COLEGIUL DE STUDII ADMINISTRATIVE ȘI FISCALE

Finanțarea cheltuielilor pentru servicii publice generale

STUDIU INDIVIDUAL

A elaborat: Melnic Ana-Valeria

Verificat: Garștea Sergiu

Chișinău, 2023
 Cuprins:

Cheltuieli publice………………………………………………………………….……………..3
Cheltuieli privind serviciile publice generale de stat…………………………….………………4
Cheltuielile bugetare pentru apărarea naţională, cheltuieli militare...........................................5-7
Cheltuielile pentru serviciile publice generale, ordine publica si siguranța națională...................8
Cheltuieli publice pentru acţiuni social-culturale……………………………………………..9-10
Cheltuieli publice pentru invăţămant………………………………………………………..11-12
Cheltuielile publice pentru sănătate………………………………………………………….13-14
 1.1 Cheltuieli publice

Cheltuielile publice privesc finanţarea realizării de bunuri şi servicii publice, dar şi transferuri în scopul
redistribuirii veniturilor în societate.
Cheltuielile publice înglobează:
a) cheltuieli publice efectuate de administraţiile publice centrale de stat din fondurile bugetare şi
extrabugetare;
b) cheltuielile colectivităţilor locale;
c) cheltuielile finanţate din fondurile asigurărilor sociale de stat;
d) cheltuielile organismelor internaţionale finanţate din resursele publice prelevate de la membrii acestora.
În literatura şi practica financiară şi statistică a statelor şi a organismelor internaţionale se folosesc
următoarele tipuri de clasificaţii:
a) administrativă,
b) economică,
c) funcţională,
d) în funcţie de rolul lor în procesul reproducţiei sociale,
e) gruparea folosită de organismele ONU,
f) clasificaţii mixte sau combinate.
 2.1 Cheltuieli privind serviciile publice generale de stat

Această categorie de cheltuieli priveste finantarea unor servicii publice generale, care se realizează prin
instituții si organe ale puterii legislative, executive, judecatoresti si de ordine publica.
Instituțiile publice prin care se asigura serviciile publice generale sunt:
1. Organe ale puterii si administrației de stat :
a) presedinția;
b) organele puterii legislative;
c) organele puterii judecatoresti;
d) autoritati executive centrale si locale;
2. Organe de ordine publica si siguranta nationala: politia, jandarmeria, securitatea nationala, paza si protectie.
3. Apararea nationala
Organizarea si functionarea acestor institutii si organisme vizeaza desfasurarea vietii cetatenilor in
conditii normale, in conformitate cu respectarea drepturilor cetatenilor, cu realizarea obiectivelor de politica
economica, sociala, financiara, mentinerea relatiilor dintre state
Fiind o categorie complexa de cheltuieli traditionale ale statului, aceasta poate fi impartita, dupa criteriul
functionalitatii, astfel:
Tabelul 2.1
 1.3. Cheltuielile bugetare pentru apărarea naţională, cheltuieli militare

Îndeplinirea functiei statului de aparare a tarii, de asigurare a securitatii nationale, inclusiv prin participarea
la organisme internationale cu caracter militar, implica alocarea an de an a unor importante resurse financiare
publice.
Cheltuielile militare (de aparare) sunt acele cheltuieli care au ca destinatie mentinerea si dotarea fortelor
armate al caror principal scop este apararea nationala.
Cheltuielile militare sunt cheltuieli neproductive, ele reprezentand un consum definitiv de PIB, de aceea,
ele ar trebui sa prezinte o tendinta de reducere.
Cheltuielile militare sunt grupate astfel:
1. cheltuieli directe – cuprind cheltuieli cu intretinerea fortelor armate (procurarea de
armament, tehnica de lupta, etc).
Cheltuielile directe pentru aparare vizeaza intretinerea armatei in tara sau pe teritorii straine, cheltuieli
pentru intretinerea flotei aeriene si maritime, cheltuieli pentru cumpararea de armament, echipament militar si
mijloace de subzistenta, cheltuieli antrenate de purtarea unor razboaie etc. Ele figureaza, de regula, in bugetele
ministerului de resort (Ministerul Apararii). Pe langa acestea, mai exista si alte cheltuieli militare finantate din
bugetele speciale cu caracter militar precum si cheltuieli cuprinse in bugetele unor ministere civile dar care
furnizeaza bunuri si servicii pentru armata.
