ARTA SI SOCIALITATE - MINETTI -THOMAS BERNHARD

Piesa Minetti (1976), propune sa arate tranzitia caracterului eponim – dintr-un solipsism
(narcisist, egoist), intr-o forma de angajament social.
Textele lui Bernhard , ca si caracterul Minetti, se desprind de solipsism, pentru a interactiona
cu mediul social.
Abordarea mea asupra lui Bernhard se bazeaza pe o relectura a personajului enigmatic
Nachspiel din Minetti, ale carui implicatii vor fi dezvaluite mai tarziu.
Nachspiel – un actor in varsta care traieste de pe o zi pe alta prin repetitiile private si
mascate pe care le face in rolul Regelui Lear – sta langa Atlantic, in timpul unei furtuni de
zapada. Verifica daca este singur, si scoate din valiza MASCA cu care, in urma cu 30 de ani,
aparuse in spectacole senzationale ale piesei Regele Lear. Ia rapid cateva pastile, si isi pune
masca. Isi ridica gulerul si isi acopera mainile, inainte de a rosti cuvintele „schnell weg”. O
trupa de actori mascati intrerupe scena, ultimul dintre ei recunoscand masca lui Lear, ca
fiind a celebrului „Schauspielkunstler”. Dar artistul nu reactioneaza.
Intr-un „tableau vivant” (imagine vie) care ar putea tine un timp indelungat pe scena,
Minetti ramane nemiscat, pana cand este acoperit in totalitate de zapada.
Tratamentele acestei scene in critica lui Bernhard, pot fi divizate in doua tendinte generale.
Episodul acesta este adeseori interpretat ca fiind demisia patetica a unui artist ipotent.

Contributia lui Gerda Maleta la prima noaptea a acestui spectacol din Stuttgart se
concentreaza asupra efectului emotionant al lui Minetti, dupa dorinta sa de a mai juca
macar o data. Willi Huntemann propune, de asemenea, ca artistul, neputand sa transcida
societatea ostila din care face parte, se otraveste. El moare si „in acelasi timp se supune
societatii, ale carei semne sunt mastile”.
Cele mai recente interpretari ale lui Minetti au privit, de asemenea, aceasta scena ca fiind
reprezentativa pentru ironia amara a piesei, deoarece protagonistul moare, urmarit de
performanta sa de cu 30 de ani in urma. A doua idee implica neglijarea completa a
epilogului. Anne-Francoise Benhamou interpreteaza citarile din Lear, in Minetti, ca o
relationare a artistului modern cu Shakespeare, celebrand un ideal artistic, admitand in
acelasi timp ca acest tip de arta este mort. „ Nachspiel este, in mod ciudat, absent din
analiza ei. Wendelin Schmidt- Dengler analizeaza felul in care Bernhard creeaza patos in
aceasta piesa, si descrie piesa in doar patru cuvinte, caracterizand aceasta ca rezultat in
dezvoltarea personala a lui Minetti.
Acest „Nachspiel” ilustreaza succint aparitia lui Minetti in societate. Contrapunctele
structurale din aceasta piesa permit compararea dintre identificarea lui Minetti cu Lear si
formele de escapism practicate de celelalte personaje din operele lui Bernhard, spre
exemplu doamna in varsta imbracata in rosu care se retrage intr-un ritual solitar mascat, cu
doua sticle de sampanie, de Anul Nou.
Lear furnizeaaza atat o prezenta prin care Minetti traieste, cat si o modalitate de a se rupe
de singuratatea auto-impusa. Ca multi dintre protagonistii lui Bernhard, Minetti isi plange
sentimentul de ipotenta prin monologuri care exprima abaterea de la subiecte.
In piesa sunt prezente momentele de tacere, in care gesturile si interactiunile subtile
semnalizeaza relatiile caracterului in schimbare cu audienta sa, atat pe scena, cat si in afara
ei. Crucial pentru Minetti, dar si pentru Der Theatermacher („Creatorul de teatru”) sunt
afectiunile si intelegerile care raman adesea nespuse.
Aceasta, se crede, dezvaluie alte aplicatii ale piesei King Lear – texte in care Bernhard se
intoarce la dinamica complexa dintre un barbat deziluzionat mai in varsta si o fata tanara pe
scena. Prin extinderea acestei analize a artei si societatii, se va explora modul in care
obiceiul lui Bernhard de a reveni la motive si dinamici ale personajelor ii permite textelor
sale sa se incadreze ca si solipsism.
Tranzitia lui Minetti in aceasta piesa este pusa in scena in contextul unui mediu social.
Inainte de a-l prezenta pe protagonist, Bernhard prezinta o doamna care doreste sa scape
de o comunitate, pe care o considera „controlata”:

„[Trebuie] sa ma apar, intelegeti

cu fermitate
Apara-te
Lumea asta, intr-adevar,
populata de nebuni
incredibil
Decadenta este tipica”
(p.205)

Verbul modal evidentiaza aici disperarea doamnei, in timp ce o intreaga linie este dedicata
verbului „wehren”. Apararea pe care aceasta insista se dezvaluie ca o masca groteasca pe
care o poarta intr-un ritual de betie in fiecare an.
Masca devine o bariera fizica care o apara de lumea exterioara. Primul ei cuvant in piesa,
„durchsten”, si planurile sale pentru seara sugereaza ca poate supravietui in aceste
imprejurari doar prin retragerea in alcoolismul solitar. In localitatea belgiana Ostend,
renumita pentru traditiile sale de carnaval si bal, masca care ar permite de obicei integrarea
sociala, este aici un mijloc de a scapa de contactul uman:

„Aceasta este deja a treia oara

cand practic Anul Nou in acest fel
ca si cum ar urmari un om ciudat
eventual
doua sticle
o farsa, desigur
cochetarea cu sufocarea.”

Verbul „praktizieren” (practic) implica atitudinea acestei doamne pentru a-si justifica
obiceiul de a bea in secret. Cresterea consumului de alcool indica faptul ca aceasta
„cochetarie” devine tot mai dificila: „Si daca nu functioneaza, atunci inca o sticla”. Ritualul
batranei capata o nuanta groteasca, odata cu cresterea dependetei de alcool.
La sosirea lui Minetti, servitorul pare la fel de absorbit de sine, refuzand sa accepte bacsisul
sau: „Dupa ce a gasit moneda, vrea sa o dea Lonhdiener-ului, intinzand mana rapid, dar
Lohndiener-ul nu se misca” (p.207).
Dupa mecanisul „in rama”, Bernhard dezvolta simbolistica „mastii”.
Pe masura ce Minetti dezvaluie ca „in valiza asta se afla masca lui Lear”(p.209), ritualul
batranei incepe sa creeze o legatura cu Ostend – artistul James Ensor. Acest lucru conduce
spectatorul la o reprezentare culturala a figurilor burgheze – adesea purtand masti grotesti,
sugerand decaderea sau moartea, si le arata genialitatea. O pictura ca si „Astonishment of
the mask wouse” portretizeaza o femeie in varsta care pare sa se fi transformat in forma
groteasca a mastii pe care o poarta, poate reprezenta o comparatie (Becks- Malorny, p. 62).
Totusi, o intelegere a acestei scene, nu depinde in niciun caz de intelegerea aluziei lui
Bernhard privitoare la artistul belgian. Masca devine un instrument pentru a strapunge
eticheta decorului. Intrarea unui grup mascat confirma aceasta idee prin strigatele lor
intense si emotionale (p. 208). Inca de la inceput, identificarea lui Minetti cu Lear este in
dialog cu alte metode variate de escapism din maniera ostentativa a societatii din Ostend.
Relatia lui Minetti cu acest mediu se schimba pe parcursul piesei.
Personajul refuza initial sa accepte o camera in hotel si, atunci cand servitorul doreste sa ii ia
servieta, Minetti ii directioneaza miscarile cu o umbrela, lovindu-l peste degete, concluzand
dur: „Societatea fara clase”(p.215). Plangandu-se de natura distructiva a creatiei artistice,
Minetti face un gest similar si cu audienta: „”(p.219). Minetti explica mai tarziu cum a fost
fortat sa paraseasca Liibeck dupa un spectacol controversat, ceea ce a dus la 30 de ani de
auto-izolare in Dinkelsbuhl.