la Dotan, cale de cinci zile
de acolo, ăsta este faptul împlinit.

După aceasta, în urma convorbirii, lăsară cu toţii capetele în

piept, aproape între genunchi, pe care îi aveau ridicaţi, căci
şedeau pe călcîie, şi rămaseră ghemuiţi, aplecaţi asupra lor înşişi
în jurul cenuşii, ca zece grămezi de nenorocire.

Iosif este aruncat în fîntănă

 Se întîmplă însă, că Aşer, fiul Zilpei, curios şi cînd era amărît,
aruncă o privire fugară peste genunchi, să se mai uite în vale.
Văzu atunci în depărtare, sclipind, parcă un fulger de argint, care
ba dispărea, ba sclipea din nou şi, cînd se uită mai atent, văzu
două fulgere sau mai multe, care sclipeau ba cîte unul, ba în
acelaşi timp, în puncte diferite, dar apropiate între ele.

Aşer îl împunse pe Gad, fratele său drept, în coastă, şi-i arătă

cu degetul lumina rătăcitoare, să-l ajute s-o înţeleagă. Şi cînd o
cercetară, cu mîinile streaşină la ochi şi se sfătuiră între ei, făcînd
diferite schime, neliniştea lor atrase atenţia altora; se întoarseră
din cei ce stăteau cu spatele la vale; se uita unul după ochii
celuilalt şi îi urmărea privirea, pînă ce toţi ridicară capul şi
cercetau împreună depărtarea, după o făptură ce se apropia şi pe
care se zăreau lucirile.

— Un bărbat vine şi luceşte, zise Iuda.

După un răstimp, însă, în care aşteptară uitîndu-se şi lăsară

să crească silueta, Dan răspunse:

— Mai curînd un flăcău.

Şi în aceeaşi clipă, feţele lor arse de soare păliră deodată

toate, cum pălise Ruben înainte, iar inimile lor prinseră toate a
bate în acelaşi timp, năvalnic, sălbatic, astfel încît se auzi ca un
concert înăbuşit şi ca un bubuit surd în tăcerea deplină a locului.

Iosif se apropia dinspre cîmp, în strai multicolor, cu cununa

de mirt pusă peste gluga ce şi-o făcuse cu vălul, şi venea drept
spre ei.

Nu-şi credeau ochilor. Şedeau, cu degetele groase apăsîndu-

şi obrajii, cu celelalte degete în faţa gurii, cu coatele sprijinite pe
genunchi, şi se zgîiau, cu ochii bulbucaţi, la nălucirea ce se
apropia. Sperau că ar fi vis şi se temeau totodată să nu fie aşa.
Unii refuzau, cu spaimă şi speranţă, să vadă adevărul, chiar şi
atunci cînd cel ce venea le zîmbea de atît de aproape, încît nici o
îndoială nu mai era cu putinţă.

— Da, da, salut! spuse el, cu vocea lui, şi se opri înaintea

lor. Puteţi să vă încredeţi în ochii voştri, dragi bărbaţi! Am venit
din pricina tatălui, pe Hulda, măgăriţa, să văd mă îngrijesc de
buna rînduială la voi şi pentru...

Tăcu încurcat. Ei şedeau nemişcaţi, fără să scoată o vorbă,

holbaţi, un grup lugubru, ca vrăjit. Cum şedeau aşa, deşi acum nu
era nici răsărit, nici apus de soare, care să se poată reflecta pe
feţele lor, aceste feţe deveniră atît de roşii ca trunchiurile strîmbe
din spatele lor, roşii ca pustia, de un roşu închis ca steaua de pe
cer, iar din ochii lor părea că ar sta să ţîşnească sînge. Făcu un
pas înapoi. Atunci se auzi un boncăluit surd, mugetul de taur al
gemenilor, care îţi cutremura măruntaiele, şi cu un strigăt
prelung, ca dintr-un singur gîtlej chinuit, un geamăt, disperat şi
jubilînd, de ură şi libertate, toţi cei zece se ridicară dintr-un salt,
cu o mişcare precisă şi sălbatică şi se prăvăliră asupra lui.

Se aruncară asupra lui ca haita de lupi flămînzi asupra prăzii;

nu exista nici oprire, nici şovăială pentru pofta lor oarbă,
sîngeroasă, şi se purtau de parcă ar fi vrut să-l rupă pe puţin în
paisprezece bucăţi. În străfundul sufletelor lor doreau cu adevărat
să-l rupă, să-l sfîşie. „Jos cu el, jos, jos!“ strigau toţi, gîfîind, şi
înţelegerea aceasta deplină era în privinţa vălului, a veşmîntului
cu chipuri, vălul-ketônet, ce trebuia să-i fie smuls, dezbrăcat, dat
jos, deşi nu prea izbuteau în năprasnica încăierare, căci Iosif era
înfăşurat în văl, iar acesta era prins, la cap şi la umeri; ei însă
erau prea numeroşi pentru această singură faptă, se încurcau şi
se ghionteau unii pe alţii, vrînd toţi să dea în cel tărbăcit în
mijlocul lor, trîntit şi ridicat în pumni, lovindu-se reciproc cu
ghionţi destinaţi lui, din care, fireşte, destui îşi nimereau ţinta. El
sîngeră imediat pe nas şi un ochi se închise sub o vînătaie
zdravănă.
 De învălmăşeala aceasta se folosi Ruben, care, mai înalt
decît toţi, era în mijlocul lor şi striga şi el „jos, jos, jos!“ Urla ca
lupii. Făcea ce făcuseră totdeauna cei ce-şi propuneau să
conducă, de bine de rău, o mulţime dezlănţuită şi, pentru a-şi
păstra înrîurirea asupra evenimentelor, participau cu un zel
aparent la rău, pentru a preveni şi mai răul. Se făcea de parcă ar
fi fost înghiontit, de fapt, însă, împărţea el ghionţi, îndepărtîndu-i
astfel, pe cît putea, pe cei ce tocmai voiau să dea în Iosif şi să-i
smulgă vălul, încercînd, pe cît îi stătea în putere, să-şi apere
fratele. Mai ales de Levi avea grijă, din pricina toiagului său de
păstor, şi se tot împiedica de el. În ciuda încercărilor lui Ruben,
băiatului înspăimântat îi mergea atît de prost, cum el, răsfăţatul,
nu visase vreodată. Se împleticea buimăcit, cu capul vîrît între
umeri, cu coatele depărtate, sub această furtună de sălbatică
brutalitate, care cădea, grindină din cer senin, asupra lui, fără a
se sinchisi — lucru cumplit — defel, unde nimereau loviturile, şi
fărîma în bucăţele credinţa sa, concepţia sa despre lume,
convingerea sa, neclintită ca o lege a naturii, că oricine trebuie
să-l iubească pe el mai mult decît pe sine.

— Fraţilor, bîigui, cu buza spartă, din care i se scurgea

sîngele pe bărbie, împreună cu cel din nas, ce faceţi?

O lovitură în cap, pe care Ruben n-o putuse împiedica, îi

smulse vorba din gură, un pumn dat fără milă în zona stomacului
îl făcu să se încovoaie şi să dispară, acoperit de haită. Nu poate fi
negat, dimpotrivă trebuie subliniat, că purtarea fiilor lui lacob,
oricîtă dreptate ar fi avut de partea lor, a fost cea mai ruşinoasă,
ba chiar trebuie considerat că însemna o recădere în primitivitate.
Ei coborîră sub nivelul uman şi-şi amintiră de dinţii lor, ca să
smulgă de pe trupul sîngerînd al celui aproape leşinat vălul
mamei, deoarece, din păcate, mîinile lor încă mai aveau mult de
lucru. Nu erau muţi în acest timp şi nu se mulţumeau să strige
numai: „Jos! Jos!“ După cum bărbaţii ce muncesc, trag sau ridică,
se antrenează la efortul comun prin strigăte monotone, aşa şi ei:
din adîncimea amărăciunii lor, scoteau frînturi de frază, mereu
repetate ca nişte gemete, ca să-şi ţină caldă furia şi să împiedice
întoarcerea raţiunii: „Se înclină! Se înclină!“ „Să te îngrijeşti de
buna rînduială!“ „Spin în carne!“ „Boală vicleană!“ ,,Na-ţi pentru
visele tale!“

Şi nefericitul?

Pentru Iosif, ce se întîmpla cu ketônet-ul era cel mai

îngrozitor şi cel mai de neînţeles din toate; era pentru el mai
dureros şi mai grozav, decît toată nedreptatea amarnică şi
usturătoare ce i se adăuga. Încerca disperat să apere vălul, să mai
păstreze fragmentele şi bucăţelele ce le mai putea ţine, strigă în
mai multe rînduri: „Vălul meu!“ şi cerşea cu spaime de
fecioară: ,,Nu-l rupeţi!“ cînd era eu desăvîrşire gol. Căci această
dezvăluire avu loc mult prea brutal ca să se fi putut mărgini doar
la văl. I-au fost smulse şi cămaşa şi şorţul, zdrenţele lor erau pe
jos, în muşchi, amestecate cu ale cununii şi ale vălului, iar pe cel
gol, care abia dacă reuşea să-şi apere faţa cu braţele, loviturile
curgeau cu nemiluita — „Se înclină, se înclină!“ „Na-ţi pentru
visele tale!“ —deviate şi oarecum stînjenite în efectul lor numai
de marele Ruben, care continua mereu să-l facă pe cel ghiontit şi
să-i îndepărteze el în ghionţi pe ceilalţi de Iosif, simulînd că fraţii l-
ar stînjeni să lovească în victimă după pofta şi furia sa. „Spin, tu,
în carne!“, Boală perfidă !“ striga şi el. Apoi însă strigă altceva, o
inspiraţie a momentului, o strigă tare în mai multe rînduri, s-o
audă toţi şi să-şi lase nerozia influenţată de noul strigăt: „E de
legat! Trebuie legat!“ „De mîini şi de picioare!“ Lansa astfel o
nouă lozincă, nouă şi scornită în cea mai mare grabă, spre mai
bine. Ea trebuia să fixeze acţiunii imprevizibile un obiectiv
provizoriu şi să provoace o scurtă pauză, prin care dorinţa plină
de teamă a lui Ruben, de a evita ce era mai rău, ar fi putut cîştiga
ceva timp. Într-adevăr, cîtă vreme vor fi ocupaţi să-l lege pe Iosif,
nu-l vor mai bate; şi cînd va zăcea legat, va fi fost împlinit ceva
deocamdată mulţumitor, se va fi atins o fază a acţiunii în care vor
trebui să se retragă şi să reflecteze ce va mai fi de făcut. Acesta a
fost calculul grăbit al lui Ruben. Şi propagă lozinca sa cu un zel
desperat, ca şi cum ar reprezenta singura acţiune
corespunzătoare şi înţeleaptă, la care trebuia trecut acum şi
oricine n-ar asculta de ea ar fi un nerod. „Na-ţi — visele tale!“
striga el. „Legat — trebuie legat!“ „Proştilor!“ „Vă răzbunaţi ca
nerozii!“ „În loc să mă împingeţi pe mine, mai bine legaţi-l!“

— Dar nu-i nici o frînghie aici? mai strigă el o dată, cît

putut de tare.

Ba era. Gadiel, de pildă, purta o frînghie înfăşurată în jurul

mijlocului şi o scoase. Întrucît nu aveau nimic în capetele lor,
ideea lui Ruben umplu acest gol. Îl legară pe cel despuiat, îi
încolăciră cu aceeaşi frînghie lungă braţele şi picioarele, îl
strînseră zdravăn, încît gemu, şi Ruben participă activ la toată
treaba. Cînd o terminară, Ruben făcu cîţiva paşi înapoi şi,
răsuflînd uşurat, îşi şterse sudoarea, de parcă toată vremea ar fi
fost cel mai activ din toţi.

Ceilalţi stăteau în jurul lui, deocamdată scoşi din luptă,

gîfîind, într-un răgaz sălbăticit. În faţa lor zăcea fiul Rahilei, într-o
stare jalnică. Era culcat în iarbă, pe braţele legate, cu ceafa
ţeapănă, cu genunchii la gură, gîfîind, plin de cucuie şi vînătăi, şi
pe trupul lui, năclăit de scuipatul furiei fraţilor săi, mînjit de praf,
pe care se lipiseră şi fire de muşchi, se prelingea, în pîrîiaşe
întortocheate, zeama roşie ce izbucneşte din frumuseţe, dacă îi
răneşti suprafaţa. Ochiul lui teafăr căta îngrozit la călăii lui şi
cîteodată se închidea crispat, ca într-o apărare reflexă faţă de noi
brutalităţi.

Făptaşii stăteau în jur, gîfîind de efort şi-şi exagerau

oboseala pentru a-şi acoperi uluirea ce punea stăpînire pe ei, pe
măsură ce începeau să gîndească. Îl imitau pe Ruben, cum îşi
ştergea sudoarea cu dosul palmei, suflau din buze şi se
schimonoseau, vădind o indignare extraordinar de îndreptăţită ce
urma actului răzbunării, de parcă ar fi vrut să spună: „Orice s-ar fi
întîmplat — ne poate învinui careva?“ O şi spuneau, în cuvinte
scurte, pe care şi le aruncau unul altuia, pentru justificarea lor
reciprocă şi faţă de orice judecată din afara lor: „Asemenea
prostănac!“ — „Ce spin!“ „Las’ că i-am arătat-o!“ — „L-am învăţat
minte!“ — „Îndrăzneşte să vină la noi!“

— „În vălul multicolor!“ — „înaintea ochilor noştri!“

— „Auzi, buna rînduială!“ — „Dar noi am pus lucrurile la

punct!“ — „Să ne ţină minte!“

Dar în timp ce scoteau, gîfîind, aceste vorbe, creştea în ei —

în toţi odată —, o groază, pentru a cărei liniştire trebuiau să
servească toate vorbele astea răcnite-gîfîite; şi, la drept vorbind,
gîndul la Iacob năştea această groază ascunsă.

Dumnezeule mare, ce făcuseră ei cu mielul tatălui — fără să

mai pomenească măcar de halul în care era moştenirea
feciorelnică a Rahilei! Ce atitudine va lua expresivul bătrîn, dacă
vedea sau afla ce s-a întîmplat, cum vor reuşi atunci să-i facă faţă
şi ce vor păţi cu toţii? Re-uben se gîndea la Bilha. Simeon şi Levi
se gîndiră la Sihem şi la mînia lui Iacob, cum venise peste ei, cînd
se întorseseră de la isprava lor vitejească. Neftali, el, în mod
deosebit, îşi amintea, ca o vremelnica mîngîiere, că Iacob se afla
la cinci zile distanţă şi nu ştia nimic; ba, Neftali simţea acum,
pentru prima dată, ca o mare binecuvîntare, nesfîrşitul spaţiu ce-i
despărţea de tatăl lor şi faptul că nu putea prinde de veste ce s-a
întîmplat. Puterea aceasta a spaţiului, însă, asta pricepeau cu
toţii, nu va putea fi menţinută. Curând Iacob trebuia să afle totul,
anume cînd Iosif se va arăta din nou în faţa lui, şi furtuna
sentimentelor, inevitabilă atunci, trăsnind cu blestemele şi
bubuind cu cuvinte tunătoare, va fi de nesuportat. Le era teamă
de asta, o teamă adîncă de copii, oricît erau bărbaţi în toată firea,
teamă de blestem, ca şi teamă de sensul şi consecinţele
blestemului. Vor fi blestemaţi cu toţii, asta era limpede, pentru că
ridicaseră mîna împotriva mielului, iar făţarnicul va fi ridicat
definitiv şi categoric deasupra lor, ca moştenitorul său ales!

Împlinirea viselor odioase — propria lor operă! Adică exact

de ce Dumnezeu trebuia să fie lipsit prin crearea de fapte
împlinite. Începură să bage de seamă că marele Ruben îi luase de
proşti cu lozinca lui. Şi acum stăteau aici, şi furul binecuvîntării
zăcea înaintea lor, este adevărat pedepsit cît trebuie şi legat, dar
se puteau numi astea fapte împlinite? Era altceva, dacă Iosif nu
se mai înfăţişa bătrînului, dacă Iacob afla lucruri terminate şi
definitive. Atunci, desigur, jalea va fi şi mai mare — de
neconceput. Dar în acest caz — se putea potrivi — furtuna ar
trece pe lîngă ei. Erau vinovaţi numai de jumătate, nu era nevoie
să fie vinovaţi chiar de tot. La aceasta reflectară toţi deodată, cîţi
erau aici, în capetele lor — şi Ruben. Nu avea încotro, trebuia să
recunoască această situaţie. Şiretenia cu care oprise acţiunea, îi
venise din inimă. Inteligenţa lui îi spunea însă că se întîmplase
prea mult, ca să nu trebuie să se mai întîmple ceva pe deasupra.
Că acest „pe deasupra“ trebuia să se întîmple şi totodată, pentru
Dumnezeu şi pentru nici un preţ, nu trebuia să se întîmple, da loc
la confuzie în mintea lui. Încă niciodată faţa cărnoasă a lui Ruben
nu privise atît de mînioasă şi de stînjenită.

Se temea mereu să audă ceea ce trebuia neapărat să capete

glas, întrebarea la care el nu avea răspuns. Şi iată că răspunsul fu
rostit şi Ruben îl auzi. Îl dăduse careva, e fără însemnătate cine;
Ruben nu se uită să vadă cine era, întâmplător, acela; gîndul
necesar era al tuturor: „Trebuie să plece“.

— Să plece, îi întări Ruben cuvintele, dînd mânios din cap.

Aşa spui. Dar, nu te rosteşti şi unde.

— Să plece de tot, răspunse glasul. Să-l vîrîm în groapă, ca

să nu mai existe. De fapt, n-ar fi trebuit să mai existe încă de
mult, acum însă nu trebuie să mai existe nicicum.
 — Cu totul de părerea ta! răspunse Ruben, cu amară
ironie. Şi apoi ne înfiinţăm înaintea lui Iacob, tatăl lui, fără el.
„Unde e băiatul?“ va întreba cu un prilej oarecare. „Nu mai
există“, vom răspunde atunci. Dacă ar fi însă să ne întrebe „De ce
nu mai există?“ vom răspunde: „L-am ucis“.

Ei tăcură.

— Nu, spuse Dan, nu aşa. Ascultaţi la mine, fraţilor, sînt

poreclit şarpe şi viperă şi o anumită isteţime nu mi se poate
tăgădui. Uite, aşa o să facem: O să-l coborîm în groapă, într-o
groapă în care nu este apă. Acolo este la adăpost şi pus deoparte
şi n-are decît să vadă cît fac visele lui. Înaintea lui Iacob însă
minţim şi vorbim fără şovăială în glas: „Nu l-am văzut şi nu ştim
dacă mai există sau ba. De nu, l-a sfîşiat vreo fiară. Ce jale!“
Trebuie să adăugăm „ce jale“, de dragul minciunii.

— Tăceţi, zise Neftali. Doar zace pe aproape şi ne aude.

— Ei şi ce? răspunse Dan. N-o să pîrască nimănui ce a

auzit. Faptul că aude ce vorbim este un motiv în plus să nu mai
părăsească acest loc, dar asta nici înainte nu-i era îngăduit şi
acum e tot un drac. Putem vorbi liniştiţi în prezenţa lui, este ca şi
mort.

Un geamăt se auzi dinspre Iosif, din pieptul lui strîns de

frînghie, pe care se vedeau, gingaşe şi roşii, stelele materne.
Plîngea.

— Îl auziţi şi nu vi se face milă? întrebă Ruben.

— Ruben, ce-i cu asta, îi replică Iuda, şi ce vorbeşti tu de

milă, chiar de ar fi să se amestece în sentimentele unuia sau
altuia dintre noi, ca şi la tine? Oare şterg lacrimile lui din acest
ceas faptul că scîrba de el a fost neruşinat peste poate cîte zile a
avut şi că ne-a bîrfit în faţa tatălui, cu cea mai scîrbavnică
făţărnicie? Precumpăneşte oare mila asupra necesităţii şi este un
motiv hotărîtor să-l lăsăm să plece de aici şi să pîrască tot? Aşa că
ce folos să vorbim de milă, chiar dacă se amestecă în
sentimentele noastre? N-a şi auzit cum vom minţi înaintea lui
Iacob? Faptul că a auzit ce-am vorbit între noi este Iosif mai
important decît viaţa lui, indiferent dacă ne-ar fi milă de el sau ba.
Dan a grăit adevărul: şi este ca mort.

— Aveţi dreptate, spuse atunci Ruben. Hai să-l aruncăm în

groapă.

Iar hohoti de plîns Iosif.

— Dar mai plînge, crezu careva că trebuie să amintească.

— Să nu-i mai fie măcar îngăduit să plîngă? strigă Ruben.

Las’ să pogoare plîngînd în groapă, ce mai vreţi pe deasupra!

Aici fură rostite cuvinte pe care nu le redăm nemijlocit,

deoarece sperie o sensibilitate modernă, şi tocmai pentru că, într-
o formă directă, ar pune fraţii, sau pe unii din ei, într-o lumină
exagerat de proastă. Este fapt că Simeon şi Levi, precum şi Gad
cel drept, s-au arătat gata să-l ucidă fără multă vorbă pe cel legat.
Primii au vrut s-o facă folosind toiagul, lovindu-l cu forţa ambelor
braţe, după buna metodă a lui Cain, pînă să-l dea gata. Al treilea
ceru să i se îngăduie să-i taie repede beregata cu cuţitul, cum a
făcut-o pe vremuri Iacob cu iedul, de a cărui blăniţă avusese
nevoie la înşelătoria cu Binecuvîntarea. Aceste propuneri au fost
rostite, nu se poate nega; dar nu stă în intenţiile noastre ca
cititorul să se depărteze definitiv de fraţi şi să le refuze pe veci
iertarea, de aceea nu îngăduim ca aceste propuneri să fie
exprimate de-a dreptul în cuvintele fraţilor. Au fost spuse, căci au
trebuit spuse, căci, pentru a vorbi în limba noastră, erau în
consecvenţa lucrurilor. Şi, iarăşi, corespundea întru totul acestei
consecvenţe, ca să le pronunţe şi să se ofere pentru asemenea
faptă, aceia tocmai cu al căror rol pe pămînt pomenitele cuvinte
se potriveau cel mai bine şi care, aşa zicînd, se arătau astfel
supuşi faţă de mitul lor: gemenii sălbateci şi vînjosul Gad.
 Dar Ruben nu îngădui. Se ştie că el opunea rezistenţă şi că
nu voia ca Iosif să aiba soarta lui Abel sau a iedului.

— Sînt contra şi mă opun, sări el şi se referi la calitatea sa

de prim născut al Liei, în care tot mai avea un cuvînt de zis, cu
toată decăderea din drepturi şi cu tot blestemul. Băiatul este ca şi
mort, chiar ei au spus-o. Doar că ar mai plînge niţel, asta ar fi tot,
şi ar fi de-ajuns să fie aruncat în groapă. N-ar avea decît să-l
privească, să vadă dacă mai era Iosif visătorul, dar nici nu mai era
de recunoscut în urma celor întîmplate, la care, el, Ruben, a
participat ca oricare din ei, ba ar fi participat şi mai vîrtos, dacă
nu ar fi fost înghiontit din toate părţile. Dar ce se întîmplase
fusese doar o întîmplare, iar nu o faptă, aşa nu putea fi numită.
Într-adevăr, prin ei, fraţii, se întîmplase, dar nu ei o făptuiseră, ci
doar se petrecuse prin mijlocirea lor. Acum, însă, cu mintea
limpede şi în temeiul unei hotărîri anume, ei ar vrea să comită o
crimă şi să ridice mîna asupra fratelui, să ajungă să verse sîngele
tatălui, în timp ce pînă acum acesta cursese numai, chiar dacă
prin mijlocirea lor. Dar între a curge şi a vărsa ar fi o diferenţă pe
lume ca între întîmplat şi făptuit, şi dacă ei n-o deosebesc, ar
însemna că sînt scurţi la minte. Oare i-a uns pe ei cineva ca
tribunal al sîngelui, întrebă el, să judece în propria cauză şi apoi
să şi execute sentinţa? Nu, nu se va ajunge la vărsare de sînge, el
nu ar putea îngădui una ca asta. Ce le-ar rămîne de făcut după
cele întîmplate, ar fi să-l bage pe băiat în groapă, iar restul să fie
lăsat să se împlinească.

Asta spusese marele Ruben, dar nimeni n-a crezut vreodată

că el se autoînşela, că ţinea atît de riguros la deosebirea
principială şi fundamentală dintre făptuit şi întîmplat, şi socotea
că a-l lăsa pe băiat să se prăpădească în groapă, ar însemna că
nu au ridicat mîna împotriva lui. Cînd lehuda întrebă, ceva mai
tîrziu, ce rost ar avea să-şi ucidă fratele şi să ascundă sîngele lui,
nu-l învăţa cu aceasta nimic nou pe Ruben. De mult omenirea a
privit în inima lui Ruben şi a văzut că el nu voia nimic altceva
decît să cîştige timp — n-ar fi putut spune pentru ce —, timp, pur
şi simplu, pentru a nu pierde nădejdea că l-ar putea salva pe Iosif
din mîna lor şi l-ar putea readuce, într-un fel sau altul, tatălui.
Teama de Iacob şi iubirea, crîncenă şi ruşinată, faţă de cel urît de
toţi, îl determinau să încerce aceasta pe ascuns şi să se gîndească
la trădarea clanului frăţesc, căci acţiunea lui nu putea fi numită
altfel. Dar Re-uben, apa ţîşnitoare, trebuia să obţină iertare de la
Iacob în legătură cu Bilha şi, dacă i-l readucea pe Iosif de aici, nu
era oare atunci mai mult decît răscumpărată istoria de pe
vremuri, ridicat blestemul ce-l apăsa, nu ajungea să fie el repus în
drepturile de prim născut? Nu ne dăm aerul că sîntem precis
lămuriţi asupra visărilor şi dorinţelor lui Ruben, şi nu vrem să
diminuăm motivele acţiunii sale. Dar oare le diminuăm, socotind
că se poate să fi sperat, în sinea lui, totodată să salveze copilul
Rahilei şi să-l învingă?

Dealtfel, abia dacă întîmpină o rezistenţă la fraţi, cu cerinţa

lui să se abţină de la acţiune şi să lase curs liber evenimentelor.
Desigur că le-ar fi convenit tuturor, dacă acţiunea aceasta, cîtă
vreme se mai împlinea în afara lor, ar fi dus cu o singură mişcare
oarbă la ţintă; dar, după pauza de gîndire care, oricum,
intervenise, nimeni nu dorea în fond, s-o săvîrşească ca o făptuire
clară, în temeiul unei hotărîri exprese de a vărsa sînge, nici măcar
gemenii, cît erau ei de brutali, nici Gadiel, cît se arăta de voinicos;
erau foarte bucuroşi că nu le fusese încredinţată misiunea privind
capul şi beregata, ci că autoritatea şi lozinca lui Ruben se
impuseseră din nou: ca înainte cea cu legatul, acum cea cu
fîntîna.

— La groapă! era acum strigătul comun şi puseră mîna pe

frînghia cu care era legat Iosif, îl apucară de ici, de colo, şi-l
traseră pe bietul băiat peste cîmp, spre locul în care, într-o
margine a păşunii, ştiau fîntîna goală. Unii se înhămaseră în faţă,
să tragă, alţii mai ajutau pe de lături, iar cîţiva urmau în trap
mărunt convoiul. Re-uben încheia convoiul, păşind întins, şi cînd
întîlneau o piatră, un ciot păcătos de rădăcină sau un tufiş mai
lemnos, îl apuca pe cel tîrît şi-l ridica, să nu sufere degeaba.

Aşa fu dus Iosif la groapă, cu hei-ruup şi hai-dee, căci pe fraţi

îi apucase un fel de veselie cu acest transport, exuberanţa surdă
ce-i apucă pe oameni cînd sînt numeroşi la o treabă comună, încît
rîdeau şi glumeau şi-şi strigau nerozii unul altuia, ca de pildă: ei
cară acuma un snop, bine legat, care să se încline în groapă, în
fîntînă, pînă în fund, în marea adîncime. Dar aceasta doar pentru
că se simţeau uşuraţi că nu trebuiau să procedeze după modelul
lui Abel sau al iezilor; şi, de asemenea, ca să nu audă implorările
şi lamentările lui Iosif, care se tot văita cu buza lui spartă:

— Fraţilor! Fie-vă milă! Ce faceţi! Opriţi-vă! Vai, vai, ce mi

se întîmplă!

Asta lui nu-i ajută defel, ei continuară să-l ducă alergînd, prin
ierburi şi tufe, o bucată bună peste cîmp, pînă la o pantă
acoperită cu muşchi, pe care o coborîră, iar jos era o vale
răcoroasă, pietruită, cu lăstăriş de stejari şi smochini răsărit în
ruinele unor ziduri şi printre resturile unui paviment cu dale, de
unde mai coborau cîteva trepte abrupte şi uzate: pe acestea l-au
cărat în jos pe Iosif, care începuse să se zbată cu disperare în
legăturile ce-l strîngeau şi braţele ce-l ţineau, căci îi era groază de
fîntîna construită acolo şi de adîncimea acesteia, dar mai mult
încă de piatra ce-i servea de capac, care zăcea alături, pe dale,
hîrbuită şi acoperită de muşchi, destinată să închidă lumina
fîntînii. Dar oricît se proptea Iosif, împotrivindu-se, şi plîngea,
fixînd îngrozit, eu ochiul lui neînchis, negrul rotund — ei îl ridicară
pe ghizduri, cu hei-ruup şi hai-dee, şi-l împinseră chiar să-şi piardă
echilibrul, încît trebui să cadă, cine ştie cît de adînc.

Era destul de adîmcă fîntîna, dar nu chiar prăpăstioasă, nu

era o genune fără fund. Asemenea fîntîni ating cîteodată o
adîncime de treizeci de metri, ba o şi întrec, dar cea de aici era
nefolosită şi umplută de multă vreme cu pămînt şi pietriş, poate în
urma unor certuri pentru acest punct de apă. Mult, dacă se
prăvăli în adînc cinci stînieni, sau şase, desigur că era însă prea
destul pentru a nu mai ieşi vreodată de aici, cum se afla legat.
Dealtfel un viu instinct de conservare şi atenţia încordată făcură
să găsească cîte un sprijin, ba pentru coate, ba pentru picioare, în
ghizdul rotund şi aspru, frînînd căderea şi transformînd-o în
alunecare şi astfel se opri, în cele din urmă, destul de puţin
vătămat, pe molozul din fund, spre spaima a tot felul de gîndaci,
urechelniţe şi alte gîngănii ce nu aşteptau asemenea mosafir. În
timp ce el, oarecum căzut jos, reflecta, acolo în groapă, la
desfăşurarea evenimentelor, fraţii de sus îşi terminară treaba cu
braţe voiniceşti şi acoperiră, în strigăte de hei-ruup, lăcaşul lui cu
piatra. Căci era grea şi nu era treaba unui singur bărbat să o
rostogolească, aşa că toţi puseră mîna şi-şi împărţiră munca, mai
ales că şi putea fi împărţită. Căci vechiul capac, cu un diametru
de vreo cinci picioare, înverzit de muşchi, crăpase în două
jumătăţi care, cînd au fost rostogolite separat pînă la gura fîntînii,
s-a constatat că nici nu o închideau bine, ei lăsau între ele o
crăpătură, ba mai lată, ba mai îngustă, prin care cădea un fir de
lumină a zilei în fîntînă. La aceasta privea Iosif în sus cu ochiul lui
ce vedea, aşa cum zăcea gol şi despuiat, căzut cum s-a nimerit în
adîncul rotund.

Iosif strigă din groapă

Fraţii se aşezară deci, după treaba făcută, să se odihnească

pe treptele din jurul ghizdului şi unii scoaseră pîine şi brînză din
tăştile prinse la cingătoare, pentru a îmbuca ceva. Este adevărat
că Levi, brutal, dar credincios, obiectă că nu trebuie mîncat lîngă
sînge; dar i-au răspuns, că nu există sînge, tocmai acesta era
cîştigul, deoarece cu acest procedeu nici n-a curs, nici n-a fost
vărsat sînge; aşa fiind, mîncă şi Levi.
 Mestecau clipind şi îngînduraţi. Această îngîndurare însă se
referea deocamdată la ceva eu totul secundar, care însă pe
moment era pentru ei faptul cel mai impresionant. Mîinile şi
braţele lor, ce fuseseră active la îngropăciune, purtau amintirea
atingerii pielii lui Iosif şi această amintire era deosebit de gingaşă,
deşi atingerea nu fusese gingaşă defel, şi se transmitea inimilor
lor ca o moliciune, pe care, clipind, o cercetau în sufletele lor, fără
s-o poată bine pricepe. Nici nu vorbiră de aceasta între ei, ci tot
ce spuneau se referea doar la constatarea că scăpaseră de Iosif,
acum pus bine, cu visele lui cu tot, şi urmărea doar reciproca lor
liniştire.

