01 Drept Fiscal - Introducere-1-Merged

Facultatea de Drept, Universitatea din București
Învățământ la distanță – Anul II
Marilena ENE Drept fiscal – Suport de curs
MARILENA ENE
DREPT FISCAL
Suport de curs – Anul II I.D.
2019-2020
Drept fiscal – Suport de curs I.D.
INTRODUCERE
Disciplina Drept fiscal are ca scop analizarea și explicarea normelor juridice care
reglementează raporturi juridice, patrimoniale sau nepatrimoniale, care apar în legătură
cu stabilirea şi administrarea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor care constituie
venituri ale bugetului public naţional, definit conform art. 138 alin. (1) din Constituţie,
ca fiind „bugetul de stat, bugetele asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale ale
comunelor, oraşelor şi ale judeţelor”.
Obiectivele generale ale disciplinei (modulului) drept fiscal constau în dobândirea de
către studenți a următoarelor abilități:
 să poată utiliza terminologia juridică specifică dreptului fiscal;
 să înțeleagă normee de drept fiscal și efectele acestora pentru anumite categorii de
persoane și activități;
 să poată distinge și aplica instituțiile mari ale dreptului fiscal: principiile fiscalității,
actul administrativ fiscal, stabilirea veniturile fiscale, titlul de creanță bugetară și
fiscală, stingerea obligațiilor fiscale, controlul fiscal și contestarea actelor
administrative fiscale.
 să poată identifica și aplica normele incidente în situații concrete.
Modulul este organizat în 10 unități de învățare, care prezintă și explică în mod sintetic
principalele elemente ale instituțiilor dreptului fiscal:
1) Unitatea de învățare 1. Introducere în dreptul fiscal.
2) Unitatea de învățare 2. Principiile fiscalității. Raportul juridic de drept fiscal.
Veniturile fiscale
3) Unitatea de învățare 3. Impozitarea veniturilor profesioniștilor. Impozitul pe profit.
4) Unitatea de învățare 4. Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor. Impozitul pe
dividende. Impozitul pe veniturile profesionistului persoană fizică
5) Unitatea de învățare 5. Impozitarea veniturilor persoanei fizice
6) Unitatea de învățare 6. Impozitarea veniturilor nerezidenților
7) Unitatea de învățare 7. Taxa pe valoarea adăugată
8) Unitatea de învățare 8. Administrarea creanțelor fiscale. Actul administrativ fiscal.
Titlul de creanță bugetară și fiscală. Controlul fiscal
9) Unitatea de învățare 9. Modalități de stingere a obligațiilor fiscale
10) Unitatea de învățare 10. Contestarea actelor administrative fiscale
Fiecare unitate de învățare include prezentarea obiectivelor specifice, noțiunile de bază,
corelații între acestea, normele juridice aplicabile, teste de autoevaluare, teme de control
precum și referințe bibliografice.
Drept fiscal – Suport de curs I.D.
Evaluarea studenților se realizează pe baza unui test susținut online după întâlnirile
tutoriale, punctat cu maximum un punct, participarea la activitățile tutoriale, punctată cu
un maximum un punct, puncte ce vor fi luate în considerare la nota finală, adică 20%
din nota finală. Examenul final susținut în sesiunea de examene va fi tip grilă cu 20 de
întrebări, al cărui punctaj maxim este de 8 puncte, adică 80% din nota finală. Punctajul
final este alcătuit din punctajul aferent evaluării pe parcursul semestrului (2 puncte) și
din punctajul obţinut la examenul scris (8 puncte).
Marilena ENE Drept fiscal – Suport de curs I.D.
Unitatea de învățare 1
INTRODUCERE ÎN DREPTUL FISCAL
Cuprins
1.1. Obiectul de studiu al dreptului fiscal
1.2. Izvoarele dreptului fiscal
1.3. Principiile dreptului fiscal
1.4. Aplicarea legii fiscale
Obiectivele unității de învățare 1

După parcurgerea acestei unități de învățare veți reuși:
- să identificați obiectul de studiu al dreptului fiscal
- să identificați categoriile de acte normative aplicabile formării și
administrării veniturilor fiscale
- să identificați principiile dreptului fiscal
- să identificați regulile de aplicare a legii fiscale în timp, spațiu și asupra
persoanei
Timp mediu necesar: 2 ore
1.1. Obiectul de studiu al dreptului fiscal

Dreptul fiscal reprezintă un ansamblu de norme juridice de drept public, care
reglementează acele raporturi juridice, patrimoniale sau nepatrimoniale, care apar în
legătură cu:
a) stabilirea (formarea) veniturilor publice fiscale şi
b) administrarea venituri publice fiscale.
Totalitatea veniturilor publice fiscale reglementate prin lege formează sistemul fiscal
sau fiscalitatea unui stat, în vigoare la un moment dat în timp1.
1.2. Izvoarele dreptului fiscal

Izvoarele dreptului fiscal se pot clasifica în:
a) acte normative unionale, adoptate și emise la nivelul Uniunii Europene, care
sunt tratatele unionale, regulamentele, directivele sau decizii ale Curții de
Justiție a Uniunii Europene;
1
M. Ene, Drept fiscal. Note de curs, Ed. Solomon, București, 2019, p. 1
b) Constituția României, în care sunt reglementate principiile de bază aplicabile

dreptului fiscal;
c) acte normative naționale, emise de autoritățile publice naționale, sub formă de
legi, ordonanțe de urgență, ordonanțe, hotărâri ale Guvernului, hotărâri ale
consiliilor județene sau locale, ordine ale ministerelor competente.
În Constituţia României sunt incluse dispoziții cu referire directă sau indirectă la
impozite, taxe sau contribuții, care au impact asupra dreptului fiscal2:
a) obligația de a contribui a cetățenilor români – art. 56;
b) tipul economiei – art. 135;
c) sistemul financiar – art. 137;
d) sistemul bugetar – art. 138;
e) veniturile publice ordinare fiscale (impozite, taxe, contribuţii) – art. 139.
Actele normative principale care fac obiectul studiului dreptului fiscal sunt:
a) Legea nr. 227 din 8 septembrie 2015 privind Codul fiscal, cu modificările și
completările ulterioare, denumită în continuare „Codul fiscal”;
b) Legea nr. 207 din 20 iulie 2015 privind Codul de procedură fiscală, cu
modificările și completările ulterioare, denumită în continuare „Codul de
procedură fiscală”.
Aceste două acte normative au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2016, dată la care au fost
abrogate codurile anterioare, Codul fiscal aprobat prin Legea nr. 571/2003 și Codul de
procedură fiscală aprobat prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de
procedură fiscală.
1.3. Principiile dreptului fiscal

În Constituția României sunt reglementate următoarele principii aplicabile normelor
juridice de drept fiscal:
a) principiul legalității;
b) principiul contributivității;
c) principiul justeței impunerii.
Aceste principii de bază ale dreptului fiscal trebuie să se regăsească transpuse în fiecare
act normativ adoptat care stabilește impozite, taxe sau contribuții și, de asemenea stau la
baza interpretării normelor specifice de drept fiscal de către instanțele judecătorești
competente.
2
M. Ene, op. cit., p. 2
Principiul legalității3 se regăsește în numeroase sisteme de drept fiscal, chiar la nivel

constituțional în statele membre ale Uniunii Europene, fiind considerat un principiu de
bază specific dreptului fiscal, care este o ramură de drept public, cu norme imperative,
de la care nu se poate deroga prin simpla interpretare a unor principii generale de drept.
Aplicarea acestui principiu dreptului fiscal românesc rezultă din interpretarea
coroborată a prevederilor art. 56 alin. (3), art. 137 alin. (1) și art. 139 alin. (1) din
Constituția României. Conform prevederilor constituționale citate, impozitele, taxele și
contribuțiile pot fi stabilite numai prin lege, în sens larg, fiind posibilă reglementarea
acestora și prin ordonanță sau ordonanță de urgență.
Încă de la primele interpretări ale acestor prevederi, prin Decizia Curții Constituționale
nr. 5 din 14 iulie 1992 referitoare la constituţionalitatea Legii privind abilitarea
Guvernului de a emite ordonanţe şi autorizarea contractării şi garantării unor credite
externe, Curtea Constituțională a făcut o distincție clară între impozitele și taxele care se
fac venit la bugetul de stat, care se stabilesc prin lege, și impozitele și taxele care
alimentează bugetele locale, care se stabilesc de autoritățile locale, în limitele legii,
având în vedere prevederile art. 139 alin. (2) din Constituția republicată (anterior art.
138). De asemenea, în cadrul aceleiași decizii, s-a menționat că normele juridice
specifice dreptului fiscal sunt de domeniul legii ordinare, întrucât nu sunt incluse în lista
limitativă a domeniului legii organice din art. 73 alin. (3) din Constituția României,
republicată.
Interpretarea principiului legalității dat de Curtea Constituțională prin Decizia nr.
5/1992 sus-menționată este menținută și în prezent.
Principiul contributivității4, reglementat în art. 56 alin. (1) din Constituție, instituie

obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin impozite și taxe.
În jurisprudența Curții Constituționale se regăsesc referiri la aplicarea acestui principiu,
însă interpretarea este corelată cu principiul legalității și al justeții impunerii, fără a fi
stabilite exigențe constituționale specifice acestui principiu.
Printre deciziile Curții Constituționale în care a fost invocată încălcarea prevederilor art.
56 din Constituție (anterior art. 53), este de menționat Decizia nr. 183/1999 referitoare
la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997
privind taxele judiciare de timbru, modificată și completată prin Ordonanța Guvernului
nr. 30/1999, în care Curtea, fără a identifica foarte multe argumente, a reținut ca nu
3
4
poate fi vorba de o încălcare a acestor prevederi, întrucât prin dispoziţiile menționate

sunt stabilite „obligaţiile constituţionale ale cetăţenilor de a contribui la cheltuielile
publice atât atunci când ele interesează statul, în întregul său, cât şi atunci când se referă
la cheltuielile administraţiei publice”. Așadar, cetățenii pot fi obligați să contribuie la
cheltuielile administrației publice (i.e. prin taxe judiciare de timbru) fără a se încălca
prevederile constituționale. Și, fără a explica totuși legătura, Curtea continuă în
argumentare cu principiul legalității și principiul justeții impunerii, de asemenea,
prevăzute în Constituție.
Principiul justeții impunerii (echității impunerii)5 este prevăzut de art. 56 alin. (2)
din Constituție, conform căruia „sistemul legal de impuneri trebuie să asigure așezarea
justă a sarcinilor fiscale”. „Sistemul legal de impuneri” poate fi interpretat ca
reprezentând sistemul fiscal, respectiv toate normele de drept fiscal, atât cele din Codul
fiscal, cât şi din orice alte legi care instituie impozite, taxe sau contribuţii.
În ceea ce priveşte justeţea aşezării sarcinii fiscale, doctrina constituţională interpretează
această noţiune în strânsă legătură cu principiile egalităţii, proporţionalităţii şi echităţii,
care sunt baza oricărui sistem de drept democratic.
Principiul proporţionalităţii presupune că măsurile luate de stat nu pot depăşi ceea ce
este necesar pentru realizarea obiectivelor statului de drept, democratic şi social, în
limitele prevederilor Constituţiei. Acest principiu este prevăzut în mod expres şi de art.
5 alin. (4) TUE. Orice măsură fiscală adoptată de stat trebuie să fie proporţională.
În ceea ce priveşte egalitatea, din perspectivă constituţională, toate persoanele sunt
egale în faţa legii , acest principiu fiind pe larg dezbătut în doctrină. Din perspectiva
impozitării, egalitatea este asimilată echităţii, care poate fi verticală (impozitarea
progresivă a veniturilor) sau orizontală (aceeaşi cotă de impozit, indiferent de
cuantumul venitului).
Aşadar, sistemul fiscal din România trebuie să fie just, adică să fie echitabil şi
proporţional pentru toţi cetăţenii săi. Spre deosebire de Constituţia italiană , în
Constituţia din România nu se prevede ca participarea cetăţenilor la cheltuieli să fie
proporţională cu veniturile obţinute (principiul capacităţii contributive), ci doar că
cetăţenii au obligaţia de a contribui la cheltuielile publice, ceea ce presupune că
principiul constituţional al contributivităţii este respectat fie prin stabilirea unei egalităţi
orizontale (cotă unică de impozit), fie prin stabilirea unei egalităţi verticale.
Acest principiu este reglementat atât în Constituție, cât și prin Codul fiscal.
5
Necesitatea îndeplinirii acestor criterii de către normele fiscale adoptate de legiuitor a

fost menționată de Curte în mai multe decizii, respectiv:
 Decizia nr. 3/1994 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 3 alin. (2) din Legea nr. 58/1992 cu privire la corelarea salariilor prevăzute
în Legea nr. 53/1991, Legea nr. 40/1991 şi Legea nr. 52/1991 cu nivelul
salariilor de la societăţile comerciale şi regiile autonome,
 Decizia nr. 176/2003 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 174/2001 privind unele măsuri pentru
îmbunătăţirea finanţării învăţământului superior,
dispoziţiilor art. 771 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal
(M. Of. nr. 524 din 28 iulie 2010), Decizia nr. 1394/2010 referitoare la excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 257 alin. (2) lit. f) teza finală din
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii (M. Of. nr. 863 din 23
decembrie 2010)
dispoziţiilor art. 31 alin. (5) al O.U.G. nr. 77/2011 privind stabilirea unei
contribuţii pentru finanţarea unor cheltuieli în domeniul sănătăţii, astfel cum a
fost completată prin O.U.G. nr. 110/2011 pentru modificarea şi completarea
unor acte normative în domeniile sănătăţii şi protecţiei sociale, cu referire
expresă la sintagma „care include şi taxa pe valoarea adăugată”.
1.4. Aplicarea legii fiscale

