Scrisoare de rămas bun și drumul eliberator spre lumea de dincolo de noi

aș vrea să-ți scriu despre vântul care îmi dă târcoale și care suflă puternic și ciudat de rece – poate e
apropierea morții – și cum mi-a străpuns trupul de carne până în inimă și cum nu mai am puterea să mă
împotrivesc și că am obosit și cum cred că între timp am renunțat să mai lupt pentru mine să-ți spun
despre durerea cumplită care îmi străbate mușchii și oasele picioarelor cât e noaptea de lungă și cum
oasele se albesc de-atâta suferință dar asta știi deja și nici nu-ți folosește sau cum mă simt abandonat în
vântul sorții mai rău ca o frunză purtată de râu până putrezește să-ți spun despre sunetul rece al lacrimilor
fierbinți care mi se preling pe față ca să mă lovească apoi cu putere în piept ca niște schije de fier și cum
pieptul îmi e plin de găuri și răni și cum rămân fără aer și mă sufoc ca într-un coșmar nefiresc cu umbre
drapate pe uși și pereți dar și cum ele îmi spală praful lumii rele din ochi aș mai vrea să-ți scriu și despre
întunericul nopții din singurătatea mea care mă cotropește parcă cu ură nopți reci fără harul lunii și fără
îmbrățișări și despre urletul de lup vreau să-ți mai scriu cum izbucnește și se înalță din mine ca să
cutreiere mut casa și grădina și sufletele celor dragi și morți ți-aș scrie după cum vezi dar se pare că fata
aceea despre care ți-am tot vorbit a renunțat și ea și s-a stins o. de-ar știi cât mi-am dorit s-o mai întâlnesc
și să-i spun că suntem încă vii și că ne iubim, nepământesc de mult ne iubim: ce prost ești mi-a zis ea într-
o noapte pe stradă și încă mai plâng

tot mai des îmi vine să mă întind în patul în care a murit mama să mă desprind din vis să mă liniștesc și să
plec spre o altă lume sigur mai bună, între timp cineva a aprins o lumânare la căpătâiul meu și nu am
apucat să văd cine e: aripi de fluture cu miros de tămâie și smirnă