— Acum nu mai este, spuneau ei. Uf! pe asta o făcurăm şi

acum putem dormi liniştiţi.

Repetau cu atît mai insistent că ar putea dormi liniştit, cu cît

aceasta le părea mai îndoielnic. Puteau dormi cît despre visător,
care fusese înlăturat şi nu avea să mai poată pîrî nimic tatălui.
Dar în acest gînd liniştitor tocmai era cuprins şi gîndul la tată,
care va aştepta în zadar întoarcerea lui Iosif, pe veci în zadar, şi
această idee, oricîtă siguranţă conferea, nu îmbia nicidecum la
somn. Pentru toţi cei zece, fără excepţie, inclusiv pentru brutalii
gemeni, era un gînd de groază, căci frica lor copilărească de
Iacob, de gingăşia şi forţa sufletului său, era cel mai puternic
sentiment al lor, iar faptul că Iosif nu avea să poată vorbi fusese
cumpărat cu o agresiune, Ia care nu se mai gîndeau decît cu
spaimă, împotriva acestui suflet patetic. Ce-i făcuseră fratelui, nu
făcuseră, în cele din urmă, decît din gelozie; dar se ştie doar ce
sentiment îşi află schimonosirea în gelozie. Dacă se considera
brutalitatea fără măsură a lui Simeon şi Levi, desigur că referirea
la acel sentiment ar putea părea destul de nepotrivită şi tocmai
de aceea folosim aluzii. Există situaţii ce nu pot fi prinse decît
aluziv.

Îşi cloceau gîndurile, mestecînd şi clipind des, mai avînd pe

mîini şi braţe amintirea gingăşiei pielii lui Iosif. Gîndurile le erau
greoaie şi mai erau încă stînjenite şi îngreunate de plînsul şi
milogeala celui lăsat în groapă, care mai ajungeau, ca un zvon,
din fîntînă pînă la ei. Căci după cădere i se limpeziseră într-atît
gîndurile, încît îşi aminti de necesitatea de a se văicări şi implora
de jos:

— Fraţilor, unde sînteţi? Vai, nu plecaţi, nu mă lăsaţi singur

în mormînt, este atît de umed aici şi de groaznic! Fraţilor, fie-vă
milă şi mai salvaţi-mă, o dată numai, din noaptea gropii în care
mă prăpădesc! Sînt fratele vostru, Iosif! Fraţilor, nu vă astupaţi
urechile la gemetele şi strigătele mele, căci greşiţi faţă de mine!
Ruben, unde eşti? Ruben, de jos din groapă, invoc numele tău! Ei
au înţeles greşit! Voi aţi înţeles greşit, fraţilor mei dragi, ci ajutaţi-
mă şi salvaţi-mi viaţa! Am venit la voi trimis de tata, cale de cinci
zile, pe Hulda, măgăriţa albă, să vă aduc daruri, boabe prăjite şi
fructe uscate, vai, cum au ieşit toate prost! Bărbatul este vinovat
că a ieşit prost, bărbatul care mi-a fost călăuză! Fraţi întru Iacob,
ascultaţi şi înţelegeţi-mă, nu am venit la voi să mă îngrijesc de
buna rînduială, doar n-aveţi nevoie de copil pentru asta! Am venit
să mă închin înaintea voastră după cuviinţă şi obicei şi să vă
întreb de sănătate, ca să vă întoarceţi acasă la tatăl nostru!
Fraţilor, visele... Am fost atît de prost crescut, să vă povestesc
vise? Credeţi-mă, v-am povestit doar vise comparativ foarte
modeste, aş fi putut... Vai, nu asta am vrut să spun! Vai, vai, mă
dor oasele şi muşchii de-a stînga şi de-a dreapta şi toate
mădularele mă dor! Mi-e sete! Fraţilor, copilul este însetat, căci a
pierdut mult sînge din pricina unei neînţelegeri! Mai sînteţi acolo?
Oare sînt cu totul părăsit? Ruben, să-ţi aud, rogu-te, glasul!
Spune-le că n-o să-i pîrăsc, dacă mă vor salva! Fraţilor, ştiu,
socotiţi că trebuie să mă lăsaţi în groapă, că altfel v-aş pîrî. Pe
Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacob, pe capetele mamelor
voastre şi pe capul Rahilei, al măicuţei mele, vă jur că nu voi pîrî
nimic, nicicînd şi niciodată, dacă mă salvaţi din groapă, numai
această singură dată încă!
 — Este sigur de tot că ne-ar pîrî, dacă nu azi, atunci mîine,
murmură Iuda printre dinţi şi nu era unul care să nu fi împărtăşit
această certitudine, şi Ruben nu constituia o excepţie, oricît
certitudinea aceasta ar fi fost în contradicţie cu vagile lui speranţe
şi planuri. Cu atît mai tainic trebuia deci să le ţină, cu atît mai
puternic să le dezmintă; de aceea duse mâinile pîlnie la gură şi
strigă:

— Dacă nu taci, aruncăm pietre peste tine, ca să te cureţi.

Nu mai vrem să auzim nimic, căci cu tine s-a terminat!

Cînd Iosif auzi asta şi recunoscu vocea lui Ruben se

înspăimîntă şi tăcu, aşa încît ei putură să stea netulburaţi, să
clipească şi să le fie teamă de tată. Situaţia lor era aşa, încît n-ar
fi trebuit să le pese nicicum de aşteptarea lui Iacob, nici de
creşterea treptată a disperării sale, de toată mizeria sufletească
ce se pregătea la Hebron, dacă ar fi avut de gînd să rămînă în
surghiunul lor liber ales şi să trăiască mereu în vrajbă cu căminul
părintesc. Dar tocmai contrariul era adevărat. Aruncarea lui Iosif
în groapă putea folosi unui singur scop: să înlăture obstacolul ce
se ridica între ei şi inima tatălui lor, care îi preocupa în modul cel
mai copilăresc; şi confuzia sta în aceea că, pentru a o cîştiga de
partea lor, se văzuseră siliţi să-i facă acestei inimi gingaşe şi
puternice cel mai mare rău. Acesta era într-adevăr punctul de
vedere din care ei toţi vedeau, la acel timp, lucrurile. Nu-i
interesase nici pedepsirea obraznicului şi nici răzbunarea lor, nici
măcar nu le păsase în primul rînd de distrugerea viselor, aşa
simţeau ei cu toţii, ci voiseră să deschidă calea spre inima tatălui.
Calea era acum liberă şi ei se vor întoarce — fără Iosif, după cum
şi plecaseră fără el. Unde rămăsese fratele lor? Fuseşe trimis
după ei. Dacă este trimis după tine cineva, cel tocmai împotriva
existenţei căruia propria plecare fusese o demonstraţie, şi cel
plecat se întorcea fără cel trimis după el, situaţia este îndoielnică.
Nu fără o anumită fioroasă dreptate ţi se va pune atunci
întrebarea, unde să fi rămas cel fără de care te-ai întors.
Bineînţeles că ei puteau răspunde, ridicînd din umeri, acestei
întrebări: Erau ei oare păstorii fratelui lor? Nu, dar cu asta nu se
va fi răspuns întrebării, ci ea va continua să-i fixeze cu ochii ei
mari, cu privirea insistentă, neîncrezătoare, şi sub această privire,
sub ochii întrebării, vor fi martori chinuitoarei aşteptări, a cărei
zădărnicie o ştiau, şi a lentei desperări la care trebuia să se
ajungă dată fiind împrejurarea. Aceasta era o ispăşire ce-i
îngrozea. Să rămînă deci departe, pînă ce speranţa se va fi făcut
scrum, şi aşteptarea se va fi resemnat la ideea că Iosif nu se va
mai întoarce? Asta ar putea dura mult, căci aşteptarea este
îndărătnică şi, între timp, s-ar prea putea ca întrebarea să-şi afle
de la sine răspunsul şi să devină un blestem pentru ei toţi. Fireşte,
ce trebuia era să se hotărască, imediat şi dintr-o dată, foarte
limpede, că băiatul nu se va mai întoarce niciodată şi asta într-un
fel care să comporte şi dovada dezvinovăţirii lor, a celor bănuiţi.
Gîndul ăsta îi muncea pe toţi, iar în Dan, cel poreclit şarpe şi
viperă, luă formă de propunere. Căci el alătură propriile lui gînduri
dinainte, că ar trebui să-i dea bătrînului să înţeleagă că o fiară l-ar
fi ucis pe Iosif, cu anumite sugestii ale lui Gad şi amintirea lui
despre iezi, pe care Iacob îi jertfise cîndva pentru păcăleala cu
Binecuvîntarea, aşa spuse:

— Ascultaţi la mine, fraţilor, eu sînt bun de judecător şi

ştiu cum facem treaba! Luăm un animal din turmă, îl ucidem
tăindu-i beregata, ca să i se scurgă sîngele. În sîngele lui muiem
ce ne-a înveninat, vălul multicolor, rochia de mireasă a Rahilei,
care este numai zdrenţe, acolo pe jos. Aşa mînjite, i le ducem
aceste zdrenţe lui Iacob, şi-i spunem: „Asta am găsit pe cîmp,
sfîşiat şi plin de sînge. Oare nu este vălul fiului tău?“ Atunci n-are
decît să tragă concluzii din starea vălului şi va fi ea şi cum
păstorul ar fi prezentat stăpînului resturile oii ucise de leu: astfel
el este curăţat de orice vină şi nu trebuie nici măcar să se libereze
de vină prin jurămînt.
 — Ci taci! spuse Iuda, dureros atins. El aude doar sub
piatră, ce spui, şi înţelege cum vrem să facem treaba!

— Ce strică? replică Dan. Să murmur şi să şoptesc de

dragul lui? Astea trec toate dincolo de viaţa lui şi sînt treaba
noastră, dar nu mai sînt a lui. Uiţi că este ca şi mort, şi că s-a zis
cu el. Dacă înţelege asta şi înţelege şi ce spun acum, fără să-mi
prefac vocea în şoaptă, tot ce a înţeles va fi bine păstrat.
Niciodată nu ne-am putut îngădui să vorbim liber şi fără griji, cînd
era printre noi, căci trebuia să ne aşteptăm că ne va pîrî tatălui,
iar noi vom trage scurta. Tocmai asta este, că îl avem în sfîrşit
între noi, ca pe fratele nostru, în care ne putem încrede, şi care
are voie să audă orice, aşa încît aş vrea să-i trimit o sărutare
acolo în groapă. Cum vă pare deci inspiraţia mea?

Voiau să discute despre ea, dar Iosif începu iar să se

văicărească şi să se roage, şi-i imploră plîngînd, de jos, să nu facă
aşa ceva.

— Fraţilor, strigă el, nu faceţi treaba asta cu animalul şi cu

vălul, nu-i faceţi aşa ceva tatii, că se va prăpădi! Vai, nu mă rog
vouă pentru mine, mi-s frînte şi trupul şi sufletul şi zac în
mormînt. Cruţaţi-l însă pe tata şi nu-i duceţi vălul sîngerat, că
moare pe loc! Ah, de aţi şti cum mă prevenea în teama lui de leu,
cînd mă găsea singur afară noaptea, şi acum să mă fi mîncat
fiarele! De-aţi fi văzut cum m-a pregătit de drum, cu o grijă
temătoare, pe care eu o răbdam plictisit! Vai, mie! este desigur
nesăbuit că vă vorbesc vouă de dragostea sa faţă de copil, dar ce
să fac, dragi fraţi, şi cum să mă sfătuiesc, să nu vă supăr mai rău?
De ce este oare viaţa mea atît de împletită cu a lui, încît să nu vă
pot implora să-i cruţaţi viaţa fără să vă rog şi pentru a mea? Ah,
fraţii mei, ascultaţi-mi plînsul şi nu-i faceţi grozăvia asta cu vălul
plin de sînge, căci sufletul lui blînd n-ar răbda şi ar cădea pe
spate!
 — Ei! la asta nu mai rezist, este de neîndurat! spuse
Ruben şi se sculă. Dacă vreţi, mergem altundeva, mai departe de
aici. De văicăreala lui nici nu mai putem vorbi şi nici nu poţi gîndi
cînd tot strigă din adînc. Haideţi la colibe!

O spuse cu mînie, pentru ca paloarea feţei sale, cu muşchii

puternici, să arate ca paloarea mîniei. Dar ea fusese provocată de
faptul că-şi dăduse seama cîtă dreptate avea băiatul, cînd se
temea pentru tată. Căci şi el vedea, cu ochii minţii, că bătrînul va
cădea literalmente, cu adevărat, pe spate, cînd va vedea
zdrenţele vălului. Pe lîngă aceasta, însă, şi în mod cu totul
deosebit, îl emoţionase pe Ruben că, în restriştea sa, Iosif se
gîndea la tatăl lor şi implora cu teamă pentru blîndeţea sufletului
său — pentru aceasta în primul rînd şi pentru sine însuşi abia de
dragul lui. Oare îl împingea doar înainte pe acela, ca să se apere
pe sine, şi se ascundea pe după el, cum îi fusese mereu obiceiul?
Nu, nu, de astă dată era altfel. De sub piatră striga acum un alt
Iosif decît cel pe care îl scuturase cîndva de umeri, ca să-l
trezească din îngîmfarea lui prostească. Ceea ce nu reuşise cu
scuturatul său, izbutise evident să provoace prăbuşirea în groapă:
losif se trezise, se ruga de ei pentru inima tatălui, nu-şi mai rîdea
de inima asta, ci era plin de remuşcare şi de grijă pentru ea, iar
această descoperire îl întări nespus pe marele Ruhen în planurile
sale nesigure, îl făcea însă îndoit de simţitor la toată nefericita lor
încîlceală şi neprecizie.

De aici paloarea lui cînd se sculă şi-i îndemnă pe toţi să

părăseasca împreună cu el locul unde losif era închis. O şi făcură.
Plecară împreună de aici, să strîngă zdrenţele vălului în locul unde
îl bătuseră pe losif, ca să le ducă la corturi, pentru a vorbi acolo
despre ideea lui Dan. Astfel losif rămase singur.

În groapă
 Îi era cumplit de urît să rămînă singur în groapă, şi se mai
văicări mult, să-l audă fraţii plecaţi, şi-i implora să nu-l
părăsească. Dar abia dacă era conştient de ce striga şi plîngea, şi
aceasta pentru că adevăratele sale gînduri nu-i erau la aceste
rugăminţi şi jelanii mecanice şi superficiale, ci dedesubtul lor; iar
sub cele adevărate curgeau altele, şi mai specifice şi, ca umbre şi
başi ale fluviului adîncurilor, astfel încît totul semăna cu o muzică
emoţionantă, compusă pe verticală, de a cărei dirijare sus, la
mijloc şi jos, spiritul său era în egală măsură preocupat. Aceasta
explica şi faptul că, în implorările sale, îi scăpase o astfel de
greşeală ca aceea că nu le-ar fi povestit fraţilor decît vise foarte
modeste, în comparaţie cu altele pe care le mai visase. A
considera aceasta, fie măcar şi o clipă numai, drept circumstanţă
uşurătoare, era o greşeală ce nu-i putea scăpa decît cuiva ale
cărui gînduri nu erau atente numai la ce spunea, ci în care se
petreceau mai multe, şi aşa era cu losif.

Multe se petreceau în el încă din clipa, neaşteptată şi

cumplită, în care fraţii au tăbărît asupra lui ca lupii, şi el privise,
cu ochiul pe care nu i-l închiseseră pe dată cu pumnii, la chipurile
lor rînd pe rînd de ură şi amărăciune. Fuseseră foarte aproape de
faţa lui, chipurile acestea, pe cînd turbaţii smulgeau de pe el, cu
unghiile şi cu dinţii, vălul Rahilei — cumplit de aproape, şi chinul
urii, pe care îl putuse citi pe ele, stîrnise în cea mai mare parte
groaza ce o resimţise sub schingiuirile lor. Bineînţeles că spaima
lui fusese fără margini şi că plînsese de durere sub lovituri;
spaima şi durerea lui erau însă în întregime pătrunse de mila faţă
de chinul urii pe care o citise pe măştile acestea asudate, prea
apropiate, ce păreau rînd pe rînd înaintea ochiului său, iar mila
faţă de un chin, pe care trebuie să recunoaştem că l-am provocat,
se apropie de remuşcare. Ruben avusese toată dreptatea cu
constatarea sa: De data aceasta Iosif fusese scuturat cu atîta
brutalitate, încît i se deschiseseră ochii şi văzuse isprava făcută —
şi că el o făcuse. În timp ce era zvîrlit încoace şi încolo, între
pumnii fraţilor furioşi, şi-şi pierdu vălul; pe cînd zăcea legat
fedeleş la pămînt şi, apoi, în timpul groaznicului său calvar pînă la
gura fîntînii, cu toată buimăceala provocată de spaimă, gîndurile
nu i se opriseră; ele nu zăboviseră numai la cumplitul prezent, ci
zburaseră agitate înapoi, în mare grabă, peste un trecut în care
acestea toate se pregătiseră, oarecum ascunse naivităţii sale, el
fiind totuşi, pe jumătate, şi în mod obraznic, conştient de ele.

Dumnezeule, fraţii! Pînă unde îi împinsese e ! Căci pricepu

că el îi împinsese pînă acolo: prin greşeli multe şi mari, săvîrşite
cu temei, pe presupunerea că toţi l-ar iubi pe el mai mult decît pe
sine — această presupunere pe care o crezuse îndreptăţită şi,
iarăşi, nu chiar de tot, care însă în orice caz îi călăuzise viaţa şi,
recunoştea aceasta fără ocolo, îl băgase în groapă. Pe măştile
schimonosite de ură şi asudate ale fraţilor citise clar, cu singurul
său ochi, că presupunerea aceasta, ce depăşea forţa umană,
obosise timp îndelungat, peste măsură, sufletele lor şi le
provocase o mare suferinţă, pînă ce lucrurile ajunseseră la acest
sfîrşit, atît de cumplit pentru el şi, fără îndoială, şi pentru ei.

Bieţii fraţi! Cît trebuie să fi îndurat, pînă să ridice, scoşi din

fire, mîna împotriva mielului tatălui şi să-l arunce cu adevărat în
groapă. În ce situaţie se puseseră cu asta! — fără a mai vorbi de
propria lui situaţie, care era, bineînţeles, deznădăjduită, cum îşi
mărturisea înfiorat. Căci nu-i va putea niciodată convinge că,
restituit tatălui, va tăcea din gură şi nu va denunţa totul, pentru
că nu era de crezut, nici el nu o putea crede — şi deci trebuiau să-
l lase în groapă, să se prăpădească acolo, nici nu le rămînea altă
posibilitate. Recunoştea asta şi cu atît mai mult putea să pară mai
de mirare că groaza faţă de propria soartă lăsa loc în sufletul său
milei de asasinii lui. Totuşi asta este dovedit. Iosif ştia precis, şi
aşa cum zăcea în fundul fîntînii, şi-o mărturisea deschis şi cinstit,
că acea neruşinată „presupunere“, după care îşi orientase viaţa,
fusese un joc, în care nici măcar el nu crezuse serios, nici nu
putuse crede, şi că, pentru a nu pomeni decît asta, nu ar fi fost
îngăduit niciodată şi nicicum să le povestească fraţilor acele vise
— era cu totul greşit şi lipsit de tact peste orice măsură. Că aşa
era, de asta fusese mereu conştient, pe tăcute şi pe ascuns, cum
recunoştea acum, chiar şi atunci cînd acţionase cum s-a văzut —
şi totuşi o făcuse. De ce? Fusese irezistibil împins să procedeze
astfel; trebuise s-o facă, pentru că Dumnezeu îl crease anume
aşa, pentru că astfel intenţionase cu el şi prin el, într-un cuvînt
pentru că Iosif trebuise să ajungă în groapă — şi, pentru a spune
lucrurile pe şleau, chiar o voise. La ce bun? Asta n-o ştia. După
toate aparenţele, ca să se prăpădească. Dar, în fond, Iosif nu
credea asta. În straturile lui cele mai de jos era convins că
Dumnezeu vedea mai departe decît pînă la groapă, că El plănuia,
ca de obicei, departe şi urmărea un scop viitor şi învăluit, în slujba
căruia Iosif trebuise să-i împingă pe fraţi la extrem. Aceştia erau
jertfele viitorului şi îi compătimea, oricît îi era lui personal de rău
cu acest prilej. Ei vor trimite tatălui vălul, nenorociţii, tăvălit în
sîngele iedului, ca în al său, şi Iacob va cădea pe spate. La gîndul
acesta Iosif era vehement împins să sară să-l apere de vederea
zdrenţelor însîngerate — bineînţeles, cu singurul rezultat că,
împins de dureri ca de muşcături de fiară, recădea în legăturile
sale, lovindu-se de ghizdurile fîntînii şi reîncepea să plîngă.

Avea timp prea destul să plîngă, să-l încerce teama,

remuşcarea şi mila, şi desperînd pentru viaţa sa, să mai creadă
totuşi, în taină, în înţeleptele, sfintele ţeluri de viitor ale Domnului.
Căci, este crud s-o spunem, trei zile trebuia să rămînă în temniţa
lui, trei zile şi trei nopţi, dezbrăcat şi gol şi legat acolo jos, în praf
şi murdărie, cu urechelniţele şi viermii din fundul fîntînii, fără apă,
nici hrană, fără mîngîiere şi fără vreo speranţă întemeiată să mai
ajungă vreodată iar la lumină. Cine o povesteşte trebuie să fie
preocupat ca ascultătorul să-şi reprezinte exact şi să-şi închipuie
cu groază ce a însemnat asta, îndeosebi pentru un fecioraş al
tatii, care nici nu visase vreodată ceva atît de cumplit de greu; cît
de chinuitoare i se scurgeau orele, pînă ce sărăcăcioasa lui parte
din lumina zilei se stingea în crăpătura pietrei şi în locul ei o stea
miloasă îşi trimitea raza diamantină pînă în adîncul mormîntului
său; cum de două ori se trezise acolo lumina de sus, stăruise
sărăcăcios şi iar se stingea; cum cerceta cu insistenţă în
semiîntuneric rotundul ghizdurilor temniţei, dacă nu putea fi
măcar închipuită, sperată, o evadare în sus, cu ajutorul unor
bolovani mişcaţi din locul lor în zid şi a niscaiva tufe înrădăcinate
printre pietre — asta cînd piatra ce acoperea gura fîntînii şi funia
ce-l lega, fiecare în parte, dar mai ales împreună, înăbuşeau în
germene orice speranţă; cum se zvîrcolea în strînsoarea funiei,
pentru a se cuibări mai bine şi mai puţin dureros, ceea ce, de
bine, de rău, izbuti, dar curînd noua poziţie era şi mai de
neîndurat decît cele dinainte; cum setea şi foamea îl chinuiau şi
burta goală îl durea şi-l ardea în spate; cum se mînjea ca oaia cu
propria scîrnă şi strănuta şi îi era frig în ea, încît îi clănţăneau
dinţii. Sîntem foarte preocupaţi să-l obligăm pe oricine să-şi
reprezinte în mod viu şi real atît de cuprinzătoare suferinţe. Şi
totuşi este iarăşi treaba noastră să-l calmăm şi, tocmai de dragul
vieţii şi realităţii, să avem grijă ca imaginaţia să n-o ia razna şi să
nu se piardă într-un searbăd sentimentalism. Realitatea este
lucidă, tocmai în calitatea sa de realitate. Ca esenţă a tot ce este
real şi de netăgăduit, cu care trebuie să ne împăcăm şi să ne
înţelegem, realitatea ne împinge la adaptare şi-şi potriveşte rapid
omul după necesitate. Ne lăsăm uşor îndemnaţi să calificăm o
situaţie drept de neîndurat, este protestul omeniei furtunos
indignate, bine intenţionat şi totodată binefăcător pentru cel în
suferinţă. Dar acest protest se şi face uşor puţin ridicol în faţa
celui a cărui realitate este tocmai acest „de neîndurat“. Indignatul
compătimitor stă faţă de această realitate, care doar nu este a sa,
într-o relaţie sentimentală, nepractică; se transpune, aşa cum
este el, în situaţia celuilalt: o greşeală a închipuirii căci, tocmai din
pricina situaţiei sale, celălalt nu mai este ca el. Şi, în fond, ce
înseamnă oare o situaţie „de neîndurat“, dacă tot trebuie îndurată
şi nici nu-ţi rămîne altceva decît să o înduri, cîtă vreme eşti în
toate minţile.

Tînărul Iosif nu mai era, însă, de mult, chiar în toate minţile,

şi asta încă din clipa în care fraţii se transformaseră, sub ochii lui,
în lupi. Nenorocirea prăvălită peste el îl zguduise puternic şi-i
provocase tocmai acea diminuare de care „ceea ce este de
neîndurat“ are nevoie pentru a putea fi îndurat. Bătaia primită îl
ameţise, aşijderea chinuitorul transport pînă la fîntînă. Starea
pricinuită astfel era dureros-deznădăjduită, dar cu aceasta măcar
cumplitele acţiuni se opriseră, se ajunsese la o oarecare
consolidare şi situaţia sa, oricît se putea obiecta împotriva ei,
prezenta cel puţin avantajul securităţii. La adăpost, în sînul
pământului, nu mai avea a se teme de alte brutalităţi şi avea
răgaz pentru acea activitate cerebrală care, temporar, elimină
aproape în întregime din conştiinţa sa suferinţele trupeşti.
Securitatea (dacă acest cuvînt este îngăduit în perspectiva unei
morţi probabile, ba ca şi sigure; dar moartea este oricum certă
pentru un moment oarecare şi totuşi ne simţim în siguranţă),
sentimentul securităţii deci îi favoriza somnul. Epuizarea lui Iosif
era atît de mare, încît depăşea cumplita neajutorare a tuturor
împrejurărilor şi-l cufunda în somn, astfel încît, pe durate mai
lungi de timp, nu mai ştia nimic sau prea puţin despre sine. Cînd
se trezea apoi, mirarea sa văzînd întremarea ce i-o putuse da
somnul singur, fără ajutorul mîncării şi băuturii (căci hrana şi
somnul îşi pot, o vreme, ţine locul reciproc) se îmbina cu groaza
că tot mai durează mizeria lui, care nici în timpul somnului nu-i
ieşise cu totul din minte, a cărei rigoare dealtfel începuse cumva,
dacă n-ar fi decît aşa-zicînd, să slăbească puţin. Nu există rigoare
şi încordare care să nu cedeze totuşi oarecum cu trecerea
timpului şi să nu acorde mici concesii libertăţii de mişcare. Ne
gândim la funie şi la faptul că nodurile sale şi porţiunile dintre
noduri nu mai erau în ziua a doua şi a treia chiar atît de rigide ca
în prima oră, ci cedaseră întrucîtva şi se arătau cît de cît
prevenitoare faţă de nevoile bietelor mădulare. Şi aceasta se
spune tot pentru a reduce mila la lucida realitate. Chiar dacă
adăugăm că, fireşte, puterile lui Iosif scădeau continuu, o facem
numai, pe de o parte, pentru a ţine iarăşi trează mila şi a nu lăsa
să se stingă îngrijorarea; căci, pe de altă parte, această crescîndă
slăbire şi diminuare însemna, la rîndul ei, practic, o atenuare a
suferinţelor sale, astfel încît, cu cît dura mai mult situaţia, din
propriul lui punct de vedere îi mergea, aşa-zicînd, tot mai bine,
căci abia mai băga în seamă mizeria ei.

În condiţiile unei vieţi trupeşti de care aproape uitase,

gîndurile continuau să lucreze însă neîncetat şi anume în aşa fel
încît, în entitatea muzicală care o constituiau, acele „umbre şi
başi“, care fuseseră dedesubt de tot, se auziră, tot mai puternic,
datorită slăbiciunii sale bîntuită de vise şi, până la urmă, acoperiră
aproape în întregime ştimele înalte. Sus domina frica de moarte
care, cîtă vreme fraţii fuseseră în preajmă, se revărsase în cele
mai insistente lamentări şi implorări. De ce nu se mai exterioriza
ea la fel, de cînd cei zece se depărtaseră şi de ce nu mai trimitea,
Iosif, la întîmplare, din adînc apeluri şi strigăte de ajutor?
Răspunsul este: pentru că uitase complet de asta din pricina
preponderenţei acelor gînduri la care am şi făcut aluzie, ce
priveau explicaţia bruştei sale căderi, trecutul, greşelile acestui
trecut, poate săvîrşite din voinţa divină, dar care, din pricina asta,
nu erau mai puţin mari şi grele.

Vălul, pe care fraţii îl smulseseră de pe el, şi anume, în chip

fioros, în parte cu dinţii, juca în aceste gînduri un rol de prim plan.
Că n-ar fi trebuit să se grozăvească în faţa lor îmbrăcat cu vălul,
că n-ar fi trebuit să le scoată ochii cu ceea ce se afla în stăpînirea
sa, că n-ar fi trebuit să li se prezinte cu vălul, mai ales acum şi
aici, ci se impunea acum în mod atît de luminos, încît şi-ar fi dat
cu pumnii în cap, dacă nu l-ar fi împiedicat legăturile. Dar pe cînd
o făcea în gînd, recunoscu totodată faţă de sine însuşi lipsa de
sens şi ipocrizia gustului; căci era doar clar că ştiuse asta
dintotdeauna şi totuşi acţionase aşa. Privea mirat la enigma
exuberanţei sale obraznice, ce-l împingea la pierzanie, enigmă ce
i-o propunea propriul său comportament aiurit. Dezlegarea
acesteia depăşea posibilităţile inteligenţei sale, dar şi ale oricărei
inteligenţe, deoarece cuprindea prea multe elemente
neprevizibile, contrare logicii şi, poate, sfinte. Cum mai tremurase
ca nu cumva Iacob să descopere în sacul-masă ketônet-ul —
tremurase de teamă să nu fie salvat! Căci doar nu-l înşelase pe
tată, nu folosise slăbiciunea memoriei lui şi nu luase în taină cu el
moştenirea pentru că ar fi fost de altă părere decît Iacob cu
privire la efectul pe care vederea vălului o va avea asupra fraţilor.
Fusese cu totul de aceeaşi părere şi-l luase totuşi cu el. Se putea
oare dezlega această enigmă? Dar dacă el nu uitase să-şi
pregătească pieirea — de ce uitase Iacob s-o prevină? Şi asta
constituia un mister. Să lase acolo vălul multicolor, ar fi trebuit să
fi fost la fel de însemnat pentru iubirea şi teama tatălui, cît era de
însemnat pentru dorinţa nestăpînită a lui losif de a-l lua pe ascuns
cu el. De ce nu-i dăduse în gînd ceva atît de important iubirii şi
temerii neglijaseră să contureze manevrele nestăpînitei dorinţe?
Dacă lui losif îi reuşise, în cort, să scoată prin viclenie de la bătrîn
splendidul obiect, apoi asta se întîmplase doar pentru că jucau
acelaşi joc, şi pentru că Iacob dorea la fel de mult ca losif să aibă
vălul, cum îl dorea acesta pentru sine. Consecinţa practică se
arătă curînd. Împreună aruncaseră mielul în groapă, iar acum
Iacob va cădea pe spate.

Asta avea desigur să se întâmple, iar după aceea avea să

reflecteze la marile greşeli ale trecutului, comise în comun, cum
losif o făcea aicea, jos. Din nou îşi mărturisi că jurămintele sale,
cum că desigur nu va pîrî nimic tatălui, dacă îi va mai fi restituit
cîndva, nu izvoriseră decît dintr-o teamă superficială pentru ei
amîndoi şi că, dimpotrivă, dacă vechea situaţie dinaintea gropii s-
ar restabili — ceea ce losif dorea bineînţeles intens, cu o parte a
fiinţei sale —, va pîrî cert şi inevitabil totul, astfel încît fraţii ar
trage scurta. De aceea, cu o altă parte a fiinţei sale, nu dorea
restabilirea, care era dealtfel exclusă — era de acord în acest
punct cu fraţii lui, în asemenea măsură de acord, încît îi venea să
răspundă sărutării pe care Dan voise să i-o trimită în groapă,
pentru că prima dată fusese cu ei ca între fraţi şi-i fusese îngăduit
să audă tot, şi vorbele despre sîngele iedului, ce trebuia să treacă
drept sîngele său, pentru că depăşeau viaţa lui şi erau în
siguranţă la el, ca în mormînt.

Spusa lui Dan, că înaintea lui Iosif se putea vorbi oricum,

deoarece fiecare cuvînt întărea doar imposibilitatea întoarcerii
sale, şi că deci era de-a dreptul bine să se spună în prezenţa sa
asemenea lucruri, ce depăşeau durata vieţii lui, căci astfel era
mai trainic legat ele lumea umbrelor, ca un strigoi de care le-ar fi
fost frică — spusa aceasta îi făcuse o puternică impresie lui Iosif
şi, în gîndurile lui, juca rolul replicii şi reversului premisei de pînă
acum a vieţii sale, că, în ce-l privea, nu trebuia să ţină seamă de
nimeni, pentru că toţi îl iubeau pe el mai mult decît se iubeau pe
sine. Acum se ajunsese că nu mai trebuia să se ţină seamă de el,
şi această experienţă determina evoluţia acelor umbre şi başi ai
gîndurilor sale, care curgeau sub şuvoiul de sus şi cel de mijloc şi,
cu cît îi scădeau forţele, ajungeau la o dominare şi mai sonoră
asupra ştimelor superioare.