Legea fiscală se aplică:
 impozitelor și taxelor care se fac venituri ale bugetului de stat și bugetelor
locale, precum și
 contribuțiilor sociale obligatorii prevăzute la art. 2 alin. (2) C.fisc., care se fac
venit bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului Fondului național unic de
asigurări sociale de sănătate sau bugetului general consolidat, indiferent dacă
sunt reglementate prin Codul fiscal sau prin alt act normativ.
În ipoteza în care prevederi din legislația fiscală sunt în contradicție cu normele din
tratate la care România este parte, Codul fiscal stabilește expres că se vor aplica
prevederile din respectivele tratate. În conceptul de „tratate” sunt incluse și convențiile
de evitare a dublei impuneri semnate de România și ratificate prin lege, ale căror
prevederi se aplică în conformitate cu prevederile din Titlul VI, „Impozitul pe veniturile
obținute din România de nerezidenți și impozitul pe reprezentanțele firmelor străine

înființate în România”.
De asemenea, aplicarea legii fiscale se realizează ținând cont și de principiile înscrise în
TUE și TFUE, care se aplică cu prioritate față de normele naționale.
În ceea ce privește normele care reglementează administrarea veniturilor bugetare
fiscale, Codul de procedură fiscală reprezintă legea specială, iar în situația în care nu
există reglementări speciale, se aplică prevederile Codului civil și ale Codului de
procedură civilă.
1.4.1. Aplicarea legii fiscale în timp

Din punctul de vedere al aplicării în timp6, regula generală prevăzută de art. 15 alin. (2)
din Constituție, conform căreia legea dispune numai pentru viitor, se aplică și în dreptul
fiscal.
Aplicarea temporală a legii presupune intrarea în vigoare, perioada de activitate a legii
(durata) și ieșirea din vigoare.
Conform prevederilor art. 78 din Constituția României, republicată, legea intră în
vigoare în termen de 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial la României, cu
excepția situației în care în textul legii se prevede o altă dată ulterioară.
În materia dreptului fiscal, în ceea ce privește data de intrare în vigoare, legiuitorul
trebuie să țină de cont de dispozițiile speciale din art. 4 C.fisc., care stabilesc expres mai
multe reguli de aplicare a acestui principiu:
a) legea de modificare sau completare a Codului fiscal trebuie să intre în vigoare în
termen de minimum 6 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al
României;
b) legea prin care se introduc impozite, taxe sau contribuții obligatorii noi, se
majorează cele existente, se elimină sau se reduc facilități existente trebuie să
intre în vigoare la data de 1 ianuarie a fiecărui an;
c) ordonanțele Guvernului de modificare sau completare a Codului fiscal pot intra
în vigoare mai devreme de 6 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al
României, dar nu mai puțin de 15 zile de la data publicării.
Reglementările fiscale se aplică cu respectarea principiului neretroactivității, doar
pentru viitor, însă trebuie avut în vedere că nu constituie o încălcare a principiului
6
neretroactivității legii fiscale aplicarea legii fiscale trecute unei situații juridice născute
sub regimul legii vechi, fiind pe deplin aplicabil principiul tempus regit actum.
1.4.2. Aplicarea legii fiscale în spațiu

Legea fiscală adoptată de Parlamentul sau de Guvernul României se aplică numai pe
teritoriul României 7 , fiind expresia suveranității naționale prevăzute de art. 2 din
Constituție. În ipoteza în care într-un raport civil apare un element de extraneitate,
atunci respectivul raport poate fi guvernat de legea română sau de legea străină, putând
fi vorba într-o astfel de situație de extrateritorialitatea legii române.
În dreptul fiscal, principiul extrateritorialității legii române își găsește aplicabilitatea
atunci când o persoană rezidentă în România este subiect al unui raport juridic civil sau
de altă natură în care apare un element de extraneitate, iar în baza respectivului raport
juridic persoana obține venituri din străinătate sau transferă venituri în străinătate.
Principiul teritorialității coroborat cu principiul personalității impunerii dă naștere
regulii denumite taxare universală (worldwide taxation), conform căreia veniturile
persoanei sunt impozitate în locul de rezidență a persoanei, atât veniturile obținute în
România, cât și veniturile obținute în alte țări, indiferent de locul obținerii veniturilor.
Aplicarea acestei reguli poate conduce la o dublă impozitare a veniturilor, atât în statul
de rezidență, cât și în statul unde se obțin veniturile. Pentru a se evita dubla impozitare,
statele au semnat tratate bilaterale și au inclus în legislația națională prevederi pentru ca
un contribuabil să nu fie pus în situația de a achita impozite de două ori.
1.4.3. Aplicarea legii fiscale asupra persoanei

Din punctul de vedere al persoanei8, este important de reținut că legea fiscală se aplică
tuturor persoanelor, fizice sau juridice, sau entităților care nu au personalitate juridică,
dacă sunt rezidente în România, conform principiului personalității.
În aplicarea acestui principiu, trebuie ținut cont de principiul nediscriminării pe criteriul
naționalității prevăzut de art. 18 TFUE, dar și de jurisprudența CJUE, care a stabilit în
materie fiscală că „o discriminare poate să rezulte numai din aplicarea unor reguli
diferite unor situații comparabile sau din aplicarea aceleiași reguli unor situații diferite”.
Test de autoevaluare Unitatea de Învățare 1

Rezolvați următoarele teste-grilă:
7
8
1) Principiul justeţei fiscale se referă la faptul că:

a) modul de utilizare a sumelor provenite din impozite, taxe și contribuții
poate fi stabilit numai prin lege.
b) sarcina fiscală a unei persoane fizice este stabilită în funcţie de bunurile
deţinute.
c) sarcina fiscală a unei persoane este stabilită în funcție de mărimea
veniturilor persoanei.
2) Principiul contributivităţii în dreptul fiscal se referă la faptul că:
a) impozitele se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
b) cetăţenii sunt obligaţi să contribuie prin impozite şi taxe la cheltuielile
publice.
c) cheltuielile se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
3) Principiul legalității în dreptul fiscal se referă la faptul că:
a) impozitele, taxele și contribuțiile pot fi stabilite numai prin lege.
b) impozitele se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
c) cheltuielile se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
4) Principiul taxării universale presupune că:
a) un cetățean al unui stat este impozitat pe veniturile obținute în statul al
cărui cetățean este.
b) un rezident al unui stat este impozitat pe veniturile obținute atât în statul
de rezidență cât și în oricare alt stat.
c) un rezident al unui stat este impozitat pe veniturile obținute în statul de
rezidență.
Teme de control
1) Analizați art. 135 și art. 139 din Constituți și identificați legătura dintre
cele două articole cu relevanță în dreptul fiscal.
2) Analizați Decizia Curții Constituționale nr. 5 din 14 iulie 1992 și Decizia
Curții Constituționale nr. 878/2012 și identificați conținutul principiului
legalității.
3) Analizați Deciziile Curții Constituționale nr. 183/1999, nr. 214/2004 și nr.
341/2016 și identificați conținutul principiului contributivității.
Răspunsuri teste grilă: 1c, 2b, 3a, 4b
Referințe bibliografice pentru unitatea de învățare 1:
M. Ene – Drept fiscal, Ed. Solomon, 2019
PRINCIPIILE FISCALITĂȚII. RAPORTUL JURIDIC DE DREPT FISCAL.
VENITURILE FISCALE
Cuprins
2.1. Principiile fiscalității
2.2. Raportul juridic de drept fiscal
2.3. Veniturile fiscale

- să identificați principiile fiscalității
- să identificați conținutul raporturilor juridice de drept fiscal, respectiv
subiect, conținut și obiect
- să identificați tipurile de venituri publice fiscale
2.1. Principiile fiscalității (sistemului fiscal)

Fiscalitatea reprezintă totalitatea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor (veniturilor
fiscale) reglementate prin lege, adică sistemul fiscal9.
Principiile fiscalităţii sunt acele reguli de aplicabilitate generală care guvernează întreg
sistemul fiscal şi care trebuie avute în vedere atunci când interpretăm normele fiscale
pentru un caz concret, prevăzute expres în lege sau rezultate din interpretarea realizată
de instanțele judecătorești competente.
În art. 3 din Codul fiscal sunt prevăzute cinci principii ale fiscalităţii:
(i) principiul neutralităţii măsurilor fiscale;
(ii) principiul certitudinii impunerii;
(iii) principiul echităţii fiscale;
(iv) principiul eficienţei impunerii;
(v) principiul predictibilităţii.
2.1.1. Principiul neutralităţii măsurilor fiscale
Art. 3 lit. a) C.fisc. reglementează principiul neutralității măsurilor fiscale, care
presupune că măsurile fiscale adoptate la nivel național trebuie să fie neutre în raport
cu diferitele categorii de investitori şi capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând prin
nivelul impunerii condiţii egale investitorilor, capitalului român şi străin. Acest
9
principiu trebuie interpretat în sensul că reglementările fiscale adoptate trebuie să

asigure un tratament egal pentru investitori de orice categorie, indiferent dacă este
capital privat sau public, indiferent dacă forma de proprietate este privată sau publică
ori dacă este vorba de capital român sau străin.
Nediscriminarea este considerat unul dintre cele patru criterii constituționale alături de
echitate, proporţionalitate și rezonabilitate pe care legiuitorul trebuie să le aibă în vedere
atunci când stabilește un impozit, o taxă sau o contribuție fiscală.
2.1.2. Principiul certitudinii impunerii
Principiul certitudinii impunerii reglementate de Codul fiscal stabilește că normele
juridice elaborate în domeniul fiscal trebuie să fie clare, să nu conducă la interpretări
arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru
fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine,
precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra
sarcinii lor fiscale.
2.1.3. Principiul echităţii impunerii
În Codul fiscal, principiul echităţii impunerii sau al justeţii impunerii este definit ca
fiind acel principiu prin care se asigură că „sarcina fiscală a fiecărui contribuabil este
stabilită pe baza puterii contributive, respectiv în funcţie de mărimea veniturilor sau a
proprietăţilor acestuia”.
Interpretarea acestui principiu aplicabil sistemului fiscal se realizează ținând de
exigențele stabilite prin jurisprudența Curții Constituționale.
2.1.4. Principiul eficienţei impunerii
Prin art. 3 lit. d) C.fisc. se reglementează în legislația fiscală națională principiul
eficienței impunerii, conform căruia prin sistemul fiscal trebuie să se „asigure niveluri
similare ale veniturilor bugetare de la un exerciţiu bugetar la altul prin menţinerea
randamentului impozitelor, taxelor şi contribuţiilor în toate fazele ciclului economic,
atât în perioadele de avânt economic, cât şi în cele de criză”.
2.1.5. Principiul predictibilităţii
În Codul fiscal a fost introdus principiul predictibilității, conform căruia normele
fiscale care reglementează impozite, taxe sau contribuţii obligatorii trebuie să fie stabile,
în sensul în care pentru o perioadă de timp de cel puţin un an nu vor fi aduse
modificări prin care să se majoreze sau să se introducă noi impozite, taxe sau contribuţii
obligatorii.
Acest principiu trebuie interpretat în corelare cu principiile securității juridice și
protecției încrederii legitime dezvoltate de CJUE în jurisprundența sa. Astfel, Curtea a
statuat că aplicarea legii fiscale trebuie să fie previzibilă pentru justițiabili, „acest
imperativ al securității juridice impunându-se cu o rigoare deosebită atunci când este
vorba de o reglementare care poate să aibă consecințe financiare”.
2.2. Raporturile juridice de drept fiscal

Raporturile juridice fiscale reprezintă acele relaţii sociale, reglementate de norme
juridice, care iau naştere, se modifică şi se sting în procesul formării şi administrării
veniturilor fiscale.
Faptul juridic generator al unui raport juridic fiscal este reprezentat de acțiunile
săvârșite de persoane fizice sau juridice cu scopul de a produce efecte juridice (acte
juridice) prin care o persoană dobândește un bun impozabil, un venit impozabil sau
livrează un bun ori prestează un serviciu pe bază de contraprestație.
Conform prevederilor art. 1 din Codul fiscal coroborate cu dispoziţiile art. 2 și art. 16
din Codul de procedură fiscală, raporturile juridice de drept fiscal se clasifică în:
(i) raportul de drept material fiscal, ce cuprinde totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor care apar în legătură cu creanţele fiscale. Raportul juridic de
drept material se referă la relaţiile sociale care iau naştere, se modifică şi se
sting în procesul formării veniturilor fiscale;
(ii) raportul de drept procedural fiscal, ce cuprinde totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor care apar în legătură cu administrarea veniturilor fiscale.
Raportul juridic, de orice tip, este analizat din punct de vedere structural cu privire la
trei elemente:
(i) subiectele raportului juridic;
(ii) conţinutul raportului juridic;
(iii) obiectul raportului juridic.
2.2.1. Subiectele raportului juridic fiscal

Subiectele sunt10:
1. Organele fiscale:
1.1. statul, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Agenția Națională
de Administrare Fiscală (ANAF) şi unităţile subordonate acesteia, denumite
organe fiscale centrale.
1.2. unităţile administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile administrativ-
teritoriale ale municipiilor, reprezentate de autorităţile administraţiei publice
10
locale, precum şi de compartimentele de specialitate ale acestora, în limita

atribuţiilor delegate de către autorităţile respective, denumite organe fiscale
locale.
Competența generală a organelor fiscale este reglementată la nivel central astfel:
a) organul fiscal central realizează administrarea creanţelor fiscale datorate
bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului Fondului naţional
unic de asigurări sociale de sănătate şi bugetului asigurărilor pentru şomaj, precum
și altor bugete care intră în bugetul general consolidat, dacă este prevăzut de lege;
b) organul fiscal central realizează activităţile de asistenţă şi îndrumare a
contribuabilului pe baza coordonării metodologice a Ministerului Finanţelor
Publice;
c) organul fiscal central realizează colectarea creanţelor bugetare stabilite în titluri
executorii, cuvenite bugetului de stat, indiferent de natura acestora, care au fost
transmise acestuia în vederea recuperării, potrivit legii.
La nivel local, organul fiscal local are următoarele competențe generale:
a) realizează administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului local;
b) realizează colectarea creanţelor bugetare stabilite în titluri executorii, cuvenite
bugetului local.
Competența teritorială a organului fiscal central sau local se determină în funcție de
unul dintre următoarele criterii:
a) domiciliul fiscal al contribuabilului rezident, persoană fizică sau juridică;
b) sediul permanent al contribuabilului nerezident;
c) tipul de contribuabil, respectiv mijlociu sau mare, sau parte dintr-un grup fiscal,
prin ordin al preşedintelui ANAF.
2. Contribuabilul sau plătitorul, care poate fi:

2.1.o persoană fizică, care poate fi din punctul de vedere al rezidenței:
2.1.1. rezidentă, dacă îndeplinește cel puţin una dintre următoarele
condiţii:
2.1.1.1. are domiciliul în România;
2.1.1.2. centrul intereselor vitale ale persoanei este amplasat în
România;
2.1.1.3. este prezentă în România pentru o perioadă sau mai
multe perioade care depăşesc în total 183 de zile, pe
parcursul oricărui interval de 12 luni consecutive, care se

încheie în anul calendaristic vizat;
2.1.1.4. este cetăţean român care lucrează în străinătate, ca
funcţionar sau angajat al României într-un stat străin.
2.1.2. nerezidentă:
2.1.2.1.dacă nu îndeplineşte niciuna dintre condiţiile de rezidență
menționate mai sus,
2.1.2.2. orice persoană fizică cetăţean străin cu statut diplomatic
sau consular în România, cetăţean străin care este
funcţionar ori angajat al unui organism internaţional şi
interguvernamental înregistrat în România, cetăţean străin
care este funcţionar sau angajat al unui stat străin în
România şi membrii familiilor acestora.
2.2. o persoană juridică, care poate fi din punctul de vedere al rezidenței:
2.2.1. rezidentă, dacă se încadrează în una din următoarele categorii:
2.2.1.1.orice persoană juridică română,
2.2.1.2.orice persoană juridică străină având locul de exercitare a
conducerii efective în România,
2.2.1.3.orice persoană juridică cu sediul social în România,
înfiinţată potrivit legislaţiei europene.
2.2.2. nerezidentă, dacă se încadrează în una din următoarele categorii:
2.2.2.1. orice persoană juridică străină,
2.2.2.2. orice alte entităţi străine, inclusiv organisme de
plasament colectiv în valori mobiliare fără personalitate
juridică, care nu sunt înregistrate în România, potrivit
legii.
2.3.o entitate fără personalitate juridică, care poate fi la rândul său:
2.3.1. rezidentă, în această categorie fiind incluse acele societăți fără
personalitate juridică înființate potrivit legislației speciale. Spre
exemplu, societatea civilă de avocați.
2.3.2. nerezidentă, care cuprinde orice entitate care nu este înregistrată
în România.
Domiciliul fiscal este reglementat distinct de Codul de procedură fiscală în funcție de
organul fiscal, central sau local. Astfel, în ipoteza creanțelor fiscale administrate de
organul fiscal central, domiciliul fiscal se determină astfel:
a) pentru persoanele fizice, adresa unde își au domiciliul, potrivit legii, sau adresa unde
locuiesc efectiv, în cazul în care aceasta este diferită de domiciliu;
b) pentru persoanele fizice care desfășoară activități economice în mod independent
sau exercită profesii libere, sediul activității sau locul unde se desfășoară efectiv
activitatea principală;
c) pentru persoanele juridice, sediul social sau locul unde se exercită gestiunea
administrativă și conducerea efectivă a afacerilor, în cazul în care acestea nu se
realizează la sediul social declarat;
d) pentru asocierile și alte entități fără personalitate juridică, sediul acestora sau locul
unde se desfășoară efectiv activitatea principală.
2.2.2. Conţinutul raportului juridic de drept fiscal

În conţinutul raportului juridic11 intră toate drepturile şi obligaţiile corelative aparținând
subiectelor implicate, care sunt reglementate de normele juridice.
Dreptul subiectiv este definit ca fiind posibilitatea recunoscută prin lege unei persoane
de a avea o anumită conduită, de a pretinde unui terț o anumită conduită sau de a apela
la forța de constrângere a statului, în caz de nevoie.
Obligația juridică este definită ca fiind îndatorirea prevăzută de lege de a îndeplini sau
executa dreptul subiectiv, adică obligația este corelativă unui drept subiectiv.
Drepturile și obligațiile care intră în conținutul unui raport juridic fiscal pot fi
patrimoniale sau nepatrimoniale.
Drepturile fiscale patrimoniale, denumite creanțe fiscale, reprezintă dreptul la încasarea
oricărei sume ce se cuvine bugetului general consolidat și poate fi:
1. Creanța fiscală principală adică „dreptul la perceperea impozitelor, taxelor și
contribuțiilor sociale, precum și dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite
fără a fi datorate și la rambursarea sumelor cuvenite, în situațiile și condițiile
prevăzute de lege”.
2. Creanța fiscală accesorie, definite ca dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor
sau majorărilor aferente unor creanţe fiscale principale, precum şi dreptul
contribuabilului de a primi dobânzi, în condiţiile legii.
Drepturile fiscale nepatrimoniale se referă la dreptul subiectului activ de a pretinde
subiectului pasiv de a avea un anumit comportament prevăzut de lege. Spre exemplu,
există dreptul organului fiscal de a pretinde contribuabilului să se înregistreze fiscal sau
să înregistreze la anumite date declarațiile fiscale. Similar, există dreptul
11
contribuabilului de a solicita organelor fiscale posibilitatea de a-şi exprima punctul de

vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea unei decizii.
Obligațiile fiscale patrimoniale, corelative drepturilor fiscale, pot fi clasificate de
asemenea în:
1. principale, reprezentând obligaţia de plată a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor
sociale, precum şi obligaţia organului fiscal de a restitui sumele încasate fără a fi
datorate şi de a rambursa sumele cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de
lege;
2. accesorii, definite ca obligaţia de plată sau de restituire a dobânzilor, penalităţilor
sau a majorărilor, aferente unor obligaţii fiscale principale.
Obligațiile nepatrimoniale, corelative drepturilor nepatrimoniale sunt prevăzute de legea
fiscală și sunt stabilite în sarcina organului fiscal sau a contribuabilului.
Obligațiile fiscale accesorii reprezintă o categorie de obligații importante în dreptul
fiscal. Regula este că, pentru neachitarea la termen a oricărei obligații fiscale principale
patrimoniale, contribuabilul datorează împreună cu obligația principală următoarele
tipuri de obligații accesorii:
a) dobânzi în cuantum de 0,02% din valoarea obligației fiscale principale, care se
calculează pe fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului
de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv. În Codul de procedură
fiscală, dobânda este definită ca fiind „echivalentul prejudiciului creat titularului
creanţei fiscale principale ca urmare a neachitării la scadenţă de către debitor a
obligaţiilor fiscale principale”;
b) penalităţi de întârziere în cuantum de 0,01% din valoarea obligației fiscale
principale pentru fiecare zi de întârziere. Penalitatea de întârziere nu se aplică pentru
obligaţiile fiscale principale nedeclarate de contribuabil şi stabilite de organul de
inspecţie fiscală prin decizii de impunere. Legea definește penalitatea de întârziere
ca fiind „sancțiunea pentru neachitarea la scadenţă de către debitor a obligaţiilor
fiscale principale”.
Excepții de la această regulă, adică nu se datorează accesorii, pentru următoarele
categorii de sume:
a) sumele datorate cu titlu de amenzi de orice fel;
b) obligaţii fiscale accesorii stabilite potrivit legii;
c) cheltuieli de executare silită;
d) cheltuieli judiciare;
e) sumele confiscate;
f) sumele reprezentând echivalentul în lei al bunurilor şi sumelor confiscate care nu

sunt găsite la locul faptei.
Dobânzile şi penalităţile de întârziere se fac venit la bugetul căruia îi aparţine creanţa
principală.
Prin Codul de procedură fiscală a fost introdusă o penalitate de nedeclarare, care este
stabilită în cuantum de 0,08% din valoarea obligației principale, pentru fiecare zi de
întârziere, pentru obligații fiscale nedeclarate sau declarate incorect. Penalitatea de
nedeclarare prevăzută la alin. (1) se majorează cu 100% în cazul în care obligaţiile
fiscale principale au rezultat ca urmare a săvârşirii unor fapte de evaziune fiscală,
constatate de organele judiciare, potrivit legii.
2.2.3. Obiectul raportului juridic de drept fiscal

Obiectul raportului juridic este definit ca fiind ansamblul acțiunilor și inacțiunilor pe
care le efectuează titularul dreptului subiectiv. Obiectul este diferit în funcţie de ramura
de drept sau domeniul în care se încheie raportul juridic.
Obiectul raportului juridic de drept fiscal este reprezentat de ansamblul acțiunilor legat
de formarea veniturilor fiscale și administrarea acestora în vederea colectării de către
stat sau unitățile administrativ-teritoriale de la persoanele obligate în temeiul legii.
Obiectul secundar (derivat) îl constituie chiar sumele de bani plătite de subiectele pasive
cu titlu de impozite, taxe și contribuții.
2.3. Venituri publice fiscale12

Bugetul public este constituit pe baza a două elemente componente, venituri publice și
cheltuieli publice. Normele juridice care reglementează formarea bugetului public fac
obiectul studiului disciplinei de drept financiar public.
În categoria veniturilor publice curente, cea mai mare pondere o reprezintă veniturile
fiscale (resursele financiare fiscale), spre deosebire de veniturile nefiscale, care au un
volum mai redus. Distincția între venituri fiscale și nefiscale se realizează în funcție de
izvorul obligației de plată, fiind incluse în categoria veniturilor fiscale acele venituri
care sunt „impuse în mod unilateral prin lege”.
În conformitate cu dispozițiile art. 139 din Constituție, veniturile fiscale care
alimentează bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele locale se
împart în impozite, taxe și contribuții.
12
Impozitele 13 , conform definiției incluse în Codul de procedură fiscală, reprezintă o

„prelevare obligatorie, indiferent de denumire, realizată în baza legii, fără
contraprestație, în scopul satisfacerii necesităților de interes general”.
Din punctul de vedere al sarcinii fiscale impozitele sunt clasificate în:
(i) impozite directe, care sunt acele impozite caracterizate de faptul că persoana
care este titular al obligațiilor fiscale suportă și sarcina fiscală, caz în care prin
plata impozitului averea contribuabilului este diminuată;
(ii) impozite indirecte, care sunt acele impozite caracterizate de faptul că titularul
obligațiilor fiscale nu suportă sarcina fiscală, întrucât nu se stabilesc direct
asupra veniturilor sau bunurilor aparținând contribuabilului, ci se calculează în
legătură cu o operațiune economică, de producție bunuri, vânzare bunuri sau
prestare de servicii și sunt suportate de consumatorul final al bunurilor sau
serviciilor.
În funcție de modalitatea concretă de așezare a sarcinii fiscale, impozitele sunt
clasificate în:
(i) impozite în cotă fixă, care presupun că sarcina fiscală este aceeași, indiferent
de cuantumul total al veniturilor sau bunurilor deținute de contribuabil. Acest
tip de impozit este încadrat în categoria impozitelor proporționale;
(ii) impozite în cotă progresivă, în care sarcina fiscală crește pe măsura creșterii
cuantumului total al veniturilor sau bunurilor deținute de contribuabil.
Impozitul progresiv se pare că este în continuare dezideratul în politica fiscală
modernă, întrucât se consideră că asigură, printre altele, o ocrotire a
categoriilor sociale defavorizate prin instituirea unui venit minim neimpozabil;
(iii) impozite în cotă regresivă, în care sarcina fiscală scade pe măsura scăderii
cuantumului total al veniturilor sau bunurilor deținute de contribuabil.
În funcție de obiectul impunerii, impozitele pot fi clasificate în:
(i) impozite personale, care sunt stabilite în funcție de situația personală a
contribuabilului (impozitul pe venit);
(ii) impozite reale, care sunt stabilite în legătură cu bunurile mobile sau imobile
deținute de contribuabil (impozitul pe terenuri sau construcții).
Impozitele pot fi clasificate și în funcție de autoritatea publică care le impune și bugetul
la care se fac venit, respectiv:
(i) impozite centrale (de stat), care alimentează bugetul de stat (impozitul pe
profit, impozitul pe venit, TVA, accize, taxe vamale);
13
(ii) impozite locale, care formează veniturile bugetelor locale (impozit pe teren,
impozit pe clădiri, impozitul pe mijloacele de transport).
Taxele14 sunt definite în Codul de procedură fiscală ca fiind o „prelevare obligatorie,

indiferent de denumire, realizată în baza legii, cu ocazia prestării unor servicii de către
instituții sau autorități publice, fără existența unui echivalent între cuantumul taxei și
valoarea serviciului”.
În funcție de bugetul la care se fac venit, taxele pot fi:
(i) centrale (de stat), care se fac venit în unul dintre bugetele menționate în art. 1
alin. (2) din Legea finanțelor publice sau la bugetul unei instituții publice sau
întreprinderi publice care realizează un serviciu de interes public;
(ii) locale, care formează veniturile bugetelor locale (taxe pentru eliberarea
certificatelor de urbanism, a autorizațiilor de construire și a altor avize și
autorizații).
Caracteristicile juridice generale ale taxelor sunt:
(i) se datorează doar de către persoanele care solicită efectuarea unui anumit
serviciu public;
(ii) reprezintă plata neechivalentă a serviciilor solicitate;
(iii) se încasează în bani;
(iv) serviciile solicitate se prestează direct şi imediat.
Contribuțiile 15 sunt definite în Legea finanțelor publice nr. 500/2002 ca fiind „o
prelevare obligatorie a unei părţi din veniturile persoanelor fizice şi juridice, cu sau fără
posibilitatea obţinerii unei contraprestaţii”.
În Codul de procedură fiscală sunt reglementate contribuțiile sociale care reprezintă o
„prelevare obligatorie realizată în baza legii, care are ca scop protecția persoanelor
fizice obligate a se asigura împotriva anumitor riscuri sociale, în schimbul căreia aceste
persoane beneficiază de drepturile acoperite de respectiva prelevare”.
Începând cu data de 1 ianuarie 2018 au fost instituite trei categorii de contribuții
sociale:
(i) contribuțiile de asigurări sociale, datorate bugetului asigurărilor sociale de
stat de către angajat;
(ii) contribuția de asigurări sociale de sănătate, datorată bugetului Fondului
național unic de asigurări sociale de sănătate de către angajat;
14
15
(iii) contribuția asiguratorie pentru muncă, datorată bugetului general consolidat

de către angajator.
1) Principiul neutralității măsurilor fiscale presupune:
a) asigurarea unui tratament fiscal similar pentru operațiuni economice
similare desfășurate de contribuabili români sau străini
b) așezarea sarcinii fiscale, în mod egal, între diferitele categorii de
contribuabili
c) egalitatea contribuabililor în fața legii
2) La nivelul administrației publice locale, reprezentantul legal al organului fiscal local
este:
a) prefectul
b) primarul
c) preşedintele consiliului local
3) O persoană juridică poate fi obligată să achite bugetului de stat unul din următoarele
impozite:
a) impozitul pe teren
b) taxa pe valoarea adăugată
c) taxa pentru emiterea unui certificat de atestare fiscală
4) Reprezintă impozite:
a) taxa pe valoarea adăugată, accizele
b) taxele pentru emiterea de certificate
c) taxa judiciara de timbru, taxele notariale
Teme de control:
1) Analizați principiul echității impunerii pe verticală și pe orizontală și
identificați diferențele.
2) Prezentați situații practice în care o persoană fizică rezidentă dobândește
drepturi și obligații fiscale.
3) Identificați în legislația națională alte tipuri de contribuții, în afară de cele
reglementate în Codul Fiscal.
Răspunsuri teste grilă: 1a, 2b, 3b, 4a

