Dezvoltarea Comunităților

Contribuția Bisericii Catolice În Dezvoltarea Civilizației Occidentale

,,Comunitatea reprezintă o entitate social-umană, ai cărei membri sunt legaţi împreună

prin locuirea aceluiaşi teritoriu şi prin relaţii sociale constante şi tradiţionale consolidate în
timp.”1 Dezvoltarea unei comunitați presupune un proces de evoluție a tuturor aspectelor
importante de la nivelul acesteia (de exemplu: economic, social, cultural), în cadrul căruia
membrii unei colectivități acționează împreună pentru rezolvarea unor probleme comune.

Potrivit Catehismului Bisericii Catolice valorile care trebuie să însuflețească și să

orienteze activitatea culturală, economică, politică, legislația și celelalte expresii ale vieții sociale
în continua ei evoluție sunt ,,schimbul de cunoștințe în lumina adevărului, exercitarea de drepturi
și împlinirea de datorii, emulație în căutarea binelui moral, comuniunea în bucuria nobilă pentru
frumos, dispoziție permanentă de a comunica celuilalt ceea ce omul are mai bun în sine și
aspirația comună spre o necontenită îmbogățire spirituală.” CBC 1886

Misiunea principală pe care Cristos a încredințat-o Bisericii sale nu este de ordin politic,
economic sau social, ci de ordin religios. Cu toate acestea, membrii comunităților catolice au
înțeles că ,,din această misiune religioasă decurg îndatoriri, lumini și puteri care pot contribui la
constituirea și întărirea comunității oamenilor după legea divină. ” 2 De aceea, de-a lungul
timpului, ei au pus în practică valorile creștine în viața de zi cu zi, atât pentru progresul proprie
persoane, cât și pentru dezvoltarea societății. Potrivit mesajului „Spre o Constituţie Europeană”,
adresat de către Sfântul Papa Ioan Paul al II-lea participanţilor la Conferinţa de la Roma din iunie
2002, valorile creștine care au avut o contribuție intelectuală și spirituală în formarea identității
europene de-a lungul secolelor sunt: sacralitatea vieţii umane; demnitatea omului; solidaritatea;
rolul central al familiei bazate pe căsătorie; importanţa educaţiei; libertatea de gândire şi de

exprimare; libertatea credinţei şi a exercitării religiei; protecția juridică a persoanelor și a

grupurilor; colaborarea tuturor pentru binele comun; munca privită ca un bun personal și social;

1
C. Zamfir – L. Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Bucureşti 1998, p. 127
2
Gaudium et spes, 42
puterea politică înțeleasă ca un serviciu, supus legii și rațiunii, ținând seama de drepturile
persoanei și ale popoarelor.

Istoricul Thomas E. Woods își propune ca prin cartea sa, Cum a construit Biserica
Catolică Civilizația Occidentală, să scoată în evidență enormul bagaj cultural și științific pe care
cercetătorii catolici l-au oferit lumii. Autorul demonstrează adevărul filozofic conform căruia
credința creștină susține și luminează rațiunea, și nu o orbește. Prin această lucrare, el scoate la
iveală faptul că civilizația occidentală datorează Bisericii Catolice sistemul universitar,
activitatea caritabilă, dreptul internațional, științele, principii juridice importante și multe altele.

Deși biserica a ajutat la construirea civilizației occidentale printr-o contribuție

substanțială și esențială, acest lucru a trecut relativ neobservat în cultura de masă. Cei mai mulți
oameni recunosc doar influența Bisericii în arhitectură, artă și muzică, și de aceea scopul acestei
cărți este de a dovedi că influența Bisericii asupra civilizației occidentale trece cu mult dincolo
de aceste domenii. Cartea este structurată pe 11 capitole, fiecare dintre acestea prezentând
diverse personalități catolice marcante care și-au adus aportul în dezvoltarea comunităților
occidentale.

Potrivit istoricilor, influența Bisericii în dezvoltarea civilizației occidentale a început să

se extindă în timpul lui Carol cel Mare (768-814). Acesta încuraja educația și artele, solicitându-
le episcopilor să organizeze școli în jurul catedralelor, astfel că această perioadă a ajuns să fie
denumită Renașterea Carolingiană. Una dintre importantele realizări ale acestei perioade constă
în apariția unei inovații în scriere, cunoscută drept minuscula carolingiană. Aceasta a fost
elaborată de către călugării din Biserica Catolică, reprezentând un pas important în apariția
alfabetizării civilizației occidentale.