Aceste ştime se porniseră însă încă mai de mult, împreună

cu celelalte. Încă de atunci chiar cînd ceea ce stîrnise, fără să
bănuiască, devenise realitate, cînd, sub ghionţi şi pumni în cap,
fusese aruncat încoace şi încolo între fraţi şi ei îi smulgeau de pe
trup, eu unghiile şi cu dinţii, vălul cu chipuri — de la început deci,
şi ele îşi spuseseră cuvîntul şi, în mijlocul răpăitoarei groaze,
urechea lui le aparţinuse în mare măsură. Ar fi greşită
presupunerea că, în împrejurări de o atît de mortală seriozitate,
Iosif ar fi încetat să se joace şi să viseze — dacă în asemenea
împrejurări, să se joace şi să viseze mai înseamnă joacă şi vis. Era
adevăratul fiu al lui Iacob, al celui ce medita eu demnitate, al
bărbatului de formaţie mistică, ce ştia întotdeauna ce i se
întîmpla, care privea spre stele în toate pămînteştile întâmplări şi
îşi lega pururea viaţa de divin. Recunoaştem că maniera lui Iosif
de a acorda vieţii sale justeţe şi realitate prin legare de divin,
avea altă caracteristică decît în cazul lui Iacob, era mai puţin
sentimentală, ci mai curînd isteaţă şi calculată: convingerea că o
viaţă şi evenimente fără certificatul de autenticitate al unei
realităţi superioare, ce nu se întemeiază pe date sacre şi
cunoscute şi nu se sprijină pe ele, ce nu se poate oglindi şi nu se
poate recunoaşte în nimic ceresc, nici nu sînt viaţă şi evenimente;
convingerea deci că cele de jos nici nu s-ar pricepe să se întîmple
şi nu şi-ar da sieşi în gînd, fără un model şi o replică în cerul
înstelat, era luată şi de el foarte în serios, iar unitatea dublului,
prezenţa a ceea ce este în prefacere, faptul că susul şi josul sînt
interschimbabile, astfel încît unul se schimbă în altul şi zei pot
deveni oameni, însă, şi oamenii pot deveni zei, constituia, şi în
viaţa sa, principala certitudine. Nu degeaba era el discipolul lui
Eliezer, al bătrânului, care ştia să spună „eu“ într-un mod atît ide
îndrăzneţ şi de liber, încît privirea se frîngea îngîndurată pe
făptura lui. Transparenţa personalităţii sale, caracterul ei ca
repetare şi întoarcere a ceea ce fusese turnat iniţial în tipare —
această credinţă fundamentală era şi în Iosif carne şi sînge, şi
orice demnitate şi semnificaţie spirituală îi părea legată de o
similară conştiinţă de sine. Aceasta era firesc. Ceea ce nu mai era
cu totul firesc, şi se abătea, jucăuş, de la demnitate şi
semnificaţie, era înclinaţia lui Iosif de a trage foloase din modul de
a gîndi îndeobşte adoptat şi de a lua cu el ochii oamenilor, pe
calea unei autosugestii conştiente.

Fusese atent chiar din prima clipă. Se poate crede sau ba,
dar în cea mai de spaimă tulburare a neaşteptatei agresiuni, în
cea mai cumplită groază şi teamă de moarte, deschisese ochii
minţii, să vadă ce se întîmpla. Nu că aceasta i-ar fi diminuat frica
şi uşurat mizeria, dar li se adăugase prin aceasta un fel de
bucurie, ba de ilaritate, şi o veselie intelectuală strălumina spaima
sufletului.
 — Vălul meu, răcnise el şi în marea spaimă cerşise: Nu-l
rupeţi!

Da, i-l smulseseră şi-l rupseseră, vălul mamei, care era şi al

fiului, încît îl purtau amîndoi cu schimbul şi deveneau una prin văl,
zeu şi zeiţă. Turbaţii îl dezvăluiseră fără milă, cum dezvăluie
dragostea mireasa în iatac, asta îi făcuse furia lor şi îl lăsase gol,
încît îl trecuseră fiorii unei ruşini de moarte. În spiritul lui gîndurile
„dezvăluire“ şi „moarte“ erau foarte învecinate — cum ar fi putut
să nu se agaţe cu spaimă de zdrenţele vălului, încercînd să se
acopere eu ele, cum ar fi putut să nu roage: „Nu-l rupeţi!“ şi cum
să nu-l fi copleşit, totodată, bucuria intelectuală datorită
confirmării pe care evenimentul o aducea legăturii de idei în care
se actualiza? Nici o mizerie a cărnii ori a sufletului nu putea ucide
atenţia spiritului său faţă de aluziile ce se acumulau, cu care
evenimentul se vădea ca o realitate superioară, ca transparent şi
prestabilit, ca prezent în schimbare, pe scurt, ca stelar. Şi această
atenţie era foarte firească, deoarece aluziile vorbeau de existenţă
şi identitate, de străvederea eului său, ale cărui adîncuri le
întredeschisese deunăzi lui Ruben — spre cea mai mare uluială a
acestuia — şi care se lumina tot mai mult în cursul evenimentelor.
Îşi strigase tare jalea, plîngînd, cînd marele Ruben se învoise şi el
ca Iosif să fie zvîrlit în groapă; în aceeaşi clipă însă intelingenţa lui
rîsese ca de o glumă, căci cuvîntul folosit era încărcat de aluzii:
fraţii spuseseră în limba lor „bor“ şi cu asta se exprimaseră într-un
fel monosilabic, dar cu multiple înţelesuri, căci silaba cuprindea
atît noţiunea de fîntînă, cît şi cea de închisoare, iar aceasta era
atît de apropiată de cea a lumii subpămîntene, a împărăţiei
morţilor, încît închisoare şi lume subpământeană era una şi
aceeaşi idee, unul nefiind decît alt cuvînt pentru celălalt, cu atît
mai mult că şi fîntîna echivala prin specificul ei, cu intrarea în
lumea subpămînteană, ba chiar, prin piatra rotunda, ce o
acoperea de obicei, sugera moartea; căci piatra acoperea gura
rotundă a fîntînii, cum acoperea umbra luna întunecată. Ceea ce
inteligenţa atentă a lui Iosif străvedea prin eveniment era
străvechiul tipar al morţii astrului: al lunii moarte, invizibilă trei
zile înainte de gingaşa ei reînviere, îndeosebi a pieirii zeilor
luminii, care cad pentru cîtăva vreme pradă lumii subterane; şi
cînd oribilul deveni realitate, cînd fraţii îl ridicară pe ghizduri, pe
marginea gropii rotunde şi el fu nevoit să coboare în subteran cu
toată dibăcia încordată, atunci inteligenţei sale treze îi fu cu totul
limpede aluzia la steaua care seara este femeie şi dimineaţa
bărbat şi care apune în fîntîna prăpastiei ca Luceafărul de seară.

Era prăpastia în care cobora fiul adevărat, el care este una

cu mama şi poartă cu schimbul acelaşi văl. Era staulul subteran,
etura, împărăţia morţilor, în care fiul devine domnul, păstorul,
martirul, victima, zeul sfîşiat. Sfîşiat? Nu-i rupseseră decît buza, şi
ici-colo îi zdreliseră pielea, dar vălul îl rupseseră de pe el şi-l
sfîşiaseră cu unghiile şi cu dinţii, ucigaşii sîngeroşi şi uneltitorii,
fraţii săi, şi vor muia vălul sfîşiat în sîngele unui berbec şi va trece
drept sîngele lui şi-l vor aduce înaintea tatălui. Dumnezeu
pretindea de la tată jertfirea fiului — de la blîndul, care
recunoscuse, înfiorîndu-se, că el „n-ar fi în stare“. Sărmanul, va
trebui vrînd-nevrînd să fie în stare, şi-i semăna lui Dumnezeu, că
puţin îi păsa de ce-şi ia asupra lui omul.

Aici Iosif plînse în mizeria sa străvezie, pe care o

supraveghea inteligenţa. Îl plînse pe bietul Iacob, care va trebui
să fie în stare, plînse şi încrederea în moarte a fraţilor. Plînse de
slăbiciune şi ameţit de miasmele fîntînii, dar cu cît mai jalnică
deveni situaţia lui în răstimpul celor şaptezeci şi două de ore, pe
care le petrecu aicea jos, cu atît mai puternic se impuseră ştimele
grave ale gîndurilor sale şi cu atît mai înşelător se oglindea
prezentul lui în tema celestă primordială, aşa încît, pînă la urmă,
nu mai distingea între sus şi jos şi, într-un orgoliu visător, datorit
apropierii morţii, nu mai vedea decît unitatea dublului. Se poate
pe drept considera starea aceasta ca o măsură a naturii, să-l ajute
să depăşească ceea ce era de neîndurat. Căci speranţa firească,
de care viaţa se agaţă pînă la capăt, are nevoie de o justificare
raţională şi pe aceasta o găsi în asemenea confuzie. De fapt,
această speranţă, că nu se va prăpădi definitiv, ci că va fi cumva
salvat din groapă, trecea dincolo de viaţa sa, căci practic el se şi
considera mort. Că era mort îi chezăşuia încrederea fraţilor lui,
vălul mînjit de sînge, pe care îl va primi Iacob. Groapa era adîncă
şi o salvare înapoi, în viaţa dinainte de prăbuşirea în adîncuri, nici
nu putea fi închipuită; asta era de necrezut ca şi cum Luceafărul
de seară s-ar întoarce din prăpastia în care se scufundase, şi
umbra ar putea fi retrasă de pe luna întunecată, să fie din nou
lună plină. Dar închipuirea morţii stelare, a întunecării şi coborârii
în prăpastie a fiului, căruia lumea de jos îi devine locuinţă, o
includea pe cea a reapariţiei, a lumii noi şi a învierii; şi în aceasta,
fireasca speranţă de viaţă a lui Iosif se justifica, devenind
credinţă. Speranţa aceasta nu se referea la întoarcerea din groapă
în viaţa anterioară şi totuşi includea victoria asupra gropii.
Dealtfel, doar de unul singur, Iosif nu o nutrea numai pentru sine
ci o nutrea în locul sărmanului bătrîn de acasă, împreună cu care
se vîrîse în groapă, şi care ar cădea pe spate. Desigur că
momentul primirii de către Iacob a vălului însîngerat era dincolo
de viaţa fiului. Dacă însă tatăl, aşa cum se cădea din vechi, va
putea crede dincolo de moarte, s-ar putea totuşi — gîndea Iosif în
mormînt — ca sîngele animalului să fie primit, ca odinioară, în
locul sîngelui fiului.

CAPITOLUL ȘASE
PIATRA DINAINTEA GROPII
Ismaeliții

Veneau bărbații dinspre Galaad, dinspre răsărit, de peste

fluviu, patru sau cinci, legănîndu-se pe cămilele lor, şi mai aveau
şi alte cîteva cămile, încărcate numai cu marfă, iar cei cîţiva
cămilari, băieţi tineri, şi hamali, le dublau numărul: neguţători,
călători, care nu erau de aici şi nici din părţile de unde veneau,
bărbaţi străini, foarte tuciurii la faţă şi mîini, cu inele de pîslă ce le
ţineau basmalele pe cap, înveliţi în veşminte de pustie, vîstate pe
lat, cu ochii albi, ce se roteau atenţi. Unul, de vîrstă venerabilă, cu
bărbuţa albă călărea în frunte; un băiat buzat, îmbrăcat într-un
halat alb, mototolit, de bumbac, cu glugă, îi ducea animalul de un
frîu lung, în timp ce stăpînul, cu mîinile neocupate, şedea învelit,
pe şaua înaltă, cu capul plecat într-o parte şi dus pe gînduri. Cum
vedea oricine, el era conducătorul plin de autoritate al grupului.
Ceilalţi erau nepotul, ginerele şi fiii lui.

Cine erau aceşti bărbaţi? Se poate spune mai precis sau mai
general. Erau de fel din sudul ţării Edom-Seir, de la marginea
pustiului arabic, dinaintea Egiptului, iar „Miţraim“, cum i se
spunea Egiptului, era numit şi ţinutul lor, care era o trecere şi o
tranziţie spre Ţara mîlului. Afară de asta şi, de fapt, mai corect i
se zicea „Muţri, ori, în alt dialect, „Mosar“, precum şi „Midian“,
după acel fiu al lui Avram şi al Cheturei, şi era o regiune unde se
aşezaseră, mai adînc, în miazăzi, oameni din Ma’in, nu departe de
ţara tămîii, care se îndeletniceau cu schimburile între Arabia şi
împărăţia animalelor şi a morţilor, precum şi cele ale ţării apusene
a canaaneenilor şi Ţării celor două fluvii, şi erau proprietarii
locurilor de depozitare din Muţri, unde, sub numele de midianiţi,
făceau negoţ între popoare în toate direcţiile şi erau şi călăuze,
dintr-o ţară în alta, ale caravanelor regale şi ale celor publice.

Aşadar călătorii erau ma’oniţi din Ma’in sau mineei, numiţi

midianiţi. Deoarece Medan şi Midian, fiii de soi mai prost ai lui
Avraam şi copii ai pustiei, făcuţi cu Chetura, erau aproape
deopotrivă şi unul era luat drept celălalt, se putea spune
midianiţilor şi „medanim“ — ei nu se supărau. Ba, dacă li se da
simplu şi îndeobşte numele de ismaeliţi, care cuprindea toate
seminţiile pustiei şi ale stepei, presupunîndu-se, deci, că străbuna
lor ar fi fost nu Chetura, ci cealaltă femeie a pustiei, Agar,
egipteanca, acceptau şi acest nume: pentru ei nu era important
cum erau numiţi şi cine erau; esenţialul rămînea că erau pe lume
şi că puteau face negoţ în toate direcţiile, de-a lungul căilor de
comunicaţie. Ba, chiar era logic dacă bătrînul şi tovarăşii lui de
călătorie erau numiţi ismaeliţi; căci, ca bărbaţi din Muţri, erau pe
jumătate egipteni, şi asta fusese şi Ismael, frumosul focos, astfel
încît, cu oarecare îngăduinţă, se putea spune că se trăgeau din el.

Aşa cum veneau dinspre răsărit, nu arătau a caravană regală

sau publică — departe de aşa ceva. Era o călătorie particulară, pe
cont propriu şi modestă. Cu prilejul unor serbări religioase cu
aducere de jertfe, la care se ţinuse şi un tîrg, vînduseră oamenilor
cîmpiei, de dincolo de Iordan, felurite ţesături de in egiptene şi
mici obiecte frumoase din fir de sticlă, primind pe ele în schimb,
cu un cîştig bunicel, tot felul de esenţe balsamice, adragant,
tămîie, gumă şi răşină de laudanum. Dacă vor mai putea dobîndi,
de partea aceasta a fluviului, la preţuri convenabile, din produsele
ţării, ceva miere şi muştar, o încărcătură de cămilă cu fistic şi
migdale, puteau fi mulţumiţi. În ce privea drumul, încă nu luaseră
o hotărîre. Şovăiau dacă să urmeze calea din miazănoapte spre
miazăzi, care o lua pe creasta muntoasă şi îi ducea, prin Urusalim
şi Hebron, pînă la Gaza, pe malul mării, sau dacă ar face mai bine
să o ţină deocamdată spre miazănoapte şi răsărit, atingînd curînd,
prin şesul Meghido, coasta de-a lungul căreia drumul mergea spre
miazăzi, către ţara lor, această cale spre Egipt.

Deocamdată, însă, soarele trecuse de amiază, intrau în

această vale, cu bătrînul în frunte, ceilalţi urmîndu-l într-un şir
alungit, să vadă dacă nu cumva locuitorii din Dotan aveau vreo
serbare cu tîrg şi ar fi ceva de neguţat. Lăsară cămilele să
înainteze pe fundul văii, care pe mîna stîngă era mai joasă şi
acoperită cu muşchi, şi pentru că aveau ochi atît de atenţi şi de
neastîmpăraţi, zăriră jos, în tufiş, trepte ştirbite şi un zid
dărăpănat. Bătrînul le văzu primul, făcu cu capul înclinat celorlalţi
un semn să oprească şi trimise băiatul cu glugă să cerceteze
locul; fiindcă cei ce călătoresc sînt iscoditori şi curioşi prin firea
lor. Pe toate trebuie să le adulmece.

Băiatul nu lipsi mult, doar se repezi jos şi se întoarse, dînd de

veste, cu buzele sale groase, că pe fund ar fi o fîntînă acoperită.

— Dacă este acoperită şi ascunsă, spuse bătrînul cu

înţelepciune, va fi bine pentru noi s-o descoperim. Lumea pare să
fie pizmaşă prin partea locului şi cam zgîrcită, aşa încît socot
posibil ca fîntîna să aibă o apă neobişnuit de răcoroasă şi bună la
gust; de aşa ceva avem nevoie şi ne vom umple burdufurile, nu
văd pe nimeni care să ne împiedice, şi, apoi, de ce ne-ar mai zice
ismaeliţi, dacă în împrejurări liniştite, nu ne-am purta cam
prădalnic şi n-am ocoîi pizma localnicilor? Luaţi un burduf şi ce
butelci mai aveţi şi să coborîm la fîntînă!

Aşa făcură, pentru că bătrînul era totdeauna ascultat.

Culcară cămilele, desprinseră vase de pe şei şi coborîră spre
fîntîni, unchiul, nepoţii, ginerele, fiii şi cîţiva sclavi. Cercetară locul
şi văzură că nu se afla acolo nici ciutură, nici altceva pentru
ridicat, dar nu era nimic, vor lăsa burduful în fîntînă, să se umple
de preţioasa apă, păzită cu străşnicie. Bătrînul se aşeză pe o
piatră necioplită, desprinsă din zid, îşi potrivi îmbrăcămintea şi
dădu porunci, cu mîna lui tuciurie, să se rostogolească la o parte
piatra de pe gura fîntînii. Piatra se vădi spartă în două.

— O fi fîntîna aceasta acoperită şi ascunsă, spuse bătrînul,

dar e tare lăsată în părăsire. Localnicii par deopotrivă pizmaşi şi
lipsiţi de grijă faţă de ce-i al lor. Dar nu vreau încă să pun la
îndoială calitatea apei; ar fi pripit. Este bine, o jumătate din capac
l-aţi scos. Înlăturaţi şi jumătatea cealaltă cu braţele voastre
tinere, şi culcaţi-o lîngă sora ei verzulie, pe dale! Ei? Vă întîmpină
rîzînd limpezimea rotundului apei, este oglinda ei curată?

Stăteau în jurul fîntînii, pe treapta joasă ce o înconjura, şi se

aplecau deasupra adîncului.
 — Fîntîna este seacă, spuse ginerele, fără a întoarce capul
spre bătrîn, ci continuînd să privească în jos. Şi cum zise aceasta,
toţi ciuliră urechile. Din adîncuri se auzea un scîncet.

— Doar nu se poate să scîncească cineva în această

fîntînă, grăi bătrînul. Nu-mi cred urechilor. Să facem linişte deplină
prin nemişcare şi să ascultăm atenţi, pentru a ne da seama dacă
sunetul se repetă!

Scîncetul se auzi din nou.

— Acum sînt silit să-mi cred urechilor, hotărî bătrînul, se

sculă şi urcă pe treapta circulară, dînd la o parte cu braţele pe cei
care îi stăteau în cale, pentru a privi la rîndul lui în fîntînă.

Ceilalţi aşteptară, din bunăcuviinţă, să-şi spună părerea, dar

ochii lui erau tulburi şi nu vedea nimic.

— Vezi ceva, Mibsam, ginerele meu ? întrebă el.

— Văd, îi fu îngăduit acum acestuia să răspundă, ceva

albicios pe fund, care pare să se mişte, şi parcă ar fi o fiinţă
articulată.

Chedar şi Chedma, fiii, întăriră această constatare.

— De mirare! zise bătrînul. Mă încred în ascuţimea vederii

voastre şi vreau să strig la fiinţa asta, să văd dacă are să
răspundă. Ei, tu, acolo! strigă el în adînc, cu o voce obosită de
moşneag. Cine sau ce scînceşte în fîntînă? Este oare locul acesta
firesc pentru tine, sau ai vrea mai curînd să-l părăseşti?

Traseră cu urechea. Trecu un timp. Apoi auziră slab şi de

departe:

— Mamă! Salvează-ţi fiul!

O mare agitaţie îi cuprinse pe toţi.

 — Hai acum! Fără şovăială! strigă bătrînul. Aduceţi o
frînghie, s-o aruncăm înăuntru şi să tragem la lumină fiinţa, căci
vădit acesta nu-i este prin născare locul. — Aici nu este nici o
mamă, mai strigă el, aplecat spre adînc, dar oameni evlavioşi sînt
deasupra ta, care vor să te salveze, dacă asta îţi este dorinţa! —
Iată, continuă el, întorcîndu-se acum către ai lui, cîte nu i se ivesc
călătorului în cale şi cîte i se pot întîmpla. Aceasta este una din
întîmplările cele mai ciudate, cîte le-am trăit între cele două fluvii.
Recunoaşteţi şi voi că am făcut bine să cercetăm această fîntînă
ascunsă şi acoperită. Vă mai amintiţi că eu v-am îndemnat la
asta? Fricoşii ar putea de bună seamă şovăi aici, ori s-o ia la fugă,
şi citesc limpede pe feţele voastre, mai mult decît nedumerite, că
şi pe voi v-au încercat asemenea gînduri. Nici eu nu vreau să neg,
că este de spaimă să ţi se adreseze cineva din străfunduri, iar
gîndul că însăşi fîntîna năruită ne-a vorbit sau vreun duh al
adîncurilor, pare chiar demn de crezare. Dar lucrurile trebuie
cercetate dinspre latura lor practică şi să le facem faţă, în măsura
în care ne pune la încercare puterile, căci scîncetul îmi părea că
vădeşte mare nevoie de ajutor. — Ce-i cu frînghia? se întrerupse
el. Şi apoi întrebă spre fundul gropii: Eşti în stare, fiinţă, să apuci o
frînghie şi s-o petreci pe după trup, ca să te tragem la noi?

Din nou trecu un răstimp, pînă veni un răspuns. Apoi se auzi

slab:

— Zac legat.

Deşi bătrînul sta cu mîinile pîlnie la ureche, puse să i se

repete ce se auzise din fîntînă.

— Aţi auzit şi voi! spuse el în cele din urmă. Legat! Oricît

îngreunează ajutorarea, o face totuşi cu atît mai necesară. Va
trebui să-l coborîm pe unul din voi în adînc, să vadă ce-i de făcut
şi să elibereze fiinţa. Unde-i frânghia? Iat-o Mibsam, ginerele meu,
pe tine te aleg să pluteşti în jos. Voi veghea cu cea mai mare grijă
cum vei fi legat, ca să fii ca un mădular pe care îl întindem în
adînc şi-l retragem, împreună cu ce a prins. De îndată ce ai
cuprins bine fiinţa, trebuie să strigi „Ridică!” şi, cu forţe unite, te
vom trage în sus, la noi, pe tine, mădularul nostru, împreună cu
captura ta.

Vrînd-nevrînd, Mibsam se învoi. Era un bărbat tînăr, cu o faţă

mică, un nas cam lung, dar turtit, şi ochi bulbucaţi, al căror alb
contrasta puternic cu întunecimea feţei. Îşi scoase basmaua de pe
părul creţ, lepădă şi halatul care- apăra de nisipul purtat de
vînturi, şi ridică braţele, ca să poată fi legat cu frînghia, în
calitatea căreia ştia că se poate încrede. Nu era o frînghie de
cînepă, ci era din papirus egiptean, minunat de moale, bătută şi
suplă, foarte rezistentă; bărbaţii aveau cu ei cîţiva colaci din
frînghia asta, era o marfă căutată.

Curînd ginerele fu prins ca în ham şi agăţat, gata să

plutească spre adîncuri. Toţi luaseră parte la prinderea lui în
trainica frînghie, şi Efer, nepotul bătrînului, şi fiii şi robii. Apoi
Mibsam se aşeză pe marginea fîntînii, se desprinse de ea şi se
scufundă, în timp ce bărbaţii care îl ţineau se propteau cu un
picior înainte şi dădeau mereu cîte niţel drumul frînghiei, ce le
aluneca prin mîini. Nu dură mult şi tensiunea frînghiei încetă, căci
Mibsam ajunsese pe fund. Nu mai fu nevoie să se proptească,
ţinînd piciorul întins înainte, şi să se aplece peste ghizd, pentru a
se uita după el. Îl auziră vag vorbind cu fiinţa aceea şi cum gîfîia
făcîndu-şi de lucru cu ea. „Ridică!“ strigă el apoi, potrivit
înţelegerii. Ei îşi făcură datoria şi ridicară, cu strigăte monotone,
dubla povară, în timp ce bătrînul conducea, cu gesturi atente,
operaţia. Reuşiseră să-l scoată afară pe ginere, care-l ţinea în
braţe pe locuitorul fîntînii.

Cum se mai minunară negustorii, cînd îl văzură pe băiatul

legat fedeleş! înălţară ochii şi mîinile către cer, îşi legănară
capetele şi plescăiră din limbă. Apoi îşi sprijiniră iarăşi mîinile pe
genunchi, să-l cerceteze mai bine pe cel din fîntînă; căci îi
dăduseră drumul pe treapta circulară şi-l rezemaseră pe ghizdul
fîntînii: acolo şedea acum, cu capul în piept şi răspîndea un miros
de scîrnă şi mucegai. Purta o amuletă de gît, ce atîrna de un
lănţişor de culoarea bronzului, şi un inel, cu o piatră norocoasă, la
un deget, asta îi era toată îmbrăcămintea. Rănile lui făcuseră
coajă, acolo jos, şi prinseseră, de bine de rău, să se vindece, iar
vînătaia ochiului dăduse destul înapoi, ca să-l poată deschide,
ceea ce şi făcea uneori. Ţinea ochii mai mult închişi, dar, din cînd
în cînd, ridica obosit, genele şi privea pieziş, de jos, şi nespus de
jalnic, dar plin de curiozitate, la salvatorii lui. Ba chiar zîmbea de
felul cum se minunau.

— Îndurătoare mamă a zeilor! exclamă bătrînul. Ia te uită

ce am pescuit! Nu seamănă, oare, cu duhul fîntînii năruite, jalnic
şi pe jumătate mort de sete, căci i-a secat apa şi s-a uscat? Dar
hai să ţinem seama de aspectul practic al trebii şi să facem cele
de trebuinţă pentru bietul băiat. Căci, din punct de vedere
pămîntesc, îmi pare un flăcău de neam bun, dacă nu chiar de cel
mai bun, ajuns, nu ştiu cum, în nenorocire. Priviţi genele acestea
şi gingăşia mădularelor, chiar dacă sînt mînjite şi put de unde au
fost, prin adîncul fîntînii. Chedar şi Chedma, nu-i frumos să vă
astupaţi nările, mai ales că el ridică cîteodată pleoapele şi o vede.
Desfăceţi-i în primul rînd legăturile, tăiaţi-le, aşa e bine, şi
aduceţi-i lapte, să bea! Oare te ascultă limba, fiule, să ne spui
cine eşti?

Oricît de slăbit era, Iosif ar fi putut oricum vorbi. Dar nu voia

şi nici nu se gîndea să dezvăluie acestor ismaeliţi conflictul
familial, mai ales că nici nu-i privea. De aceea se uită doar la
bătrîn, prefăcîndu-se tare slăbit, şi zîmbi neajutorat, în timp ce, cu
mîna liberată, schiţă o mişcare de neputinţă prin faţa buzelor. I se
dădu lapte şi-l bău dintr-un castron pe care i-l ţinea un sclav, căci
braţele lui mai erau istovite de pe urma legăturilor. Bău atît de
lacom, încît abia i se lua castronul de la gură, că parte din
bunătatea de lapte i se şi scurgea încetişor printre buze, ca unui
sugar. Cînd, văzînd aceasta, bătrînul îl întrebă, cît timp stătuse în
fîntînă, Iosif întinse trei degete, în semn că fuseseră trei zile, ceea
ce le păru ismaeliţilor semnificativ şi plin de sens, în legătură cu
cele trei zile cît zăboveşte luna în lumea de dedesubt. Iar cînd au
vrut să ştie cum a nimerit în fîntînă, cu alte cuvinte cine îl
aruncase înăuntru, se mărgini să răspundă cu un gest, arătînd cu
fruntea în sus, încît rămase neînţeles dacă oameni i-ar fi făcut-o
sau dacă fuseseră forţe cereşti. Cînd îl întrebară însă din nou cine
este, le răspunse în şoaptă: „Sluga voastră“ şi apoi căzu pe o rînă,
ceea ce nu-i lămuri defel.

— Sluga noastră, repetă bătrînul. Desigur, în măsura în

care noi l-am găsit şi fără noi nici n-ar avea suflare pentru nasul
lui. Nu ştiu ce gîndiţi, dar pe cîte văd, avem aici de-a face cu o
taină, cum mai sînt pe lume, astfel încît, călătorind, dai de ele şi
te minunezi. Ce ne rămîne de făcut este să luăm fiinţa asta cu noi,
căci aici n-o putem lăsa, nici să ne ridicăm aici colibe, să zăbovim
pînă s-o întrema. Simt, mai adăugă el, că acest băiat al fîntînii îmi
mişcă, într-un fel sau altul, inima şi parcă îi face un soi de plăcere,
nici eu nu ştiu cum. Căci nu e doar mila, şi nici taina ce-l
înconjoară. Ci în jurul fiecărui om este un fel de aură, în afara lui,
care nu este substanţa sa, dar totuşi, o parte, întunecată sau
luminoasă, a substanţei sale. Ochii bătrîni, încercaţi, o zăresc mai
bine decît ochi tineri, nepricepuţi, care, ce-i drept, văd, dar nu
pricep. Acum că-l privesc ţintă pe cel găsit de noi, îmi pare că văd
o aură de lumină în jurul lui şi parcă simt că descoperirea noastră
nu-i de lepădat.

— Ştiu să citesc pietre şi să scriu, spuse Iosif, ridicîndu-se

puţin. Apoi căzu iar pe o rînă.

— Aţi auzit? întrebă bătrînul, după ce pusese să i se repete

vorbele celui găsit. Cunoaşte scrierea şi este bine crescut. Am
spus eu că am găsit ceva de preţ şi nu-i de lepădat. Îl luăm cu noi,
căci datorită inspiraţiei mele, care m-a îndemnat să cercetăm
fîntîna asta, noi sîntem găsitorii. Aş vrea să-l văd pe cel căruia i-ar
da mîna să ne zică furi, pentru că ne folosim de dreptul găsitorului
şi nu ne mai batem capul, întrebînd de cei care au aruncat sau au
pierdut din greşeală ce am găsit noi. Dacă însă aceia se
înfăţişează, avem dreptul la răsplată şi la o răscumpărare
straşnică şi, oricum, ceva iese din treaba asta. Haide, puneţi-i
halatul ăsta, căci a venit gol şi murdar din adîncuri, ca din trupul
mamei, şi e ca şi născut a doua oară.

Halatul ce-l arătase bătrînul era al lui Mibsam, ginerele, care

şi-l scosese înainte şi acum proprietarul lui mîrîia că i se va da
băiatului din fîntînă, care avea să i-l feştelească de tot. Dar
degeaba, se făcu tot după capul bătrînului, şi sclavii îl purtară pe
băiatul înfăşurat în halat pînă sus, la cămilele ce aşteptau.
Chedma, unul din fii, cu inele de pîslă neagră în jurul basmalei
albe, un flăcău cu trăsături calme, regulate şi portul demn al
capului, astfel că privea lucrurile de sus, de sub pleoapele pe
jumătate lăsate, îl luă, din porunca bătrînului, pe cămila sa,
aşezîndu-l în faţă, şi aşa neguţătorii porniră mai departe, apucînd-
o spre Dotan, unde se putea să fie tîrg.

Proiectele lui Ruben

În acele zile, fiilor lui lacob nu le-a prea fost la îndemînă, ba

le-a fost chiar foarte peste mînă şi deloc mai bine decît înainte,
cînd spinul îi împungea în carne şi ei se împiedicaseră, de
amărăciune, în grozamă, din pricina ruşinii neşterse. Acum spinul
fusese scos din carne, dar rănii din locul în care fusese înfipt îi
mergea prost: puroia, de parcă spinul ar fi fost otrăvit, iar dacă ar
fi spus că le-ar fi priit mai bine somnul, de cînd îşi spălaseră
inima, tot ar fi minţit: ei însă tăceau în această privinţă.
 Erau îndeobşte tăcuţi, de cînd cu cele întîmplate, şi cînd
schimbau cuvintele cele mai trebuincioase, parcă le venea greu
să deschidă gura şi mai mult mîrîiau printre dinţi. Se fereau să se
privească în ochi şi, cînd unul trebuia să-i vorbească altuia, se
uitau fiecare în altă parte, numai nu unul în faţa celuilalt, astfel
că, după aceea, nimeni nu ştia dacă cele discutate erau, de fapt,
pecetluite între ei, căci doar lucrurile asupra cărora te-ai înţeles
cu altul numai din vorbe, nu şi din ochi, nu pot fi socotite chiar ca
hotărîte. Dar, dacă erau cu adevărat hotărite sau ba, nu le mai
părea ceva de seamă; deoarece adesea spuneau, parcă în
treacăt, vorbe ca: „Toate bune, dar...“ şi „Deocamdată ar fi cum
trebuie...“: ori şi „Asta-i cel mai puţin important!“ — aluzii
întunecate la ceea ce era de seamă se aflau dedesubtul a tot ce
era discutat într-o doară şi, cîtă vreme nu erau lămurite,
devalorizau, făcînd respingător, tot ce putuse fi discutat.