C. F. Costaş - Drept fiscal, Ed. Universul Juridic, 2016
IMPOZITAREA VENITURILOR PROFEȘIONIȘTILOR. IMPOZITUL PE
PROFIT
Cuprins
3.1. Impozitarea veniturilor profesioniștilor
3.2. Definiția impozitului pe profit
3.3. Contribuabilii impozitului pe profit
3.4. Cotele de impozitare
3.5. Determinarea bazei impozabile pentru impozitul pe profit
3.6. Pierderi fiscale
3.7. Regimul de declarare și plată a impozitului pe profit

- să identificați profesioniștii și categoriile de impozite pe care le
datorează pentru veniturile obținute
- să definiți impozitul pe profit
- să identificați persoanele care au obligația calculării și plății impozitului
pe profit
- să identificați cotele impozitului pe profit
- să identificați veniturile impozabile și cheltuielile
- să identificați regimul de declarare și plată a impozitului pe profit.
3.1. Impozitarea veniturilor profesioniștilor

Începând cu data de 1 octombrie 2011 16 , legislația civilă a cunoscut o schimbare
profundă, conceptul de comercianți fiind înlocuit cu cel de „profesioniști”. Acest
concept nou este definit în art. 3 alin. (2) C.civ. ca incluzând pe „toți cei care
exploatează o întreprindere”. Noțiunea „exploatarea unei întreprinderi” este definită în
art. 3 alin. (3) C.civ. ca fiind „exercitarea sistematică, de către una sau mai multe
persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori
înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop
lucrativ”.
16
La data de 1 octombrie 2011 a intrat în vigoare Codul Civil – Legea nr. 287/2009 privind Codul civil
(republicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011)
Așadar, pornind de la prevederile art. 3 alin. (2) și (3) C.civ., orice persoană fizică sau
juridică poate dobândi calitatea de profesionist dacă îndeplinește următoarele condiții
legale cumulative:
(i) exercită o activitate încadrată într-una din categoriile: producție, administrare,
întrăinare de bunuri sau prestarea de servicii,
(ii) exercitarea activității se realizează sistematic și organizat, în condițiile unei
reglementări în vigoare.
În legislația actuală există reglementări distincte privind organizarea activității
profesioniștilor persoane fizice și a profesioniștilor persoane juridice.
Spre exemplu, pentru organizarea activității profesioniștilor persoane fizice a
fost adoptată Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 44/2008 privind
desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale 17 . În cazul persoanelor
juridice, forma de organizare cea mai utilizată este cea de societate
reglementată prin Legea nr. 31/1990, republicată18.
De asemenea, există și forme de organizare a unor profesii care reprezintă o asociere de
două sau mai multe persoane fizice, care nu dau naștere unei persoane juridice distincte.
În reglementarea actuală a Codului Civil această formă de organizare este denumită
societate simplă și este reglementată de art. 1.890 – 1.948 C.civ ca sediu general al
materiei.
Spre exemplu, în Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei
de avocat, republicată 19 este menționată ca și formă de organizare societatea
civilă profesională, care este o societate simplă în sensul dispozițiilor Codului
Civil, spre deosebire de societatea profesională cu răspundere limitată care este o
persoană juridică.
Instituțiile juridice și conceptele utilizate în Codul Civil nu se regăsesc integral și în
Codul Fiscal. În mod evident distincția între subiectele de drept civil din art. 25 alin. (1)
C.Civ., conform căruia subiectele de drept civil sunt persoane fizice și persoane
juridice este aplicabilă și în materie fiscală, neexistând o definiție diferită pentru
acestea.
În Codul Fiscal a fost introdusă însă definiția entității transparente fiscal, cu sau fără
personalitate juridică, în care este inclusă „orice asociere, asociere în participațiune,
asocieri în baza contractelor de exploatări în participație, grup de interes economic,
17
M.Of. nr. 328 din 24 aprilie 2008
18
M.Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004
19
M.Of. nr. 440 din 24 mai 2018
societate civilă sau altă entitate care nu este persoană impozabilă distinctă, fiecare
asociat/participant fiind subiect de impunere în înțelesul impozitului pe profit sau pe
venit, după caz”.
Astfel, entitatea transparentă fiscal este utilizată în materia impozitului pe profit sau al
impozitului pe venit atunci când persoanele fizice sau juridice se asociază sau încheie
un contract pentru care sunt incluse reguli speciale în Codul Fiscal, de impozitare a unor
activități economice ce nu sunt realizate doar de persoane fizice sau doar de persoane
juridice ci de o asociere dintre acestea. Asocierea se poate realiza în temeiul
prevederilor Codului Civil sub una din următoarele forme:
a) societatea simplă (societate civilă în Codul Civil din 1864), care poate avea
sau nu personalitate juridică, reglementată în art. 1.890 – 1.948 C.civ.
b) societatea în participație (asocierea în participație), reglementată în art. 1.949
– 1.954 C.civ.
Entitatea transparentă fiscal nu este un subiect de drept fiscal în materia impozitării
directe a veniturilor profesioniștilor, întrucât subiect al impunerii vor fi direct asociații
care fac parte din entitatea transparentă fiscal, indiferent dacă are sau nu personalitate
juridică.
Spre exemplu, în art. 7 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi
exercitarea profesiei de avocat, se prevede expres: „Societatea profesională cu
răspundere limitată conduce contabilitatea în partidă simplă şi este supusă
regimului transparenţei fiscale. Plata impozitului pe venit se face de către fiecare
asociat, pentru venitul său propriu.”
Având în vedere cele două categorii de subiecte de drept reglementate în Codul Civil,
analiza impozitelor directe datorate de profesioniști se va realiza în funcție de subiecte:
1) Profesionistul persoană juridică poate fi subiect al unuia dintre următoarele
impozite:
a) Impozitul pe profit, reglementat în Titlul II, art.13-42 și 44- 46 C.fisc.
b) Impozitul pe veniturile microîntreprinderii, reglementat în Titlul III C.fisc.
c) Impozitul pe dividende, reglementat în Titlul II, Cap. V, art. 43 C.fisc.
2) Profesionistul persoană fizică poate fi subiect al unui impozit:
a) impozitul pe veniturile din activități independente, reglementat în Titlul IV, Cap.
II, art. 67 – 693 C.fisc.
3.2. Definiția impozitului pe profit

În legislația fiscală actuală nu există o definiție a impozitului pe profit.
Prin art. 19 din Codul fiscal s-a introdus conceptul de „rezultat fiscal”, care poate fi:
a) pozitiv și atunci există „profit impozabil”,
b) negativ și atunci constituie „pierdere fiscală”.
Rezultatul fiscal20 este definit ca fiind diferența între veniturile și cheltuielile înregistrate
de către contribuabil, cu respectarea reglementărilor contabile aplicate de acesta, din
care se scad veniturile neimpozabile și deducerile fiscale și se adaugă cheltuielile
nedeductibile.
În vederea determinării elementelor care definesc impozitul pe profit trebuie calificat și
clarificat din punct de vedere juridic conținutul noțiunilor de contribuabil, venituri,
inclusiv venituri neimpozabile și deduceri fiscale, precum și toate tipurile de
cheltuieli.
3.3. Contribuabili
În categoria contribuabililor, respectiv a persoanelor care pot fi obligate la plata
impozitului pe profit, sunt incluse următoarele persoane juridice:
a) persoanele juridice rezidente în România, care datorează impozit pentru
profitul impozabil obținut din orice sursă, atât din România, cât și din
străinătate21;
b) persoanele juridice străine, care nu au rezidența fiscală în România și care
desfășoară activități printr-unul sau mai multe sedii permanente în România, care
datorează impozit pentru profitul impozabil aferent sediului permanent;
c) persoanele juridice străine, care nu au rezidența fiscală în România și care
realizează venituri din/sau în legătură cu transferul drepturilor asupra unor pro-
prietăți imobiliare situate în România sau din vânzarea titlurilor de participare
deținute la o persoană juridică română;
d) persoanele juridice cu sediul social în România, înființate în baza legislației
europene.
Prin Ordonanța Guvernului nr. 6/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
227/2015 privind Codul fiscal, precum şi pentru reglementarea unor măsuri fiscal-
bugetare22 au fost transpuse în legislația națională prevederile Directivei 2016/1.164/UE
a Consiliului din 12 iulie 2016 de stabilire a normelor împotriva practicilor de evitare a
obligaţiilor fiscale care au incidenţă directă asupra funcţionării pieţei interne23, precum
20
21
22
M.Of. nr. 72 din 31 ianuarie 2020
23
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 193 din 19 iulie 2016
şi cele ale Directivei 2017/952/UE a Consiliului din 29 mai 2017 de modificare a

Directivei (UE) 2016/1.164 în ceea ce priveşte tratamentul neuniform al elementelor
hibride care implică ţări terţe24 fiind completată lista contribuabililor cu două categorii
noi de persoane ce pot fi obligate să aplice reglementările privind impozitul pe profit,
dacă desfășoară activitățile în anumite condiții, ce pot fi încadrate ca fiind practici de
evitare a obligațiilor fiscale pe teritoriul României cu incidență în funcționarea pieței
interne, în conformitate cu prevederile Codului Fiscal, și anume:
a) persoanele juridice străine rezidente într-un stat terţ (un stat care nu este
membru al Uniunii Europene);
b) entitatea transparentă fiscal.
Anumite persoane juridice, care pot fi incluse în categoria contribuabililor, nu sunt
incluse în sfera de aplicare a reglementării privind impozitul pe profit, fiind exceptate
de la plata impozitului pe profit în condițiile expres prevăzute de lege:
a) instituții publice, care gestionează fonduri publice potrivit Legii nr. 500/2002
privind finanțele publice și Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale,
dacă nu desfășoară activități economice și dacă nu există o scutire expresă
integrală de la plata impozitului pe profit. În această categorie sunt incluse și
Banca Națională a României, Trezoreria Statului, chiar dacă legiuitorul le
prevede distinct;
b) persoanele juridice fără scop patrimonial. În această categorie pot fi incluse
Academia Română și fundațiile înființate de către această instituție, fundațiile
române constituite ca urmare a unor legate, cultele religioase, asociațiile,
fundațiile și celelalte persoane juridice înființate în temeiul O.G. nr. 26/2000,
denumite în Codul fiscal „organizații nonprofit”, organizațiile sindicale și
organizațiile patronale, înființate în condițiile legii;
c) persoanele juridice de drept privat sau de drept public, care sunt scutite
pentru activitățile de interes public efectuate, în această categorie putând fi
incluse Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, Fondul de
compensare a investitorilor, Fondul de garantare a pensiilor private; Fondul de
garantare a asiguraților;
d) persoanele juridice române care plătesc impozit pe veniturile microîntreprin-
derilor;
e) entitatea transparentă fiscal cu personalitate juridică.
24
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 144 din 7 iunie 2017
Anumite persoane juridice, chiar dacă sunt incluse în lista persoanelor scutite, pot fi
obligate la plata impozitului pe profit atunci când obțin venituri din desfășurarea unor
activități economice:
a) instituțiile publice;
b) persoanele juridice fără scop patrimonial pentru veniturile care nu se
încadrează în sfera veniturilor neimpozabile prevăzute în art. 15 alin. (2) C.fisc,
dacă într-un an persoana juridică realizează venituri din activități economice de
peste 15.000 euro, echivalentul în lei și care reprezintă mai mult de 10% din
veniturile totale neimpozabile.