2. cheltuieli indirecte – sunt cele legate de lichidarea urmarilor razboaielor sau pentru
pregatirea unor viitoare actiuni armate .
Cheltuielile indirecte pentru aparare cuprind cheltuielile legate de lichidarea urmarilor razboaielor, plati
pentru rambursarea datoriei publice contractate in timpul razboiului, despagubiri de razboi datorate invingatorilor,
subventii acordate sinistratilor de razboi, transferuri catre invalizi, vaduvele si orfanii de razboi. Tot aici sunt
incluse cheltuielile legate de aplicarea unor acorduri cu caracter militar, cheltuieli pentru cercetarea stiintifica in
scopuri militare, pentru finantarea invatamantului cu caracter militar si altele.
Din punct de vedere al continutului economic, cheltuielile publice pentru aparare cuprind: cheltuielile
curente (pentru procurari de materiale si servicii, drepturi de personal, transferuri); cheltuielile de capital sunt
destinate dezvoltarii si modernizarii tehnicii militare, extinderii cercetarii in domeniul militar si, indeosebi, a celui
nuclear.
Cheltuielile militare au ca destinatie :
a) intretinerea si functionarea armatelor;
b) dezvoltarea cercetarii militare;
c) exeperimente militare;
 Principala sursă de finantare a acestor cheltuieli este bugetul de stat, la care se mai adauga si venituri extrabugetare
precum si credite externe.
Principalele consecinte economice si sociale ale cheltuielilor militare sunt urmatoarele:
a) influenteaza volumul si structura productiei materiale (ex.consum mare de resurse materiale),
b) influenteaza schimburile internationale, relatiile financiar-monetare, economia mondiala in ansamblul,
c) amplifica risipa de resurse;
d) diminueaza finantarea activitatilor social-economice;
e) deturneaza forta de munca, care ar putea fi folosita in alte ramuri :de cercetare, proiectare, etc;
f) accentueaza dezechilibrele financiar-valutare-monetare;
g) afecteaza atat consumul final cat si forma bruta de capital.
h) Ponderea cheltuielilor directe si indirecte se schimba continuu de la o etapa la alta. În timpul razboiului, creste
ponderea cheltuielilor militare directe, iar în perioada urmatoare creste ponderea cheltuielilor indirecte.
i) În perioada contemporana armatele nationale se organizeaza si functioneaza pe baza unui nou principiu. Acesta
urmareste constituirea de armate "mai puitin numeroase, dar mai profesioniste".
j) După cum s-a precizat mai înainte, caracterul neproductiv al cheltuielilor de apărare face ca ele să nu reprezinte,
de regulă, o prioritate a politicii bugetare şi să se urmărească o dimensionare corectă a lor, în funcţie de obiectivele
politice stabilite pentru acest domeniu.
k) Volumul acestor cheltuieli şi mai ales creşterea lor are efecte nefavorabile asupra dezvoltării economice şi sociale
a statelor luate individual, cât şi la nivel mondial. Aceste cheltuieli consumă importante resurse materiale, umane şi
financiare ; este cazul, de exemplu , al materiiilor prime, al combustibililor şi a altor materiale care se folosesc pentru a
asigura întreţinerea forţelor armate, instruirea şi echiparea efectivelor, producţia militară. Există şi un important consum
de resurse umane, deoarece o mare parte din forţa de muncă este implicată, direct sau indirect, în servicii legate de
apărarea naţională, de industria care lucrează pentru armată.
l) În cercetarea ştiinţifică din domeniul militar sunt antrenaţi mulţi cercetători ştiinţifici, cadre deosebit de bine
pregătite, iar cheltuielile de cercetare-dezvoltare cu caracter militar reprezintă 20-25% din cheltuielile mondiale pentru
toate destinațiile.
m) În cazul în care pentru activităţile cu caracter militar sau pentru industria militară sunt necesare importuri sau se
fac împrumuturi în străinătate se impune un efort valutar important care influenţează negativ rezervele valutare sau duce
la creşterea datoriei externe.
n) Toate acestea conduc la concluzia că nivleul cheltuielilor militare şi creşterea lor au influenţe nefavorabile asupra
activităţilor civile, social-culturale, economice, că ele deturnează resurse importante către scopuri neproductive. Unele
ţări pot avea câştiguri de pe urma creşterii producţiei militare, şi anume din exportul de armament .