Iar aceasta trebuia să se lămurească de la sine, fapt care

cerea de asemenea o desfăşurare respingătoare, lungă şi jalnică,
o sleire prin sete şi o agonie undeva în adînc, de care nu se putea
spune cînd se va sfîrşi, pe care, de o parte, erau lăuntric înclinaţi
să o grăbească, în timp ce, pe de altă parte, doreau şi o
tărăgănare, ca să rămînă oricum încă deschisă, măcar pentru un
scurt timp, posibilitatea unei lămuriri mai puţin urîte, deşi aşa
ceva era desigur de neînchipuit. Din nou cititorii trebuie îndemnaţi
să nu-i ia pe fiii lui Iacob drept băieţi deosebit de înrăiţi şi nici să
le retragă orice fel de simpatie: chiar şi cea mai părtinitoare
slăbiciune pentru Iosif (o slăbiciune a mileniilor, de care această
relatare obiectivă a căutat să nu se lase influenţată) ar trebui să
se ferească de o luare de atitudine atît de unilaterală, căci el
gîndea altfel. Fraţii nimeriseră doar întîmplător în toată treaba
asta, în care mai bucuros n-ar fi intrat, asta ne este îngăduit s-o
credem. Adevărat, în aceste zile jalnice, doriseră mai mult decît o
dată, ca treaba să fi fost dusă pînă la capăt, de vreme ce o
începuseră, şi definitiv lămurită, şi erau mînioşi pe Ruben, care
împiedicase asta. Dar sumbrul regret venea numai din situaţia
fărâ ieşire în care se găseau, una din acele încuietori şi încurcături
cum le naşte viaţa, iar jocul de dame ni le prezintă într-o imagine
pură.

Marele Ruben nu era nicidecum singurul care să fi dorit să-l

salveze pe copilul Rahilei din groapă; ba nu se afla nici unul măcar
dintre fraţi, care să nu fi fost apucat, la cîteva ore o dată, de
această dorinţă, cuprins fiind de o bruscă nelinişte. Dar măcar se
putea? Din păcate nu — şi hotărîrea pripită pierea în faţa
nemiloasei opoziţii a raţiunii. Ce să facă ei cu visătorul, dacă l-ar
scoate din groapă, puţin înainte să moară de sete? Se loveau de
un zid, nu aflau nici o ieşire, trebuiau să-l lase în groapă. Fraţii nu
numai că-l zvîrliseră în groapă, ci îl şi legaseră, în fel şi chip, de
mormînt şi împiedicaseră în chip consecvent reapariţia lui. Era
mort din punct de vedere logic şi trebuia aşteptat să şi moară cu
adevărat, fără ca ei să facă nimic — o povară istovitoare pentru
nervi şi, pe deasupra, imprecis delimitată în timp. Căci pentru
aceşti bărbaţi demni de milă, doar nu era vorba de „trei zile“. Ei
nu ştiau nimic de trei zile. În schimb ştiau de oameni ce se
rătăciseră în pustie şi răbdaseră şapte zile, ba de două ori şapte,
fără hrană, nici apă, pînă au fost găsiţi. Asta era bine de ştiut, căci
lăsa loc speranţei. Şi apărea odios, căci asemenea speranţă era
absurdă şi se nega pe sine. Rareori a existat o situaţie atît de fără
ieşire şi cine s-ar gîndi aici numai la suferinţele lui Iosif, ar gîndi cu
părtinire.

În acea după-masă, aşadar, cei chinuiţi şedeau pe locul unde

îl bătuseră, sub copacii roşii, acolo unde nu demult vorbiseră de
Lameh, eroul străvechi, şi se ruşinaseră cu gîndul la el, ceea ce
mai bine n-ar fi făcut. Şedeau acolo opt, căci doi lipseau: Neftali,
cel sprinten, care colinda pe undeva, prin jur — pentru a afla
poate vreo noutate şi a răspîndi după aceea vestea ei de peste tot
— şi Ruben, care lipsea încă de dimineaţă. Cu treburi, cum le
declarase el printre dinţi, urcase pînă sus la Dotan, pentru a
schimba produse ale gospodăriei pe grîne şi pe ceva vin aromat,
după vorbele sale, şi fraţii se învoiseră cu plecarea lui Ruben, mai
ales în legătură cu acel vin. Împotriva obiceiului lor, în acele zile
toţi băuseră cu nesaţ vinul cu smirnă ce se făcea la Dotan, un vin
puternic şi ameţitor, care îi ajuta să-şi uite gîndurile.

Între noi fie zis, Ruben se despărţise de ei cu o cu totul altă

intenţie şi pomenise de vinul aromat, doar ca să-i bucure cu
plecarea sa. În noaptea în care marele Ruben se zvîrcolise fără
somn, se copsese în el gîndul să-i păcălească pe toţi şi să-l
salveze pe Iosif. Trei zile în şir răbdase, ca fratele care păşea pe
urme luminoase, ca mielul lui Iacob să se prăpădească în fîntînă
— acum era de ajuns, şi dee Domnul să nu fie prea tîrziu! Se va
strecura tiptil şi-l va salva de unul singur pe cel din fîntînă; îl va
lua de mînă şi-l va duce înapoi la tată şi-i va spune: „Sînt ca
şuvoiul apei şi mereu în preajma păcatului. Dar, iată, acum am
ţîşnit spre bine şi-ţi readuc mielul, pe care ei au vrut să-l sfîşie.
Oare s-a şters păcatul, nu sînt eu iarăşi primul tău născut?“

Ajuns aici cu gîndurile, Ruben nu se mai zvîrcoli, ci rămase

restul nopţii nemişcat, cu ochii deschişi şi chibzui în amănunt
salvarea şi fuga. Nu era simplu: Băiatul era legat şi slăbit, nu va
putea prinde frînghia pe care Ruben i-ar arunca-o; o frînghie
singură nu făcea treaba, ar fi fost nevoie de un cîrlig puternic,
care să se agaţe de legăturile ce-l strîngeau pe băiat, o undiţă, cu
care să fie ridicată prada; mai bine ar fi poate o împletitură de
frînghii, un năvod în care prada să fie prinsă; poate şi o scîndură,
ca de leagăn, între două frînghii, pe care băiatul slăbit să se poată
aşeza şi să poată fi tras în sus peste ghizdul fîntînii. Atît de
amănunţit pregăti Ruben uneltele şi cele trebuincioase, plănui ce
îmbrăcăminte va lua pentru cel gol, din lucrurile sale şi alese în
gînd măgarul viguros, ce-l va mîna, de ochii fraţilor, la Dotan cu
lînă şi caş, pe care însă voia să-l aşeze, pe băiat, înaintea sa, şi să
fugă cu el, cale de cinci zile, pînă la Hebron, pînă la tatăl lor. Inima
marelui Ruben era plină de o neţărmurită bucurie, cînd se gîndea
la hotărîrea luată, bucurie întunecată numai de grija că s-ar putea
ca Iosif să nu mai supravieţuiască în ziua aceea, pînă la căderea
întunericului; iar de dimineaţă, cînd se despărţise de fraţi,
trebuise să se silească să păstreze tonul monosilabic al
încrâncenării morocănoase, intrat acum în obiceiul lor.

Vînzarea

Şedeau toţi opt sub pinii umbroşi şi priveau, clipind sumbru,

în acea depărtare de unde venise sclipirea, jucăuşa lumină
rătăcitoare care-i zăpăcise şi îi atrăsese în această blestemată
situaţie fără ieşire. Iată, că-l văzură pe fratele lor Neftali, al Bilhei,
ieşind din dreapta tufişului, cu salturi mari ale picioarelor sale
muşchiuloase, şi ştiură încă de departe că era purtătorul unei
veşti, pe care voia să le-o transmită. Dar nu prea doreau s-o afle.

— Fraţilor, copii, prieteni, începu el, agitat, aflaţi această

veste: o caravană de ismaeliţi vine dinspre Galaad, cu nasurile în
direcţia noastră, trebuie să fie curînd aici, şi vor trece la trei
aruncături de piatră de locul unde şedeţi! Par păgîni paşnici, cu
cămilele doldora de marfă, şi s-ar putea face cumva vreun tîrg cu
ei, dacă le-am striga să se oprească!

După ce auziră ştirea, întoarseră obosiţi capetele de la

Neftali.

— Deocamdată, las’ să fie... zise unul. Bine, Neftali,

mulţumiri pentru veste.

— Ăsta-i lucrul cel mai neînsemnat!... adăugă altul, of tînd

din rărunchi.
 Apoi tăcură trişti şi chinuiţi, fără chef să încheie vreun tîrg.

După un timp însă îi cuprinse o nelinişte, se fîţîiau încoace şi

încolo, iar ochii le umblau de la unul la altul. Şi cînd Iehuda — căci
el era — ridică glasul să le vorbească, tresăriră şi se întoarseră
toţi într-acolo.

— Vorbeşte, Iuda, te ascultăm!

Şi Iuda vorbi:

— Fii ai lui Iacob, am să vă întreb ceva şi iată ce: Folosim

ceva dacă ne ucidem fratele şi-i ascundem sîngele? Eu răspund în
numele vostru al tuturor: Nimic nu folosim. Căci a fost o copilărie,
de ţi se face şi scîrbă, că l-am azvîrlit în groapă şi ne-am închipuit
că în felul ăsta i-am fi cruţat sîngele, încît am şi putut mînca lîngă
fîntînă, sfiindu-ne să-l ucidem. Dar oare învinuiesc sfiala noastră?
Nu, ci învinuiesc faptul că ne minţim privitor la ea şi întemeiem
deosebiri pe lume, ca între „a face“ şi „a se întîmpla“, ca să ne
ascundem pe după ele, dar tot rămînem goi şi descoperiţi, căci
deosebirile sînt găunoase. Am vrut să ne luăm după Lameh, cel
cîntat din strămoşi, şi să-l ucidem pe flăcău, să ne fie pradă; dar
iată cum iese treaba, cînd vrei să te porţi după exemplul eroilor,
ca în cîntecul străvechimii: a trebuit să ne luăm oarecum după
împrejurări, care nu mai sînt cele vechi şi, în loc să-l ucidem pe
flăcău, îl lăsăm doar să moară. Să ne fie ruşine, căci asta-i doar o
scîrbavnică corcitură dintre cînt şi împrejurări! De aceea vă spun:
Dacă n-am fost în stare să ne purtăm ca Lameh şi a trebuit să ne
lăsăm în voia împrejurărilor vremii noastre, apăi să fim cinstiţi
pînă la capăt, să ne purtăm după împrejurări şi să-l vindem pe
băiat!

Atunci simţiră toţi cum li se ia o piatră de pe inimă, căci Iuda

vorbise după gîndurile lor, ale tuturor, şi le deschisese cu
desăvîrşire ochii, care şi clipiseră spre lumină pe cînd cîntăreau, în
tăcere, vestea lui Neftali. Aceasta era, în sfîrşit, ieşirea din
multîncîlcita situaţie — o ieşire simplă şi clară. Ismaeliţii lui Neftali
o ofereau: era drumul lor, Dumnezeu ştie de unde, trecînd pe aici
şi ducînd în nemărginit şi necunoscut, de unde era tot atît de
puţină întoarcere ca din groapă! Nu-l putuseră scoate pe băiat de
acolo, oricît ar fi vrut — şi iată că, totuşi, acuma puteau; căci
trebuiau să-l predea pribegilor ce soseau acum şi aveau să-l ducă
dincolo de zări, să dispară aşa cum steaua căzătoare se stinge în
nefiinţă, cu urma ei cu tot! Chiar şi Simeon şi Levi găsiră soluţia
oarecum acceptabilă, de vreme ce cu eroismul de soi vechi tot
ieşise prost.

De aceea izbucniră, toţi deodată şi învălmăşindu-se, în

aprobări grăbite: „Da, da, da, da, tu o spui, Iuda, o spui minunat!
Să-l vindem, să-l vindem ismaeliţilor, aşa e practic, aşa ne
descurcăm, aşa scăpăm de el! Aduceţi-l încoace, haide, scoateţi-l
la lumină, ei sosesc, şi Iosif, desigur, tot mai trăieşte, rezistă cîte
unii şi douăsprezece şi paisprezece zile, asta se ştie din
experienţă. Să alergăm, deci, îndată, cîţiva la fîntînă, pe cînd
ceilalţi...

Dar iată-i, ismaeliţii şi sosiseră. Primul apăru, la trei zvîrlituri

de piatră, un bătrîn, eu mîinile în halat, pe o cămilă înaltă,
condusă de un băiat şi, în urma lui, în şir, ceilalţi: bărbaţi călări,
animale de povară, cămilari — nu era un convoi deosebit de
arătos; foarte bogaţi nu păreau să fie negustorii, ba, pe o cămilă,
şedeau chiar doi; şi acum aveau de gînd să treacă, nepăsători şi
calmi, prin faţa lor, cu privirea aţintită spre dealul Dotanului.

Era prea tîrziu să-l mai aducă pe Iosif, prea tîrziu

deocamdată. Dar Iehuda era foarte hotărît şi, împreună cu el,
ceilalţi, să nu lase prilejul să le treacă pe sub nas, ci să-l
folosească din plin şi să le dea acestor ismaeliţi băiatul, să-l
scoată din ochii lor şi să-i izbăvească pe fraţi, căci situaţia, aşa
cum era, pur şi simplu nu o mai răbdau. Strămoşul pribegilor —
nu fusese el oare trimis în pustie de Avraam, împreună cu Agar,
pentru că şăguise în chip demonic cu Isaac, fiul celei adevărate?
Cu fiii lui Ismael avea să fie trimis Iosif în pustie — fapta nu era
lipsită de rădăcini, se mai întîmplase, se repeta. Nouă, dacă vreţi,
şi un adaos propriu spontan, era ideea vînzării. Dar mileniile au
trecut-o prea de tot împovărător în contul debitor al fraţilor.
Vînzare de om! Vînzare de frate! Să nu exagerăm, cumva, cu o
aversiune prea susceptibilă, ci să fim lucizi faţă de faptele vieţii şi
de puternica înrîurire a obiceiului îndătinat, care-i lua ideii
aproape orice element de spontaneitate perfidă. Bărbatul, ajuns
la nevoie, îşi vindea fiii — şi trebuie, oricum, să recunoaştem că
situaţia disperată în care se aflau fraţii se putea numi nevoie.
Tatăl îşi vindea fetele cu prilejul căsătoriei — şi cei opt n-ar fi
apucat să trăiască şi n-ar fi şezut acum aici, dacă Iacob nu le-ar fi
cumpărat mama de la Laban, argăţind paisprezece ani.

Desigur, era cam peste mînă că marfa nu se afla chiar aici,

ci, aşa-zicînd, la păstrare, într-o groapă, în cîmp. Dar, la momentul
potrivit, tot va putea fi înfăţişată, şi, înainte de toate, trebuia,
deocamdată, făcut cunoştinţă cu străinii şi văzut dacă au chef să
cumpere.

De aceea cei opt duseră mîinile la gură şi strigară răsunător:

— Hei-ho, bărbaţilor! De unde veniţi? Încotro mergeţi? Ci

abăteţi-vă niţel din drum! Aici este umbră sub copaci şi sînt şi
oameni aici, cu care se poate sta de vorbă!

Strigarea ajunse pînă la drumeţi şi găsi ascultare. Căci îşi

întoarseră ochii de la dealul Dotan şi priviră către cei ce
strigaseră; conducătorul lor încuviinţă din cap, făcu un semn şi-şi
mînă cămila spre localnici, care se ridicaseră în picioare şi-i
salutau pe călători, punînd degetele sub ochi în semn că i-ar
vedea cu plăcere oaspeţi, atingînd fruntea şi pieptul cu mîna
pentru a arăta că aici şi acolo totul este întru totul pregătit pentru
primirea lor. Argaţii alergau cu nuiaua printre cămilele de călărie,
scoţînd sunete guturale, ca acestea să se lase în genunchi şi să se
culce. Coborîră de pe cămile, schimbară cuvenitele gesturi de
bună-cuviinţă şi se aşezară faţă în faţă: fraţii pe locul lor şi,
dincolo, străinii; bătrînul în mijloc, iar de-a dreapta şi de-a stînga
se înşirau ai lui, ginerele, nepotul şi fiii. Argaţii lor rămăseseră mai
încolo, în spate, cu cămilele. Între ei, însă, şi stăpîni, în spatele
străinilor, exact în intervalul dintre bătrîn şi unul din fii, dar
înapoia lor, mai şedea unul, înfăşurat în halat; în dreptul frunţii
rămăsese o crăpătură între falduri, prin care să răsufle.

De ce oare să fi fost fraţii siliţi să privească mereu la

încotoşmănatul din al doilea rînd, în timpul schimbului de
politeţuri cu oaspeţii? întrebarea este desigur fără rost. Izolarea
lui mută atrăgea involuntar privirile; şi alţii ar fi păţit la fel ca fraţii
— şi, pînă la urmă, ce se încotoşmănează un om aşa, peste cap,
pe cer senin, de parcă s-ar apropia vîntul pustiei cu nori de nisip?
Fraţii nu erau liniştiţi în timpul convorbirii, gîndurile le umblau
aiurea. Nu din pricina acelui om ciudat — treaba lui şi nu era
obligat să spună de ce se ferea de lumină. Dar, s-ar fi cuvenit ca
ei să înfăţişeze marfa şi ar fi fost chiar foarte bine dacă vreo
cîţiva, doi sau trei, s-ar fi ridicat acum de aici, să se ducă s-o
scoată de unde era la păstrare şi s-o împrospăteze niţel, mai la o
parte, ca să poată fi arătată, cum s-au şi înţeles între ei, repede şi
în şoaptă, cînd au văzut că ismaeliţii o cotesc spre ei. De ce nu se
duceau totuşi? Pesemne pentru că nu se hotărîse care anume din
ei să se ducă. Dar ar fi putut să se hotărească singuri. Poate şi din
grija de a nu se arăta, cumva, lipsiţi de cuviinţă. Totuşi s-ar fi
putut găsi o scuză. Dan, Zebulon şi Isahar, de pildă, de ce
rămăseseră acolo, ca lipiţi, zgîindu-se, cu gîndurile aiurea, la omul
ce şedea, întrucîtva retras, între neguţător şi fiul lui?

În formulări de o dispreţuitoare trufie, în care însă

autodiminuarea şi lăudăroşenia se împăcau, anulîndu-se, îşi
descriau reciproc felul de viaţă. Ei sînt păstori deosebit de
modeşti, declarară lehuda şi ai lui, la drept vorbind nişte
netrebnici, în comparaţie cu stăpînii ce şed înaintea lor, şi sînt fiii
unui om foarte bogat din sud, un adevărat rege al turmelor şi
principe al Domnului, din a cărui avere fără număr ei pasc, în
această vale, o parte mică, dar pe care şi aşa abia o mai poţi
cuprinde cu ochii, căci, bineînţeles, ţara de acolo de jos, nu le mai
poate duce pe toate. Cu cine au de-a face, deci, în chip cu totul
nemeritat, oameni atît de mărunţi ca ei?

Dacă întorci ochii, spuse bătrînul, de la asemenea strălucire,

la el şi la ai lui, atunci nu se vede chiar nimic, căci întîi sînt orbiţi
şi, în al doilea rînd, nici nu prea ai ce vedea. Ei sînt fii ai
puternicului regat Ma’on, din continentul Arabaia, locuind în ţara
Mosar sau Midian — deci midianiţi, cărora li se poate spune şi
medanim sau, simplu de tot, ismaeliţi — ce însemnătate are cum
le spui. Ei au organizat caravane, care ar fi atins, nu o dată,
capătul lumii, şi au neguţat, încoace şi încolo, între împărăţii, cu
comori după care se scurgeau ochii multor regi, cu aurul din Ofir
şi balsamurile din Punt. Regilor le fac preţuri regeşti, între prieteni,
însă, lasă mai ieftin. Acum cămilele lor cară foi lăptoase de
colofoniu, din răşină de astragal, frumoase cum nu se mai
văzuseră în valea asta, şi tămîie, care atrage irezistibil nările
zeilor, că nu mai vrea nici unul altă mireasmă, dacă a mirosit-o pe
asta. — Ajungă atît despre nimicnicia oaspeţilor.

Fraţii îşi sărutară vîrfurile degetelor şi arătară prin- trun gest

o legătură între frunţile lor şi pămînt.

— Ţara Mosar, vru să ştie lehuda, ori chiar ţara Ma’in, ar fi,
oare chiar departe în lume, o adevărată străinătate pierdută în
ceţuri?

— Este foarte departe în spaţiu, într-adevăr, şi cu aceasta

şi în timp, confirmă bătrînul.

— Cale de şaptesprezece zile? întrebă Iuda.

— De şapte ori şaptesprezece! răspunse bătrînul, şi cu

asta depărtarea n-ar fi redată decît foarte aproximativ. Atît la
păşit, cît şi la odihnă — căci şi odihna ţine de călătorie — trebuie
să te laşi, fără vreo nerăbdare, în seama timpului, ca acesta să
învingă spaţiul. Cîndva odată şi, în cele din urmă, înainte de ai fi
crezut-o, te scoate el la capăt.

— În cazul acesta, s-ar putea, pe drept cuvînt, spune, îşi

dădu Iuda cu părerea, că aceste ţări şi locuri s-ar afla dincolo de
toate zările cunoscute, Dumnezeu ştie unde, în nemăsurata
depărtare?

— S-ar putea spune într-adevăr, încuviinţă bătrînul, dacă

n-ai fi parcurs şi măsurat această distanţă cu piciorul, şi n-ai fi
învăţat să te însoţeşti cu timpul împotriva spaţiului, să nu laşi
primul nefolosit împotriva celui de-al doilea. Dacă însă eşti născut
în acea depărtare, gîndeşti mai limpede despre ea.

— El şi ai lui, spuse Iuda, sînt păstori şi nu negustori

pribegi; dar nu numai aceştia, îşi îngăduie el să observe, se pricep
la răbduria îmbinare a timpului cu spaţiul. Cît de des este silit şi
păstorul să schimbe păşunea sau fîn-tîna şi să pornească în
pribegie, ca Domnul drumului, spre deosebire de cultivatorii
cîmpului, de fiii aşezaţi ai lui Baal. Tatăl lor, regele turmelor, cum
s-a mai spus, locuieşte cale de cinci zile de aici, spre miazăzi, şi
acest spaţiu, oricît de puţin s-ar putea, fireşte, asemui cu o
distanţă de şapte ori şaptesprezece zile, l-au străbătut des, dus şi
întors, aşa că au ajuns să ştie pe dinafară orice piatră de hotar,
orice fîntînă, orice copac, şi să nu se mai mire de nimic ce li se
poate ivi, aici, în cale. Învingerea spaţiului şi drumeţie ? Nu vor să
se măsoare în privinţa aceasta cu negustorii pribegi din
depărtarea străină, pierdută în ceţuri, dar încă de băietani au
venit de departe, din răsărit, din Ţara fluviilor, unde tatăl lor îşi
dobîndise cîndva averea, şi au locuit în valea Sihemului, unde
tatăl lor a săpat şi a zidit o fîntînă, adîncă de paisprezece coţi şi
foarte largă, pentru că cei din oraş fuseseră foarte aprigi cu
locurile unde se găsea apă la ei.
 — Să fie mustraţi pentru asta pînă în a patra spiţă! spuse
bătrînul. A fost încă un noroc că fiii văii nu s-au legat de fîntîna
voastră şi nu au astupat-o cumva, cu bolovani, în pizma lor, încît
s-o prăpădească şi să sece, mai adăugă el.

— Asta ar fi ştiut fraţii să le-o plătească cu vîrf şi îndesat,

răspunseră ei. Hei! hei! i-au şi făcut mai tîrziu să-şi ispăşească
amarnic păcatele.

— Oare, într-adevăr, întrebă bătrînul, să fie ei eroi atît de

cruzi, răi şi fără milă în hotărîrile lor?

Răspunsul sună că ei ar fi păstori şi deci în stare de a purta

arme, învăţaţi să lupte, la nevoie, împotriva leilor şi tîlharilor, şi să
facă faţă în ciocnirile iscate pentru păşuni şi fîntîni. După ce
bătrînul îşi exprimase stima pentru bărbăţia lor, Iuda continuă,
spunînd că, în ce priveşte spaţiul însă, precum şi curajul de a
călători, încă străbunul lor fusese un pribeag de neam, născut la
Ur, în ţara Caldeei, şi ajuns în aceste văi, pe care le-a cutreierat în
lung şi lat, puţin dornic să se aşeze într-un loc, aşa că ar ieşi cu
siguranţă de şapte ori şaptesprezece zile, dacă s-ar aduna toate
peregrinările lui. Dar în peţit, pentru miraculos de tîrziul său fiu, l-
a trimis la drum lung pe argatul lui cel mai vechi, cu zece cămile,
spre Naharaim, în ţara Sinear; acela a fost un atît de sprinten
călător încît, vorbind cu oarecare exagerare, pămîntul i-ar fi sărit
în întîmpinare. Şi la o fîntînă, în cîmp, ar fi găsit mireasa şi ar fi
recunoscut-o după aceea că i-a întins ulciorul să bea şi i-a adăpat
şi cele zece cămile. Atît s-a călătorit şi atît s-a învins spaţiul în
neamul lor — fără să mai vorbească de tatăl şi stăpînul lor, care
încă de flăcău a plecat hotărît de acasă, tot spre părţile Caldeei,
vreo şaptesprezece zile şi mai bine. Atunci a ajuns la o fîntînă...

— Iertaţi-mă! spuse bătrînul, scoţînd o mînă de sub halat

şi oprind şuvoiul vorbei. Iartă-i, prietene şi dragă păstorule, slugii
tale bătrîne o observaţie la cuvintele tale. Dacă te ascult şi te aud
povestind de neamul vostru şi istoriile sale, îmi pare că în
acestea, fîntîna joacă un rol la fel de memorabil şi însemnat ca
experienţa în călătorii şi pribegii.

— Cum adică? întrebă Iuda, îmbăţoşîndu-se din spate. Şi

fraţii la fel se îmbăţoşară.

— Doar aşa, răspunse bătrînul. Vorbeşti şi cuvîntul

„fîntînă“ îmi loveşte în fiece clipă urechea. Schimbaţi păşunile şi
fîntînile. Ştiţi pe de rost fîntînile ţării. Tatăl vostru a zidit o fîntînă
adîncă şi largă. Vătaful bunicului vostru a peţit la fîntînă. Tatăl
vostru la fel, pe cît se pare. Îmi zumzăie cu adevărat urechile de
atîtea fîntîni, pe care le pomeneşti.

— Domnia-ta, neguţătorul, răspunse Iuda, ţinîndu-se tot

băţos, vrea deci să spună că am povestit monoton şi zumzăit; de
asta îmi pare rău. Noi fraţii şi păstorii nu sîntem scornitori de
poveşti la fîntî..., nu sîntem marchitani, ce vînd minciuni prin
pieţe, care au învăţat să băsnească şi o fac cu pricepere, pe bani.
Noi vorbim şi povestim fără înflorituri, cum ne vine la gură. Şi
chiar aş vrea să ştiu cum se poate povesti de viaţa oamenilor,
îndeosebi de viaţa păstorilor şi, mai vîrtos, de călătorii, fără să
aminteşti în asemenea povestiri de fîntînă, de care doar nu te poţi
lipsi la nici un pas...

— Foarte adevărat, îi luă bătrînul vorba. Prietenul meu, fiul

regelui turmelor, mi-a răspuns foarte potrivit. Ce rol de seamă
joacă fîntînă în viaţa omenească, şi cîte basme şi fapte
memorabile nu se leagă şi pentru mine, sluga voastră mai în
vîrstă, de asemenea locuri, fie că cuprind apă vie, sau numai apă
adunată, fie că sînt chiar seci şi surpate. Credeţi-mă, urechea
mea, care este cam obosită şi slăbită de ani, nici n-ar fi fost atît
de atentă la cuvîntul fîntînă şi pomenirea sa în povestirile voastre,
dacă nu mi s-ar fi întîmplat de curînd, şi chiar în această călătorie,
cu o astfel de fîntînă o întîmplare ciudată, pe care o socot printre
cele mai de mirare din cîte îmi amintesc şi pentru care sper să mă
ajutaţi cu sfat şi lămurire.
 Auzind aceasta fraţii se îmbăţoşară şi mai tare. Spinările le
erau acum încordate de cît se ţineau de băţoşi şi ochii nici nu mai
clipeau.

— Nu a dispărut oare pe aici, întrebă bătrînul, prin locurile

pe unde vă paşteţi oile, vreun copilandru, care să fi lipsit dintre ai
săi şi să fi fost furat, ori răpit, ori s-a dat vina pe vreun leu sau
altă fiară, pentru că nu s-a întors la ai săi de trei zile?

— Nu, răspunseră fraţii. Nu ştim de aşa ceva.

— Şi atunci, acesta cine este? întrebă bătrînul, întinse

mîna înapoi şi trase halatul de pe capul lui Iosif... Şedea acolo, în
spatele bărbaţilor, între cutele halatului căzut, cu ochii cuviincios
plecaţi. Expresia lui amintea puţin de clipa cînd, punîndu-se la
adăpostul tatălui, povestise, acolo în cîmp, neruşinatul lui vis cu
stelele. Cel puţin fraţilor, asta le amintea.

Cîţiva dintre ei săriseră în picioare cînd îl recunoscură; dar se

aşezară iar repede, ridicînd din umeri.

— La ăsta vă gîndeaţi, zise Dan, văzînd că sosise

momentul să facă cinste poreclelor sale de şarpe şi de viperă,
cînd vorbeaţi de fîntînă şi de oameni ce ar fi dispărut? Numai la
el? Ei, chiar că aţi avut la cine vă gîndi! Ăsta e un rob şi fiu al
nimănui; o sluguliţă de ultima teapă, un fecior de cîine, pe care a
trebuit să-l pedepsim pentru furturi repetate, minciună, hulire,
răzvrătire, încăpăţînare, desfrînare şi decădere morală. Cît îl
vedeţi de tînăr, este un morman de păcate. L-aţi găsit şi l-aţi tras
afară din groapa în care noi l-am băgat, să se pocăiască,
ticălosul? Iaca, ne-aţi luat-o înainte, căci în acest ceas timpul lui
de pedeapsă s-a terminat şi tocmai ne pregăteam să-i dăruim
viaţa, să vedem dacă pedeapsa i-a priit.

Asta găsise fiul Bilhei, cu isteţimea lui. Ce îndruga era de o

îndrăzneală deznădăjduită, căci Iosif şedea acolo şi putea
deschide gura, dacă ar fi vrut. Dar se pare că încrederea pe care
fraţii lui putuseră s-o capete în el, datorită gropii, tot mai acţiona;
şi n-a fost dată de ruşine, căci Iosif n-a spus într-adevăr nimic, ci
tot mai şedea blind, cu ochii plecaţi, şi se purta, cu al totului tot,
ca un miel ce tace înaintea tunzătorului.

— O! o! Ei! ei! făcu midianitul şi clătină din cap, în timp ce

ochii îi tot umblau între făcătorul de rele şi asprii lui judecători;
clătinatul deveni treptat dezaprobator, căci ceva părea să nu se
potrivească şi bătrînul l-ar fi întrebat bucuros pe cel găsit dacă
toate astea sînt adevărate, dar îl împiedica buna-cuviinţă. De
aceea spuse:

— Ce aud, ce aud! Asemenea ticălos este cel de care ne-a

fost milă, de l-am ajutat, în ultima clipă, să iasă din groapă! Căci
asta trebuie să spun: aţi împins cam departe pedeapsa, pînă la
ultima limită. Cînd l-am găsit, ajunsese atît de slab, încît nu putea
înghiţi laptele care i-l dădeam şi multă vreme, îmi pare, nu vă mai
era îngăduit să întîrziaţi cu salvarea sa, dacă vă mai interesa
preţul lui, care desigur trebuie să fi fost de nimic, ţinînd seama de
stricăciunea sa, bineînţeles, neîndoielnică, căci asprimea
pedepsei dovedeşte o nemaipomenită ticăloşie.