Cota standard este de 16%, care se aplică asupra profitului impozabil.
În art. 18 din Codul fiscal este prevăzută o excepție de la această cotă standard,
respectiv impozitul minim de 5% din veniturile realizate de persoane juridice care
desfășoară activități de natura barurilor de noapte, cluburilor de noapte, discotecilor,
cazinourilor sau pariurilor sportive, în mod direct sau în baza unui unui contract de
asociere. Contribuabilii care se încadrează în aceste situații au obligația de a calcula
impozitul de profit și impozitul de 5% din veniturile respective și de a declara și achita
valoarea mai mare dintre cele două impozite calculate.
Prin Legea nr. 170/2016 privind impozitul specific unor activităţi a fost introdusă o
nouă excepție de la cota standard, anume impozitul specific anual, care se calculează și
se plătește de persoanele juridice române care desfăşoară activităţi corespunzătoare
codurilor CAEN prevăzute expres în art. 1 din Legea nr. 170/2016. Acest tip de impozit
nu reprezintă o veritabilă excepție, întrucât contribuabilul care desfășoară activități și
realizează venituri şi din alte activităţi în afara celor corespunzătoare codurilor CAEN
prevăzute la art. 1 din Legea nr. 170/2016 privind impozitul specific unor activităţi are
obligația de a determina și plăti atât impozitul specific, cât și impozitul pe profit.
3.5. Determinarea bazei impozabile pentru impozitul pe profit

Impozitul pe profit se stabileşte prin aplicarea cotei de impozit prevăzută de Codul
fiscal asupra profitului impozabil, care reprezintă rezultatul fiscal pozitiv calculat
conform regulilor stabilite în Codul fiscal25.
Rezultatul fiscal se calculează pe baza veniturilor și cheltuielilor înregistrate de către
contribuabil conform reglementărilor contabile aplicabile. Din punct de vedere juridic,
25
contribuabilul trebuie să aplice simultan dispozițiile legale în materie fiscală și

contabilă.
Contribuabilul are obligația de a înregistra toate veniturile obținute și cheltuielile
efectuate, indiferent că acestea sunt venituri impozabile sau neimpozabile, cheltuieli
deductibile sau nedeductibile, în conformitate cu prevederile Legii nr. 82/1991 a
contabilității
Calcularea rezultatului fiscal este în concret o operaţiune contabilă, însă este foarte
important ca în prealabil să se realizeze o calificare corectă din punct de vedere juridic a
veniturilor şi cheltuielilor. Pe scurt, rezultatul fiscal reprezintă diferența între veniturile
impozabile și cheltuielile deductibile.
Codul fiscal prevede formula rezultatului fiscal pe larg, în sensul că se calculează astfel:
Rezultatul fiscal = Venituri înregistrate – cheltuieli înregistrate – venituri
neimpozabile – deduceri fiscale + cheltuieli nedeductibile.
În continuare, sunt analizate elementele care compun această formulă în vederea
calificării juridice corecte, respectiv veniturile și cheltuielile.
3.5.1. Precizări privind veniturile

Veniturile înregistrate reprezintă veniturile totale realizate de contribuabili, indiferent
dacă sunt sau nu încasate și au fost definite în doctrină ca fiind „veniturile obținute din
orice sursă în cadrul unei activități economice legale desfășurate în conformitate cu
obiectul de activitate al societății”.
Contribuabilul are obligația de a înregistra, pe baza documentelor justificative, orice
venit realizat, care reprezintă acele sume pentru care contribuabilul a emis facturi, dar și
elemente asimilate veniturilor care sunt enumerate în pct. 5 alin. (2) din Normele
metodologice la Codul fiscal.
Legiuitorul include în formula de calcul a rezultatului fiscal și veniturile neimpozabile
prevăzute în art. 23 din Codul fiscal, ce reprezintă acele veniturile care, deși realizate de
către contribuabil în cadrul activității sale economice, datorită interesului public sau
utilității publice, sunt declarate ca neimpozabile.
În art. 24 din Codul fiscal sunt transpuse distinct dispozițiile Directivei 2011/96/UE
privind regimul fiscal comun care se aplică societăţilor-mamă şi filialelor acestora din
diferite state membre, care stabilește că sunt incluse în categoria veniturilor
neimpozabile dividendele distribuite unei persoane juridice române de către o filială cu
sediul în alt stat membru dacă sunt îndeplinite condițiile stabilite în Codul Fiscal. 26
26
3.5.2. Precizări privind cheltuielile

Unul dintre elementele incluse în formula de calcul a rezultatului fiscal este cheltuiala,
care reprezintă, din punct de vedere contabil, diminuări ale veniturilor înregistrate de
contribuabil pe parcursul anului fiscal. În art. 25 denumit „Cheltuieli” sunt reglementate
trei categorii de cheltuieli: cheltuieli deductibile [art. 25 alin. (1)-(2)], cheltuieli cu
deductibilitate limitată [art. 25 alin. (3)] și cheltuieli nedeductibile [art. 25 alin. (4)]. Cu
toate acestea, în Codul fiscal sunt prevăzute și în alte articole din acest titlu reguli
speciale privind anumite categorii de cheltuieli, respectiv cheltuieli de cercetare-
dezvoltare (art. 20), provizioane/ ajustări pentru depreciere și rezerve (art. 26),
amortizarea fiscală (art. 28), cheltuieli cu dobânzile (art. 40 1 și 402).
În categoria cheltuielilor deductibile sunt incluse cheltuielile efectuate în scopul
desfășurării activității economice, în condițiile stabilite de art. 25 din Codul fiscal.
Regula în materia cheltuielilor deductibile este că se scad integral din veniturile
impozabile realizate de contribubabil.
Pe cale de excepție, în condițiile strict și limitativ prevăzute de Codul fiscal, anumite
cheltuieli sunt deductibile limitat [art. 25 alin. (3)] sau nedeductibile [art. 25 alin. (4)].
Cheltuielile deductibile limitat sunt acele tipuri de cheltuieli pe care legiutorul, în
funcție de politica fiscală de la un anumit moment în timp, decide să le includă în
această categorie. Între aceste cheltuieli cu deducere limitată sunt incluse, spre exemplu:
a) cheltuielile de protocol, în limita unei cote de 2% aplicată asupra profitului
contabil (diferența dintre veniturile totale și cheltuielile totale), la care se adaugă
cheltuielile cu impozitul pe profit și cheltuielile de protocol;
b) cheltuieli sociale, în limita unei cote de până la 5%, aplicată asupra valorii
cheltuielilor cu salariile persoanelor angajate;
c) cheltuielile cu provizioanele sau ajustările pentru depreciere și rezerve, în
condițiile art. 26 din Codul fiscal;
d) cheltuielile cu dobânzile, potrivit art. 402 din Codul fiscal;
e) amortizarea, conform art. 28 din Codul fiscal.
Cheltuielile nedeductibile sunt acele cheltuielile efectuate de contribuabil în scopul
realizării veniturilor care depășesc limita legală admisă pentru deducere sau sunt acele
cheltuieli ale contribubilului care, deși efectuate în cadrul desfășurării activității
economice, sunt considerate de legiuitor ca nefiind aferente realizării veniturilor. Lista
cheltuielilor nedeductibile este strict și limitativ prevăzută de Codul fiscal și nu poate fi
extinsă de către organul fiscal asupra altor cheltuieli.
3.5.3. Regimul cheltuielilor de cercetare-dezvoltare27

În cazul unui contribuabil care desfășoară activități de cercetare-dezvoltare care
îndeplinesc condițiile stabilite de reglementările în vigoare, art. 20 C.fisc. prevede că
respectivul contribuabil poate beneficia de o deducere fiscală suplimentară, în sensul că
din valoarea totală a rezultatului fiscal se va scădea o valoare egală cu 50% din
cheltuielile de cercetare-dezvoltare eligibile.
Această deducere suplimentară se acordă pentru fiecare activitate de cercetare-
dezvoltare desfășurată de contribuabil și se calculează trimestrial sau anual.
3.5.4. Rezervele și provizioanele

O categorie importantă a cheltuielilor care sunt deductibile limitat este cea a
provizioanelor şi rezervelor, prevăzute în art. 26 C.fisc.
Rezervele reprezintă „sume calculate și stabilite scriptic în contabilitate care constituie
deductibilități legale”, reglementate în Codul fiscal sub trei forme:
a) rezerva legală, care este deductibilă din profitul impozabil în limita a 5% aplicată
asupra profitului contabil, la care se adaugă cheltuielile cu impozitul pe profit
[art. 26 alin. (1) lit. a)];
b) rezervele tehnice constituite de societățile de asigurare și reasigurare, în
condițiile stabilite de legislația specială [art. 26 alin. (1) lit. g)];
c) rezervele reprezentând cota de cheltuieli necesare dezvoltării şi modernizării
producţiei de ţiţei şi gaze naturale, rafinării, transportului şi distribuţiei petroliere,
precum şi cele aferente programului geologic sau altor domenii de activitate,
prevăzute prin acte normative, constituite potrivit legii [art. 26 alin. (1) lit. m)].
Rezerva se calculează cumulat de la începutul anului și este deductibilă la calculul
profitului impozabil trimestrial sau anual, după caz. Rezervele astfel constituite se
completează sau se diminuează în funcție de nivelul profitului contabil din perioada de
calcul.
Provizioanele reprezintă „sume de bani indisponibilizate temporar pentru acoperirea, în
general, a riscurilor generate de posibilitatea neîncasării unei creanțe”. Provizioanele
sunt considerate, în condițiile respectării limitelor legale de constituire, cheltuieli
deductibile care scad temporar rezultatul fiscal.
În Codul fiscal a fost introdus și conceptul de ajustare, care nu exista anterior în Codul
fiscal 2003, ce constituie de asemenea un provizion. Definiția anterior menționată în
27
doctrină pentru provizionare este pe deplin aplicabilă și ajustării. În prezent, ajutarea

este folosită în legătură cu deprecierea creanțelor neîncasate, a activelor deținute de
instituțiile de credit sau a mijloacelor fixe amortizabile constituite în condițiile legii. În
momentul încasării creanțelor pentru care s-a efectuat o ajustare, atunci sumele
respective sunt înregistrate ca și venituri impozabile, fiind incluse în rezultatul fiscal,
urmând a fi supuse impozitării, în condițiile regulilor de drept comun.
3.5.5. Cheltuielile cu dobânda și diferențele de curs valutar

Prin O.U.G. nr. 79/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind
Codul fiscal au fost transpuse parțial în legislația națională dispozițiile Directivei
2016/1164/UE a Consiliului din 12 iulie 2016 de stabilire a normelor împotriva
practicilor de evitare a obligaţiilor fiscale care au incidenţă directă asupra funcţionării
pieţei interne (ATAD). Ulterior, prin Legea nr. 30/2019 pentru aprobarea O.U.G. nr.
25/2018 privind modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru
aprobarea unor măsuri fiscal-bugetare a fost aprobată cu modificări și completări
O.U.G. nr. 25/2018. Cu toate că O.U.G. nr. 25/2018 nu a avut ca obiect transpunerea
Directivei 2016/1164/UE, prin Legea nr. 30/2019 a fost modificat inclusiv art. 40 2
introdus anterior prin O.U.G. nr. 79/2017.
Prin reglementarea inițială, respectiv O.U.G. nr. 79/2017, începând cu 1 ianuarie 2018
au fost abrogate dispozițiile art. 27 din Codul fiscal care reglementau cheltuielile cu
dobânzile și diferențele de curs valutar și au fost introduse regulile noi în art. 402 C.fisc.
preluate din Directiva 2016/1164/UE.
Cheltuielile cu dobânda aferentă oricăror tipuri de datorii, care includ și costurile
echivalente economic cu dobânzile, sunt definite ca fiind costurile îndatorării. În
situația în care un contribuabil înregistrează cheltuieli cu dobânzi mai mari față de
veniturile înregistrate din dobânzi şi alte venituri echivalente din punct de vedere
economic, suma respectivă este denumită costul excedentar al îndatorării.
În varianta inițială a art. 402 C.fisc. au fost introduse două condiții cumulative pentru ca
acest cost excendetar al îndatorării (cheltuielile cu dobânzile) să fie deductibil, care sunt
diferite de condițiile stabilite prin Directiva 2016/1164/UE, anume:
a) costul excedentar al îndatorării să nu depășească, în perioada fiscală de
referinţă, 10% din profitul calculat tip EBITDA (diferenţa dintre veniturile şi
cheltuielile înregistrate conform reglementărilor contabile aplicabile, din care se
scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile cu impozitul pe
profit, costurile excedentare ale îndatorării, precum şi sumele deductibile

reprezentând amortizarea fiscală);
b) costul excedentar ale îndatorării total să nu depășească plafonul deductibil de
200.000 euro, echivalentul în lei al sumei de calculat la cursul de schimb
comunicat de Banca Naţională a României valabil pentru ultima zi a
trimestrului sau anului fiscal, după caz.
Directiva 2016/1164/UE prevede însă 30% pentru plafonul din profitul EBITDA și
3.000.000 euro plafonul maxim pentru costul excedentar al îndatorării total.
Prin modificarea adusă de Legea nr. 30/2019, începând cu data de 1 ianuarie 2019,
plafonul din profitul EBITDA a fost majorat la 30%, iar plafonul deductibil la
1.000.000 euro. Explicații suplimentare pentru stabilirea acestor plafoane nu au fost
prevăzute în documentele publice ale legiuitorului.
Cheltuielile cu dobânzile sunt nedeductibile dacă EBITDA este negativ sau zero, însă se
pot deduce în anii fiscali următori, neexistând nicio limitare în timp [art. 40 2 alin. (7)
C.fisc.].
Spre deosebire de reglementarea anterioară, care nu permitea deducerea cheltuielilor cu
dobânzile dacă nu erau îndeplinite condițiile legale, indiferent de tipul de contribuabil,
în actuala reglementare, dacă contribuabilul este o entitate independentă şi nu are nicio
întreprindere asociată şi niciun sediu permanent, atunci își poate deduce integral
costurile excedentare ale îndatorării, în perioada fiscală în care acestea sunt suportate.
3.5.6. Amortizarea
Cheltuielile suportate de un contribuabil pentru achiziționarea, producerea sau
construirea unor mijloace fixe amortizabile nu se deduc integral în perioada fiscală în
care se efectuează. Contribuabilul are obligația de a calcula amortizarea aferentă
fiecărui mijloc fix amortizabil pe care îl deține în patrimoniu și de a deduce din
veniturile înregistrate sumele calculate cu titlu de amortizare.
Mijlocul fix amortizabil este orice bun corporal care îndeplinește trei condiții:
a) este deținut și utilizat în producția, livrarea de bunuri sau în prestarea de servicii,
pentru a fi închiriat terților sau în scopuri administrative;
b) are o valoare de intrare mai mare decât limita stabilită prin hotărâre a
Guvernului;
c) are o durată normală de utilizare mai mare de un an.
Codul fiscal exclude din lista mijloacelor fixe amortizabile anumite categorii de bunuri
corporale, mobile sau imobile, între care terenurile, tablourile și operele de artă, fondul
de comerț, fiind avute în vedere de legiuitor acele bunuri care nu își pierd valoarea în
timp datorită utilizării, precum și bunurile necorporale care au o durată de viață utilă
nedeterminată, conform reglementărilor contabile în vigoare.
Sunt reglementate în prezent trei metode de amortizare fiscale:
a) amortizarea liniară, care presupune aplicarea unei cote de amortizare liniară la
valoarea de intrare a mijlocului fix amortizabil. În concret, se determină pe baza
numărului de ani ai duratei normale de utilizare a mijlocului fix și valoarea de
intrare;
b) amortizarea degresivă, care constă în multiplicarea cotelor de amortizare liniară
cu unul dintre coeficienții stabiliți prin lege;
c) amortizarea accelerată, care se calculează în primul an de utilizare ca fiind
egală cu maximum 50% din valoarea de intrare a mijlocului fix amortizabil, iar în
următorii ani de utilizare, amortizarea se determină prin raportare la valoarea
rămasă de armotizat și durata normală de utilizare rămasă.
3.6. Pierderi fiscale