Un alt capitol al cărții vorbește despre rolul crucial pe care l-au avut călugării în evoluția
Occidentului. Primele comunități monahale datează încă din secolul al III- lea, fiind formate din
femei catolice care se angajau ca fecioare consacrate, să ducă o viață de rugăciune și jertfă,
purtându-le de grijă celor săraci și bolnavi. Un aport deosebit a fost adus și de călugării
benedictini, deoarece aceștia au introdus noi modalități de dezvoltarea în agricultură, ajungând să
fie denumiți agricultorii Europei. Pe oriunde mergeau, ei introduceau noi meșteșuguri, culturi sau
metode de producție, precum: producerea brânzeturilor, a vinului, apicultura, pomicultura,
creșterea bovinelor, oferirea de specializare în metalurgie. Totodată, prin respectul și cinstea pe
care o acordau muncii, călugării i-au inspirat și pe alții cu frumosul lor exemplu.

Capitolul patru oferă informații cu privire la legătura dintre Biserică și Universitate.

Conform istoricului Lowrye Daly, Biserica reprezenta unica instituție din Europa medievală care
manifesta un interes permanent pentru păstrarea și cultivarea cunoașterii. Cele mai vechi forme
ale cadrului universitar au început să prindă formă în cea de-a doua jumătate a secolului al XII-
lea. La acea vreme universitatea nu avea clădiri, ci era reprezentată de profesorii și studenții săi,
nu de un anume loc, cursurile desfășurându-se adesea în catedrale. O mare influență în acestă
perioadă au avut-o scolasticii, mari învățați ce aveau un devotament față de disciplina logicii,
învățându-i pe studenți să descopere erorile de gândire și să ofere argumente potrivite. Printre
reprezentanții acelei vremi se numără Anselm și Toma de Aquino, care au recurs la argumente
raționale pentru a-și apăra credința și a demonstra existența lui Dumnezeu, precum argumentul
cauzei eficiente (Dumnezeu este cauza primă, singura ființă autoexistentă).

Membrii Bisericii au contribuit și în progresul științei, dintre care fac parte doi mari
savanți, părintele Grienberg și părintele Clavius, ce s-au distins în mod remarcabil prin
contribuția avută în realizarea telescopului refractor și în stabilirea calendarului gregorian. Unul
dintre specialiștii în istoria științei, părintele Stanley Jaki, a ajutat prin intermediul cercetării sale
la recunoașterea statului catolicismului în dezvoltarea științei occidentale, considerând că
anumite idei creștine au fost indispensabile pentru apariția gândirii științifice. Printre oamenii de
știință catolici renumiți se numără: Roger Bacon, profesor la Oxford, care a evidențiat importanța
experimentului; Albert cel Mare, care a subliniat importanța observației directe în cunoașterea
lumii fizice; Robert Grosseteste, unul dintre cei mari erudiți ai Evului Mediu, s-a numărat printre
primii cercetători care a scris un set complet de pași pentru efectuarea unui experiment; părintele
Nicolas Steno, ce a stabilit principiile geologiei moderne,aducând numeroase contribuții și în
studiul istoriei scoarței terestre.

Deosebite realizări științifice ne-au fost demonstrate și de către preoții iezuiți, ce au

contribuit la dezvoltarea ceasurilor cu pendul, a pantografelor, a barometrelor și telescoapelor,
implicându-se și în domenii precum: magnetismul, optica, electricitatea, seismologia. Mai mult,
ei au emis și teorii cu privire la circulația sângelui, la posibilitatea teoretică a zborului, la modul
în care luna afectează mareele. Părintele iezuit Giambattista Riccioli este cunoscut drept un
excelent astronom, lăsând în urma lui o amplă enciclopedie de astronomie, dar având realizări
remarcabile și în determinarea accelerației gravitaționale. Un alt reprezentant este și părintele
Roger Boscovich, specialist în teoria atomică, optică, matematică și astronomie, dar și un talentat
poet. El a elaborat prima metodă geometrică de calcul a orbitei planetare, bazată pe trei
observații ale poziției planetei.

Un alt capitol este destinat prezentării influenței Bisericii în artă și arhitectură. Deși
moștenirea artistică a Occidentului se identifică deosebit de mult cu imagini catolice, încât
nimeni nu s-ar gândi să conteste influența Bisericii în artă, apariția iconoclasmului amenința
dezvoltarea artei religioase.