La aceste cuvinte, Dan îşi muşcă buza, căci văzu că spusese

prea multe şi, chiar fără a ţine seama de gradul de încredere ce-l
merita Iosif, vorbise prosteşte, cum Iuda încercase să-l facă să
înţeleagă, cu un supărător ghiont în coaste. Dan se gîndise numai
să le facă de crezut ismaeliţilor pedeapsa cumplită dată băiatului;
Iuda, însă, se gîndea la vînzare şi era anevoie să satisfaci deodată
ambele puncte de vedere. Iată că se apucase, împotriva oricărei
raţiuni negustoreşti, să ponegrească ce aveau de vînzare, în auzul
celor pe care voiau să-i îmbrobodească! Aşa ceva nu li se mai
întîmplase fiilor lui Iacob şi se ruşinau de asemenea nebunie. Dar,
se părea că, în legătură cu Iosif, nu era chip să ieşi din încurcături.
Abia sfîrşeai cu una, că şi intrai în alta.
 Iuda preluă sarcina de a salva onoarea negustorească din
această strînsoare. El spuse:

— Ei, nici chiar aşa! Ce-i drept, pedeapsa o fi depăşit cu

cîte ceva ticăloşia şi ar putea duce cumva în eroare asupra valorii
obiectului, s-o lăsăm baltă. Noi, fiii regeIui turmelor, sîntem
bărbaţi cam iuţi şi aprigi la mînie, aspri şi, oricum, cîteodată prea
aspri în pedepsirea unor încălcări a bunelor purtări şi, cum am
recunoscut-o, cam duri şi fără milă în hotărîrile noastre. Greşelile
săvîrşite de javra asta, luată fiecare în parte, nu erau prea grave;
doar numărul mare, îngrămădirea lor ne-au dat de gîndit şi am
hotărît asprimea pedepsei, din care puteţi deduce cîtă grijă
purtăm valorii intrinsece a argaţilor noştri, dar din asta puteţi
totodată deduce şi preţul lor. Căci inteligenţa şi utilitatea băiatului
sînt de luat în seamă şi, curăţat de purtările lui urîte, cum se află
acum, datorită severităţii noastre, este fără îndoială un bun de
preţ, cum mă bucur că am putut statornici pentru respectarea
adevărului, încheie Iuda; iar Dan se ruşina foarte înaintea lui de
şiretenia sa neizbutită, şi fu bucuros că fiul Liei ştiuse să-i scoată
atît de dibaci din strîmtoare.

Bătrînul făcu „hm! hm!“ dînd neîncetat din cap şi ochii îi

umblau mereu între losif şi fraţii lui.

— Un ticălos folositor deci. Hm! Interesant ce tot spuneţi!

Şi cum se numeşte feciorul ăsta de cîine?

— Nu se numeşte nicicum, răspunse Dan. Cum să-i zică?

Pînă acum n-are nume defel, v-am spus doar că e fiul nimănui, un
bastard, o buruiană din stufăriş, făcut la întîmplare şi fără neam.
Noi îi ziceam „măi!“ şi „tu“ ori îl fluierăm numai. Astea sînt
numele care i le dăm.

— Hm! Hm! Deci aşa un copil al smîrcurilor şi buruiană

fără căpătîi este cel pedepsit, vorbi din nou bătrînul. Ciudat!
Foarte ciudat! Cum te mai poate cîteodată minuna adevărul! Asta
este împotriva înţelepciunii şi cuviinţei, şi tot te minunezi. Cînd l-
am tras afară din închisoarea lui, fiul stufului a afirmat că ar şti citi
ce este scris, ba chiar ar şti şi scrie. Oare minţea?

— Nu din cale-afară de obraznic, răspunse Iuda. Am mai

spus doar că este destul de deştept şi de o neobişnuită isteţime.
Desigur că poate face un inventar şi ţine socoteala vaselor de ulei
şi a baloturilor de lînă. Dacă nu a spus mai mult, s-a ferit de
minciună.

— Să se ferească toţi totdeauna de ea, răspunse bătrînul,

căci adevărul este Dumnezeu şi rege, şi se cheamă Neb-ma-re.
Trebuie să i te închini, chiar de-ţi pare de minune. Oare stăpînii
mei şi ai băiatului din stuf ştiu citi şi scrie? întrebă el, cu ochii
mijiţi.

— Socotim asta treabă de sclav, răspunse Iuda scurt.

— Şi aşa şi este, uneori, recunoscu bătrînul. Dar şi zeii

scriu numele regilor pe copaci şi mare este Thot. S-ar putea, mai
ştii! să-i fi ascuţit chiar el băiatului trestia şi să-l fi învăţat — nu
cumva zeul cu cap de ibis să-mi treacă gluma asta la răboj! Dar
ce-i adevărat, e adevărat! Oamenii din toate stările sînt cîrmuiţi,
numai scribul din casa cărţilor se cîrmuieşte el însuşi şi nu
munceşte în sudoarea frunţii. Există ţări în care acest copil al
stufului ar fi aşezat deasupra voastră şi a sudorii voastre. Gîndiţi-
vă, eu mi-o pot închipui şi închipuirea nu mă lasă de ruşine, dacă
presupun şi eu odată şi mă învoiesc, în glumă, cu cazul că el ar fi
stăpînul şi voi argaţii. Vedeţi, continuă el, eu sînt negustor, şi
negustor încercat, puteţi crede ce vă spun; căci am îmbătrînit
cîntărind şi preţăluind lucrurile şi calitatea lor bună sau rea, aşa
încît pe mine nu mă păcăleşte uşor careva în ce priveşte marfa,
căci eu simt între degetul gros şi arătător, cît face, iar dacă o
ţesătură este grosolană ori fină, ori de calitate mijlocie, asta eu o
simt aici, între aceste degete, încît nimeni nu-mi poate vinde o
marfă slabă drept una valoroasă, chiar dacă ţin capul strîmb, din
vechiul obicei al preţăluirii. Aşadar, vedeţi, băiatul e de soi, după
urzeală şi bătătură, chiar daeă-i prăpădit în urma asprei pedepse
— cu capul strîmb o recunosc şi o simt aici limpede, între degetele
acestea, ce se freacă între ele. Nu vorbesc de iscusinţă, de
inteligenţă şi de arta scrisului, ci vorbesc de material şi de
ţesătură — la astea mă pricep. De aceea am glumit cu
îndrăzneală şi am spus că nu mi s-ar opri mintea de mirare, dacă
aş auzi că „măi“ ăsta ar fi stăpînul, iar voi argaţii lui. Acum, însă,
bineînţeles, lucrurile stau pe dos?

— Fireşte, răspunseră fraţii şi iar se îmbăţoşară.

Bătrînul tăcu.

— Aşadar, zise el şi miji din nou ochii, de vreme ce este

sclavul vostru, vindeţi-mi-l pe băiat!

Îi punea astfel la încercare. Ceva era aici obscur pentru el şi

făcu propunerea cu totul la întîmplare, cu o viclenie fără o ţintă
anume, curios să-i vadă efectul.

— Ia-l în dar, murmură Iuda mecanic. Şi, deoarece

midianitul arătase că mintea şi inima lui ţin la acest flecuşteţ,
continuă: De fapt, este împotriva echităţii, ca noi să ne fi chinuit
cu băiatul şi acum, că este curăţat de rele, să culegeţi
dumneavoastră roadele învăţăturii ce i-am dat-o. Dar de vreme
ce-l doriţi, spuneţi cît credeţi că face!

— Dimpotrivă, spuneţi-vă voi preţul, rosti bătrînul. Eu

numai aşa obişnuiesc!

Şi acum începu neguţeala şi tocmeala pentru Iosif, ce dură,

din îndărătnicie, cinci ore încheiate, pînă pe înserat şi la apusul
soarelui. Treizeci de arginţi ceruse Iuda în numele a lor săi; dar
mineii răspunseră că asta ar fi doar o glumă, de care se poate
rîde un timp, şi atîta tot. Doar nu vor cere cumva ca pe un „măi“,
un fecior de cîine, născut în stufăriş, cu grave şi mărturisite
defecte de caracter, să dea chiar greutatea sa în metalul lunii?
Acum se răzbuna zelul lui Dan în explicarea ispăşirii în fîntînă şi
faptul că ponegrise atît de mult marfa ce o aveau de vînzare.
Bătrînul exploata viguros acele argumente, ca presiune asupra
preţului. Dar şi el îşi slăbise grav poziţia, cînd nu se putuse stăpîni
să se laude, frecîndu-şi degetul gros de arătător, cu simţul lui
pentru calitate, şi se pronunţase pentru o evaluare a mărfii după
urzeală şi bătătură, care acum convenea vînzătorilor. Iehuda luă
asta drept bună, apelînd la onoarea lui de cunoscător şi folosi în
chip atît de zgomotos şi şarlatanesc gingăşia băiatului, ca şi cum
el şi ai săi nu l-ar fi pizmuit niciodată pentru această gingăşie şi
nici nu l-ar fi aruncat, din pricina ei, pe cel pizmuit în groapă.
Înfrigurarea neguţării îi făcu să uite de orice ruşine, ba Iuda nu se
sfii să întrebe, cu un strigăt de indignare, cum să zvîrle ei pe
treizeci de sicii un băiat atît de gingaş, încît le-ar putea fi stăpîn
lor tuturor, iar ei sclavii lui? Se arătă îndrăgostit de tot de marfa
sa şi, cînd ajunseseră cu tîrguiala la douăzeci şi cinci de arginţi,
Iuda recurse la un argument suprem, merse de-l sărută pe obraz
pe losif, care abia clipi, iar fratele exclamă că nici pentru cincizeci
n-ar putea şi n-ar vrea să se despartă de asemenea comoară de
înţelepciune şi farmec!

Dar nici cu sărutarea nu putu fi amăgit bătrînul şi rămase cel

mai tare, cu atît mai mult cu cît văzu bine că fraţii voiau să scape
în orice caz şi, chiar, la orice preţ, de băiat, ceea ce fu uşor de
stabilit printr-o aparentă rupere a negocierilor şi renunţarea la ele.
Într-adevăr el oferise cincisprezece sicii de argint, anume din cei
mai uşori, babiloneeni; cînd însă fraţii îl aduseseră, datorită
slăbiciunii ce o vădise, la douăzeci de sicii, şi încă fenicieni, mai
grei, se opri şi nu mai oferi nimic pe deasupra. Căci, spunînd că-l
găsise pe băiat aproape mort de foame, invoca pur şi simplu
dreptul găsitorului şi putea cere bani de răscumpărare, aşa încît
se arăta de o deosebită dărnicie în negoţ, dacă nu ţinea seamă de
acea sumă, ca să le-o scadă din preţ, ci era dispus să le plătească
douăzeci de sicii, grei, fenicieni. Dacă nu primeau această
propunere a sa, renunţa să mai facă tîrgul şi nici nu mai voia să
audă de ticălosul fecior al stufului.
 Aşa că bătură palma pe douăzeci de arginţi, după greutate,
cum era obiceiul, iar fraţii tăiară sub copaci un miel din turmă în
cinstea oaspetelui, lăsară să i se scurgă sîngele şi fripseră carnea
pe jăratec, ca să ridice mîinile în semn de mulţumire şi să
mănînce împreună, pentru încheierea şi întărirea tocmelii, cu care
prilej şi losif primi o bucăţică de la bătrînul ismaelit, stăpînul lui.
Ce trebuise să vadă însă? Văzu cum fraţii tăvăliseră în taină, şi ca
în treacăt, astfel încît ismaeliţii să nici nu bage de seamă,
zdrenţele vălului cu chipuri în sîngele scurs la tăiere, şi le
mînjiseră bine de sînge. O făcuseră sub ochii săi şi fără sfială, cu
încrederea absolută în tăcerea sa; şi el mîncă din mielul al cărui
sînge trebuia să treacă drept sîngele său.

Masa festivă şi hrana care să le mai dea puteri erau însă

trebuincioase, căci tîrgul era încă departe de a fi dus la bun sfîrşit.
El fusese încheiat numai în linii mari, după ce se stabilise preţul în
argint; acum însă începea tocmeala măruntă şi realizarea în
mărfuri a valorii convenite. Aici trebuie rectificată ideea răspîndită
şi întipărită de tot felul de relatări cuvioase, cum că, atunci cînd l-
au vîndut pe Iosif, fraţii ar fi primit preţul de la ismaeliţi în monede
sunătoare, cum s-ar zice din pungă în mînă. Bătrînul nici nu se
gîndea să plătească în argint, de „monede“ nici nu putuse fi
vorba, din motive lesne de înţeles. Cine oare cară cu el, la drum,
atîta metal, şi ce cumpărător n-ar prefera să achite suma în
bunuri, de vreme ce oricare obiect ce înlocuieşte o parte din suma
de plată reprezintă pentru el prilejul de a îmbunătăţi tîrgul şi,
devenind însuşi vînzător, să servească interesele sale de
cumpărător. Mineul le cîntări păstorilor un siclu jumătate de argint
în bucăţi, pe micul cîntar elegant ce-l avea la brîu; tot restul urma
să fie achitat cu mărfuri purtate de cămilele lui de povară.
Despachetară, deci, şi întinseră pe iarbă marfa ce o aveau cu ei:
tămîia şi bucăţile frumoase de răşină de dincolo de fluviu şi tot
felul de alte obiecte ce rîdeau ochilor şi pot fi de folos: brice de
bărbierit şi cuţite din aramă şi cremene, lămpi, linguri pentru mir,
bastoane de plimbare cu intarsii, perle albastre de sticlă, ulei de
riţin şi sandale — aveau în faţa lor un întreg bazar şi o prăvălie de
mărunţişuri, pe care negustorii le deschideau în faţa ochilor
pofticioşi ai cumpărătorilor, cărora le-a fost îngăduit să-şi
însuşească din ele, pînă la preţul de optsprezece arginţi şi
jumătate, în schimb, pentru marfa lor, iar pentru fiecare obiect se
dezlănţui o tocmeală, de parcă numai de aceasta fusese vorba,
astfel încît se lăsă cu adevărat seara, pînă îi dară de cap, şi Iosif
fu în sfîrşit vîndut, pe puţin argint şi multe cuţite, bucăţi de
smirnă, lămpi şi bastoane.

După aceea, ismaeliţii îşi strînseră marfa şi-şi luară rămas

bun. Îşi lăsaseră timp pentru treaba aceasta şi nu se zgîrciseră la
ore; acuma, însă, voiau să folosească iarăşi timpul în spaţiu şi
gîndeau să mai străbată o bucată de drum, înainte de a-şi aşeza
tabăra pentru noapte. Fraţii nu-i opriră defel. Doar le dădură
sfaturi privitoare la continuarea călătoriei şi la drumurile pe care
să apuce.

— Nu cumva să vă îndreptaţi spre lăuntrul ţării, spuseseră

ei, ori pe drumul de culme, al cumpenei apelor, care să vă scoată
la Hebron şi aşa mai încolo — nu vă sfătuim, pe prieteni îi
îndemnăm să se ferească. Drumurile sînt proaste, animalele se
împiedică şi peste tot pîndesc tîlhari. Urmaţi-vă drumul aicea, în
şes, şi ajungeţi, pe şleaul care trece printre dealuri, la poalele
livezii, în jos, la marginea ţării, aşa sînteţi feriţi de necazuri şi
înaintaţi tot spre miazăzi, în plăcutul nisip al mării, cale de şapte
ori şaptesprezece zile, sau cît vreţi de departe; este o plăcere să
călătoreşti pe malul mării, de nu te mai saturi, şi este singurul
lucru înţelept!

Luîndu-şi rămas bun, negustorii făgăduiră să asculte de

sfatul lor. Atunci cămilele se ridicară sub ei şi Iosif, cel vîndut,
şedea lîngă Chedma, fiul bătrînului. Privea în pămînt, cum făcuse
toată vremea, chiar atunci cînd mîncase din miel. Fraţii stăteau şi
ei cu privirea în pămînt, în timp ce pîlcul negustorilor se mistuia în
întunericul ce se lăsa repede. Apoi traseră aer în piept şi-l dădură
afară:

— Acum nu mai exista!

Ruben ajunge la groapă

În înserarea, însă, ce se lăsa treptat şi în noaptea ce se

ridica, foşnitoare, cu marile stele, Ruben, fiul Liei, îşi mîna
măgarul, încărcat cu cele de trebuinţă, pe căi ocolite, dinspre
Dotan spre mormîntul lui Iosif, să facă ce-şi pusese în minte, cu
teamă şi dragoste, noaptea trecută.

În pieptul lui, cît era de mare şi de tare, îi bătea cu putere

inima; căci Ruben era zdravăn, dar moale şi simţitor, şi se temea
de fraţi, să nu-l surprindă cumva şi să împiedice lucrarea salvării,
care urma să fie şi lucrarea curăţirii lui şi a noii sale ridicări. De
aceea faţa sa cărnoasă era lividă în întuneric, iar picioarele lui,
groase ca nişte coloane şi strânse în curele, păşeau tiptil. Din
buzele lui strînse nu ieşi nici un sunet, care să-l îndemne pe
măgar, ci din cînd în cînd, doar, împungea animalul nepăsător,
îndemnîndu-l să înainteze. Căci de una se temea Ruben mai
presus de toate: să domnească tăcerea morţii în fîntînă, cînd va
sosi acolo şi va striga, cu glas scăzut, numele, că, adică, Iosif nu-şi
va fi putut ţine atîta sufletul, ci că se va fi şi stins de sete, iar
toate pregătirile vor fi fost zadarnice, îndeosebi scara de frînghie,
pe care frînghierul din Dotan trebuise să i-o înnoade meşteşugit,
sub ochii lui.

Într-adevăr Ruben se hotărîse în cele din urmă la scara de

frînghie, ea să-i fie unealta salvării. Era bună pentru felurite
cazuri: Iosif se putea căţăra pe ea în sus, dacă-i ajungeau forţele
sau, dacă nu-i ajungeau, se putea aşeza măcar pe un fuşcel, să
fie ridicat la lumină de braţele vînjoase ale lui Ruben, ce o
îmbrăţişaseră cîndva pe Bilha şi mai puteau, desigur, scoate din
adîncuri mielul lui Iacob. Pregătise şi o haină pentru cel gol şi
încărcase pe măgar merinde pentru cinci zile — zilele fugii de
fraţi, pe care Ruben voia să-i trădeze şi să-i pună pe toţi în
încurcătură: o recunoştea singur, cu capul plecat, în timp ce se
strecura noaptea spre mormînt. Oare, făcînd binele, Ruben să fi
acţionat atît de rău? Căci sufletul îi era pătruns de încredinţarea
că ar fi bine şi necesar să-i salveze pe Iosif, iar dacă într-asta se
strecurau şi elemente rele şi egoiste, n-avea încotro, viaţa le
amesteca aşa. Dealtfel, Ruben intenţiona să întoarcă şi răul spre
bine, se simţea în stare. Dacă va ajunge el să stea iarăşi în putere
înaintea tatălui şi va fi iarăşi primul născut, voia să-i salveze şi pe
fraţi, şi să-i scoată din necaz: cuvîntul lui va cîntări mult atunci şi-l
va folosi să-i dezvinovăţească pe fraţi şi să împartă vina asupra
tututuror, chiar şi asupra tatălui, astfel încît să se înscăuneze o
mare înţelegere şi iertare reciprocă, iar dreptatea să se
înstăpînească pentru totdeauna.

Aşa încerca Ruben să-şi liniştească inima agitată şi să se

mîngîie de caracterul amestecat, tulbure ca viaţa, al motivărilor
sale; cînd sosi la marginea coastei şi la zidul năruit se uită în jur,
dacă nu-l vedea careva, luă scara de frînghie şi haina şi coborî,
proptindu-se în călcîie, pînă la treptele ştirbite, acoperite de
lăstari de smochin, ce-l duseră în casa fîntînii.

Palida licărire a stelelor pătrundea în încăperea cu dalele

fărâmate, dar lumina lunii, nu, şi Ruben privea înaintea sa, să nu
se împiedice, dar trăgea aerul în pieptul său apăsat de îngrijorare,
pentru a putea striga tainic şi insistent: „Iosife! Trăieşti?“,
aşteptînd cu pătimaşă bucurie răspunsul fratelui, cu îngrijorare şi
teamă că n-ar urma răspuns — deodată tresări înspăimîntat, de
parcă-l trăsnise, şi strigătul duios deveni un sunet răguşit de
spaimă. Nu era singur aicea jos. Acolo mai şedea careva şi
strălucea albicios sub licărul stelelor.
 Ce o fi asta? Careva şedea lîngă fîntînă şi aceasta era
descoperită. Capacul fîntînii zăcea în două jumătăţi pe dale, puse
una peste alta, şi pe ele şedea careva, îmbrăcat într-o manteluţă,
sprijinit în toiagul lui şi privea tăcut la Ruben, din ochii lui
somnoroşi.

Cu picioarele aşezate strîmb, aşa cum se împiedicase,

marele Ruben se zgîia nemişcat la această arătare. Era atît de
zăpăcit, încît gîndi un moment că-l vede pe Iosif înaintea sa, care
a murit şi şade acum, ca duh al răposatului, lîngă propriul său
mormînt. Dar urîtul de aici nu semăna defel cu fiul Rahilei: nici ca
duh al răposatului nu putea fi atît de neobişnuit de lung şi, după
omeneasca judecată, nu putea avea o guşă atît de mare şi un cap
aşa de mic. Dar de ce fusese rostogolită şi dată la o parte piatra
ce acoperise fîntîna? Ruben nu mai pricepea nimic. Bîigui:

— Cine eşti tu?

— Unul din mulţi, răspunse calm cel ce şedea, iar sub gura
lui micuţă i se mişcă bărbia rotundă şi foarte proeminentă. Eu nu
sînt deloc deosebit şi nu trebuie să te sperii. Dar pe cine cauţi tu?

— Pe cine caut eu? îl îngînă Ruben, indignat de această

prezenţă neaşteptată... Ce cauţi tu aici, aş vrea să ştiu înainte de
toate!...

— Da, asta vrei? Eu sînt cel din urmă care-şi închipuie că

este ceva de căutat aici. Am fost aşezat paznic al acestei fîntîni,
de aceea şed aici şi o păzesc. Dacă-ţi închipui că-mi place în chip
deosebit şi că şed pentru plăcerea mea aici în praf, te înşeli. Ne
purtăm după datorie şi poruncă, şi lăsăm deoparte multe întrebări
amare.

În chip ciudat, aceste cuvinte potoliră întrucîtva mînia

pricinuită lui Ruben de prezenţa străinului. Că şedea aici careva, îi
era atît de peste mînă şi de supărător, încît îi era plăcut să audă
că omul nu şedea bucuros. Asta crea între ei oarecare înţelegere.
 — Dar cine te-a aşezat aici? întrebă el, mai puţin mînios.
Eşti de prin partea locului?

— A locului, da. Nu-ţi bate capul de unde vine asemenea

poruncă. În mod obişnuit trece prin multe guri şi este de puţin
folos s-o urmăreşti înapoi, pînă la izvorul originar — oricum tu
trebuie să-ţi ocupi locul.

— Locul lîngă o fîntînă goală! exclamă Ruben cu vocea

scăzută.

— Goală, într-adevăr, răspunse paznicul.

— O fîntînă descoperită! adăugă Ruben şi arătă agitat, cu

degetul tremurînd, spre gura fîntînii. Cine a rostogolit la o parte
piatra de pe fîntînă? Tu poate?

Bărbatul privi zîmbind la propriul trup, la braţul lui, ce se

vedea ieşind rotund, dar slab, din mîneca veşmîntului de in. Nu,
într-adevăr, astea nu erau braţe de bărbat, să rostogolească
piatra, nici pentru descoperitul, nici pentru acoperitul fîntînii.

— Eu n-am rostogolit piatra, nici să acopăr fîntîna, nici s-o

descopăr. Una o ştii, alta o vezi. Alţii s-au muncit din greu, şi eu
nici n-ar trebui să mai fac aici pe paznicul, dacă piatra pe care şed
ar fi la locul ei. Dar cine îţi spune, care-i locul adevărat al unei
asemenea pietre? Cîteodată locul ei este pe gura fîntînii, dar nu
trebuie dat capacul la o parte, dacă este să-ţi vină înviorare din
fîntînă?

— Ce vorbeşti! strigă Ruben, chinuit de nerăbdare. Cred că

baţi cîmpii şi-îmi furi un timp preţios cu vorbăria ta. Cum să dea
înviorare o fîntînă seacă, în care nu este decît praf şi putregai?

— Depinde, răspunse străinul care şedea pe capacul

fîntînii, ţuguindu-şi calm buzele, cu capul mic aplecat pe umăr —
depinde ce-ai pus înainte în praf, ce-ai coborît înainte în fîntînă.
Dacă a fost viaţă, apoi viaţă şi înviorare va ieşi iarăşi din ea
însutit. Bobul de grîu, bunăoară...

— Dar omule, îl întrerupse Ruben cu vocea tremurînd de

mînie şi scuturînd scara de frînghie ce o ţinea în mînă, în timp ce
haina hărăzită lui losif îi atîrna pe braţ, este de neîndurat că şezi
aici şi aduci vorba de principiile elementare, pe care copilul le
învaţă cînd şade în poala maică-si, iar noi le ştim toţi de pe rost.
Te rog...

— Eşti foarte nerăbdător, zise străinul, şi eşti, dacă-mi

îngădui comparaţia, întocmai ca apa ţîşnitoare. Ar trebui să înveţi
însă răbdarea şi aşteptarea, care se întemeiază pe principiile
elementare, aceasta din urmă fiind esenţa tuturor lucrurilor, încît
cel ce ţîşneşte afară din aşteptare, nu mai are ce căuta nici aici şi
niciunde. Căci împlinirea progresează încet, ea se porneşte şi
încearcă, o dată şi încă o dată, şi este o prezenţă provizorie în cer
şi pe pământ, dar încă nu cea adevărată, ci numai ca încercare şi
făgăduinţă. Aşa se rostogoleşte înainte, greoi, împlinirea, cum se
rostogoleşte, anevoie, piatra, cînd este grea, de pe gura fîntînii.
Pe cît se pare, au fost oameni aici, care s-au muncit să urnească
piatra. Dar vor trebui s-o mai rostogolească. mult, pînă ce va fi cu
adevărat dată la o parte de pe gura fîntînii, iar eu nu şed aici
decît, cum s-ar zice, tot experimental, şi provizoriu.

— Să nu mai şezi deloc aici! strigă Ruben. Ai priceput asta

pînă la urmă? Piei şi te du pe drumul tău, căci vreau să rămîn
singur cu fîntîna asta, care mă priveşte mai de aproape decît pe
tine, şi dacă n-o iei imediat din loc, ţi-arăt eu pe unde ţi-e drumul!
Nu-ţi dai seama, slăbănogule, care trebuie să laşi pe alţii să
rostogolească piatra şi nu poţi decît să laşi şi să te zgîieşti, că
Dumnezeu m-a făcut puternic ca un urs şi că mai am, pe lîngă
asta, la îndemînă o împletitură de frînghii, cu care se pot săvîrşi
multe? Scoală şi piei, sau te iau de gît!
 — Nu mă atinge! spuse străinul şi întinse braţul său lung,
rotund, împotriva celui mînios. Gîndeşte-te că sînt de prin partea
locului şi că, dacă mă atingi, vei avea de-a face cu toată
aşezarea! Nu ţi-am spus că am fost numit? Aş putea să pier, şi
chiar uşor, dar doar asta ar mai lipsi, să o fac la porunca ta şi cu
încălcarea datoriei mele, care îmi cere să stau aici ca exerciţiu şi
să veghez. Tu soseşti aici cu frînghiile tale şi cu o haină pe braţ şi
nici nu-ţi dai seama cît te faci de caraghios, venind cu ele la o
fîntînă goală — goală chiar după vorbele tale.

— Goală ca fîntînă? explică Ruben violent. Goală de apă!

— Goală de tot, răspunse paznicul. Groapa era goală, cînd

ai sosit aici.

Atunci Ruben nu se mai putu stăpîni şi se repezi la fîntînă —

se aplecă deasupra gurii ei şi strigă cu glas stăruitor, surd, spre
adînc:

— Băiete! Hei! Mai trăieşti şi mai eşti în putere?

Dar cel de pe piatră clătină din cap zîmbind la aceasta şi

plescăi din limbă a milă. Chiar se maimuţări după Ruben, strigînd:
„Băiete! Hei!“ şi iar plescăi din limbă.

— Vine unul aici şi vorbeşte cu o fîntînă goală! spuse el

apoi. Auzi, nerozie! Nu-i nici un băiat, bărbate, pe tot întinsul.
Dacă a fost unul aici, înseamnă că n-a rămas locului. Ci mai
încetează să faci pe caraghiosul, cu toate uneltele tale şi cu
vorbăria ta în gol!

Ruben tot mai sta aplecat peste gura fîntînii, din care nu-i
răspundea nici un sunet.

— Îngrozitor! gemu el. Este mort sau plecat. Ce fac eu

acum? Ruben, ce faci tu acum?

Şi durerea, dezamăgirea, teama lui izbucniră, toate deodată.

 — Iosife, strigă el, în disperarea lui, am vrut să te salvez şi
să te ajut, cu braţele mele, să ieşi din groapă. Uite scara, uite
haina să-ţi acopere trupul. Unde eşti? Uşa ta este deschisă! Tu eşti
pierdut? Eu sînt pierdut! Unde să mă duc, acum, că nu te mai afli
aici, ci eşti răpit şi mort?... Tinere, tu om al locului! strigă el, în
nevoia sa nestăpînită, nu mai şedea nesimţitor pe piatra
rostogolită hoţeşte, ci sfătuieşte-mă şi ajută-mă! Aici a fost un
băiat, Iosif, fratele meu, fiul Rahilei. Fraţii lui şi cu mine l-am
coborît aici, în această groapă, acum trei zile, ca pedeapsă a
trufiei. Dar tatăl lui îl aşteaptă — nici nu se poate măsura, cum
aşteaptă, şi dacă ei îi vor spune că un leu a sfîşiat mielul, bătrînul
va cădea pe spate. De aceea am venit cu frînghia şi haina, să-l
scot pe băiat din fîntînă şi să-l duc tatălui, căci trebuie să-i fie
înapoiat. Eu sînt cel mai vîrstnic. Cum să mă arăt în faţa tatălui,
dacă băiatul nu se întoarce, şi unde să mă duc? Spune-mi, ajută-
mă, cine a rostogolit piatra şi ce este cu Iosif?

— Ai văzut? răspunse străinul. Cînd ai intrat în casa fîntînii

ai fost nemulţumit de prezenţa mea şi supărat că şedeam pe
piatră; acum însă îmi ceri sfat şi mîngîiere. Faci foarte bine cu asta
şi poate că tu eşti cel de dragul cui am fost pus aici, de pază,
lîngă groapă, ca să-ţi însămînţez mintea cu un bob de sămînţă sau
altul, şi ea să-i păstreze, tăcut, germenele. Băiatul nu mai este
aici, asta o vezi. Casa lui este deschisă, nu l-a putut ţine, nu-l mai
vedeţi. Dar trebuie să fie unul, care să nutrească germenul
aşteptării, şi de vreme ce tu ai venit să-ţi salvezi fratele, să fii tu
acela.

— Dar ce să aştept, dacă Iosif nu-i, dacă a fost răpit şi-i

mort.

— Nu ştiu ce înţelegi prin „mort“ şi „viu“. Este adevărat că

nu vrei să auzi nimic de copilăreştile principii elementare, dar
îngăduie-mi totuşi să-ţi amintesc de bobul de grîu, cînd se află în
sînul pămîntului, şi să te întreb cum gîndeşti, cu privire la el,
despre „mort“ şi „viu“. Astea nu sînt doar, de fapt, decît vorbe.
Afară doar dacă bobul cade în pămînt şi moare, atunci rodeşte o
mulţime.

— Decît vorbe, decît vorbe! strigă Ruben şi-şi frîngea

mîiniîe. Numai cu vorbe încerci să mă potoleşti! Este mort Iosif, ori
trăieşte? Asta este ce trebuie să ştiu!

— Mort, desigur, răspunse paznicul. Doar voi l-aţi culcat în

mormînt, după cum aud şi apoi a mai fost şi furat, adică a fost
sfîşiat de fiare — nici nu puteţi face altceva, decît să-l
încunoştinţaţi pe tatăl vostru şi să-l faceţi să înţeleagă cum stau
lucrurile, ca să se obişnuiască. Dar împrejurarea tot îndoielnică
rămîne şi nu e ceva cu care să te obişnuieşti, ci cuprinde
germenele aşteptării. Oamenii fac multe să se apropie de taină şi
se străduiesc sărbătoreşte. Am văzut un tînăr coborînd în mormînt
încununat şi cu veşmînt sărbătoresc, şi deasupra lui au înjunghiat
un animal din turmă, al cărui sînge l-au lăsat să se prelingă în jos,
pe el, încît s-a umplut tot de sînge, pe care l-a primit cu toate
mădularele şi cu toate simţurile. După aceea, cînd s-a ridicat, a
fost dumnezeiesc şi cîştigase viaţă — cel puţin pentru oarecare
timp, apoi a trebuit iar să pogoare în mormînt, căci viaţa omului
se petrece de mai multe ori şi readuce mereu mormîntul şi
naşterea: Trebuie să devină de mai multe ori, pînă să fi devenit.