În situația în care rezultatul fiscal este negativ, atunci se consideră că respectivul
contribuabil înregistrează o pierdere fiscală. Pierderea se calculează anual și este
menționată în declarația de impozit pe profit.
Reglementarea fiscală actuală permite recuperarea pierderii fiscale din profiturile
impozabile obținute în următorii 7 ani consecutivi. Recuperarea pierderilor se va efectua
în ordinea înregistrării acestora, la fiecare termen de plată a impozitului pe profit, potrivit
prevederilor legale în vigoare din anul înregistrării acestora.
În cazul în care contribuabilul își încetează existența prin divizare totală sau fuziune și
avea de recuperat pierderi fiscale, atunci pierderea se transferă către contribuabilii nou-
înființați sau de către cei care preiau patrimoniul, proporțional cu activele transferate
conform proiectului de divizare sau de fuziune, după caz.
3.7. Regimul de declarare și plată a impozitului pe profit

3.7.1. Regimul standard
Regula în ceea ce privește calcularea, declararea și plata impozitului pe profit este că se
efectuează trimestrial, până la data de 25 inclusiv a primei luni următoare încheierii
trimestrelor I-III, pe baza veniturilor și cheltuielilor înregistrate în fiecare trimestru.
Până la data de 25 martie inclusiv a anului următor, contribuabilul are obligația de a

definitiva calcularea impozitului pe profit din anul anterior, de a depune declarația
anuală de impozit pe profit și de a plăti impozitul pe profit.
Acest regim se aplică de toți contribuabilii prevăzuți în art. 13 alin. (1) C.fisc. care nu se
încadrează în unul dintre regimurile derogatorii menționate mai jos.
3.7.2. Regimuri derogatorii

Codul fiscal prevede două categorii de regimuri derogatorii de la cel standard:
a) Calcularea, declararea și plata impozitului pe profit în sistem anual, cu plăți
anticipate, efectuate trimestrial. Contribuabilul poate opta pentru acest sistem la
începutul anului fiscal, până la data de 31 ianuarie inclusiv, și are obligația de a
menține sistemul pentru cel puțin 2 ani fiscal consecutivi.
Regimul derogatoriu în sistem anual, cu plăți anticipate, efectuate trimestrial este
obligatoriu pentru instituțiile de credit, persoane juridice române și pentru
sucursalele instituțiilor de credit, persoane juridice străine.
b) Calcularea, declararea și plata impozitului pe profit în sistem anual, până la data de
25 februarie inclusiv a anului următor celui pentru care se calculează impozitul.
Acest regim nu presupune efectuarea unor plăți anticipate pe parcursul anului și este
stabilit pentru:
(i) persoanele juridice române care intră sub incidența prevederilor art. 15 C.fisc.,
în sensul că realizează diverse tipuri de venituri neimpozabile;
(ii) contribuabilii care obțin venituri majoritare din cultura cererealelor, plantelor
tehnice și a cartofului, din pomicultură și viticultură.
În situația în care contribuabilii au optat pentru un exercițiu financiar diferit de anul
calendaristic, au obligația să depună o declarație anuală de impozit pe profit și să
plătească impozitul pe profit aferent anului fiscal respectiv, până la data de 25 a celei
de-a doua luni inclusiv, de la închiderea anului fiscal modificat.
Contribuabilii persoane juridice străine și persoane fizice nerezidente care desfășoară
activitate în România într-o asociere cu sau fără personalitate juridică, dar și persoanele
fizice rezidente asociate cu persoane juridice române au obligația de a depune și
declarația pentru distribuirea între asociați a veniturilor și cheltuielilor.
Contribuabilii sunt răspunzători pentru calculul impozitelor declarate și pentru
depunerea în termen a declarației de impunere.
Declarația de impunere se semnează de către administrator sau de orice altă persoană
autorizată, potrivit legii, să îl reprezinte pe contribuabil.

1) O companie care produce pâine a cumpărat în cursul lunii aprilie a anului curent un
cuptor special având o valoare de 150.000 lei. Din punct de vedere fiscal, suma
respectivă poate fi înregistrată ca o cheltuială:
a) deductibilă integral din veniturile aferente lunii aprilie
b) deductibilă parţial conform regulilor de la amortizare
c) nedeductibilă
2) O societate autorizată să desfășoare activități tip bar de noapte înregistrează anual
venituri din aceste activități. Societatea are următoarele obligații fiscale:
a) să calculeze și să plătească impozit pe profit în cotă de 16%
b) să calculeze și să plătească un impozit de 5% din veniturile obținute din
activitățile tip club de noapte;
c) să calculeze atât impozitul pe profit, cât și procentul de 5% din veniturile
obținute și să achite valoarea mai mare dintre cele două.
3) O societatea, rezidentă fiscal în România, desfășoară activități economice
generatoare de profit. Obligația societății de a plăti impozitul pe profit:
a) se naște în momentul în care se constituie baza de impozitare care o
generează;
b) se naște la sfârșitul anului fiscal;
c) nu se poate stinge prin compensare.
Teme de control
1) Identificați condițiile legale pentru includerea dividendelor în categoria
veniturilor neimpozabile conform art. 24 din Codul fiscal.
2) O organizație sindicală, persoană juridică română, care are ca obiectiv apărarea
drepturilor sportivilor români, a obținut venituri aferente activității non-profit în
cuantum de 300.000 lei și venituri din activități economice în cuantum de
100.000 lei. Identificați în ce condiții organizația sindicală va plăti impozit pe
profit.
3) Identificați condițiile legale pentru aplicarea regimului de scutire de impozit a
profitului reinvestit.
Răspunsuri teste grilă: 1b, 2c, 3a

IMPOZITUL PE VENITURILE MICROÎNTREPRINDERILOR. IMPOZITUL
PE DIVIDENDE. IMPOZITUL PE VENITURILE PROFESIONISTULUI
PERSOANĂ FIZICĂ
Cuprins
4.1. Impozitul pe veniturile microîntreprinderii
4.1.1. Definiția impozitului pe veniturile microîntreprinderii
4.1.2. Contribuabilii impozitului pe veniturile microîntreprinderii
4.1.3. Cotele de impozitare
4.1.4. Determinarea bazei impozabile a impozitului pe veniturile
microîntreprinderii
4.1.5. Declararea și plata impozitului pe veniturile microîntreprinderii
4.1.6. Reguli de intrare/ieșire din sistemul de impunere pe veniturile
4.2. Impozitul pe dividende
4.2.1. Definiţia dividendului
4.2.2. Definiţia impozitului pe dividende şi reglementare
4.2.3. Contribuabilul
4.2.4. Cota de impozit pe dividende
4.2.5. Determinarea bazei impozabile pentru impozitul pe dividende
4.2.6. Declararea și plata impozitului pe dividende
4.3. Impozitul pe veniturile profesionistului persoană fizică
4.3.1. Definiția activității independente
4.3.2. Definiția impozitului pe veniturile din activități independente
4.3.4. Regimurile fiscale de calculare a veniturilor impozabile și declarare și
plată a impozitului pe venit
4.3.5. Cota de impozit
4.3.6. Declarația Unică privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale
datorate de persoanele fizice

- să definiți impozitul pe veniturile microîntreprinderii și pe dividende
precum și impozitul pe veniturile profesionistului persoană fizică
- să identificați persoanele care au obligația calculării și plății acestor

impozite
- să identificați cotele aplicabile pentru fiecare categorie de impozit
- să identificați veniturile impozabile și cheltuielile pentru fiecare impozit
- să identificați regimul de declarare și plată a acestor impozite.
4.1. Impozitul pe veniturile microîntreprinderii

4.1.1. Definiția impozitului pe veniturile microîntreprinderii
Impozitul pe veniturile microîntreprinderii este o prelevare obligatorie, realizată în
temeiul Codului fiscal, fără contraprestație, în scopul satisfacerii necesităților de interes
general ale statului, care se face venit la bugetul de stat, aplicabil pe toate veniturile
persoanelor juridice române, prevăzute de art. 47 alin. (1) C.fisc.
Acest impozit este datorat de orice persoană juridică care îndeplinește cumulativ
următoarele condiții legale:
(i) este înregistrată ca persoană juridică română;
(ii) veniturile realizate la data de 31 decembrie a anului fiscal precedent nu au depăşit
echivalentul în lei a 1.000.000 euro (determinat pe baza cursului de schimb valabil
la închiderea exerciţiului financiar în care s-au înregistrat veniturile);
(iii) capitalul social este deţinut de persoane, altele decât statul şi unităţile
administrativ-teritoriale;
(iv) nu se află în dizolvare, urmată de lichidare, înregistrată în registrul comerţului sau
la instanţele judecătoreşti, potrivit legii.
Versiunea actuală din Codul fiscal nu cuprinde nicio limitare legată de activitatea
economică desfășurată.
În mod expres, sunt excluse din categoria anumite persoane juridice române prevăzute
de Codul fiscal28.
Persoanele juridice existente aplică regimul impozitului veniturilor microîntreprinderii
începând cu anul fiscal următor celui în care îndeplinesc condiţiile legale prevăzute la
art. 47 C.fisc.
Persoanele juridice nou-înființate aplică acest regim de la data înființării, dacă condiția
privind capitalul social este îndeplinită.
28
4.1.3. Cota de impozitare

În prezent, sunt aplicabile următoarele cote de impozitare:
a) 1% pentru microîntreprinderea care are unul sau mai mulţi salariaţi;
b) 3% pentru microîntreprinderea care nu are niciun salariat.
4.1.4. Determinarea bazei impozabile

Impozitul pe veniturile microîntreprinderii se aplică asupra tuturor veniturilor realizate
de persoana juridică, în care sunt incluse, printre altele29:
a) veniturile aferente activității economice realizate de microîntreprindere,
potrivit reglementărilor contabile aplicabile (pe baza facturilor emise);
b) veniturile încasate de microîntreprindere cu titlu de dividende, dacă
microîntreprinderea deține calitatea de asociat/acționar într-o altă persoană
juridică;
Din veniturile totale de mai sus se scad anumite categorii de venituri prevăzute de
Codul Fiscal30.
Chiar dacă microîntreprinderea nu are obligația determinării cheltuielilor deductibile
integral, limitat sau nedeductibile, totuși există obligații legale și în privința
cheltuielilor:
a) cheltuielile sunt înregistrate pe baza documentelor justificative, cu
respectarea prevederilor contabile în vigoare;
b) amortizările fiscale se înregistrează potrivt art. 28 C.fisc. (regulile de la
impozitul pe profit).
Înregistrarea cheltuielilor este obligatorie și pentru că microîntreprinderea are obligația
de a calcula dividende, fiind obligată să aplice fie prevederile art. 43 C.fisc. privind
dividendele plătite către o persoană juridică română și impozitul aferent, fie prevederile
art. 61 lit. d) coroborat cu art. 91 C.fisc.
4.1.5. Declararea și plata impozitului pe veniturile microîntreprinderii

În cazul acestui impozit, anul fiscal este anul calendaristic, neexistând posibilitatea
stabilirii unui alt an fiscal, ca în ipoteza de la art. 16 alin. (5) C.fisc. prevăzută pentru
contribuabilii care datorează impozit pe profit.
29
30
Calculul şi plata impozitului pe veniturile microîntreprinderilor se efectuează

trimestrial, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se
calculează impozitul, pe baza declarației de impozit pe veniturile microîntreprinderilor.
4.1.6. Reguli de intrare/ieșire din sistemul de impunere pe veniturile

Impozitul pe veniturile microîntreprinderii este obligatoriu pentru toate persoanele
juridice care se încadrează în categoria contribuabilului 31.
Intrarea în acest regim se bazează pe prevederile art. 48 alin. (1) C.fisc. care stabilesc
obligativitatea acestuia.
În cazul persoanei juridice nou-înființate, acest regim se aplică de la data
înființării.
Ieșirea din regimul acesta se poate realiza în mai multe modalități:
a) ieșirea obligatorie, atunci când microîntreprinderea a depășit plafonul de venituri
de 1.000.000 euro, în timpul unui an fiscal, calculat de la începutul anului fiscal
respectiv. În acest caz, se datorează impozit pe profit, începând cu trimestrul în care
s-a depăşit plafonul. Nu se cumulează veniturile din anii fiscali anteriori, calculul se
face anual. Calculul şi plata impozitului pe profit se efectuează luând în considerare
veniturile şi cheltuielile realizate începând cu trimestrul în care devine plătitor de
impozit pe profit. S-au eliminat toate regulile privind retratarea anului fiscal integral
pe baza noului regim;
b) ieșirea opțională, atunci când chiar persoana juridică alege aplicarea regimului
impozitului pe profit, însă numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
(i) persoana juridică are un capital social subscris de cel puţin 45.000
lei;
(ii) persoana juridică are cel puţin 2 salariaţi.
4.2. Impozitul pe dividende

4.2.1. Definiţia dividendului
În art. 7 pct. 11 din Codul fiscal sunt definite dividendele. În reglementarea cadru
privind societățile, Legea nr. 31/1990, dividendele sunt definite ca fiind „cota-parte din
profit ce se plăteşte fiecărui asociat”.
Dividendele reprezintă dreptul asociatului sau acționarului, care participă la capitalul
social al unei persoane juridice (societate, societate cooperativă, cooperativă agricolă
31
sau societate agricolă), de a primi o cotă-parte din profitul realizat de respectiva

persoană juridică. Dividendele se distribuie din profitul rămas după plata impozitului pe
profit sau a impozitului pe veniturile microîntreprinderii 32.
4.2.2. Definiția impozitului pe dividende şi reglementare