o) Conform Legii bugetului pentru anul 2012 pentru întreţinerea Armatei Naţionale sînt prevăzute mijloace
financiare în sumă de 249 653,7 mii lei.
p) Aceste mijloace sînt repartizate în felul următor: Cheltuielile de personal (achitarea salariilor, contribuţiilor
sociale şi medicale) se estimează în sumă de 170893,2 mii lei şi deţin ponderea majoră în structura bugetului
Ministerului Apărării, circa 69% şi acoperă practic integral necesitatea mijloacelor financiare în acest scop, inclusiv
majorările de salarii planificate pentru anul curent atît pentru angajaţii civili, cît şi pentru militari.
q) Cheltuielile curente vor constitui 75 750,5 mii lei, reprezintă circa 30% din suma alocată şi acoperă minimul
necesar stabilit la acest capitol la nivel de 35 la sută.
r) Cheltuielile curente reprezintă partea principală a cheltuielilor de întreţinere a Armatei Naţionale şi cuprinde
alimentaţia, asigurarea cu echipament, achitarea serviciilor comunale, procurarea medicamentelor, combustibilului,
diurnele şi alte indemnizaţii şi compensaţii pentru efectiv.
s) Cheltuielile capitale — în sumă de 3 010,0 mii lei vor conţine circa 1% din bugetul Ministerului Apărării.
Mijloacele în cauză acoperă doar 7,4% din necesarul minim calculate la capitolul cheltuieli capitale, care includ
efectuarea reparaţiilor capitale la un şir de edificii aflate în stare avariată.
t) Comparativ cu anul 2011 (rectificat), cheltuielile de bază se majorează cu 16 396,1 mii lei. Această diferenţă
presupune indexarea cu 5% a cheltuielilor pentru mărfuri şi servicii, precum şi majorarea salariilor (militari prin contract
şi angajaţi civili). De menţionat că mijloacele financiare alocate pentru anul curent nu prevăd careva politici sau acţiuni
noi.
u) Bugetul Ministerului Apărării pentru anul 2012 va acoperi doar cheltuielile ce ţin de întreţinerea personalului,
asigurarea tehnico-materială a militarilor în termen şi parţial achitarea serviciilor comunale.
v) Pentru întreţinerea militarilor în termen din bugetul Armatei Naţionale în anual 2012 s-au alocat circa 47000,0
mii lei. Această sumă include achitarea soldelor de funcţie, alimentaţia, echipamentul, asigurarea medicală, servicii
de transport, precum şi cheltuieli pentru alte servicii de întreţinere. Astfel, ponderea cheltuielilor de întreţinere
a militarilor în termen în bugetul Ministerului Apărării reprezintă circa 19%.
w) Politica fiscală pentru 2012 prevede că scutirea anuală personală la calcularea impozitului pe venitul persoanelor
fizice s-a majorat cu 540 lei faţă de anul 2011, de la 8100 lei la 8640 lei, iar scutirea pentru persoanele întreţinute
cu 120 lei, de la 1800 lei la 1920 lei.
x) În acest an impozitul pe venit va fi de 7% pe veniturile impozabile de pînă la 25200,0 lei anual (2100,0 lei lunar)
şi, respectiv, 18% pe veniturile ce depăşesc această sumă.
y) Aceste cheltuieli conduc, uneori, la asigurarea unor contraprestatii si servicii directe cetatenilor (exemplu,
prestatiile notariatelor), alteori, unor servicii sau avantaje indirecte (exemplu, intretinerea drumurilor si podurilor), iar,
in alte cazuri satisfac nevoi de ordin general, care au caracter indivizibil (exemplu, asigurarea linistii publice).
z) Principala sursa de finantare a cheltuielilor pentru aparare nationala este bugetul de stat, in acelasi timp Ministerul
Apararii Nationale retine integral ca venituri extrabugetare, unele incasari rezultate din diverse operatiuni. Totodata, in
ultimii ani, Ministerul Apararii Nationale a beneficiat si de credite externe utilizate pentru cresterea gradului de inzestrare
a armatei.
 1.4 Cheltuielile pentru serviciile publice generale, ordine publica si siguranța
națională.