— Vai, cununa şi haina sărbătorească zăceau, sfîşiate, şi

băiatul a coborît gol în mormînt! boci Ruben şi-şi îngropa faţa în
mîini.

— Da, de aceea vii acum cu această haină a ta, răspunse

paznicul, şi vrei să-l îmbraci în veşmînt nou. Şi Dumnezeu poate
asta. Şi el poate îmbrăca din nou pe dezbrăcat, şi mai bine încă
decît tine. De aceea te sfătuiesc, du-te acasă şi ia-ţi haina cu tine!
Dumnezeu poate chiar să-l îmbrace pe cel nu este dezbrăcat, şi
pînă la urmă tot n-a fost cine ştie ce cu dezbrăcarea băiatului
vostru. Vreau, dacă-mi îngădui, să introduc, în conştiinţa ta,
sămînţa ideii că această istorie de aici este doar un joc şi o
serbare, ca şi cea a tînărului pe care s-a prelins sîngele, un
început numai şi o încercare de împlinire şi un prezent ce nu
trebuie luat cu totul în serios, ci doar ca glumă şi aluzie, astfel
încît ne putem face cu ochiul unul altuia şi să ne dăm ghionţi,
rîzînd de această petrecere. S-ar putea ca această groapă să nu
fie decît un mormînt ţinînd de un crug mai mic, iar fratele vostru
să fie încă foarte în devenire şi nicidecum gata devenit, după cum
toată istoria aceasta este în devenire şi nu este încă devenită. Ia,
rogu-te, cu tine gîndul ăsta în mintea ta şi lasă-l, fără teamă, să
moară şi să germineze acolo. Dacă rodeşte, dă-i şi tatălui, spre
alinarea sa!

— Tatăl! Tatăl! Nu-mi aminti de el! Cum să mă arăt

înaintea tatălui fără de copil?

— Priveşte în sus! spuse paznicul.

Căci se mai luminase în casa fîntînii, şi barca lunii tocmai se

ridicase plutind pe cer, cu jumătatea ei întunecată desenîndu-se,
invizibil-vizibilă, pe fundalul cerului, ascunsă şi totuşi vădită.

— Priveşte-o, acum trece strălucitoare şi deschide calea

fraţilor săi. Aluzii se fac neîncetat în cer şi pe pămînt. Cine nu este
încuiat la cap, ci le ştie citi, rămîne în aşteptare. Dar şi noaptea
păşeşte înainte, şi cine nu trebuie să şadă şi să facă pe paznicul,
acela n-are decît să se culce pe o ureche, învelit în haina lui, cu
genunchii traşi în sus,să-i fie bine şi să se scoale din nou mîine, ca
înviat. Du-te, prietene! Aici, cel puţin, n-ai ce căuta şi eu tot nu
mă mistui de aici la cererea ta.

Atunci Ruben se întoarse deci să plece, clătinînd din cap şi

urcă foarte şovăitor treptele şi coasta, pînă sus, la măgarul lui.
Aproape tot drumul, pînă la colibele fraţilor, îşi clătina capul
năucit, jumătate de disperare şi jumătate într-o îngîndurare uluită,
şi abia deosebea între ele aceste sentimente, dar capul îl clătina.
 Jurămîntul

Aşa sosi la colibe şi-i trezi pe cei nouă, le alungă primul somn
din ochi şi vorbi către ei cu tremur în glas:

— Băiatul nu-i. Eu ce mă fac?

— Tu? întrebară ei. Vorbeşti de parcă ar fi fost numai

fratele tău, şi doar era al nostru, al tuturor. Noi ce ne facem, cu
toţii? Asta este întrebarea. Dealtfel ce înseamnă „nu-i“?

— „Nu-i“ înseamnă furat, dispărut, sfîşiat, mort! strigă

Ruben. Înseamnă pierdut pentru tată. Groapa este goală.

— Ai fost oare la groapă? În ce scop?

— Ca să văd ce se mai petrece acolo, răspunse el furios.

Asta îi va mai fi poate îngăduit primului născut. Oare poţi să te
simţi liniştit, după ce am săvîrşit noi, şi să nu fii frămîntat?
Desigur, am vrut să văd ce-i cu băiatul şi vă spun că nu-i şi că
trebuie să ne întrebăm ce facem noi acum.

— Să te numeşti pe tine primul născut este cam îndrăzneţ

şi ajunge doar să pomenim de Bilha, pentru a-ţi aminti faptele. Ne
pîndea primejdia ca dreptul primului născut să-i revină visătorului;
acum însă este rîndul gemenilor şi Dan ar putea şi el să-şi
valorifice pretenţiile, căci s-a născut în acelaşi an cu Levi.

Ei văzuseră însă măgarul cu haina şi scara, lui Ruben nici nu-

i mai arsese să-l ascundă şi, fără greutate, înţeleseră totul. Aşa,
deci, marele Ruben voise să-i calce în picioare şi să-l fure pe Iosif
— cu gîndul să-şi ridice din nou capul şi pe ei sa-i vîre în bucluc.
Frumoasă treabă. Se înţeleseră din priviri. Dacă lucrurile stăteau
însă aşa — şi în sensul acesta s-au înţeles fără vorbe — nu-i
datorau lui Ruben socoteală de ce făcuseră între timp. Trădare
contra trădare. În cazul ăsta nu era nevoie ca Ruben să ştie ceva
de ismaeliţi şi că aceştia îl duceau pe Iosif dincolo de toate zările
ştiute. Era în stare să se ia după ei. De aceea tăcură, ridicară din
umeri la ştirea adusă de el şi se arătară nepăsători.

— Dacă nu-i, nu-i, ziseră ei, şi nici nu ne mai pasă în ce fel:

furat, dispărut, sfîşiat, trădat, vîndut, e totuna şi nouă ne este
totuna. Nu era oare dorinţa noastră, şi îndreptăţită noastră
cerinţă, ca el să nu mai fie? Iată, ni s-a împlinit voia, groapa este
goală.

El se miră, însă, că primeau cu atîta nepăsare ştirea nouă şi

grozavă, îi privi cercetător în ochi şi clătină din cap.

— Şi tatăl nostru? izbucni el deodată, aruncînd braţele în

sus...

— Asta este hotărît, aşa ne-am înţeles, spuseră ei, după

înţelepciunea lui Dan. Căci el nu trebuie să aştepte şi să se
îndoiască, ci trebuie să-i fie limpede de tot şi pipăibil că Dumuzi
nu mai există şi băieţaşul răsfăţat s-a prăpădit. Noi însă vom fi
cruţaţi înaintea lui prin acest semn. Uite ce am pregătit, în timp
ce tu mergeai pe drumurile tale!

Şi aduseră zdrenţele vălului, mînjite de sînge pe jumătate

uscat.

— Este oare sîngele lui? strigă Ruben cu voce ascuţită în

ciuda trupului său mare şi se înfioră cumplit... Căci, pentru o clipă,
chiar crezu că fraţii i-ar fi luat-o înainte la groapă şi l-ar fi ucis pe
Iosif.

Zîmbiră între ei.

— Ce-ţi închipui şi băsneşti! spuseră ei. Am lucrat după

înţelegere, şi un animal din turmă şi-a dat sîngele, în semn că Iosif
s-a prăpădit. Zdrenţele astea însă le ducem tatălui şi să fie treaba
lui să-şi tîlcuiască lucrurile cum trebuie, căci nu rămîne alta decît
că leul l-a atacat pe îosif în cîmp şi l-a sfîşiat.
 Ruben şedea, cu coatele sprijinite pe genunchii lui mari, şi-şi
freca găvanele ochilor cu pumnii.

— Nefericiţi! gemu el. Nefericiţi ce sîntem! Sporovăiţi cu

uşurinţă de viitor şi nu-l vedeţi şi nu-l cunoaşteţi. Căci viitorul îl
zăriţi doar palid şi tulbure în depărtare şi vă lipseşte atîta putere
în cap încît să vi-l aduceţi aproape şi să trăiţi, măcar pe durata
unei clipe, în ceasul cînd se va împlini. Altfel v-ar prinde groaza şi
aţi vrea mai degrabă să vă lovească din vreme trăsnetul sau să
fiţi zvîrliţi în apă, unde e mai adîncă, cu o piatră de moară de gît,
decît să faceţi faţă isprăvii voastre şi să mîncaţi ciorba pe care v-
aţi gătit-o. Eu însă am stat prăvălit la pămînt înaintea lui, cînd am
făcut răul şi el mă blestema, şi cunosc focul sufletului său la mînie
— eu şi văd, ca şi cum ar fi aievea, cît de înfiorător se va vădi
sufletul lui în deznădejde. „Ducem vălul sfîşiat înaintea tatălui, şi-l
lăsăm să-l tîlcuiască.“ Flecari nenorociţi! Da, o să-l tîlcuiască! Dar
să stea numai unul să privească, cînd el îl va tîlcui şi să rabde,
cînd sufletul său îşi va rosti durerea! Căci Dumnezeu i-a făcut
sufletul moale şi mare şi l-a învăţat să-şi dea simţirea pe faţă în
chip cutremurător. Nimic nu vedeţi şi nu vă închipuiţi nimic
amănunţit din cîte nu s-au întîmplat încă; de aceea sporovăiţi
liniştit despre viitor şi nu ştiţi ce este şovăiala. Mie, însă, mi-e
frică! strigă el, bărbatul puternic ca ursul, şi se ridică înaintea lor,
cît un turn de înalt, cu braţele întinse în sus. Unde să mă ascund,
cînd el va tîlcui ce i-aţi adus?

Cei nouă şedeau încurcaţi, fiecare privind în poala sa.

— Linişteşte-te, începu Iehuda cu glas scăzut. Nu este nici

unul între noi, care să scuipe după tine din pricina fricii tale,
Ruben, fecior al mamei mele, căci se cere curaj şi ca să-ţi
mărturiseşti frica, şi te înşeli dacă-ţi închipui că ne simţim
îndrăzneţi şi bucuroşi în inima noastră şi în măruntaiele noastre, şi
că nu ne este frică de Iacob. Ce folos, însă, să blestemi cele
petrecute şi să pui la îndoială ce este de trebuinţă? losif este dus
de pe lume şi vălul însîngerat o mărturiseşte. Semnul este mai
blînd decît cuvîntul. De aceea aducem semnul înaintea lui Iacob şi
sîntem scutiţi de cuvînt.

— Oare trebuie, întrebă atunci Aşer, fiul Zilpei, lingîndu-şi,

după obiceiul său, buzele, trebuie oare, dacă se vorbeşte acum de
adus, să ne înfăţişăm toţi odată cu semnul înaintea lui Iacob şi să
fim toţi de faţă cînd îl tîlcuieşte? Las’ să meargă unul înainte cu
vălul şi să i-l ducă; iar noi venim binişor în urma lui şi ne arătăm
abia după ce Iacob şi-a şi tîlcuit vălul, aşa îmi pare că va fi mai
blînd. Eu îl propun pe Neftali, cel sprinten, ca purtător şi trimis.
Sau sorţii să ne hotărască, cine s-o facă.

— Sorţii! strigă iute Neftali. Sînt pentru sorţi, căci nici eu

nu sporovăiesc despre viitor fără să mi-l închipui şi-mi mărturisesc
sincer frica!

— Ascultaţi, bărbaţi! vorbi Dan. Voi îndrepta lucrurile şi vă

voi izbăvi pe toţi. Căci eu am scornit planul şi este moale în mîna
mea, ca lutul ud şi ca pămîntul olarului: îl voi îmbunătăţi. Căci nu
e nevoie să-i ducem noi lui Iacob vălul, nici unul singur, nici cu
toţii. Ci-l vom da unor străini, oricare, pe care îi plătim, oameni de
prin partea locului, bucuroşi de vorbe bune şi ceva lînă şi lapte
covăsit. Pe ăştia îi învăţăm ce să vorbească înaintea lui Iacob:
„Aşa şi pe dincolo, şi zdrenţele astea le-am găsit în pustie
aproape de Dotan şi întîmplător am dat de ele. Priveşte-le mai
atent, stăpîne, dacă cumva sînt din haina fiului tău!“ Cam aşa.
După ce vor fi spus cuvintele lor, n-au decît să plece. Noi însă mai
zăbovim cîteva săptămîni înainte să sosim la el, pînă ce şi-a tîlcuit
cu totul semnul şi ştie că a pierdut un fiu şi a cîştigat zece. Sînteţi
mulţumiţi?

— Planul ăsta e bun, spuseră ei, mai ales că altul mai bun
nu avem. De aceea să-l încuviinţăm, căci, în cazul nostru, cît de
cît bun, trebuie să fie socotit ca foarte bun.

Toţi se învoiră cu acest plan, chiar şi Ruben, deşi rîseseră

amar cînd l-a auzit pe Dan vorbind de cei zece cîştigaţi de Iacob,
în loc de unul pierdut. După aceea, însă, tot mai şezură sub stele
înaintea colibelor şi nu le venea să ridice sfatul; căci erau nesiguri
de înţelegerea lor şi n-aveau încredere unul într-altul. Cei nouă
priveau la Ruben, care vădit voise să-l fure pe cel din groapă şi să-
i păcălească, şi se temeau de el. Ruben însă se uita la cei nouă,
ce rămăseseră atît de ciudat de liniştiţi la ştirea că groapa ar fi
goală, şi nu ştia ce să creadă.

— Trebuie să jurăm un jurămînt crîncen, spuse Levi, care

era necruţător, dar credincios, şi punea la cale cu plăcere şi
pricepere ceremonii religioase, trebuie să jurăm un jurămînt
cumplit, că nici unul dintre noi nu-i va pomeni vreodată lui Iacob,
nici altcuiva, o vorbuliţă măcar din ce s-a întîmplat aici şi ce am
făcut noi cu visătorul şi nici să nu-i dea a înţelege, nici cu o
privire, nici cu o clipire, nici altcum să nu-i dea de ştire acestea
toate, pînă la moarte!

— El o spune şi aşa trebuie să facem, întări Aşer. Şi acest

jurămînt trebuie să ne lege pe noi zece la un loc, să ne
înmănuncheze, să fim ca un trup şi ca o tăcere, ca şi cum n-am fi
răzleţi, aici şi acolo, ci un singur bărbat, care ţine buzele strînse şi
nici la moarte nu le deschide, ci moare cu gura închisă, fără să
dezvăluie taina. O întîmplare poate fi înăbuşită şi ucisă prin
tăcere, care se rostogoleşte peste ea ca o stîncă: I se taie astfel
răsuflarea, şi din lipsă de aer şi lumină, încetează să se mai fi
întîmplat. Credeţi-mă, aşa pier multe care s-au întîmplat, numai
tăcerea cu privire la ele să fie deplină şi fără greş, căci, fără suflul
cuvîntului, nimic,nu poate fiinţa. Trebuie să tăcem ca un singur
om, atunci s-a terminat cu istoria asta, şi pentru aceasta să ne
ajute crîncernul jurămînt al lui Levi, jurămîntul să ne
înmănuncheze!

Le era pe plac, căci nici unul nu se simţea bucuros să fie el

singur cu tăcerea sa, toţi preferau să participe la o inviolabilitate
comună şi puternică a tăcerii şi să se simtă în ea la adăpost cu
slăbiciunea lor. De aceea Levi, fiul Liei, scorni formule cumplite
pentru jurămînt şi se strînseră atît de aproape unul de altul, încît li
se atingeau nasurile şi li se amestecau răsuflările, puseră mîinile
grămadă şi-l invocară într-un singur glas pe Preaînaltul, pe El-
elion, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacob, chemară însă şi mai
mulţi Baali locali, cunoscuţi de ei, ca chezaşi ai jurămîntului, pe
Anu din Uruc, Ellil din Nipur şi pe Bel Harran, Sin, luna adică, şi se
legară jurînd, iar gurile aproape li se atingeau, într-o vorbire
cîntat-îngînată, într-un singur glas, ca acel care n-ar păstra taina,
sau care i-ar da să înţeleagă, cu o privire, cu o clipire, ori altcum i-
ar da de ştire, să se prefacă pe loc în tîrfă; fiica lui Sin, stăpîna
femeilor, să-i ia arcul, adică bărbăţia, să fie ca un catîr, mai bine
spus, însă, ca o tîrfă, care îşi cîştigă simbria pe uliţă; o ţară să-l
alunge în alta, aşa încît să nu ştie unde să-şi culce capul său de
tîrfă, să nu poată trăi, nici muri, ci viaţa şi moartea să-l borască
de scîrbă, una alteia, veşnic.

Ăsta fu jurămîntul. După ce-l jurară se simţiră despovăraţi şi

întăriţi, căci se asiguraseră foarte tare. Cînd se despărţiră, însă,
din locul unde se uniseră şi plecară să-şi doarmă fiecare somnul
său, spuse unul către altul (era Isahar, ce vorbi către Zebulon):

— Eu îl invidiez pe unul, pe Turtura, micuţul, pe Beniamin,

prîslea al nostru de acasă, că habar n-are de nimic şi a rămas în
afara istoriilor ăstora şi a alianţei noastre. E bine de el, îmi pare,
şi-l pizmuiesc. Tu nu?

— Ei bine, şi eu, răspunse Zebulon.

Ruben, în ce-l privea, încerca să-şi amintească cuvintele

tînărului aceluia supărător, omul din partea locului, ce şezuse pe
piatra fîntînii. Nu era uşor să se gîndească la ele, căci fuseseră
foarte nelimpezi şi pline de duble înţelesuri, mai mult vorbărie
decît cuvinte cu rost şi cu neputinţă de reconstituit. Şi totuşi, în
adîncul minţii lui Ruben rămăsese o sămînţă din ele, ce nu ştia de
sine, cum nu ştie de sine sămînţa vieţii în pîntecele mamii, dar
mama ştie de ea. Era sămînţa aşteptării cu nădejde, pe care
Ruben o păstra în sine şi o nutrea în taină cu viaţa sa, în somn şi
în veghe, pînă ajunse bărbat cărunt, vreme de atîţia ani cîţi slujise
Iacob la unchiul său Laban, demonul.

CAPITOLUL ȘAPTE
SFÎȘIATUL
Iacob poartă doliu după Iosif

Să fie semnul mai blînd decît cuvîntul? Asta este foarte

îndoielnic. Iuda judeca din punctul de vedere al aducătorului
groaznicei ştiri, care putea, desigur, prefera semnul, căci îl scutea
de cuvinte. Dar primitorul? El poate respinge cuvîntul cu toată
puterea neştiinţei sale, să-l calce în picioare, ca minciună şi oribilă
vorbă de clacă, şi să-l izgonească în infernul absurdităţii de
neînchipuit, unde îşi are locul, după convingerea sa, ce se mai
sileşte să rîdă, înainte ca nenorocitul să presimtă dreptul
cuvîntului la lumina cea de sus a adevărului. Cuvîntul pătrunde
doar încet, la început cel puţin este de neînţeles, sensul lui nu
poate fi prins, nu poate fi realizat; o clipă mai eşti liber să-l faci
nebun pe aducătorul ştirii, să respingi zguduirea pe care vestea
stă s-o provoace în creierul şi inima ta, ca să mai capeţi un răgaz
pentru neştiinţa, pentru viaţa ta. „Ce vorbeşti?“ poţi să-l întrebi.
„Nu ţi-e bine? Vino, să te îngrijesc şi să-ţi dau să bei ceva. După
aceea poţi vorbi iar, şi aşa încît să sune bine!“ Aceasta este
jignitor pentru aducătorul ştirii, dar din pricina situaţiei tale, al
cărei stăpîn este, ţi-o iartă, şi, treptat, privirea lui, înţeleaptă şi
miloasă, te face să şovăi. Nu rezişti acestei priviri, înţelegi că
schimbarea rolurilor pe care ai vrea s-o forţezi, ca să-ţi păstrezi
fiinţa, nu poate fi realizată şi că, dimpotrivă, tu eşti cel ce trebuie
să primească de la acela o băutură întăritoare...
 Cuvîntul permite o astfel de bătălie de tărăgănare împotriva
adevărului. Dar nimic asemănător nu este posibil cînd este folosit
semnul. Cruzimea sa concentrată nu îngăduie nici o amăgire, cu
care să amîi adevărul. Semnul este univoc şi n-are nevoie să fie
realizat, căci este real. Este concret şi dispreţuieşte
menajamentele abstracţiunii greu de înţeles. Semnul nu lasă
deschisă nici o portiţă vremelnică de scăpare. El te obligă să
produci tu însuţi în capul tău ştirea pe care, de ai auzi-o în
cuvinte, ai respinge-o ca nebunie, deci, ori să te socoţi pe tine
însuţi nebun, ori să primeşti adevărul. Felul direct şi cel indirect se
întrepătrund şi se împletesc felurit în cuvînt şi semn, poate deci
rămîne nehotărît căruia îi este proprie brutalitatea cea mai
nemijlocită. Semnul este mut — dar numai din motivul lipsit de
blîndeţe, că fiind chiar obiectul semnificat, nu are nevoie să
vorbească pentru a fi înţeles. Te trînteşte în tăcere la pămînt.

Că după prevederi, Iacob a căzut pe spate la vederea

zdrenţelor vălului, este fapt sigur. Dar nimeni n-a văzut cum s-a
întîmplat, căci bărbaţii din Dotan, oameni sărmani care, doi la
număr, primiseră, fără a pricepe despre ce era vorba, pentru o
cantitate de lînă şi de lapte covăsit, să facă pe găsitorii, după ce
au îngînat vorbele mincinoase, s-au şi dus, fără să le mai aştepte
urmarea. Ei îl lăsaseră pe Iacob, bărbatul Domnului, în picioare, în
locul în care îl întîlniseră, în faţa casei lui de păr, ţinînd în mîini
zdrenţele scorojite de sîngele uscat, şi o luaseră din loc, întîi
silindu-se la cîţiva paşi înceţi şi, apoi, rupînd-o la fugă din
răsputeri. Nu ştie nimeni cît a stat Iacob în picioare acolo şi a
privit la puţinul ce mai rămăsese, pe lumea asta, din Iosif — cum
trebuise cu încetul să priceapă. După aceea, în orice caz, se
prăbuşise, căci femeile ce treceau pe acolo — soţii ale fiilor, Buna,
sihemita, nevasta lui Simeon şi nevasta lui Levi, aşa-zisa nepoată
a lui Eber — îl găsiră zăcînd pe spate. L-au ridicat, speriate şi l-au
cărat în cort. Ceea ce ţinea în mîini le lămuri repede din ce pricină
căzuse.
 Nu zăcea însă într-un leşin obişnuit, ci într-un fel de
înţepenire ce cuprinsese fiece muşchi şi fiece fibră, încît n-ai fi
putut îndoi nici un mădular fără să-l frîngi, iar trupul i se
împietrise cu totul. Fenomenul este rar, apare însă cîteodată în
urma unor lovituri cumplite ale sorţii, echivalînd cu un fel de
paralizie de apărare, cu un refuz disperat-încăpăţînat faţă de
inaceptabil, şi cedează doar încet, însă în cel mult cîteva ore —
organismul capitulînd oarecum faţă de necruţătorul adevăr al
suferinţei ce se impune, căruia bietul om este silit să-i permită
accesul, să-i acorde intrare.

Oamenii curţii, bărbaţi şi femei, ce se adunaseră în grabă din

preajmă sau fuseseră chemaţi de pe unde erau, observau cu
teamă această înmuiere treptată a stanei de sare, transformarea
ei într-un om nenorocit, supus suferinţei. Încă nu avea sunet în
gîtlej, cînd le răspunse, de parcă ar fi depus o mărturie,
aducătorului semnului, ce nu mai erau de mult înaintea lui: „Da,
este vălul fiului meu!“ După care strigă cumplit, cu o voce
devenită stridentă de disperare: „Un animal sălbatic l-a sfîrtecat,
o fiară l-a sfîşiat pe Iosif!“ Şi, ca şi cum cuvîntul „sfîşiat“ i-ar fi dat
ideea ce are de făcut acum, începu să-şi rupă hainele de pe
dînsul.

Cum era toiul verii şi îmbrăcămintea lui era uşoară, ea nu-i

rezistă prea mult. Dar deşi îşi punea în activitatea aceasta toată
forţa deznădejdii sale, ea dură destul timp, datorită sinistrei
consecvenţe mute cu care proceda. Înspăimîntaţi şi cu gesturi ce
căutau degeaba să împiedice excesul, cei din jur trebuiră să vadă
cum el nu se opri, după presupunerea lor logică, la haină, ci
urmărind vădit un plan sălbatic, sfîşia într-adevăr orice ce avea pe
el, zvîrlind zdrenţele cît colo şi dezgolindu-se de tot. Pentru acest
bărbat, cunoscut ca ruşinos, a cărui aversiune faţă de orice
goliciune a cărnii lumea toată era obişnuită s-o respecte, această
comportare apărea foarte nefirească şi atît de înjositoare, încît
oamenii lui se întoarseră de la el cu proteste şi bocete şi se
înghesuiră spre ieşire, acoperindu-şi feţele.

Pentru ceea ce îi gonea, „ruşine“ este cuvîntul potrivit şi

suficient, numai dacă este înţeles în sensul său esenţial şi în mare
măsură uitat: ca reprezentînd oroarea ce se stîrneşte cînd
primitivitatea răzbate prin straturile civilizaţiei, la suprafaţa cărora
nu mai acţionează, în condiţii normale, decît în surde aluzii şi
simboluri. O asemenea aluzie civilizată trebuie văzută în sfîşierea
hainei la mare doliu; este atenuarea civilizată a datinii iniţiale sau
a unei pre-datini mai vechi, de a lepădă cu totul hainele, de a te
lipsi de îmbrăcăminte şi podoabe, ca însemne ale demnităţii
umane, ce a fost distrusă şi batjocorită de extrema jale, şi de a te
înjosi la nivelul făpturii animale. Asta făcu lacob în cea mai
cumplită durere, coborî la rădăcina datinii, trecînd de la simbol
înapoi la obiectul brut şi la cumplita esenţă; făcu ce „nu se mai
face“, şi aceasta este, dacă gîndim bine, izvorul oricărei orori.
Atunci straturile inferioare ajung la suprafaţă; şi dacă, pentru a
exprima adîncimea mizeriei sale, i-ar fi trecut prin cap să behăie
ca un berbec, oamenilor de la curte n-ar fi putut să li se facă mai
lehamite.

Fugiră deci ruşinaţi; îl părăsiră — şi ar putea fi îndoielnic

dacă bătrînului demn de milă asta îi convenea întru totul; dacă
provocarea de oroare nu era una din dorinţele sale cele mai
intime şi dacă el, lăsat singur în timpul acestei nemaipomenite
manifestări, mai ieşea cu totul la socoteală. Dar el nu era totuşi
singur, şi manifestarea sa nu avea nevoie de oameni ca martori,
pentru a-şi păstra natura şi ţelul, anume provocarea ororii. Cui se
adresa, mai exact spus, contra cui se îndrepta manifestarea, cui
era de fapt destinată să-i provoace oroare, şi cui trebuia să-i
demonstreze, ca întoarcere expresivă la străvechea primitivitate a
naturii, cît de sălbatic, ca în pustie, se purtase el însuşi — asta o
ştia prea bine nefericitul părinte şi o aflară de asemenea, treptat,
ai lui, îndeosebi Eliezer, „cel mai vechi argat al lui Avraam“, care
stătu să-l îngrijească — acest moşneag ca o instituţie, ce ştia să
spună „eu“ într-un fel atît de deosebit şi căruia pămîntul îi sărise
în întîmpinare.

Şi el fusese lovit în inimă de ştirea cumplită, confirmată de

semnul primit, că frumosul şi harnicul său învăţăcel, fiul celei
adevărate, fusese lovit de moarte în răstimpul călătoriei şi căzuse
jertfă unei fiare sălbatice; dar starea sa de spirit, ciudat de
nepersonală, sentimentul bizar de extins al propriei sale
existenţe, îi permiteau să îndure cu oarecare flegmă lovitura şi,
apoi grija, atît de necesară, ce o purta lui lacob, prăbuşit de jale, îl
făcea să ţină prea puţin seama de propria durere. Eliezer vedea
de mîncarea stăpînului, deşi acesta o refuza cu totul zile în şir, şi
tot el îl obliga să se retragă noaptea în cort şi să se culce în
aşternut, rămînînd şi aici să-l vegheze. Căci pentru zi lacob îşi
găsise locul pe o grămadă de cioburi şi cenuşă, într-un colţ
depărtat al aşezării, cu totul lipsit de umbră, şi acolo şedea gol, cu
bucăţile de văl în mîini, părul, barba şi umerii presăraţi cu cenuşă,
răzuindu-şi din cînd în cînd trupul cu un ciob ridicat din grămadă,
ca şi cum ar fi fost lovit de buboaie şi lepră — un procedeu cu
totul simbolic, căci nici vorbă de buboaie, iar răzuitul era o
manifestare ce ţintea altundeva.

Desigur că aspectul acestui biet trup ce-şi căuta ispăşirea

era îndeajuns de jalnic şi de emoţionant şi fără impuritatea
afirmată metaforic şi toţi, în afara vătafului argaţilor, evitau plini
de stînjeneală şi veneraţie locul acestui sacrificiu. Doar trupul lui
Iacob nu mai era cel al bărbatului tînăr, frumos şi voinic, ce
luptase neînvins pe malul Iabocului cu străinul cu ochi bovini şi
petrecuse noaptea vîntoasă cu cea neadevărată; nici al celui care,
mai tîrziu, îl zămislise, cu cea adevărată, pe Iosif. Vreo şaptezeci
de ani, bine însemnaţi, nu de socotirea lor atentă dar de acţiunea
lor obiectivă, trecuseră peste acest trup, şi îi provocaseră
desfigurările, mişcătoare şi respingătoare, ale vîrstei, ce făceau
atît de penibilă expunerea goliciunii sale. Tinereţea îşi arată,
bucuroasă şi senină, goliciunea; ea are conştiinţa împăcată a
frumuseţii sale. Bătrîneţea se învăluie într-o pudoare demnă şi
ştie de ce. Acest piept înroşit de dogoarea soarelui, plin de peri
albi şi întrucîtva feminizat, cum se întîmplă la cei în vîrstă, braţele
şi pulpele sleite, cărnurile lăsate ale burţii, constituiau un
spectacol greu de răbdat pentru oricine, în afară tocmai de
Eliezer, care îl considera cu calm şi nu ridica obiecţii împotriva lui,
deoarece nu voia să tulbure manifestarea stăpînului său.

Şi mai puţin era el omul care să-l împiedice pe Iacob de la

celelalte măsuri ale sale, ce nu le depăşeau pe cele uzuale la
doliile mari: îndeosebi de a şedea pe grămada de gunoi şi de a se
mînji, mereu iarăşi, cu cenuşă, care se amesteca cu sudoarea şi
lacrimile. Aceste acţiuni trebuiau încuviinţate şi Eliezer căută doar
să ridice peste locul penitenţei un umbrar improvizat, pentru ca,
în ceasurile amiezii, soarele de Tammuz să nu-l încingă prea rău.
Totuşi, figura jalnică a lui Iacob — cu gura deschisă, falca atîrnînd
în barbă şi ochii ce se roteau mereu spre cer din necuprinsele
prăpăstii ale durerii — era roşie de fierbinţeală şi nenorocire, şi el
însuşi o constata, în felul acelor oameni, în mod conştient
sensibili, preocupaţi de stările lor şi care ar socoti că acestea ar fi
cumva nedreptăţite, dacă nu le-ar exprima în cuvinte.

— Mi-e faţa tare roşie şi umflată de plîns, spunea el cu

vocea tremurătoare. Şed plîngînd, plecat adînc, pe faţă mi se
preling lacrimile.

Deosebeai imediat că acestea nu erau cuvintele sale proprii.

Şi Noe ar fi folosit, după cum spun vechile cînturi, cînd cu Potopul,
vorbe ca acestea sau altele asemănătoare, iar Iacob şi le însuşea.
Doar este bine, lesnicios şi mîngîietor, că s-au păstrat din primele
timpuri ale încercatei omeniri, şi sînt la îndemînă, îmbinări de
cuvinte de jale ce se potrivesc şi pentru prezentul mai tîrziu, de
parcă ar fi croite pentru el şi fac faţă dureroasei vieţi, atît cît îi pot
cumva face faţă cuvinte, astfel încît aceste îmbinări să poată fi
folosite, iar propria suferinţă să poată fi contopită cu cea
străveche, mereu vie. Într-adevăr, Iacob nu putea aduce mai mare
cinstire nenorocirii sale, decît punînd-o pe acelaşi plan cu marele
Potop şi folosind pentru ea cuvinte ce fuseseră scornite pentru
acela.