Impozitul pe dividende este un impozit direct datorat de către persoana care încasează
dividende, însă plătit bugetului de stat de către persoana juridică care distribuie
dividendele.
În prezent, impozitul pe dividende este prevăzut în mai multe articole din Codul fiscal:
a) art. 43 C.fisc. pentru impozitarea dividendelor plătite persoanei juridice
rezidente înregistrate ca plătitor de impozit pe profit;
b) art. 91 C.fisc. pentru impozitarea dividendelor plătite persoanei fizice
rezidente;
c) art. 223 și art. 224 C.fisc. pentru impozitarea dividendelor plătite persoanei
fizice sau juridice nerezidente.
Având în vedere că dividendul este definit în Codul fiscal ca fiind distribuirea efectuată
de o persoană juridică unui participant, drept consecință a deținerii unor titluri de
participare la acea persoană juridică, se pune în discuție necesitatea clarificării celor
două concepte utilizate în această definiție și care are legătură cu contribuabilul.
Noţiunea de „participant” este explicată în art. 7 pct. 25 din Codul fiscal, iar în art. 7
pct. 40 C.fisc. este definit „titlul de participare” 33.
Contribuabilul impozitului pe dividende poate fi:
a) persoana juridică, rezidentă sau nerezidentă, care deține titluri de participare din
capitalul social al unei alte persoane juridice care distribuie dividende;
b) persoana fizică, rezidentă sau nerezidentă, care deține titluri de participare din
capitalul social al unei persoane juridice care distribuie dividende.
Plătitorul impozitului pe dividende este în toate cazurile persoana juridică ce distribuie
dividendele, care are obligația reținerii la sursă a impozitului calculat conform
prevederilor legale în vigoare la data plății dividendelor.
32
33
4.2.4. Cota de impozit pe dividende

Cota de impozit pe dividende, indiferent de beneficiarul de dividende, este în prezent de
5% din venitul brut plătit beneficiarului.
Persoana fizică care încasează venituri din dividende are obligația achitării contribuției
de asigurări sociale de sănătate, dacă valoarea dividendelor este cel puțin egală cu 12
salarii minime brute pe țară, în vigoare la data depunerii declarației unice privind
impozitul pe venit și contribuțiile sociale datorate de persoanele fizice.
4.2.5. Determinarea bazei impozabile pentru impozitul pe dividende

Baza impozabilă la care se aplică impozitul pe dividende este dividendul brut distribuit
și plătit de persoana juridică.
Din punct de vedere juridic, cuantumul dividendelor se stabilește prin hotărârea adunării
generale a acționarilor sau asociaților, conform cotei de participare la capitalul social
subscris și vărsat al persoanei juridice.
Din punct de vedere fiscal, dividendul brut cuprinde sumele stabilite prin hotărârea
adunării generale a acționarilor sau asociaților, precum și orice bunuri în natură
transferate de către persoana juridică asociaților sau acționărilor săi.
4.2.6. Declararea și plata impozitului pe dividende

Persoana juridică care distribuie dividende are obligația de a reține, declara și plăti
bugetului de stat impozitul pe dividende, indiferent dacă beneficiarul dividendelor este
persoana fizică sau persoană juridică, rezidentă sau nerezidentă.
Declararea și plata impozitului pe dividende se realizează până la data de 25 inclusiv a
lunii următoare celei în care se plăteşte dividendul 34.
4.2.7. Excepții legale de la plata impozitului pe dividende

În anumite cazuri expres stabilite de Codul fiscal nu se plătește impozit pe dividende.
Situațiile exceptate au legătură cu persoana care are calitatea de asociat sau acționar.
Persoana juridică nu este contribuabil al impozitului pe dividende în următoarele
ipoteze:
a) art. 43 alin. (4) C.fisc. - persoana juridică care primește dividendele îndeplinește
cele două condiții legale, la data plăţii dividendelor, respectiv (i) deține minimum
10% din titlurile de participare ale persoanei juridice plătitoare de dividende și (ii)
pe o perioadă de un an împlinit până la data plăţii acestora inclusiv;
34
b) art. 43 alin. (5) lit. a) C.fisc. – persoana juridică care primește dividende este fond
de pensii administrate privat sau fond de pensii facultative;
c) art. 43 alin. (5) lit. b) C.fisc. – persoana juridică care privește dividende este organ
al administraţiei publice care exercită, prin lege, drepturile şi obligaţiile ce decurg
din calitatea de acţionar al statului/unităţii administrativ-teritoriale la persoana
juridică română care distribuie dividendele;
d) art. 229 alin. (1) lit. c) C.fisc. – persoana juridică rezidentă într-un alt stat membru
al Uniunii Europene, dacă sunt îndeplinite condițiile legale.
4.3. Impozitul pe veniturile profesionistului persoană fizică din activități

independente
4.3.1. Definiția activității independente
O persoană fizică poate desfășura activități, individual sau într-o asociere, care pot fi
incluse în categoria activității independente dacă sunt îndeplinite două condiții
generale cumulative35:
a) activitatea realizată este din sfera producției, comerțului, prestării de servicii sau
profesii liberale, conform art. 67 alin. (1) și (2) C.fisc. și
b) activitatea realizată îndeplinește patru dintre cele șapte criterii stabilite prin art. 7
pct. 3 C.fisc.
Prima condiție prevăzută mai sus este îndeplinită dacă persoana fizică este înregistrată
în una dintre următoarele forme de desfășurare a activității:
a) persoană fizică autorizată, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 44 din 16
aprilie 2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice
autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, înregistrarea
efectuându-se în Registrul Comerțului conform procedurii legale;
b) persoană fizică care desfășoară profesii liberale, înregistrarea realizându-se conform
procedurii legale proprii fiecărei profesii liberale;
c) persoană fizică care desfășoară activităţi cu scop lucrativ organizate şi reglementate
prin legi speciale, înregistrarea realizându-se conform procedurii legale instituite în
legea specială.
Persoana fizică are obligația înregistrării anterior momentului obținerii de venituri în
una din formele mai sus menționate.
A doua condiţie trebuie îndeplinită de către profesionist în mod practic, însă este
verificată doar de către organul fiscal în cazul unui control fiscal. Calificarea activității
35
independente se realizează de organul fiscal analizând prevederile contractului semnat

de profesionistul persoana fizică cu persoana de la care încasează veniturile și ținând
cont de conținutul economic real al activității.
De asemenea, conform prevederilor Codului fiscal, sunt incluse în categoria persoanelor
fizice care desfășoară activități independente și a căror venituri sunt impozabile
conform regulilor specifice menționate în această secțiune, fără a avea însă obligația
înregistrării speciale prealabile, și persoanele care se află în una din următoarele
situații:
a) persoane fizice care închiriază mai mult de 5 imobile, respectiv încheie mai mult de
5 contracte de închiriere pe an;
b) persoane fizice care închiriază în scop turistic camerele situate în locuințe
proprietate personală, având o capacitate de cazare mai mare de 5 camere de
închiriat.
4.3.2. Definiția impozitului pe veniturile din activități independente

Impozitul pe veniturile din activități independente este un impozit direct, datorat și
plătit bugetului de stat, anual, de către persoana fizică, care obține veniturile
impozabile (contribuabilul), în condițiile stabilite de Codul fiscal.
Prin raportare la dispozițiile art. 58 C.fisc., contribuabilul este persoana fizică care
obține venituri din activitățile independente, astfel cum au fost definite mai sus și care
se află în una din următoarele situații:
a) este persoană fizică rezidentă, română sau străină;
b) este persoană fizică nerezidentă, care desfășoară activitate independentă prin
intermediul unui sediu permanent în România.
Persoana fizică poate desfășura activitățile independente, în mod individual sau
într-o formă de asociere, cu sau fără personalitate juridică, conform
reglementărilor specifice fiecărei forme de organizare a activității.
Asociaţiile fără personalitate juridică care încep o activitate în cursul anului fiscal au
obligația să depună la organul fiscal competent Declaraţia privind veniturile estimate
pentru asocierile fără personalitate juridică şi entităţi supuse regimului
transparenţei fiscale, pentru venitul estimat a se realiza pentru anul fiscal, în termen de
30 zile de la data începerii activității.
4.3.4. Regimurile fiscale de calculare a veniturilor impozabile și declarare și plată

a impozitului pe venit
În prezent, în Codul fiscal sunt reglementate două regimuri fiscale de declarare și plată
a impozitului pe venit, aplicabile în funcție de categoria de venit prevăzută de art. 61
C.fisc.:
a) Regimul fiscal anual, care presupune că persoana fizică trebuie să înregistreze
veniturile obținute și, în anumite cazuri, și cheltuielile realizate pe întreg anul
fiscal, să calculeze venitul net impozabil conform regulilor prevăzute la fiecare
categorie de venit și să completeze Declarația Unică privind impozitul pe
venit și contribuțiile sociale datorate de persoanele fizice, în termenul și în
condițiile prevăzute de Codul fiscal.
b) Regimul fiscal final (al reținerii la sursă) care presupune că plătitorul de
venituri calculează venitul impozabil, reține impozitul pe venit și îl virează
bugetului de stat în termenul și în condițiile prevăzute de Codul fiscal. Impozitul
calculat sub acest regim este final, în sensul în care contribuabilul nu îl poate
modifica ulterior și nu are nicio obligație fiscală legată de înregistrare a
veniturilor brute, calculare a venitului impozabil, declararea sau plata
impozitului pe venit.
Profesionistul persoană fizică, care realizează venituri impozabile din activățile
independente pe care le desfășoară, va aplica unul dintre cele două regimuri fiscale de
mai sus, iar calcularea (determinarea) veniturilor impozabile depinde de regimul fiscal
aplicabil.
În cazul în care profesionistul se încadrează în regimul fiscal anual atunci va avea
obligația determinării veniturilor impozabile folosind unul din următoarele sisteme de
calcul:
a) sistemul real, pe baza datelor contabile;
b) sistemul normelor de venit.
Profesionistul persoană fizică este supus regimul fiscal final numai în cazul
veniturilor realizate în baza contractelor de activitate sportivă, care poate fi
considerat o excepție de la regula generală a regimului fiscal anual, specific
profesioniștilor.
4.3.4.1. Regimul fiscal anual în sistem real

4.3.4.1.1. Sistemul real
Determinarea venitului impozabil în sistem real presupune ca persoana fizică să
înregistreze în evidențele contabile și fiscale veniturile brute și cheltuielile deductibile
efectuate în scopul realizării veniturilor, în conformitate cu prevederile art. 68 C.fisc.
Venitul net impozabil reprezintă diferența dintre veniturile brute și cheltuielile
deductibile înregistrate36:
a) Veniturile brute se înregistrează ținând cont de regulile înscrise în art. 68 alin. (2)
C.fisc., care au la bază principiile contabilității în partidă simplă, respectiv că sunt
înregistrate doar veniturile încasate în bani și echivalentul în lei al veniturilor în
natură.
b) Cheltuielile deductibile trebuie să îndeplinească condițiile stabilite în art. 68 alin.
(4) și alin. (5) C.fisc., existând și în cazul acestui impozit clasificarea cheltuielilor ca
deductibile integral, limitat și nedeductibile, similară cu cea de la impozitul pe
profit. Cheltuielile deductibile integral sunt acele cheltuieli efectuate în cadrul
activității independente, în scopul desfășurării activității, înscrise în documente
justificative primite în cursul anului fiscal în care au fost înregistrate.
Cheltuielile deductibile limitat sunt similare cu cele reglementate la impozitul
pe profit, existând însă o listă exemplificativă prevăzută în art. 68 alin. (5) C.fisc.
Cheltuielile nedeductibile sunt prevăzute în art. 68 alin. (7) C.fisc., însă lista
inclusă în acest articol nu este exhaustivă, întrucât la lit. l) se prevede că sunt
nedeductibile orice alte sume prevăzute prin legislația în vigoare.
Contribuabilul care aplică sistemul real de determinare a veniturilor impozabile
are următoarele obligații fiscale nepatrimoniale:
a) pe parcursul anului fiscal, să înregistreze veniturile și cheltuielile, pe proprie
răspundere, în Registrul de evidență fiscală.
b) pe parcursul anului fiscal, să țină evidența contabilă, conform prevederilor Legii
nr. 82/1991 a contabilității, republicată, pe baza regulilor contabilităţii în partidă
simplă.
4.3.4.1.2. Regulile specifice regimului fiscal anual în sistem real
Contribuabilul supus regimului fiscal anual, care determină veniturile nete
impozabile în sistem real, are următoarele obligații fiscale nepatrimoniale legate de
declararea veniturilor și plata impozitului pe venit:
36
a) în termen de 30 zile de la data la care începe o activitate în cursul anului fiscal,

să completeze venitul estimat în anul în curs în capitolul II al Declarației Unice
privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale datorate de persoanele fizice
(Declarația Unică) și să depună Declarația Unică la organul fiscal competent,
până la data limită stabilită conform reglementărilor în vigoare;
b) până la data de 15 martie inclusiv a fiecărui an (cu excepţia anului 2019 și
2020), să completeze venitul estimat în anul în curs în capitolul II al Declarației
Unice și să depună Declarația Unică, indiferent dacă în anul fiscal anterior au
înregistrat pierderi fiscale;
c) până la data de 15 martie inclusiv a fiecărui an (cu excepţia anului 2019 și
2020), să completeze veniturile brute totale anuale, cheltuielile deductibile totale
anuale, venitul net impozabil anual rezultat precum și impozitul pe venit, calculat
prin aplicare cotei legale de impozit, în capitolul I denumit „Date privind
veniturile realizate” al Declarației Unice și să plătească bugetului de stat
impozitul calculat în contul indicat de organul fiscal;
d) până la data de 15 martie inclusiv a fiecărui an (cu excepţia anului 2019 și
2020), următor celui de declarare a venitului estimat să plătească impozitul pe
venitul estimat, în contul indicat de organul fiscal;
e) în termen de 30 zile de la data la care își încetează activitatea în cursul anului
fiscal sau de la data intră în suspendare temporară a activității, să depună
Declarația Unică, în care se menționează veniturile realizate și cheltuielile efectuate
până la data încetării sau suspendării activității, completând capitolul I al Declarației
Unice.
4.3.4.2. Regimul fiscal anual în sistemul normelor de venit