Aceste cheltuieli conduc, uneori, la asigurarea unor contraprestatii si servicii directe cetatenilor (exemplu,
prestatiile notariatelor), alteori, unor servicii sau avantaje indirecte (exemplu, intretinerea drumurilor si
podurilor), iar, in alte cazuri satisfac nevoi de ordin general, care au caracter indivizibil (exemplu, asigurarea
linistii publice).
Organele si institutiile publice care asigura asemenea servicii cuprind:
a) organele alese sau numite ale puterii si administratiei publice cum sunt: presedintia tarii; organele
puterii legislative centrale sau locale (parlamente unicamerale sau bicamerale, consilii sau autoritati locale);
organele autoritatii judecatoresti; organele autoritatii executive centrale si locale (guvern, ministere, prefecturi,
primarii etc.);
b) organe de ordine publica si siguranta nationala in care sunt cuprinse: politia, jandarmeria, serviciile
speciale de paza si protectie; siguranta nationala si altele.
Atributiile acestora sunt stabilite prin Constitutie si prin legi speciale, iar activitatile desfasurate privesc
conducerea si administratia generala a intregii vieti economice si sociale, incepand cu adoptarea Constitutiei, a
legilor si a altor acte normative, asigurarea aplicarii acestora, infaptuirea conducerii economiei, intretinerea
relatiilor diplomatice, organizarea si desfasurarea activitatilor de gospodarie comunala (canalizare, salubritate,
iluminat public, protectia mediului etc.) si incheind cu asigurarea ordinii si securitatii publice.
Este de retinut faptul ca din punct de vedere al continutului economic, cheltuielile privind serviciile publice
generale reprezinta un consum public de produs intern brut.
Tarile dezvoltate aloca pentru finantarea cheltuielilor privind serviciile publice generale si ordinea publica
intre 1% si 6% din produsul intern brut, adica intre 4% si 10% din cheltuielile publice totale. In tarile in curs de
dezvoltare, ponderea acestor cheltuieli este intre 2% si 5% din produsul intern brut si, respectiv 7% pana la 22%
din totalul cheltuielilor publice si chiar mai mult intrucat sistemul serviciilor publice generale este in formare, iar
problemele cu care se confrunta populatia sunt numeroase.
In cadrul cheltuielilor privind serviciile publice generale ponderea o detin cheltuielile curente (circa 95%);
cheltuielile de capital sunt mai reduse (circa 3%) si vizeaza, indeosebi, inzestrarea tehnica specifica, dotarea cu
mijloace de transport adecvate, echipamente de informatizare etc.
Principala sursa de finantare a acestor cheltuieli o reprezinta resursele bugetare, centrale sau locale, in
raport de subordonarea institutiilor. Lor li se mai pot adauga eventualele venituri proprii realizate din activitati
specifice, donatiile, ajutoarele financiare externe pentru participarea la programele internationale de combatere a
actiunilor criminale, creditele externe.
 1.5. Cheltuieli publice pentru acţiuni social-culturale

In epoca contemporană (după 1950), efectuarea acestor cheltuieli se bazează pe concepţia „statului bunăstării”,
ale cărui principii sunt:
• garantarea unui venit minim, independent de forma de proprietate;
• creşterea securităţii sociale in special pentru categoriile defavorizate (bolnavi, bătrani, handicapaţi, orfani,
şomeri ş.a.);
• asigurarea unui standard de viaţă ce evoluează pozitiv, pe baza unor servicii sociale predeterminate de
regimul politico-statal, de tradiţii, de nivelul de cultură şi civilizaţie deja atins ş.a.
• Realizarea acestei concepţii generează cheltuieli social-culturale, reprezentand servicii gratuite sau
parţial gratuite de care beneficiază intreaga populaţie sau o parte a ei. Importanţa acestor eforturi sociale rezidă
in faptul că ele se finalizează intr-un nou nivel, mai ridicat, al culturii şi civilizaţiei ce caracterizează
societatea/statul in cauză şi care, la randul lor, contribuie la dezvoltarea economică a statului respectiv. In cadrul
acestei concepţii s-au individualizat acţiuni vizand securitatea socială şi acţiuni vizand protecţia socială.
• Securitatea socială se referă la acţiuni cu adresă, directe, de care beneficiază cei stabiliţi prin lege.