Disperarea lui se exprima deseori în formulări mai mult sau

mai puţin consacrate. În special bocetul mereu repetat „Un animal
sălbatic l-a sfîrtecat, o fiară l-a sfîşiat“, suna oarecum a formulare
preluată, ceea ce nu îndreptăţeşte pe nimeni să creadă că
aceasta îi diminuase, cît de cît, spontaneitatea. Vai, în ciuda
tuturor formulărilor preluate, aceasta nu lipsea.

— Mielul şi oaia mamă au fost înjunghiate! îşi continua

Iacob, îngînat, bocetul, legănîndu-şi trupul înainte şi înapoi şi
plîngînd amarnic. Întîi mama, iar apoi şi mielul! Oaia mamă a
părăsit mielul, cînd numai un drum peste cîmp ne despărţea de
lan; acum şi mielul s-a rătăcit şi s-a pierdut! Nu, nu, nu, nu! Este
prea mult! Prea mult! Vai! Vai! Răsună tînguirea pentru fiul iubit.
Pentru mlădiţa ce a fost smulsă cu rădăcina, pentru nădejdea
mea, ce a fost smulsă ca un răsad — tînguire! Damu al meu,
copilul meu! Lumea morţilor a devenit casa lui. Pîine n-oi mai
mînca, apă n-oi mai bea. Sfîşiat este Iosif, sfîşiat...

Eliezer, care îi ştergea din cînd în cînd faţa cu cîrpă muiată în

apă, participa la tînguirile lui, în măsura în care ele se menţineau
astfel, în cadrul formulărilor clasice sau preluate, ori se apropiau
de acestea, ţinînd isonul, murmurînd sau intonînd cu jumătate de
glas exclamaţii mereu repetate ca:„Jelesc! Jelesc!“ de pildă sau:
„Sfîşiat! Sfîşiat!“ Dealtfel, ore întregi bocea toată curtea, şi ar fi
făcut-o chiar şi dacă doliul pentru pieirea drăguţului fiu al casei ar
fi fost mai puţin sincer. „Hoi ahi! Hoi adon! Vai, ne-a pierit fratele!
Vai, ne-a pierit stăpînul!“ se auzea răsunînd corul bocetelor pînă
dincoace, la Iacob şi Eliezer, şi mai auzeau de acolo, chiar dacă nu
trebuia luat ca atare, şi refuzul de a mai primi hrană şi băutură,
căci răsadul a fost smuls şi vîntul pustiei usucă ce-a fost verde.
 Este bun obiceiul, binefăcătoare orînduirea prin prescripţii a
bucuriei şi a jalei, ca nu cumva, acestea, degenerînd sălbatic, să
depăşească limitele, căzînd în excese, ci să le fie pregătită o albie
bine croită, prin care fluviul sentimentelor să se poată scurge. Şi
Iacob resimţea binefacerea şi utilitatea unor datini obligatorii, dar
nepotul lui Avraam era un spirit prea spontan, iar sentimentul
general era legat în mod prea viu la el cu gîndurile personale, ca
să poată afla satisfacţie în monotonie. El vorbea şi bocea şi liber,
în afara formulărilor tradiţionale, iar Eliezer îi ştergea faţa şi în
timpul acestor jelanii, adăugind cîteodată un cuvînt de liniştitoare
încuviinţare sau vreo obiecţie, cu rol de avertisment.

— De ce mi-a fost teamă, începu iar Iacob cu vocea lui

sleită de suferinţă, pe jumătate sugrumată şi mai ascuţită, m-a
lovit, şi ce m-a îngrijorat, s-a întîmplat! Înţelegi asta, Eliezer? O
poţi pricepe? Nu, nu, nu, nu, asta nu este de priceput, să se
întîmple cu adevărat ceea ce ţi-a fost teamă. Dacă nu mi-ar fi fost
grijă şi nenorocirea s-ar fi prăvălit pe neaşteptate, aş crede-o; aş
spune către inima mea: Ai fost nechibzuită şi n-ai prevenit
nenorocirea, deoarece nu ţi-ai aţintit privirea asupra ei, s-o
opreşti. Iată, este de crezut că nu te-ai aşteptat la asta. Dar să
vină nenorocirea presimţită şi să nu se sfiască să vină totuşi, asta
este o grozăvie în ochii mei şi împotriva învoielii încheiate.

— Nu poate fi vorba de învoială în ce priveşte încercările,

răspunse Eliezer.

— Nu, nimic după lege. Dar pentru sentimentul omului,

care-şi are şi el raţiunea şi indignarea sa! Căci pentru ce i-a fost
dată acestuia teama şi grija prevenitoare, dacă nu ca să conjure
răul şi, însuşindu-şi încă de timpuriu gîndurile rele ale destinului,
omul să le gîndească? Asta supără desigur destinul, dar se şi
ruşinează şi spune în sinea lui: „Mai sînt oare astea gîndurile
mele? Sînt gîndurile omului, eu nu le mai vreau!“ Dar ce se va
face omul, dacă prevederea nu mai valorează nimic şi se teme
degeaba, adică pe drept? Ori, cum să mai trăiască un om, dacă nu
se mai poate încrede că lucrurile se vor întîmpla altminteri decît şi
le închipuie.

— Dumnezeu este liber, spuse Eliezer.

Iacob strînse buzele. Ridică ciobul ce-l lăsase să-i cadă din
mînă şi-şi răzui iarăşi buboaiele simbolice. În alt fel nu reacţiona,
deocamdată, la numele Domnului. Continuă:

— Cum mi-a fost grijă şi cît m-am temut, că un animal

sălbatic al tufişurilor ar putea cîndva să-l atace pe copil şi să-i
facă vreun rău, şi acceptam să fiu de rîsul oamenilor mei în teama
mea şi nu mi-a păsat ca ei să spună: „Iaca doica bătrînă!“ Şi eram
ridicol, ca un om care se vaită mereu: „Sînt bolnav, sînt bolnav de
moarte!“ dar arată bine şi nu moare, şi nimeni nu o ia în serios şi,
pînă la urmă, nici el. Şi iată că îl găsesc mort şi se căiesc de
batjocură şi zic: „Uite că n-a fost nebun“. Îl mai poate mulţumi pe
om ruşinea lor? — Nu, căci este mort. Şi mai bine ar fi fost nebun
înaintea lor şi a sa însuşi, decît să fie justificat într-un mod care să
nu-i mai fie nicicum de folos. Iată că şed aici în gunoi, faţa mi-e
aprinsă şi umflată de plîns şi peste ea lacrimile curg, amestecate
cu cenuşă. Mă pot bucura de ele, pentru că s-a împlinit ce m-am
temut? Nu, căci s-a împlinit. Sînt mort, căci Iosif este mort, sfîşiat,
sfîşiat...

Uite, Eliezere, ia şi priveşte: astea sînt zdrenţele din vălul cu

chipuri! Pe acesta l-am ridicat de pe cea mai iubită, cea
adevărată, în iatacul nunţii şi i-am dăruit floarea sufletului meu.
Dar, prin viclenia lui Laban, fusese cea neadevărată şi sufletul
meu a fost batjocorit şi am suferit multă vreme — pînă ce cea
adevărată mi-a dăruit, în dureri cumplite, băiatul, pe Dumuzi, care
era totul pentru mine — acum şi acesta mi-a fost sfîşiat şi a fost
ucisă bucuria ochilor mei. Este de închipuit aşa ceva? Pot primi
ima ca asta? Nu, nu, nu, nu, pretind să nu mai trăiesc. Doresc să-
mi fie sufletul spînzurat şi date morţii aceste mădulare!

— Nu păcătui, Israele!
 — Vai, Eliezere, învaţă-mă tu frica de Dumnezeu şi să mă
închin nemărginitei sale puteri! El cere plata pentru nume şi
Binecuvîntare şi plînsul amarnic al lui Esau, o plată grea! El
hotărăşte preţul, după bunul său plac şi-l sporeşte fără milă. Nu s-
a tocmit cu mine şi nu m-a lăsat să rup din preţ, dacă era prea
mult pentru mine. El ia ce pot plăti după părerea sa, şi vrea să
ştie, mai bine decît mine, ce-mi poate sufletul. Pot oare să mă
judec cu el, de la egal la egal? Eu şed în cenuşă şi mă răzuiesc —
ce vrea mai mult? Buzele mele spun: „Ce face Domnul este bine
făcut“. Să se mulţumească cu ce spun buzele! Ce gîndesc în inima
mea mă priveşte.

— Dar el citeşte şi în inimă.

— Asta nu-i vina mea. El a făcut-o aşa, încît, vede şi inima,

nu eu. Era mai bine să lase omului un refugiu în faţa
atotputerniciei, ca să poată murmura împotriva a ceea ce nu
poate fi primit şi să-şi poată face gîndurile lui despre dreptate.
Inima aceasta a fost locul lui de refugiu şi cortul lui de plăceri.
Dacă venea în ospeţie, îl găsea frumos împodobit şi măturat
curat, şi-i era pregătit locul de cinste. Acum în inima aceasta, nu
mai e decît cenuşă amestecată cu lacrimi şi cu gunoiul mizeriei.
Să-mi ocolească inima, ca să nu se murdărească, şi să se
mulţumească cu ce spun buzele mele.

— Dacă ai vrea să nu păcătuieşti, Iacob ben Isaac!

— Nu treiera vorbe, argat bătrîn, că nu sînt decît paie

goale. De mine ai grijă şi nu de Dumnezeu, el este prea mare şi-şi
rîde de grija ta, eu însă nu sînt decît un morman de jale. Nu-mi da
sfaturi din afară, ci vorbeşte-mi ca din sufletul meu, altceva nu
rabd. Ştii şi ai înţeles că Iosif s-a prăpădit şi că nu se va mai
întoarce la mine, niciodată, niciodată? Numai gîndindu-te la asta,
îmi poţi vorbi ca din sufletul meu şi nu vei treiera paie. Cu gura
mea i-am poruncit să plece la drum şi i-am spus: Te du la Sihem şi
te închină fraţilor tăi, ca să se întoarcă acasă şi Israel să nu
rămînă ca un copac fără crengi. Asta i-am impus lui şi mi-am
impus mie, şi am fost aspru cu noi, zicînd să călătorească singur,
fără argaţi; căci am recunoscut prostia lui drept prostia mea şi nu
mi-am ascuns ce ştia Dumnezeu. Dumnezeu însă mi-a ascuns ce
ştia el, căci el mi-a insuflat să-i poruncesc copilului: Te du! şi mi-a
tăinuit ce ştia şi sălbaticele lui intenţii. Iată fidelitatea
atotputernicului Dumnezeu, aşa resplăteşte sinceritatea cu
sinceritate!

— Păzeşte-ţi cel puţin buzele, fiu al celei adevărate!

— Buzele mele îmi sînt croite să scuip ce nu pot înghiţi. Nu

vorbi din afară, Eliezere, ci dinăuntru! Ce-şi închipuie Dumnezeu,
dacă mă împovărează de îmi dau ochii peste cap şi-mi pierd
minţile, pentru că e prea mult pentru mine? Am eu puterea
pietrelor, este carnea mea de bronz? Dacă măcar m-ar fi făcut din
bronz, în înţelepciunea sa, aşa însă încercarea asta nu-i de mine...
Copilul meu, Damu al meu! Domnul l-a dat, tot Domnul l-a luat —
măcar de nu l-ar fi dat dintîi sau să nu mă fi lăsat pe mine să ies
din burta mamii şi să nu fi fost chiar nimic! Ce trebuie gîndit,
Eliezere, cui trebuie să te rogi, cum să te zvîrcoleşti în mizeria ta?
Dacă n-aş exista, n-aş şti nimic şi n-ar fi nimic. Deoarece însă
exist, tot este mai bine că Iosif s-a prăpădit, decît să nu fi existat
nicicînd, căci aşa tot îmi rămâne ceva, jalea mea pentru el. Vai!
Dumnezeu a avut grijă să nu poţi fi împotriva lui şi spunînd nu, să
spui da. Da, El l-a dat bătrîneţii mele, numele lui fie lăudat din
inimă pentru asta! El l-a lucrat cu mîinile sale şi l-a făcut
fermecător. L-a muls ca laptele şi i-a clădit bine oasele, l-a
îmbrăcat cu carne şi piele, şi a turnat vrajă peste el, aşa încît m-a
apucat de loburile urechilor şi a zis: „Tăticule, dă-mi-l!“ Şi i l-am
dat, că nu eram nici de bronz, nici de piatră. Cînd l-am chemat
pentru călătorie şi i-am spus ce-i ceream., a strigat: „Aicea sînt!“
şi a lovit pămîntul cu călcîiele, — cînd mă gîndesc la asta mă
podideşte plînsul! Căci tot atît de bine aş fi putut să-l încarc cu
lemne pentru jertfa focului şi să-l iau de mînă şi să duc eu focul şi
cuţitul. Oh! Eliezere, am mărturisit înaintea Domnului şi am
recunoscut, umil şi sincer, că eu asta n-aş fi putut. Îţi închipui că
el a primit cu bunăvoinţă umilinţa mea şi i-a fost milă de
mărturisirea mea? Nu, ci a fornăit furios de ea şi a spus: „Ce nu
poţi face tu, să se întîmple, şi chiar de nu poţi să-l dai, îl iau“. Ăsta
este Dumnezeu!

Uită-te aici: zdrenţele vălului, scorţoase de sînge. Este

sîngele vinelor sale, pe care fiara i le-a sfîşiat odată cu carnea.
Oh! grozăvie, grozăvie! Oh, păcatul Domnului! Oh! nelegiuire,
sălbatică, oarbă, fără de raţiune!... Prea mult i-am cerut copilului,
Eliezere, prea mult! A greşit drumul în cîmp şi s-a rătăcit în pustie,
— atunci I-a atacat fiara şi l-a doborît să-l mănînce, fără să-i pese
de groaza lui. Poate că a strigat după mine, poate după mama lui,
care a murit, cînd el mai era mic. Nu l-a auzit nimeni, a avut
Dumnezeu grijă. Crezi, oare, că a fost un leu care l-a doborît sau
un porc mistreţ, care să-l fi atacat, cu perii zburliţi şi să-l fi sfîşiat
cu colţii...

Se înfioră, amuţi şi căzu pe gînduri. Vrînd-nevrînd, „porc

mistreţ“ provoca asociaţii de idei care ridicau tragedia unică, ce-i
sfîşiase inima, într-o lume superioară, străveche şi exemplară,
ciclică şi veşnică, transpunînd-o oarecum printre stele. Vierul,
masculul furios, era Set, ucigaşul zeului, era Roşul, era Esau, pe
care, el Iacob, ştiuse, în chip nemaipomenit, să-l înduplece, cînd
plînsese la picioarele lui Elifaz, care însă, supunîndu-se
străvechilor tipare, pe drept îşi sfîrteca fratele, şi chiar acesta s-ar
putea să se ivească aici, pe ipămînt, sfîrtecat şi împărţit în zece.
În acea clipă, o presimţire vagă, un fel de bănuială sugerată de
tradiţie, vru să se ridice în conştiinţa lui Iacob, din adîncul unde
zăcuse încă de la primirea sîngeroaselor rămăşiţe: întunecata
presupunere cine ar fi putut fi blestematul vier ce l-a sfîșiat pe
Iosif. El o lăsă însă să recadă iarăşi in întuneric, înainte să fi ajuns
la suprafaţă, ba chiar mai ajută şi el, să fie înăbuşită. Apare destul
de ciudat că n-a vrut să ştie şi s-a apărat de această ipoteză, care
ar fi fost o recunoaştere a celor cereşti în cele pămînteşti; pentru
că bănuiala în privinţa vinii, dacă ar fi acceptat-o, s-ar fi întors
împotriva sa însuşi. Curajul lui, dragostea sa de adevăr ajunseseră
să se recunoască solidar responsabile cu Iosif şi de aceea îşi
asumase trimiterea lui în călătorie. Dar să recunoască partea sa
de vină în pieirea copilului, care ar fi rezultat neapărat dintr-o
bănuială ce cădea asupra fratelui, a fraţilor, pînă acolo nu mai
ajungeau, de iertat slăbiciune, curajul lui, dragostea sa de adevăr.
Să recunoască precum că el fusese marele vier, care-l ucisese pe
Iosif cu dragostea sa nebună, beată de vanitatea sentimentului,
asta, socotea în sinea sa, ar fi să i se ceară prea mult şi nu vru să
ştie de această vină, în amara lui durere. Şi totuşi insuportabila
amărăciune a durerii provenea tocmai din această bănuială
neacceptată şi împinsă în întuneric, după cum şi pornirea spre
manifestări stridente ale mizeriei sale înaintea Domnului erau de
atribuit îndeosebi acestei bănuieli.

Dumnezeu, însă, îl preocupa pe Iacob, El era cauza tuturor

celor ce se întîmplau, spre El se aţinteau ochii lui meditativi,
plînşi, disperaţi. Leu sau porc mistreţ — o voise, o permisese, cu
un cuvînt, Dumnezeu făcuse grozăvia, şi Iacob încerca o anumită
satisfacţie, cunoscută omului, că disperarea îi îngăduia să se
înfrunte cu Domnul — de fapt, o poziţie mai ridicată, ce se afla
într-o contradicţie ciudată cu extrema umilire în goliciune şi
cenuşă. Însă această umilire era oricum necesară. Iacob îşi răzuia
mizeria — în schimb spunea ce-i venea la gură şi nu-şi ferea
buzele.

— Ăsta este Dumnezeu! repetă el, subliniindu-şi înfiorarea.

Domnul nu m-a întrebat, Eliezere, şi nu mi-a poruncit, ca să mă
încerce: „Adu-mi în jertfă fiul pe care îl iubeşti!“ Poate că aş fi fost
mai tare decît crezusem în umila mea aşteptare şi aş fi dus copilul
la muntele Moria, cu toate întrebările lui, anume, unde este oaia
de jertfă; poate aş fi putut auzi cerinţa Domnului fără să cad
leşinat şi aş fi putut ridica asupra lui Isaac cuţitul, avînd încredere
că va apărea berbecul — doar încercarea ar fi fost esenţialul! Dar
n-a fost aşa, Eliezere, nu aşa! Nici nu m-a socotit măcar demn să
mă pună la încercare. Ci, în temeiul recunoaşterii mele cinstite, că
nu sînt fără de vină în cearta dintre fraţi, îmi momeşte fiul de
lîngă inima mea şi mi-l rătăceşte, să-l poată ataca leul şi un
mistreţ să-şi înfigă colţii în carnea lui şi să-i rîme maţele cu rîtul.
Fiara asta înfulecă orice, trebuie să ştii. Şi pe el l-a mîncat. Le-a
mai dus bucăţi şi puilor lui în vizuină, godacilor de misterţ. Se
poate oare închipui şi înghiţi aşa ceva? Nu, aşa ceva nu se poate
înghiţi! Eu scuip asta, o borăsc. Uite aici e. N-are decît Dumnezeu
să facă ce vrea cu ea, nu-i pentru mine.

— Vino-ţi în minţi, Israele!

— Nu, mi-am pierdut minţile, vătaf al meu. Dumnezeu mi

le-a luat, ascultă acum cuvintele mele. El este creatorul meu, o
ştiu. El m-a muls ca laptele şi m-a pus să mă prind, ca brînza, o
recunosc. Dar ce-i cu El, şi cum ar rămîne El fără noi, străbunii
mei şi cu mine? Îi e scurtă memoria? A uitat el chinul şi truda
omului de dragul lui, şi cum Avram l-a descoperit şi l-a scornit cu
gîndul, astfel că a putut să-şi sărute degetele şi să strige: „În
sfîrşit, sînt numit Domnul şi Preaînaltul!“ întreb : A uitat oare de
Alianţă, că mă striveşte între măsele şi se poartă de parcă i-aş fi
duşman? Care este nelegiuirea şi încălcarea mea? Să mi-o arate!
Am jertfit eu oare Baalilor de prin partea locului ori am aruncat
sărutări stelelor? N-a fost nici o fărădelege în mine şi rugăciunea
mea a fost curată. De ce sînt supus silniciei, în loc de dreptate?
Dacă e pe aşa, să mă zdrobească pe loc cu bunul său plac şi să
mă zvîrle în groapă, căci îi este uşor s-o facă şi fără dreptate, şi eu
nu mai vreau să trăiesc, dacă silnicia hotărăşte. Îşi bate oare joc
de spiritul uman, că-i ucide, din trufie, pe cei cuvioşi împreună cu
cei răi? Dar unde ar fi, iarăşi, fără spiritul uman? Eliezere, Alianţa
este ruptă! Nu mă întreba de ce, că ar trebui să-ţi dau un răspuns
trist. Dumnezeu n-a ţinut pasul — oare mă înţelegi? Dumnezeu şi
omul s-au ales unul pe altul şi au încheiat Alianţa, ca să se
împlinească unul într-altul, drept ceea ce sînt şi să se sfinţească
unul în altul. Dacă omul însă a devenit gingaş şi frumos întru
Domnul, cu un suflet plin de cuviinţă, iar Dumnezeu îi pretinde o
grozăvie a pustiei, pe care n-o poate primi, ci trebuie să o scuipe
afară şi să spună: „Asta nu-i de mine“ — atunci se dovedeşte,
Eliezere, că Dumnezeu n-a ţinut pasul în procesul de sfinţire, ci a
rămas în urmă şi mai e un demon.

Eliezer era, bineînţeles înspăimîntat de asemenea cuvinte,

se ruga către cer să afle îndurare pentru stăpînul său, cu totul
ieşit din fire, şi-l mustră straşnic.

— Vorbeşti anapoda lucruri de nerostit spuse el, că nu poţi

sta să le asculţi, şi te înfrunţi cu Domnul împotriva oricărei
cuviinţe. Asta îţi spun ţie eu, care, datorită ajutorului lui
Dumnezeu, i-am înfrînt, cu Avram, pe regii răsăritului, şi căruia,
cînd am fost în peţit, pămîntul i-a sărit în întîmpinare. Căci tu îl
faci pe Dumnezeu un demon sălbatic şi te socoţi frumos şi gingaş
faţă de el, dar din cuvintele tale urcă sălbăticia pustiei şi tu pierzi
mila ce o trezeşte marea ta durere, abuzînd de ea şi permiţîndu-ţi,
în temeiul ei, libertăţi înfricoşătoare. Vrei să hotăreşti tu ce este
drept şi nedrept şi să judeci pe Cel care nu l-a creat numai pe
Behemot, a cărui coadă se ridică de parcă ar fi un cedru, şi pe
Leviatan, cel cu dinţi cumpliţi jur împrejur şi solzi ca scuturile de
bronz, ci l-a creat şi pe Orion, constelaţia cu şapte stele, şi zorile,
şi viespile, şi şerpii şi furtuna de nisip — Abubu? Nu ţi-a dat El ţie
Binecuvîntarea lui Isaac înaintea lui Esau, cel cu puţin mai în
vîrstă, şi ţi-a adeverit în chip strălucit făgăduiala sa la Bet-el, în
visul cu scara? Asta ai acceptat şi n-ai găsit nimic de obiectat
acestui procedeu, din punctul de vedere al spiritului uman frumos
şi gingaş, căci era pe placul tău. Nu te-a făcut, oare, gras şi bogat
în casa lui Laban şi nu ţi-a deschis prăfuitele zăvoare, de ai putut
pleca cu tot ce era al tău, iar Laban a fost ca un miel înaintea ta
pe muntele Galaad? Acum, însă, că ţi s-a întîmplat o nenorocire,
una din cele mai grele, asta n-o neagă nimeni, te împotriveşti,
stăpîne, şi zvîrli ca un măgar încăpăţînat, le răstorni pe toate în
chip dezmăţat şi spui: „Dumnezeu a rămas în urmă în ce priveşte
cuviinţa“. Oare eşti fără păcat, tu ce eşti din carne, şi este chiar
atît de sigur că te-ai purtat cu dreptate toată viaţa ta? Vrei să
înţelegi ce este prea înalt pentru tine şi să pătrunzi viaţa cu
tainele ei, că treci peste toate cu cuvîntul tău de om şi spui :
„Asta nu-i de mine şi eu sînt mai sfînt de cît Dumnezeu?“ Într-
adevăr, astea n-ar fi trebuit să mi le audă urechile, oh! fiu al celei
adevărate!

— Da, tu, Eliezere! îi răspunse Iacob batjocoritor. Tu eşti

cel sincer şi poţi să rămîi aşa! Tu ai înfulecat înţelepciunea cu
linguroiul şi-ţi iese prin piele, ca sudoarea, prin toţi porii. Este într-
adevăr convingător cum mă cerţi şi cum dai a înţelege că tu i-ai fi
alungat pe regi, împreună cu Avram, ceea ce este de-a dreptul cu
neputinţă; căci stînd şi judecind drept, eşti fratele meu după tată,
făcut cu o slujnică, născut la Dimaşchi şi l-ai văzut pe Avraam
cu ochii la fel de puţin ca mine. Iaca ce fac, în mizeria mea,
cu încurajarea ta! Am fost curat, dar Dumnezeu m-a tras prin
scîrnă, mînjindu-mă tot, şi cei ce au păţit aşa ceva ţin cu raţiunea,
căci n-au ce face cu înfrumuseţări cuvioase, ci lasă adevărul să
umble gol. Şi faptul că pămîntul ţi-ar fi sărit în întîmpinare îl pun,
aşa-zicînd, la îndoială. Totul s-a sfîrşit.

— lacobe, Iacobe, ce faci! Nimiceşti lumea în îngîmfarea

amărăciunii tale, o farămi în bucăţi şi le arunci în capul celui ce
te mustră. Căci nu vreau să spun, chiar anume, cui le arunci în
cap. Oare eşti tu primul pe care-l loveşte nenorocirea, şi nu e cu
nici un chip îngăduit să te lovească pe tine, că îţi umfli burta eu
huliri şi te împotriveşti şi te repezi, cu capul înainte, împotriva lui
Dumnezeu? Crezi cumva, că de dragul tău vor fi mutaţi munţii şi
apa va curge la deal? Îmi pare că vrei să plezneşti aici, pe loc, de
răutate, tu care spui că Dumnezeu este necredincios şi-l faci
nedrept pe Preaînaltul!
 — Taci, Eliezere, te rog nu vorbi atît de strîmb înaintea
mea, suferinţa m-a făcut simţitor şi nu mai pot răbda! A trebuit
oare să dea Dumnezeu pe propriul său fiu, să ajungă hrană
porcilor şi godacilor în culcuşul lor, ori eu? De ce, deci, îl mîngîi pe
el şi-i ţii partea, în loc să mi-o ţii mie? Măcar pricepi, ce vreau să
spun? Nimic nu pricepi şi vrei să-l aperi pe Dumnezeu cu vorba!
Ah, tu apărător al lui Dumnezeu, el o să-ţi răsplătească purtarea şi
va preţui tare mult că îl aperi şi-i preamăreşti, cu viclenie, faptele,
pentru că este Dumnezeu. Ce cred însă eu, este că-ţi va da peste
bot. Căci vrei să vorbeşti pe nedrept pentru el şi să-l înşeli, cum
înşeli un om, şi j udeci părtinitor. Făţarnicule, te va primi prost,
dacă îi ţii partea în felul acesta, de dragul lui, şi-ţi împlineşti
slugarnic treaba, cînd ce mi-a făcut el este strigător la cer şi l-a
zvîrlit pe Iosif porcilor. Ce vorbeşti tu, aş putea vorbi şi eu, şi nu
sînt mai prost decît tine, gîndeşte-te la asta, înainte să treieri
vorbe goale. Dar eu vorbesc altfel — şi îi sînt mai aproape decît
tine. Căci Dumnezeu trebuie apărat împotriva apărătorilor lui şi
păzit de cei ce îi găsesc îndreptăţiri. Crezi oare cumva că-i un om,
chiar dacă nespus de puternic, şi trebuie, deci, să-i iei lui partea
împotriva mea, viermele? Dacă-l numeşti A-tot-mare, spui vorbe
goale, dacă nu ştii că Dumnezeu este şi deasupra lui Dumnezeu,
veşnic deasupra sa însuşi, şi te va pedepsi de acolo sus, unde El
este salvarea şi nădejdea mea, şi unde tu nu eşti, dacă judeci
între mine şi El, ţinînd seamă doar cine sîntem.

— Noi sîntem deopotrivă carne proastă şi supuşi păcatului,

răspunse Eliezer calm. Fiecare trebuie să ţină cu Dumnezeu, atît
cît se pricepe şi pînă unde ajunge, căci nimeni nu poate să-l
atingă. Pesemne că amîndoi am vorbit cu păcat. Vino însă acum,
dragă stăpîne, şi intră în casa ta, căci e prea destul cu doliul cel
mai mare. Faţa îţi e toată umflată de căldura de pe acest sălaş al
cioburilor şi eşti prea simţitor şi gingaş pentru asemenea trepte
ale jalei.
 — De la plîns! spuse Iacob. De la plîns pentru cel iubit îmi
este faţa roşie ca focul şi umflată.

Dar tot merse cu Eliezer şi se lăsă dus în cort. Nici pe el nu-l

mai frămînta gunoiul, goliciunea şi răzuitul, căci ele nu trebuiseră
să-i slujească decît ca să se poată înfrunta zdravăn cu Dumnezeu.

Încercările lui Iacob

Măcar se înfăşură într-o pînză de sac, după primele trei zile,

şi începu o viaţă ceva mai puţin descumpănită de suferinţă, astfel
încît fiii, cînd se întoarseră, nu-l mai găsiră în starea sa extremă.
Ei însă mai întîrziau, şi cine purta doliul şi jelea cu el, cine îl
sprijinea şi-l mîngîia, erau deocamdată femeile lor, în măsura în
care locuiau la curte (căci copila lui Şua, nevasta lui Iuda, nu era
acolo), precum şi Zilpa şi Bilha şi, de asemenea Beniamin,
mititelul, cu care plîngea mult, ţinîndu-l strîns în braţe. Nu-l iubea
pe prîslea nici pe departe ca pe Iosif şi niciodată privirea sa nu
putuse ascunde o posomorîre, cînd stăruia asupra lui, căci din
pricina acestuia murise Rahila. Acum, însă, îl strîngea cu putere la
piept, îi zicea Benoni, de dragul mamei, şi îi jura că nu-l va trimite
nicicînd în călătorie, nici singur, nici cu însoţitori de pază;
totdeauna, cît ar fi de mare, chiar ca bărbat însurat, va trebui să
rămînă aici, sub ochii tatălui, îngrijit şi păzit, şi să nu se abată nici
cu un pas de la drumul cel mai sigur, căci pe lumea asta nu te
poţi încrede în nimeni şi nimic.

Beniamin acceptă aceste asigurări, deşi îl cam nelinişteau.

Se gîndea la plimbările sale cu Iosif în crîngul lui Adonai, şi gîndul
că dragul, frumosul, nu va mai sări niciodată împreună cu el şi nici
nu-i va mai zvînta mîna, cînd asuda, că nu-i va mai povesti
niciodată mari visuri cereşti şi nu-l va mai face să fie mîndru, el,
băieţaşul, de încrederea arătată inteligenţei sale — gîndul acesta
îi smulgea lacrimi amare. De fapt, însă, nu era în stare să
realizeze cu adevărat în mintea sa ceea ce i se explica despre
Iosif, că nu s-ar mai întoarce, că n-ar mai fi deloc şi că ar fi mort şi
nu o credea, în ciuda semnului, de a cărui prezenţă cumplită tatăl
nu se despărţea niciodată. Neputinţa firească de a crede în
moarte este negarea unei negaţii şi merită un semn pozitiv. Ea
este credinţă neajutorată, căci orice credinţă este neajutorată şi
puternică prin neajutorarea ei. În ce-l privea pe Beniamin, acesta
îşi îmbrăca speranţa de neînfrînt în ideea vreunei răpiri. „Se va
întoarce“, zicea el, mîngîindu-l pe bătrîn, „sau va trimite după noi,
să-l urmăm.“ Iacob, însă, nu era un copil, ci încărcat cu istoriile
vieţii, şi fusese prea amarnic încercat de nemiloasa realitate a
morţii, ca să mai poată avea pentru consolările lui Benoni altceva
decît un zîmbet melancolic. În adîncul lui, însă, şi el era cu totul
neînstare să aprobe negaţia, iar încercările sale de a o respinge şi
de a evita nevoia de împăcare şi cu una şi cu alta, cu realitatea şi
cu imposibilitatea ei, cu această contradicţie inumană, erau atît
de excesive, încît în vremea noastră ar fi trebuit să se vorbească
de tulburare mintală. La el acasă, bineînţeles, că asta se numea a
merge prea departe; Eliezer însă avea multe necazuri cu planurile
şi speculaţiile disperate scornite de lacob.