Cea mai mare contribuție a catolicismului în domeniul artei, care a avut influențe
permanente asupra peisajului european, este catedrala medievală, ceea ce i-a determinat pe
istoricii artei să afirme că acestea sunt cele mai mari realizări ale omenirii pe întreaga scenă a
artei. Arhitectura gotică europeană este considerată cea mai impresionantă. Aceasta s-a dezvoltat
după stilul romanic în secolul al XII-lea și s-a extins pe tot teritoriul Europei, începând cu Franța
și Anglia. Efectul combinat al arc-butanților, ogivelor și al boltei cu nervuri sunt o veritabilă
mărturie a credinței supranaturale a unei întregi civilizații. Un studiu amănunțit al acestor
catedrale a dezvăluit o coerență și o proporționalitate geometrică extraordinară, și, de aceea,
proiectanții acestora au fost denumiți imitatori ai Maestrului Dumnezeiesc. O operă renascentistă
extrem de admirată este Pieta de Michelangelo, o lucrare izbitor de emoționantă, care revelează o
profundă sensibilitate catolică, reprezentând-o pe Sfânta Fecioară Maria ținându-l în brațe pe
dumnezeiescul său Fiu după răstignirea și moartea pe cruce. Reprezentare suferinței a jucat un
rol deosebit de important în arta apuseană, în special prin accentul pus de catolicism mai mult pe
Răstignire decât pe Înviere, ca element central în opera de răscumpărare. În concluzie,
preocuparea Bisericii Catolice în studierea geometrieieuclidiene, înțeleasă drept cheie a modului
de gândire a lui Dumnezeuși drept pilon pe care El a orânduit universul, a adus roade extrem de
importante atât la nivel artistic, cât și pe tărâmul științific. Interesul catolicismului față de
geometrie a condus la o cale de reprezentare a cadrului natural ce a făcut posibilă apariția
Revoluției Științific, ce avea să fie imitată în anii următori și de restul lumii.

Pe lângă toate domeniile enumerate mai sus, Biserica și-a adus contribuția și în
dezvoltarea dreptului internațional. Acesta a început să se dezvolte datorită răspândirii veștilor cu
privire la tratamentul inumane aplicate de spanioli băștinașilor din Lumea Nouă. Reflectând la
acest aspect, teologii spanioli au luat atitudine și au marcat începuturile dreptului internațional
modern. În acest mod, controversa ce s-a ivit cu privire la situația precară a amerindienilor a
oferit ocazia elaborării principiilor generale pe care statele erau obligate să le respecte în
interacțiunea dintre ele. Folosindu-se de textul ,, Eu sunt glasul care strigă în pustiu”, călugărul
dominican Antonio de Montesinos, a ținut o omilie în fața unei audiențe formate din importante
autorități spaniole, dând curs unei serii de critici și condamnări la adresa politicii spaniole. Știrea
a ajuns și la urechile regelui, și aflând despre comportamentul spaniolilor, acesta a chemat un
grup de juriști și teologi pentru a elabora niște legi care să guverneze oficialitățile spaniole
înrelația lor cu indienii. Astfel s-au născut Legile din Burgos 1512 și din Valladolid 1513,
această critică timpurie ajutând la pregătirea terenului pentru lucrări mai sistematice în acest
domeniu.

Unul dintre iluștrii juriști teologi ai secolului al XVI-lea este părintele Francisco de
Vitoria. Expunându-și nemulțumirile la adresa politicii spaniole, el a pus bazele teoriei dreptului
internațional modern, apărând doctrina conform căreia toți oamenii sunt la fel de liberi,
proclamând dreptul oamenilor la viață, la cultură, la proprietate. Pentru a-și argumenta
afirmațiile, el a făcut apel la textul Sfintei Scripturi, dar și la rațiune. Vitoria a împrumutat două
principii importanta de la sfântul Toma: legea divină, ce derivă din har, nu anulează legea
umană, ce derivă din rațiunea naturală; și acele lucruri care sunt naturale pentru om, nu trebuie
nici să-i fie date, nici să-i fie luate pe motiv de păcat. Pornind de la aceste principii, el susținea că
păcatul de moarte nu-l privează pe om de dreptul la proprietatea civilă, iar dreptul de a lua în
posesie lucrurile din natură spre uzul propriu aparține tuturor oamenilor, indiferent de
păgânismul lor sau de viciile barbare pe care le-ar putea avea.

Biserica a avut realizări importante și în domeniul economiei. Alejandro Chafuen, în

valoroasă lui lucrare Credință și libertate: gândirea scolasticilor târzii, arată că în diverse
probleme, gânditorii catolici din secolele al XVI- lea și al XVII-lea, au înțeles și dezvoltat
principii economice decisive, dar au și apărat principiile libertății economice și economia liberă
de piață. Scolasticii din epoca târzie au anticipat cea mai bună gândire economică a secolelor
următoare cu privire la prețuri, salarii și teoria valorii, fiind încă un exemplu de inovație catolică.
 Bibliografie

Dumea E., Biserica și statul în Europa, Editura Sapienția, Iași 2014

Woods T. E., Cum a construit Biserica Catolică Civilizația Occidentală, trad. Geta Lazăr,
Editura ARCB, București 2017

Zamfir C. –Vlăsceanu L., Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti 1998

https://www.magisteriu.ro/gaudium-et-spes-1965/

https://www.ewtn.com/catholicism/library/to-a-study-session-towards-a-european-constitution-
8185