• Protecţia socială se referă la acţiuni de orice natură, directe sau indirecte, specifice sau generale, iniţiate
de stat faţă de fenomene sau activităţi cu efect negativ asupra populaţiei.
• De exemplu, cheltuielile in infrastructura şcolară (şcoli noi, clase noi, dotări, etc.) sunt incluse in
protecţia socială, deoarece au un caracter general, vag, neidentificabil pe un anumit beneficiar, dar cu posibil efect
favorabil pentru oricare cetăţean al ţării : copil − pentru că este sau va fi elev, tanăr − pentru că ar putea deveni
student, adult – pentru că ar putea beneficia pentru copiii săi sau chiar pentru sine insuşi in contextul educaţiei
continue.
• Cheltuielile de invăţămant pentru burse sunt incluse in securitatea socială pentru că au ca adresă directă
numai pe cei care indeplinesc anumite condiţii legale: sunt elevi/studenţi, au anumite rezultate in pregătire, au un
anumit statut social etc.
Principalele surse utilizate pentru finanţarea cheltuielilor social-culturale sunt:
• fondurile bugetare, care constituie in multe cazuri sursa principală şi care, include bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat, bugete locale şi unele fonduri speciale;
• cotizaţii sau contribuţii ale persoanelor fizice sau juridice, care alimentează unele fonduri predestinate
cum sunt fondul de asigurări sociale, fondul pentru ajutor de şomaj, fondul pentru sănătate ş.a.;
• fondurile proprii ale intreprinderilor publice sau private, pentru acţiuni privind protecţia muncii,
perfecţionarea pregătirii profesionale a angajaţilor, acţiuni sociale iniţiate de respectivele firme ;
• venituri ale unor instituţii social-culturale din propria lor activitate ;
• veniturile populaţiei, din care aceasta suportă prin tarife/preţuri etc.
• costul unor servicii/bunuri de factură social-culturală ;
 • fondurile organizaţiilor nelucrative (fundaţii, aşezăminte, societăţi filantropice, organizaţii
neguvernamentale, instituţii de cult ş.a.);
• surse externe din partea unor organizaţii internaţionale.
Intre cheltuielile social-culturale şi dezvoltarea economică există o relaţie de tip feed-back: dezvoltarea
economică asigură crearea de resurse (materiale şi financiare) pentru susţinerea sau amplificarea susţinerii
cheltuielilor socialculturale; aceste cheltuieli asigură un nivel de educaţie şi de sănătate in creştere, care măreşte
capacitatea creativă a populaţiei şi, prin aceasta, perpetuează dezvoltarea economică.
In această relaţie, cheltuielile social-culturale pot fi interpretate ca o investiţie pe termen lung şi foarte lung
pe care societatea o face pentru a-şi asigura dezvoltarea viitoare; de aceea, aceste cheltuieli sunt
denumite investiţii in resurse umane.
In prezent, investiţiile in resurse umane sunt definite a fi orice cheltuieli care conduc la creşterea aptitudinilor
fizice şi intelectuale ale indivizilor, consideraţi agenţi producători actuali şi/sau viitori. In structura acestor
investiţii se regăsesc trei componente principale : investiţia intelectuală, investiţia de sănătate şi investiţia
culturală.
 1.7. Cheltuieli publice pentru invăţămant

Cheltuielile publice pentru invăţămant reflectă politica educaţională a statului. Dimensiunea acestor
cheltuieli este determinată de trei categorii de factori:
• demografici, cu impact preponderent direct proporţional; in această categorie de factori se include şi
strucutra pe varste a populaţiei, care atenuează impactul direct al numărului populaţiei; pe de altă parte, in multe
ţări s-a iniţiat şi extins sistemul de educaţie/invăţare numit „al formării continue”, care atenuează impactul invers
al acelor structuri demografice in care predomină contingentele „in varstă”;
• economici, cu impact preponderent direct proporţional; dezvoltarea economică şi progresul tehnic necesită
muncă bine calificată şi, prin aceasta, generează cerere pentru activitatea educaţională; in acelaşi timp, crează şi
posibilităţi financiare sporite pentru susţinerea invăţămantului;
• sociali şi politici, incluzand politica educaţională, legislaţia referitoare la invăţămant (durata
invăţămantului obligatoriu, gradul de cuprindere a populaţiei de varstă şcolară, crearea resurselor de finanţare
etc.), normele de dotare pentru invăţămant etc.