Tradiţia a păstrat ştirea că la toate vorbele bune ce îi erau

adresate, lacob avea un singur răspuns: „Voi pogorî cu jale în
groapă după fiul meu“. Atunci, şi mai tîrziu, acestea au fost
înţelese în sensul că n-ar mai dori să trăiască, ci ar vrea şi el să
moară şi să se reunească cu fiul în moarte — ţinînd seamă şi de
tînguirea repetată că prea ar fi trist şi crud ca un om cărunt să
trebuiască să-şi culce capul pentru moarte pe asemenea
suferinţă, în orice caz, cuvintele erau aşa potrivite, să fie astfel
înţelese. Eliezer însă le auzea altfel şi mai amănunţit. Oricît de
absurd ar suna: lacob era muncit de gîndui de a coborî în groapă,
adică la cel mort, şi de a-l readuce pe Iosif.
 Ideea fusese cu atît mai absurdă, cu cît doar mama- soţie
fusese cea care se pornise cîndva să-l libereze pe adevăratul fiu
din închisoarea celuilalt tărîm şi să-l redea pămîntului părăsit — şi
nu tatăl. Dar în bietul cap al lui lacob se făceau cele mai
îndrăzneţe echivalări, iar tendinţa sa de a nu da prea mare
importanţă sexului, de a-l trata în gîndurile lui cu libertate, nu era
nouă. Între ochii lui Iosif şi ai Rahilei nu ştiuse niciodată să facă o
deosebire netă. Erau doar într-adevăr chiar aceeaşi ochi şi pe
vremuri buzele lui sorbiseră de sub ei lacrimile nerăbdării. În
moarte i se contopiră cu totul într-o singură pereche de ochi —
chipurile dragi înseşi se contopiră într-o imagine bisexuală a
dorului, iar acesta fu astfel bărbătesc-femeiesc-suprasexual, ca
tot ce era mai înalt, ca Dumnezeu însuşi. Deoarece însă era dorul
lui lacob, şi el era al dorului, şi lacob deci era de această natură —
concluzie cu care simţirea sa concorda de mult. De la plecarea
Rahilei dintre cei vii, el îi fusese lui Iosif şi mamă şi tată; el
preluase faţă de fiu şi rolul ei, ba chiar acesta precumpănea în
felul lui de a-l iubi, şi asimilarea lui losif cu Rahila îşi află
completarea în asimilarea lui cu cea dispărută. Dubiul nu poate fi
iubit deplin decît cu o dublă iubire; face apel la elementul
bărbătesc, în măsura în care este feminin, la cel feminin, în
măsura în care este bărbătesc. Un sentiment patern care vede
totodată în obiectul său fiul şi iubita, în care se amestecă o
tandreţe ce aparţine mai curînd dragostei materne pentru fiu,
este într-adevăr bărbătesc, în măsura în care se adresează iubitei
în fiu, dar femeiesc, în măsura în care fiul este obiectul ei. Această
stare de suspensie îi uşura lui Iacob cele mai nebune planuri, cu
care îi împuia capul lui Eliezer, privind readucerea lui losif între cei
vii, după exemplul mitic.

— Voi coborî în adîncuri, îl asigură el, la fiul meu. Priveşte-

mă, Eliezere — nu începe de pe acum pieptul meu să ia forme
feminine? La anii mei desigur că natura se egalizează. Femeilor le
creşte barba şi bărbaţilor sînii. Voi găsi calea spre ţara fără
întoarcere, mîine mă pornesc. De ce priveşti nemulţumit? Oare să
nu se poată? Trebuie doar mers mereu spre apus şi trecut fluviul
Hubur, atunci ajungi la cele şapte porţi. Te rog, numai, nu te îndoi!
Nimeni nu l-a iubit mai mult decît mine. Eu vreau să fiu mama.
Vreau să-l găsesc şi să cobor cu el afund de tot, pînă unde
ţîşneşte apa vieţii. Vreau să-l stropesc cu ea şi să-i trag prăfuitele
zăvoare, să se poată întoarce. N-am mai făcut-o odată? Nu mă
pricep eu la păcălire şi la fugă? Mă voi descurca eu cu stăpîna
celuilalt tărîm, cum m-am descurcat cu Laban, şi ea are să-mi mai
spună şi vorbe frumoase! De ce trebuie să te văd cum clatini din
cap?

— Vai, dragă stăpîne, eu îţi încuviinţez cît pot dorinţele şi

socot că la început totul va merge după gîndurile tale. Dar cel
puţin la poarta şaptea va trebui neapărat să se vădească, date
fiind obiceiurile, că tu nu eşti mama...

— Desigur, răspunse Iacob, şi cu toată jalea nu se putu

sustrage cu totul unui zîmbet de satisfacţie. Asta nu poate fi
ocolit. Se va vădi că nu l-am hrănit, ci l-am zămislit... Eliezere,
spuse el, pornit pe alte gânduri care, abătute de la aspectul
matern-feminin, luau o întorsătură spre falie — Eliezere, vreau să-l
zămislesc din nou! Oare să nu fie posibil, să-l mai zămislesc o
dată, întocmai cum a fost, chiar pe acelaşi Iosif şi să-l readuc
astfel de pe tărîmul morţilor? Doar eu, din care se trage el, mai
exist, se poate el să fie pierdut? Cîtă vreme exist eu, nu-l pot da
pierdut! Vreau să-l trezesc din nou şi, zămislindu-l, să redau
pămîntului chipul său!

— Dar Rahila nu mai este, cu care ai făcut lucrarea şi

părţile voastre au trebuit să se unească, ca să se nască băiatul. Şi
chiar dacă ea ar trăi iarăşi şi aţi zămisli din nou, n-ar mai fi ora,
nici poziţia stelelor care l-au trezit la viaţă pe Iosif. Nu pe el l-aţi
chema, nici pe un Beniamin, ci pe un al treilea, pe care încă nu l-a
văzut nici un ochi. Căci nimic nu este de două ori, iar în lumea
asta toate sînt egale în veci numai cu ele însele.
 — Dacă-i aşa, nu este îngăduit să moară şi să se piardă,
Eliezere! Asta nu-i cu putinţă! Ceea ce este unic şi nu are seamăn
nici lîngă, nici după el, şi nici un mare crug nu-l poate readuce, nu
poate fi nimicit şi dat la porci, nu îngădui asta. Este adevărat ce
spui, că a fost nevoie de Rahila pentru zămislirea lui Iosif, şi de
ora aceea mai era nevoie. O ştiam; în mod conştient am provocat
răspunsul tău. Căci zămislitorul este doar instrumentul creaţiei,
orb, şi nu ştie ce face. Cînd l-am zămislit pe Iosif, cea adevărată şi
cu mine, nu l-am zămislit pe el, ci oareceva, şi că, devenit Iosif
asta a făcut-o Dumnezeu. Zămislirea nu este creaţie, ci doar se
scufundă viaţa în viaţă, în oarbă voluptate. El, însă, creează. O, de
s-ar putea scufunda viaţa mea în moarte şi s-o cunoască, să
zămislesc în ea şi să-l trezesc pe Iosif din ea, cum a fost! Asta mă
preocupă şi la asta mă gîndesc cînd spun: vreau să cobor în
adîncuri! O de-aş putea zămisli înapoi, în trecut, şi în ora ce a fost
ora lui! Ce datini dezaprobator din cap? Că n-o pot, ştiu eu şi
singur; că mi-o doresc, însă, pentru asta să nu datini din cap, căci
Dumnezeu le-a potrivit aşa, că eu exist şi Iosif nu, ceea ce este o
contradicţie strigătoare şi care îţi sfîşie inima. Ştii tu ce este asta,
o inimă sfîşiată? Nu, ci baţi doar din buze cînd vorbeşti de asta şi
poate gîndeşti: „Foarte trist“. Mie însă cu adevărat mi-a fost
sfîşiată inima, încît sînt silit să gîndesc împotriva raţiunii şi să
reflectez la ceea ce nu-i cu putinţă.

— Clatin din cap, stăpîne, de milă, căci înfrunţi ceea ce

numeşti o contradicţie: anume că tu exişti şi că fiul tău nu mai
este. Astea două împreună îţi alcătuiesc doliul, pe care l-ai arătat
în cel mai înalt grad şi l-ai vădit trei zile pe grămada de cioburi.
După asta, însă, ar fi mai bine să începi treptat să te resemnezi cu
hotărîrea Domnului, adică să-ţi aduni inima şi să nu mai vorbeşti
lucruri fără rost, de felul : „Eu vreau să-l zămislesc din nou pe
Iosif“. Cînd l-ai zămislit, nu l-ai cunoscut. Căci omul zămisleşte
doar ce nu cunoaşte. Dacă ar vrea să zămislească însă ştiind şi
cunoscînd, asta ar fi creaţie şi omul ar cuteza să vrea să fie
Dumnezeu.
 — Ei, Eliezere, şi ce-i dacă? Nu trebuie oare omul să
cuteze astfel, şi ar mai fi el om, dacă n-ar rîvni mereu să fie ca
Dumnezeu? Tu uiţi, spuse Iacob cu glas scăzut, apropiindu-se de
urechea lui Eliezer, că eu mă pricep în taină la zămislirea vieţii
mai bine decît mulţi bărbaţi, şi că mai ştiu şi căi şi mijloace să
şterg deosebirea dintre zămislire şi creaţie, dacă este nevoie, şi să
las să răzbată niscaiva creaţie în zămislire, cum a aflat Laban,
cînd am făcut oile şi berbecii albi să zămislească peste beţele
cojite şi au fătat miei tărcaţi, spre folosul meu. Caută-mi o femeie,
Eliezere, care să semene cu Rahila la ochi şi mădulare, trebuie să
existe asemenea femei. Vreau să zămislesc cu ea, cu ochii minţii
aţintiţi, nestrămutat şi conştient, asupra chipului lui Iosif. Aşa ea
mi-l va naşte din nou din morţi!

— Ce spui, răspunse Eliezer la fel de încet, îmi face silă şi

mă înfioară, şi vreau să nici n-o fi auzit. Căci îmi pare că nu vine
numai din adîncurile jalei tale, ci din străfunduri şi mai mari. Peste
toate mai eşti şi foarte bătrîn şi în chip demn nici n-ai mai trebui
să te gîndeşti la zămislire, cu atît mai puţin la una care să fie
creaţie, doar asta-i necuviincios în toate privinţele.

— Nu te înşela cu privire la mine, Eliezere! Eu sînt un

moşneag viu şi nu-s încă defel ca îngerii, defel, asta ştiu eu mai
bine. Chiar aş vrea să zămislesc. — Adevărat este, adăugă el
mîhnit, după o scurtă tăcere, că acum, din jale pentru Iosif,
puterea mea de viaţă e vlăguită încît poate că din pricina aceasta
n-aş putea zămisli, cînd tocmai din pricina jalei tare aş vrea. Iaca
vezi ce nepotriviri pune la cale Dumnezeu, care mă sfîşie.

— Văd că jalea ta îţi este pusă paznic să te ferească de

mari nelegiuiri.

lacob sta cufundat în gînduri.

— În acest caz, spuse el tot la urechea argatului, trebuie

înşelat paznicul şi să-i jucăm o festă, ceea ce s-ar putea face uşor,
căci el este totodată şi piedica şi voinţa. Căci trebuie să se poată,
Eliezere, să faci un om fără să-l zămisleşti, dacă eşti împiedicat de
la asta de jale şi suferinţă. Oare Dumnezeu l-a zămislit pe om în
pîntec de femeie? Nu, căci încă nu exista nici una şi este o ruşine
să gîndeşti măcar aşa ceva. Ci l-a făcut cum a vrut, cu mîinile lui,
din lut, şi i-a insuflat pe nas răsuflarea vie, ca să umble. Eliezere,
ascultă-mă, lasă-te înduplecat! Dacă am face un chip de lut, o
momîie din pămînt, ca o păpuşă, lungă de trei coţi şi cu toate
mădularele cum le-a închipuit şi le-a văzut Dumnezeu, cînd l-a
conceput pe om în spirit şi l-a făcut după chipul său. Dumnezeu l-
a văzut şi l-a făcut pe om, pe Adam, căci el este creatorul. Eu însă
îl văd pe Iosif, unicul, aşa cum îl cunosc, şi vreau să-l trezesc la
viaţă cu un dor mult mai puternic decît atunci cînd l-am zămislit şi
nu l-am cunoscut. Şi-ar sta culcată înaintea noastră păpuşa şi s-ar
întinde, momîia, cît e omul de lung, pe spate, cu faţa în sus, spre
cer; noi, însă, am sta la picioarele sale şi am privi la chipu-i de lut.
Ah! bătrîne, inima îmi bate mai puternic şi mai repede, căci ce-ar
fi s-o facem?

— Dacă am face ce, stăpîne? Ce mai scorneşte mîhnirea

ta, lucru nou şi neobişnuit?

— Parcă ştiu eu, vătaful meu, şi parcă o pot spune? Lasă-

te numai înduplecat şi ajută-mă să facem ce nu ştiu încă nici eu!
Dacă însă am da ocol chipului, o dată şi de şapte ori, eu, împrejur
pe dreapta, şi tu, împrejur pe stînga, şi i-am pune o foiţă în gura
lui moartă, o foiţă cu numele Iui Dumnezeu... Eu însă aş
îngenunchea şi aş strînge lutul în braţe şi l-aş săruta cît aş putea
de tare, din adîncul inimii... Iată! strigă el deodată. Eliezere,
priveşte! Trupul se colorează în roşu, ca focul de roşu, este încins,
mă arde, eu însă nu-l dau din braţe, îl ţin strîns şi-l sărut mereu. Şi
deodată se stinge şi apa năvăleşte în trupul de lut, acesta se
umflă şi se moaie de apă, şi iată, îi răsare păr în cap şi unghii îi
cresc la mîini şi la picioare. Atunci îl sărut pentru a treia oară şi-i
insuflu suflarea mea, care este a lui Dumnezeu, şi focul, apa şi
adierea aerului, acestea trei, fac ca cel de-al patrulea, pămîntul,
să se trezească la viaţă şi deschide cu mirare ochii la mine, care l-
am trezit, şi vorbeşte: „Abba! Tată dragă...“

— Toate astea mă neliniştesc foarte tare, spuse Eliezer, cu

un uşor tremur în glas, căci mă simt de parcă m-ai fi şi cîştigat cu
adevărat pentru lucruri atît de noi şi de îndoielnice, de parcă
golemul ar fi prins viaţă sub ochii mei. Îmi faci într-adevăr traiul
amar şi ţi-arăţi într-un fel ciudat recunoştinţa, că rămîn pînă la
urmă lîngă jalea ta şi-ţi sprijin cu credinţă capul, acum că ai ajuns
să-ţi faci şi chipuri şi să umbli cu farmece, şi mă sileşti să iau
parte la astea, dacă vreau ori nu, încît le văd aievea!

Obișnuirea

Veniră a şaptea zi după ce Iacob primise semnul, şi ei încinşi

cu sac în jurul şalelor şi cu părul acoperit cu cenuşă. Se simţeau
stingheri şi nici unul dintre ei nu pricepu, cum de au putut gîndi
vreodată şi s-au putut încredinţa, că o să le fie bine şi că inima
tatălui va fi a lor, numai să nu mai existe răsfăţilă. Această
închipuire îi părăsise de mult, înainte încă de a se fi întors, iar ei
se mirau că putuse să-i încerce vreodată. Încă pe drum, în taină,
fiecare pentru sine, precum şi cu jumătăţile de cuvinte pe care le
schimbară, îşi mărturisiseră că, în ce privea dragostea lui Iacob
pentru ei, înlăturarea lui Iosif nu fusese de nici un folos.

Ştiau destul amănunţit şi îşi şi puteau închipui, ce se

petrecea în sufletul lui Iacob în privinţa lo ; le era limpede că viaţa
nu le va fi, de aci înainte, decît încurcături şi neplăceri. Într-un fel
oarecare, în adîncul inimii sale, şi poate fără să se fi hotărît
limpede, Iacob îi socotea de bună seamă ucigaşi ai băiatului, chiar
dacă nu credea că ei îl uciseseră cu mîinile lor, ci că ar fi folosit în
acest scop fiara, care i-ar fi scutit de fapta sîngeroasă şi le-ar fi
făcut voia, astfel încît în ochii lui erau ucigaşi fără vină, n-avea
cum să-i atace, şi cu atît mai urîţi. În fapt, după cum o ştiau,
lucrurile stăteau tocmai pe dos: erau vinovaţi, fireşte, dar nu erau
ucigaşi. Dar asta n-o puteau spune tatălui; căci, pentru a lepăda
întunecata bănuială de omor, ar fi trebuit să-şi recunoască vina, şi
unei asemenea recunoaşteri i se împotrivea şi jurămîntul ce-i
lega, pe care fireşte că, în unele clipe, erau gata să-l socotească
la fel de prostesc ca toate celelalte isprăvi.

Pe scurt, nu vor avea zile bune, pesemne nici una măcar,

vedeau limpede asta. Un cuget, împovărat este un lucru rău, dar
un cuget împovărat şi jignit este aproape şi mai rău, căci dă loc la
o încîlceală morocănoasă a sufletului, prostească şi chinuitoare
totodată, precum şi la mutre posomorite. Vor sta deci toată viaţa
aşa dinaintea lui Iacob, toţi zece, şi nu vor afla linişte. Căci îi
bănuia şi ei aflaseră ce înseamnă asta: o bănuială şi o
neîncredere, şi că astfel omul se bănuie pe sine în celălalt şi pe
celălalt în sine, aşa încît liniştea pe care n-o află, nici celuilalt nu i-
o poate lăsa, ci trebuie să sîcîie şi să pîndească, să înţepe, să
scurme şi să sfredelească fără încetare şi să se chinuie pe sine,
părînd că-l chinuie pe celălalt — asta este bănuiala, asta
nenorocita neîncredere.

Că aşa stăteau lucrurile şi că aşa vor sta de acum încolo,

văzură din prima ochire, chiar din clipa în care i se înfăţişară lui
Iacob — o înţeleseră după privirea ce le-o aruncă pentru a-i
vedea, cînd se ridică puţin de pe braţul pe care zăcuse culcat —
această privire cu ochi înroşiţi de plîns, totodată pătrunzătoare şi
tulbure, temătoare şi plină de ură, care voia să-i sfredelească,
ştiind că nu putea, şi care ţinu mult, pînă i se alătură cuvîntul ce i
se potrivea, o întrebare căreia nu i se putea răspunde şi, din
păcate, i se răspunsese prea mult, o întrebare goală şi patetică,
jalnică şi fără noimă, menită să chinuiască zadarnic:

— Unde este Iosif?

 Stăteau dinaintea lui şi lăsară în jos capetele în faţa
imposibilei întrebări, păcătoşi jigniţi, oameni amărîţi. Văzură că
era dornic să le facă clipa cît putea de grea, că nu voia să-i
scutească de nimic. Cum fusese vestit de sosirea lor, s-ar fi putut
desigur pregăti să-i primească în picioare; el însă tot mai zăcea
întins în faţa lor, o săptămînă după ce primise semnul — zăcea
întins, cu faţa pe braţ şi nu o ridică decît după un timp, pentru
acea privire şi acea întrebare a cărei lipsă de noimă era îngăduită
în jalea sa. Îşi folosea jalea, asta o vedeau. Zăcea aşa înaintea lor,
pentru a putea să întrebe astfel, pentru ca întrebarea bănuielii să
poată trece oricum şi ca o întrebare a jalei — pricepeau asta
foarte bine. Dintotdeauna oamenii s-au cercetat cu asprime şi,
suferind, şi-au ghicit gîndurile, în acele vremi nu mai puţin decît
azi.

Răspunseră cu gurile strîmbe (Iuda răspundea în numele

lor):

— Ştim, iubite stăpîne, ce jale şi mîhnire te-a lovit.

— Pe mine? întrebă el. Pe voi nu?

Bine întrebat. Întrebare vicleană şi chinuitoare. Fireşte că şi

pe ei!

— De bună seamă şi pe noi, răspunseră fiii. Doar că

despre noi nu vrem să vorbim.

— De ce nu?

— Din pricina veneraţiei.

Scîrbavnică discuţie. Cînd se gîndeau că s-ar fi putut să fie

veşnic aşa, se înfiorau.

— Iosif nu mai este, zise Iacob.

— Din păcate, răspunseră ei.

 — Eu i-am poruncit să pornească la drum, iar el a chiuit de
bucurie. I-am spus să meargă pînă la Sihem, să se închine
înaintea voastră şi să hotărască inimile voastre să vă întoarceţi
acasă. A făcut asta?

— Din păcate, şi cu părere de rău, n-a apucat, l-a ucis

fiara. Căci noi nu mai păşunam în valea Sihem, ci în valea Dotan.
Acolo s-a rătăcit băiatul şi a fost ucis. Nu l-am mai văzut din ziua
cînd ne-a povestit, ţie şi nouă, pe cîmp, ce visase.

— Visele pe care le-a visat v-au supărat, o supărare grea şi

mare, încît aţi fost atît necăjiţi pe el în inimile voastre?

— Cam necăjiţi, răspunseră fiii. Necăjiţi oricum, dar cu

măsură. Am văzut că visele lui ţi-au pricinuit supărare, căci l-ai
certat şi l-ai ameninţat, chiar, că o să-l ciufuleşti. De aceea eram
şi noi necăjiţi pe el, într-o anumită măsură. Acum, din păcate,
fiara l-a ciufulit mult peste ameninţarea ta.

— L-a sfîşiat, zise Iacob şi plînse. Cum puteţi voi spune

„ciufulit“, cînd l-a sfîşiat şi l-a mîncat? Dacă unul spune „ciufulit“
în loc de „sfîşiat“, asta-i o zeflemea şi o batjocură şi sună ca şi
cum ar încuviinţa totul.

— Şi din jale amară, răspunseră ei, se poate întîmpla, ca

unul să spună „ciufulit“ în loc de „sfîşiat“, ca şi din gingaşă
cruţare.

— Asta-i adevărat, răspunse Iacob. Aveţi dreptate şi

trebuie să tac. Dar, de vreme ce Iosif n-a putut să vă hotărască
inimile, de ce aţi venit?

— Ca să bocim cu tine.

— Să bocim aşadar, răspunse lacob.

Şi se aşezară lîngă el, să psalmodieze bocetul: „De cînd zaci

aici iar în vremea asta Iuda sprijinea capul tatălui pe genunchii săi
şi-i usca lacrimile. După scurt timp, însă, lacob întrerupse bocetul
şi zise:

— Nu-mi place ca tu să-mi sprijini capul şi să-mi usuci

lacrimile. S-o facă gemenii.

Atunci Iuda lasă jignit capul gemenilor, şi ei îl ţinură scurt

timp, pe cînd boceau, pînă ce lacob zise:

— Nu ştiu de ce, dar mi-e neplăcut, că Simeon şi Levi îmi

sprijină capul. S-o facă Ruben.

Nespus de jigniţi, gemenii îl lăsară pe Ruben în locul lor şi

acesta îi purtă de grijă o bucată de timp. Apoi, însă, lacob zise:

— Nu-mi vine la-ndemînă şi nu-mi prieşte că Ruben mă

sprijină şi-mi usucă lacrimile. S-o facă Dan.

Nici Dan, însă, nu izbuti mai bine; trebui să-i dea locul lui
Neftali, iar acesta, foarte curînd, jignit, lui Gad. Urmă apoi Aşer şi
Isahar, pînă la Zebulon, şi mereu lacob spunea cam aşa:

— Nu-mi prieşte, nu ştiu de ce, ca unul sau altul să-mi ţină

capul; s-o facă altcineva.

Pînă ce toţi fură jigniţi şi respinşi, şi atunci el spuse:

— Să încetăm bocitul.

După aceea nu mai şezură decît tăcînd în jurul lui, cu mutre

bosumflate; căci înţeleseseră că tatăl lor îi socotea pe jumătate
ucigaşii lui losif, ceea ce ei şi erau pe jumătate, şi numai
întîmplător nu în întregime. De aceea, îi răni foarte tare, că ei,
ucigaşi pe jumătate, erau luaţi drept ucigaşi pe de-a-ntregul, şi se
îndărătniciră rău de tot.

Aşa aveau să trăiască de acum înainte mereu, gîndeau ei:

păcătoşi, greşit înţeleşi, sub o bănuială nelămurită, şi care nu
putea fi lămurită, şi asta era ce dobîndiseră prin înlăturarea lui
losif. Ochii lui lacob, căprui şi strălucitori, ochii înroşiţi ai tatălui,
cu gingaşele pungi dedesubt, aceşti ochi osteniţi, altminteri
cufundaţi în cugetări asupra divinităţii, odihneau acum asupra lor,
ori de cîte ori ei nu-l priveau, o ştiau prea bine, iscodind şi
încercînd să priceapă, într-o deznădăjduită neîncredere, şi se
întorceau clipind, dacă le întîlnea privirea. La prînz, bătrînul
începu:

— Dacă însă un bărbat a tocmit un bou sau un măgar, şi

se întîmplă o nenorocire, sau un zeu loveşte animalul, încît moare,
atunci bărbatul să se jure şi să se cureţe de vină, înainte de a fi
scutit de neplăceri.

Mîinile li se făcură ca gheaţa, căci înţeleseră unde bătea.

— Să jure? bombăniră ei, morocănoşi şi copleşiţi. Acela să

jure, cînd nu poate vedea nimeni ce s-a întîmplat cu animalul şi
nu se află nici sînge, nici rană, cum o pricinuieşte leul ori vreo altă
fiară. Dacă se află însă sînge ori urme de gheare — cine mai
poate avea pretenţii la cel ce a tocmit animalul? Paguba îl
priveşte pe stăpîn.

— Aşa să fie oare?

— Aşa stă scris.

— Dar mai stă scris: Dacă un păstor paşte oile stăpînului şi

un leu pătrunde în ţarc şi ucide, păstorul să jure un jurămînt, ca să
se cruţe de bănuială, şi atunci paguba să fie a stăpînului. Cum e
atunci? Nu trebuie oare ca păstorul năimit să jure chiar dacă pare
limpede şi neîndoielnic că leul ar fi ucis?

— Da şi ba, răspunseră ei, şi acum le erau reci şi

picioarele. Mai mult ba decît da, cu voia ta. Căci dacă este un ţarc
în care a năvălit leul şi cară oaia cu el, şi nimeni n-o mai vede,
păstorul trebuie să depună jurămînt. Dacă păstorul poate însă
arăta animalul ucis, şi aduce o bucată sau alta din cel sfîşiat, nu
trebuie să fie pus să jure.
 — Voi toţi, chiar aţi putea fi judecători, atît de bine
cunoaşteţi legea. Dar dacă oaia era a judecătorului şi ţinea la ea,
iar păstorul dimpotrivă, nu ţinea la ea — nu este destul că nu
fusese a păstorului şi că nu ţinea la ea, ca să fie silit să jure?

— Nicicînd încă pe lume asta n-a fost îndestulător pentru a

sili pe cineva să jure.

— Dacă însă păstorul a urît oaia? spuse el şi-i privi cu ochi

sălbatici şi speriaţi...

Sălbatici, speriaţi şi întunecaţi, întîmpinau privirea lui, şi în

acest chin mai era o uşurare, că tatăl îşi putea plimba ochii de la
unul la altul, ei însă aveau de îndurat, rînd pe rînd, privirea
bănuielii, dar nici unul mult timp.

— Se poate urî o oaie? întrebară ei şi feţele le erau reci şi

îmbrobonate de sudoare. E ceva ce nu se întîmplă pe lume şi
rămîne în afara oricărei legi, aşa încît despre asta n-avem ce
vorbi. Noi însă nu sîntem păstori năimiţi, ci fiii regelui turmelor, şi
dacă ni se prăpădeşte o oaie, este necazul nostru ca şi al lui, şi nu
poate fi vorba nicăieri de jurămînt, în faţa nici unui judecător.

Josnice, zadarnice, ticăloase vorbe! Şi aşa să meargă mereu?

Atunci ar fi mai bine ca fraţii să plece iară, la Sihem, Dotan sau în
alte părţi, căci se dovedea ca şederea lor aici, fără Iosif, era la fel
de neîngăduit ca împreună cu el.

Dar plecară? Defel, ei rămaseră şi dacă vreodată unul

mergea pe drumul lui, apoi se întorcea curînd. Cugetul lor încărcat
avea nevoie de bănuiala lui Iacob şi aceasta de cei bănuiţi. Erau
legaţi unii de alţii întru Dumnezeu şi Iosif, şi dacă la început era,
de bună seamă, mare chin să trăiască împreună, Iacob şi fiii săi
luau viaţa asta drept ispăşire. Căci aceia ştiau ce făcuseră şi, dacă
erau vinovaţi, şi tatăl se ştia vinovat pe sine.

Timpul însă trecu şi creă obişnuinţa. Ea şterse iscodirea

bănuielii din ochii lui Iacob şi făcu ca cei zece fraţi să nu mai ştie
chiar atît de bine ce făptuiseră; căci cu vremea deosebiră mai
puţin bine între făptuit şi întîmplat. Se întîmplase că Iosif
dispăruse — întrebarea cum? trecea treptat pe planul al doilea,
după faptul cu care se obişnuiseră, ei şi tatăl. Absenţa băiatului
era faptul neîndoielnic cu care conştiinţa lor, a tuturor, se
resemna, cu care se împăcau. Cei zece ştiau că nu fusese ucis,
cum credea Iacob. Dar, în cele din urmă, deosebirea în privinţa
celor cunoscute nu mai avea mare însemnătate, căci şi pentru ei
losif era o umbră, care se preumbla fără întoarcere, departe, în
afara orizontului vieţii lor — în această privinţă tatăl şi fiii erau de
acord. Bietul bătrîn, căruia Dumnezeu îi luase scumpul său
simţămînt, încît nu mai exista primăvară frumoasă în inima sa, ci
domneau în ea uscăciunea verii şi pustietatea iernii şi, în sinea lui,
continua să rămînă „ţeapăn“, ca la început, cînd fusese ca şi
paralizat — nu înceta să-şi plîngă mielul, şi dacă el plîngea, fiii
plîngeau împreună cu tatăl, căci ura le fusese luată şi, cu timpul,
nu-şi mai aminteau decît încîlcit, cît îi necăjise prostănacul.
Fraţilor le venea bine să-l plîngă, căci îl ştiau la loc sigur, printre
umbre, în afara vieţii, ascuns în absenţă — şi Iacob îl plîngea, de
asemenea.

El renunţase să se pogoare în adîncuri, ca mamă, şi să-l

readucă pe losif; nu mai înfricoşă pe nimeni cu plănuiri confuze,
anume să-l zămislească din nou ori să-l făurească iarăşi din lut,
jucîndu-se de-a Dumnezeu. Viaţa şi dragostea sînt frumoase, dar
şi moartea are părţile ei bune, căci adăposteşte fiinţa iubită în
trecut şi o asigură, în lipsă, iar unde fusese pe vremuri teamă şi
grijă pentru fericire, acum este liniştirea. Unde era losif? În sînul
lui Avraam. La Dumnezeu, care ,,îl luase la el“. Sau ce alte cuvinte
mai găseşte omul pentru ultima absenţă — toate căutate pentru a
exprima prin ele, blând şi hotărît, adăpostul cel mai din adîncuri,
chiar dacă vorbele sună gol şi sînt seci.

După ce a reconstituit chipul mortului, moartea îl conservă.

La ce bun se străduise Iacob să-l reconstituie pe losif, după ce
fusese sfîşiat în bucăţi? Moartea o făcuse curînd, în chipul cel mai
gingaş. Reîntregise imaginea lui, din paisprezece bucăţi sau chiar
mai multe, în zîmbitoarea-i frumuseţe, şi aşa îl păstra moartea —
mai bine şi mai plăcut decît fac oamenii din ciudata ţară a
Egiptului, cu trupurile învelite în feşi şi umplute cu droguri —
indestructibil, la adăpostul primejdiilor şi schimbărilor, pe dragul,
vanitosul, deşteptul, linguşitorul băiat de şaptesprezece ani, ce
plecase călare pe Hulda, măgăriţa albă.

La adăpostul primejdiilor şi al schimbărilor, neavînd nevoie

să fie păzit şi mereu de şaptesprezece ani, oricît treceau anii de
cînd plecase călare şi se înmulţeau anii celor vii: aşa era losif
pentru Iacob, şi să mai spună atunci cineva că moartea n-ar avea
părţile ei bune, chiar de ar fi cam găunoase şi uscate. Iacob se
învăţase tare mult cu ele. Îşi amintea cu sfioasă umilinţă de felul
zgomotos în care se certase şi se înfruntase cu Domnul în prima
înflorire a jalei sale şi nu mai găsea defel că Domnul ar fi rămas în
urmă, ci îl socotea într-adevăr foarte blînd şi sfînt, că nu-l făcuse
dintr-o dată bucăţele, ci, dimpotrivă, îi trecuseră cu vederea, în
tăcută îngăduinţă, trufia deznădejdii.

Vai, bătrîne credincios! Ai bănuit măcar ce bun plac năucitor

se ascunde iarăşi sub tăcerea Dumnezeului tău măreţ şi ciudat, şi
cît de neînţeles, de fericitor va trebui să-ţi fie sfîşiat sufletul, după
voia lui! Cînd mai erai tînăr în carnea ta, o dimineaţă ţi-a dezvăluit
că cea mai puternică fericire n-a fost decît înşelare şi amăgire. Va
trebui să ajungi foarte bătrîn ca să afli că, în schimb, tot înşelare
şi amăgire ţi-a fost şi cea mai amară suferinţă.