Universitatea din Craiova

An I,Conversie PIPP
Educatie timpurie
Student:Stefoni Claudia Alina

Paradigma socio-constructivită

Teoria constructivistă este o teorie a cunoaşterii ştiinţifice, aplicată la problemele

învăţării, ca aprofundare a cognitivismului. Baza teoriei constructiviste ,în teoria lui J. Piaget
privind dezvoltarea cognitivă, stadială a abilităţilor cognitive, cu rol de constructe, în care
sunt implicate două procese esenţiale: asimilarea şi acomodarea, ca interiorizări ale
cunoaşterii construite în timp.
 Constructivismul cognitiv se evidențiază în teoria lui J. Bruner, după care învăţarea
este un proces activ, în care copiii construiesc noile idei sau concepte pornind de la
cunoaşterea curentă şi cea trecută. Construcţia mentală a structurilor cognitive se face în mod
propriu, personalizat, în funcţie de modul în care cel care învaţă îşi selectează şi transformă
informaţiile, construieşte ipoteze, ia decizii, îşi organizează experienţele şi informaţiile.
Constructivismul, centrat în particular pe dezvoltarea cognitivă, acordă atenţie egală
eredităţii şi educaţiei în dezvoltarea copilului. Copiii sunt abordaţi ca subiecţi care îşi
utilizează capacităţile fizice şi intelectuale în continuă dezvoltare, pentru a interacţiona activ
cu mediul şi a acţiona asupra acestuia. În aceste procese, copiii îşi dezvoltă capacităţi
cognitive şi modele comportamentale tot mai complexe. Mediul poate împiedica sau poate
stimula rata dezvoltării, însă consecutivitatea etapelor parcurse în dezvoltare este universală,
generală.
Teoria constructivistă a lui Bruner are la bază ideea procesării informaţiei şi consideră
învăţarea ca un proces activ în care subiectul învăţării construieşte idei şi concepte noi bazate
pe cunoştinţele vechi şi noi achiziţionate. Subiectul selectează şi transformă informaţia,
construieşte ipoteze, ia decizii. Structura cognitivă (modelul mental) oferă sens, organizează
informaţiile şi permite individului să meargă dincolo de simpla informaţie. Structurile
cognitive se modifică prin procese de adaptare de tipul asimilării şi acomodării. În acest sens,
teoria lui Bruner este similară cu perspectiva constructivistă asupra învăţării formulată de
Piaget.
Educatorul, consideră Bruner, trebuie să încurajeze copilul să descopere el însuşi
principii. De asemenea, trebuie să angajeze cu copilul un dialog activ de „moşire“ a
adevărului (maieutica), pentru a-l ajuta pe acesta în aşa fel încât informaţia ce trebuie
transmisă să fie adecvată nivelului curent de înţelegere a elevului.
Curriculum-ul trebuie organizat în spirală, fapt ce permite copilului să construiască
permanent pe baza cunoştinţelor deja asimilate. Bruner explică faptul că educatorii trebuie să
ţină seamă de următoarele aspecte în proiectarea procesului de predare–învăţare:
1. predispoziţia la învăţare;
2. modul în care informaţia poate fi structurată în aşa fel încât să poată fi asimilată
într-o mai mare măsură de subiect;
3. secvenţele efective în care materialul este structurat;
4. natura recompenselor şi a pedepselor. Metodele eficiente de structurare a
cunoştinţelor trebuie să rezulte din simplificarea, generarea de noi propoziţii şi din
diversitatea contextelor în care este manipulată/ procesată o informaţie cât mai bogată.
Bruner a extins cadrul teoretic, incluzând aspectele sociale şi culturale ale învăţării,
precum şi aspectele practice ale legilor şi existenţei cotidiene. Aceste caracteristici sunt
relevante pentru proiectarea şi realizarea procesului de predare–învăţare, care:
1. trebuie să ia în considerare şi să valorifice experienţa copilului pentru a-l motiva să-
şi folosească abilităţile de învăţare şi să permită autoreglarea învăţării;
2. permite organizarea în spirală, astfel încât structura să fie uşor asimilabilă de către
cel care învaţă, prin strategii de memorare simple sau complexe;
3. trebuie să fie proiectată astfel încât să faciliteze extrapolarea/ transferarea şi
trecerea dincolo de simpla informaţie.
4. valorifică diferenţele individuale şi varietatea factorilor care concură la rezolvarea
unei sarcini.
Teoriile socio-constructiviste deschid calea trecerii de la „a şti” la „a face”, de la „a
şti” la „a şti să faci”, promovând ideea că „a şti” şi „a face” nu mai trebuie să constituie două
experienţe diferite, că acţiunile practice integrează şi operaţii intelectuale; dar şi invers: că
acţiunile intelectuale vor putea include şi operaţii acţional-practice. Acţiunea este privită deci
ca sursă a cunoaşterii, „a învăţa făcând”, „a învăţa rezolvând probleme”
 Bibliografie:

Vrasmas ,E(2014)Educatie timpurie,Editura Arlequin,Bucuresti

Boca,C(2007)Introducere in educatie timpurie,Editura Didactica si
Pedagogica,Bucuresti.