Resursele publice pentru învăţământ pot fi alocate atât din bugetul statului, câtşi din bugetele locale, în
funcţie de organizarea centralizată sau descentralizată a învăţământului şi de subordonarea instituţiilor de
învăţământ.
În prezent, bugetul statului reprezintă principala sursă de finanţare a învăţământului în Republica
Moldova, ca de altfel în toate ţările lumii, ceea ce reflectă importanţa deosebită acordată acestui domeniu al vieţii
sociale. E de menţionat, că în economia de piaţă există două tipuri de unităţi de învăţământ: publice, finanţate de
la bugetul de statşi bugetele locale, precum şi instituţii de învăţământ particulare sau private, care pot fi
independente sau parţial subvenţionate de către stat.
Finanţarea invăţămantului privat se face din taxe de şcolarizare suportate de beneficiari, respectiv de
familiile lor, dar nu sunt excluse sursele alternative (donaţii, sponsorizări, contravaloarea unor prestaţii efectuate
de respectivele unităţi).
Finanţarea invăţămantului public se face, pentru nivelele preuniversitare, in principal din bani publici:
bugetul de stat şi bugetele locale, precum şi, in mai mică măsură, din surse alternative de genul celor menţionate
mai sus.
Finanţarea invăţămantului public universitar este mai diversificată: surse bugetare, credite bancare
pentru studii, surse extrabugetare (contravaloarea unor servicii de cercetare ştiinţifică, expertiză, consultanţă ş.a.),
sponsorizări, donaţii, burse acordate de unele instituţii, fundaţii etc. Diversitatea finanţării este determinată in
principal de caracterul opţional (in toate ţările) pe care il are pregătirea de acest nivel, astfel incat statul se implică
in mai mică măsură şi numai prin bugetul central, nu şi prin cele locale.
In organizarea invăţămantului universitar acţionează două principii care au impact inclusiv asupra finanţării:
 • egalitatea de şansă , adică toţi aspiranţii să aibă şansa reuşitei şi toţi studenţii să aibă şansa absolvirii,
ambele independent de statutul lor etnic, rasial, religios, familial etc.;
• echitatea, adică toţi studenţii să se bucure de efecte similare decurgand din alocaţiile bugetare.
În Republica Moldova, în perioada tranziţiei la economia de piaţă, pe lângă învăţământul public a luat
amploare învăţământul privat, în special la nivelul învăţământului superior. Astfel, în Republica Moldova, în anul
de studii 2006/2007 au activat 31 de instituţii de învăţământ superior, inclusiv publice – 17 şi private – 12, trei
fiind de altă natură ( cu finanţare mixtă).
Populaţia participă la finanţarea învăţământului în mod direct, prin intermediul taxelor şcolare, dar mai
efectuează şi alte cheltuieli pentru întreţinerea extraşcolară a elevilor, studenţilor, respectiv pentru transport, chirii
ş.a. Întreprinderile efectuează cheltuieli pentru învăţământ atunci când organizează cursuri de pregătire profesională,
de calificare a salariaţilor sau viitorilor angajaţi.
Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente (de personal, pentru servicii şi pentru materiale generale,
dar şi specific didactice, burse, subvenţii) şi cele de capital (investiţii). Pentru determinarea cuantumului
cheltuielilor se folosesc indicatori specifici, cum sunt: contingentul şcolar, costul unitar de şcolarizare, norme de
invăţămant etc., precum şi indicatori comuni, cum sunt: normele de intreţinere şi funcţionare, chetuielile anilor
precedenţi etc. In ţările dezvoltate, cheltuielile unitare de şcolarizare la nivelul invăţămantului superior sunt de
circa 1500 USD/an∗student (la nivelul anului 1996), iar in Romania circa 900 USD/an ∗student pentru (anul
universitar 2000/2001).
Eficienţa acestor cheltuieli poate fi evidenţiată prin indicatori de mare sinteză, cum sunt: gradul de cuprindere
a populaţiei şcolare, numărul de studenţi la 100.000 de locuitori, durata medie a instrucţiei şcolare ş.a. Sunt
utilizaţi şi indicatori de natură financiară, cum sunt: costul formării profesionale (suma actualizată a costurilor
unitare anuale de şcolarizare), sporul de PIB sau venit naţional la o unitate monetară de cost ş.a.
 1.8. Cheltuielile publice pentru sănătate

Cheltuielile publice pentru sănătate reflectă politica sanitară a statului. Dimensiunea acestor cheltuieli este
determinată, in principal, de factori cu acţiune directă, intre care cei mai importanţi sunt:
• factorii demografici , respectiv numărul populaţiei şi structura ei pe varste; tendinţa creşterii numerice
este generală şi este insoţită de o creştere a ponderii populaţiei de varsta a III-a; intre aceste tendinţe şi calitatea
actului medical (atat preventiv, cat şi curativ) există o relaţie pozitivă, al cărui efect, in plan financiar, este
creşterea cheltuielilor publice pentru sănătate;
• factorii sociali, in primul rand nivelul de trai şi gradul de instruire, care determină o preocupare mai
intensă a individului pentru conservarea propriei sănătăţi, dar şi exigenţe sporite faţă de actul medical şi de
modul in care statul se implică in problemele de sănătate;
• creşterea preocupărilor privind prevenirea;
• creşterea costurilor atat in faza preventivă, cat şi in cea curativă, datorită perfecţionării şi modernizării
asistenţei medicale şi a tratamentelor, a amplificării caracterului sofisticat al analizelor medicale, al aparaturii
şi al medicamentelor.
Sistemul de ocrotire a sănătăţii include un sector public (majoritar sau puternic majoritar in cele mai
multe state) şi un sector privat. Finanţarea diferă intre cele două sectoare, pentru cel de-al doilea fiind
qvasiexclusiv din tarifele percepute de la beneficiarii serviciilor, dar şi din valorificarea brevetelor de cercetare,
de tehnică medicală etc., ca şi din donaţii sau subvenţii.
Finanţarea sectorului public se face din următoarele surse: fonduri alocate din buget, cotizaţii de asigurări
de sănătate (plătite atat de persoane fizice, cat şi de persoane juridice), resursele populaţiei (in special de la cei
neasiguraţi) şi ajutoare externe (Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Mondială ş.a.).
Cheltuielile publice pentru sănătate includ două mari categorii de destinaţii: organizarea, intreţinerea şi
funcţionarea instituţiilor sanitare (atat cheltuieli generale, cat şi cheltuieli medicale); prevenirea şi educaţia
sanitară.
Eficienţa acestor cheltuieli se determină pornind de la principalele categorii de efecte pe care acestea le generează:
• efecte medicale , cu caracter individual, extrem de importante deoarece vizează refacerea sănătăţii,
esenţială şi mai presus de orice pentru persoanele bolnave şi familiile lor;
• efecte sociale , care reflectă starea generală de sănătate a intregii populaţii, cum sunt: speranţa medie de
viaţă, morbiditatea, mortalitatea generală şi cea infantilă, gradul de asistenţă medicală a populaţiei (număr de
locuitori la un medic, la un pat de spital, arondaţi unei unităţi sanitare etc.);
• efecte economice , care reflectă in general „neproducţia” datorată stării nesatisfăcătoare a sănătăţii:
perioada medie de incapacitate de muncă, eradicarea unor boli, creşterea duratei medii a vieţii active ş.a.
 Cheltuielile medii lunare per persoană au crescut de la 130 de lei în 2020 la 174 de lei în 2021, arată datele
BNS. Totuşi, cheltuielile în mediul rural sunt de două ori mai mici decât în mediul urban: 109 lei faţă de 273 de
lei.
Trebuie precizat faptul că în totalul cheltuielilor, cele pentru sănătate au crescut cu un procent, de la 4,7%
în 2020 la 5,7% în 2021.
În mediul urban cheltuielile pentru ocrotirea sănătaţii reprezintă 7% din totalul cheltuielilor populaţiei, iar
în mediul rural - doar 4%.
Nivelul de asigurare al populaţiei cu medici şi personal medical mediu, în ultimii 5 ani este stabil. În anul
2021, la 10 000 locuitori au revenit 47 de medici şi 92 unităţi de personal medical mediu.
Adresabilitatea la medic a constituit în 2021 în medie 8,8 vizite la un locuitor, inclusiv 4,5 vizite la medicul
de familie. Durata medie de spitalizare a unui bolnav a constituit 7,9 zile.