4.3.4.2.1. Sistemul normelor de venit
Sistemul normelor de venit37 poate fi aplicat de orice persoană fizică care realizează,
individual sau în asocieri fără personalitate juridică, venituri din activități independente,
cu excepția următoarelor situații:
a) persoana fizică care obține venituri din profesii liberale;
b) persoana fizică care obține venituri în baza contractelor de activitate sportivă;
c) persoana fizică care obține venituri din mai multe activități independente, respectiv
din activități care intră în sfera de aplicare a sistemului normelor de venit și din alte
tipuri de activități independente;
37
d) persoana fizică care a obținut în anul fiscal anterior un venit brut anual mai mare
decât echivalentul în lei al sumei de 100.000 euro, care are obligația de aplica
sistemul real ca începând cu anul fiscal următor.
Ministerul Finanțelor Publice elaborează și aprobă prin ordin Nomenclatorul
activităților din Clasificarea activităților din economia națională - CAEN pentru
care venitul net se determină pe baza normelor anuale de venit.
Anual, Direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, respectiv a municipiului
București stabilesc nivelul normelor de venit pe fiecare activitate din nomenclator,
care nu poate fi mai mic decât salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, în
vigoare la momentul stabilirii acesteia, înmulțit cu 12 luni.
În cadrul sistemului normelor de venit, contribuabilul are următoarele obligații
fiscale nepatrimoniale:
a) pe parcursul anului fiscal, să înregistreze veniturile, pe proprie răspundere, în
Registrul de evidență fiscală;
b) dacă desfășoară două sau mai multe activități care generează venituri din activități
independente pentru care venitul net se determină pe baza normelor anuale de venit,
să stabilească venitul net prin însumarea nivelului normelor de venit
corespunzătoare fiecărei activități.
c) să ajusteze norma anuală de venit, prin majorare sau reducere, în funcție de
coeficienți de corecție stabiliți de Normele Metodologice la Codul Fiscal;
d) să nu diminueaze norma anuală de venit cu valoarea amortizărilor aferente
mijloacelor fixe achiziționate.
4.3.4.2.2. Regulile specifice regimului fiscal anual în sistemul de norme

de venit
Contribuabilul supus regimului fiscal anual în sistemul normelor de venit are
următoarele obligații fiscale nepatrimoniale legate de declararea veniturilor și plata
impozitului pe venit:
a) în termen de 30 zile de la data la care începe o activitate în cursul anului fiscal,
să completeze norma pe venit în anul în curs în capitolul II al Declarației Unice
și să depună Declarația Unică la organul fiscal competent, până la data limită
stabilită conform reglementărilor în vigoare;
b) până la data de 15 martie inclusiv a fiecărui an (cu excepţia anului 2019 și
2020), să completeze norma de venit în anul în curs în capitolul II al Declarației
Unice și să depună Declarația Unică, indiferent dacă în anul fiscal anterior au

înregistrat pierderi fiscale;
c) până la data de 15 martie inclusiv a fiecărui an (cu excepţia anului 2019 și
2020), următor celui de declarare a normei de venit să plătească impozitul pe
venitul, în contul indicat de organul fiscal;
Spre exemplu, pentru anul 2020, contribuabilul are obligația depunerii Declarației
Unice până la data de 25 mai 2020, iar plata impozitului pe venit calculat pe baza
normei de venit valabile în anul 2020 se va realiza până la data de 15 martie 2021.
d) în termen de 30 zile de la data la care își încetează activitatea în cursul anului
fiscal sau de la data suspendării temporară a activității, să depună Declarația
Unică.
4.3.4.3. Sistemul specific veniturilor realizate în baza contractelor de activitate

sportivă
Persoana fizică, care obține venituri în baza contractelor de activitate sportivă, încheiate
potrivit Legii educației fizice și sportului nr. 69/2000, este considerată contribuabil al
impozitului pe veniturile din activități independente38.
Contribuabilul care aplică acest sistem nu are obligația de completare a Registrului de
evidență fiscală și de conducere a evidenței contabile.
Pentru acest tip de venit brut se aplică regimul final, fiind impozitat prin reținere la
sursă de către plătitorii veniturilor, persoane juridice sau alte entități care au obligația de
a conduce evidență contabilă, la momentul plății venitului.
Impozitul reținut se virează către bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii
următoare celei în care a fost reținut.
4.3.5. Cota de impozit

Cota de impozit pe veniturile din activități independente este în prezent de 10% din
venitul net impozabil calculat conform regulilor stabilite în Codul Fiscal și detaliate în
secțiunile de mai sus, cu excepția veniturilor realizate în baza contractelor de activitate
sportivă care sunt impozitate cu o cotă de 10% din venitul brut.
De asemenea, profesionistul are obligația calculării și achitării și a contribuțiilor sociale
obligatorii prevăzute la art. 2 alin. (2) lit. a) și b) C.fisc. în Declarația Unică, respectiv:
a) contribuția de asigurări sociale, datorată bugetului asigurărilor sociale de stat, în
cotă de 25% din venitul net anual dar nu mai puțin de 25% din valoarea a 12 salarii
38
minime brute pe țară39, conform art. 138 lit. a), coroborat cu art. 148 alin. (4) și art.
151 C.fisc. Valoarea contribuției maxime datorate pentru anul 2020 este de 6.690
lei;
b) contribuția de asigurări sociale de sănătate, datorată bugetului Fondului național
unic de asigurări sociale de sănătate, în cotă de 10% din venitul net anual dar nu mai
puțin de 10% din valoarea a 12 salarii minime brute pe țară, conform art. 155
alin.(1) lit. b), coroborat cu art. 170 alin. (1) și art. 174 C.fisc. Valoarea contribuției
maxime datorate pentru anul 2020 este de 2.676 lei.
Persoana fizică, care obține venituri în baza contractelor de activitate sportivă, nu are
obligația calculării și achitării contribuțiilor sociale obligatorii prevăzute la art. 2 alin.
(2) lit. a) și b) C.fisc., această obligație revenind de asemenea plătitorului de venit la
aceeași dată cu impozitul pe venit. Regulile de determinare a celor două contribuții
sociale obligatorii sunt similar cu cele de mai sus.
4.3.6. Declarația Unică privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale datorate

de persoanele fizice
Profesioniștii care aplică sistemul real sau sistemul normelor de venit au obligația legală
de a completa și de a depune Declarația Unică privind impozitul pe venit și
contribuțiile sociale datorate de persoanele fizice, care se poate realiza în una din
următoarele modalități:
a) completarea în format hârtie și depunerea direct la registratura organului fiscal sau
prin poştă, cu confirmare de primire.
b) completarea prin mijloace electronice și utilizarea mijloacelor de transmitere la
distanţă și anume prin serviciul "Spaţiul privat virtual" (SPV) sau pe site-ul e-
guvernare.ro, cu semnătură electronică calificată.

1) O societate înființată în luna februarie 2020, care a încheiat în luna martie două
contracte individuale de muncă și care are venituri în aceeași lună de 300.000 lei,
are obligația de a achita aferent primului trimestru al anului 2020:
a) impozit pe dividende
b) impozit pe profit
c) impozit pe veniturile microîntreprinderii.
39
H.G. nr. 935 din 2019 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, care
stabilește valoarea salariului minim pe economie pentru studii medii şi normă întreagă la 2.230 de lei brut
lunar, începând de la 1 ianuarie 2020 (M. Of. nr. 1010 din 16 decembrie 2019)
2) Un contribuabil, persoană juridică, nu a achitat la data de 25 aprilie 2019 (data

scadenței) impozitul pe veniturile microîntreprinderii, situație în care va plăti la data
la care va avea sumele necesare plății impozitului:
a) dobânzi și penalități de întârziere
b) majorări de întârziere
c) penalități de întârziere și majorări de întârziere.
3) O societate, plătitoare de impozit pe profit, a aprobat în cadrul adunării generale a
asociaților distribuirea de dividende către cei 4 acționari, persoane fizice. Conform
prevederilor Codului fiscal:
a) societatea are obligația de a reține, declara și plăti impozitul pe
dividendele distribuite asociaților
b) asociații sunt scutiți de la plata impozitului pe dividende
c) asociații au obligația declarării și plății impozitului pe dividende după
încasarea efectivă a dividendelor.
4) Un avocat stagiar, colaborator al unei societăți civile profesionale de avocați, obține
în cursul primului său an de activitate venituri în cuantum de 60.000 de lei. Din
perspectiva prevederilor fiscale:
a) avocatul stagiar este scutit de la plata impozitului de venit
b) avocatul stagiar datorează impozit pe venituri din activități independente
c) avocatul stagiar datorează impozit pe veniturile microîntreprinderii.
Teme de control:
1) O societate având trei salariati și obiect de activitate prelucrarea materialelor
plastice, cu un capital social subscris și vărsat de 30.000 lei, este inregistrată ca
platitoare de impozit pe venitul microîntreprinderii. In cursul primului
trimestru al anului 2020, aceasta inregistreaza venituri totale în cuantum de
1.500.000 lei. În ce condiții legale societatea poate deveni plătitoare de impozit
pe profit?
2) Analizați comparativ sistemul real și sistemul normelor de venit pentru
determinarea venitului impozabil obținut din activități independente și
menționați care este mai favorabil pentru un profesionist.
Răspunsuri teste grilă: 1c, 2a, 3a, 4b.

IMPOZITAREA VENITURILOR PERSOANEI FIZICE
Cuprins
5.1. Definiția impozitului pe venit
5.2. Contribuabilii impozitului pe venit
5.3. Veniturile neimpozabile
5.5. Regimurile fiscale de determinare a veniturilor impozabile și plată a
impozitului pe venit
5.6. Determinarea venitulului impozabil din activități dependente
5.7. Determinarea venitulului impozabil din drepturi de proprietate intelectuală
5.8. Determinarea venitulului impozabil din cedarea folosinței bunurilor
5.9. Declarația Unică privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale datorate de
persoanele fizice

- să definiți impozitul pe venit
- să identificați categoriile de contribuabili ai impozitului pe venit
- să identificați veniturile neimpozabile obţinute de o persoană fizică
- să identificați cotele de impozit aplicabile fiecărui venit
- să identificați regimurile fiscale de determinare a veniturilor impozabile și plată
a impozitului pe venit
- să identificaţi modalitatea de determinare a venitului impozabil obținut din
activităţi dependente precum și din cesiunea drepturilor de proprietate
intelectuală și cedarea folosinţei bunurilor
5.1. Definiția impozitului pe venit

Impozitul pe venit nu este definit în Codul fiscal printr-o singură definiție, întrucât nu
este posibil, având în vedere că sunt supuse impozitării anumite venituri stabilite într-o
listă, care nu este limitativă fiind prevăzut că sunt impozabile orice alte venituri obținute
de persoana fizică și care nu sunt incluse în lista veniturilor impozabile, dar nici nu sunt
exceptate.
În art. 59 C.fisc., denumit „sfera de cuprindere a impozitului”, sunt enumerate mai

multe tipuri de venituri impozabile, în funcție de rezidența persoanei fizice, fiind
menționat conceptul de „sursă”. Practic, pe lângă faptul că impozitul pe venit este un
impozit direct, datorat de persoana fizică, rezidentă sau nerezidentă, definiția
impozitului pe venit este completată de conceptul de „sursă” a venitului.
Art. 61 C.fisc. stabilește că sunt impozabile veniturile obținute de persoana fizică în
funcție de natura activităților desfășurate de acea persoană fizică, adică de „sursa” lor,
fiind împărțite în:
a) activitățile independente, definite în art. 67 C.fisc. deja analizat în cadrul capitolului
anterior;
b) valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate intelectuală, definite în art.
70 C.fisc.;
c) activități dependente, adică salarii și asimilate salariilor, definite în art. 76 C.fisc.;
d) cedarea folosinței bunurilor, mobile și imobile, definite în art. 83 C.fisc.;
e) investiții, definite în art. 91 C.fisc.;
f) pensii, definite în art. 99 C.fisc.;
g) activități agricole, silvicultură și piscicultură, definite în art. 103 C.fisc.;
h) premii și jocuri de noroc, definite în art. 108 C.fisc.;
i) transferul proprietăților imobiliare, definite în art. 111 C.fisc.;
j) alte surse, definite în art. 114 și 117 C.fisc.
5.2. Contribuabilul
În categoria contribuabililor impozitului pe venit, adică persoanele care au drepturi și
obligații fiscale în funcție de tipurile de venituri obținute, sunt incluse următoarele
persoane fizice:
a) persoanele fizice rezidente în România, pentru orice venituri obținute atât din
activități desfășurate pe teritoriul României, cât și pentru activități desfășurate și
încasate în străinătate;
b) persoanele fizice nerezidente, pentru veniturile obținute din desfășurarea unei
activități dependente în România;
c) persoanele fizice nerezidente, care obțin venituri din orice activitate desfășurată pe
teritoriul României și care nu sunt incluse în categoria activităților independente, a
activităților dependente și nici în categoria veniturilor impozabile conform regulilor
de la impozitarea veniturilor obținute de nerezidenți din România (Titlul VI din
Codul fiscal).
Așadar, poate fi subiect al impozitului pe venit doar persoana fizică, dacă îndeplinește
cele trei condiții:
(i) cu privire la rezidență sau nerezidență,
(ii) cu privire la desfășurarea activităților menționate de art. 61 C.fisc. și
(iii) cu privire la obținerea de venituri.
Din punctul de vedere al impozitului pe venit, se aplică regulile de stabilire a rezidenței
menționate în secțiunea privind subiectele raportului juridic fiscal.
Persoana fizică rezidentă în România este impozitată pentru veniturile obținute atât din
activități desfășurate pe teritoriul României, cât și pentru activități desfășurate în
străinătate, indiferent de locul încasării veniturilor. Această regulă a taxării universale
poate genera dublă impunere a veniturilor dacă persoana fizică devine nerezidentă în
România.
Persoana fizică nerezidentă are obligația de a se înregistra fiscal și de a obține un număr
de înregistrare fiscală dacă desfășoară activități pe teritoriul României și obține venituri.
Anumite categorii de persoane fizice sunt scutite de la plata impozitului pe venit, fie în
funcție de situația personală a acestora, fie în funcție de activitatea pe care o
desfășoară40.
5.3. Veniturile neimpozabile

Codul fiscal prevede în art. 62 lit. a)-z) o listă, care ar trebui să fie exhaustivă, a
veniturilor obținute de contribuabili rezidenți care nu sunt impozabile, respectiv acele
venituri care nu intră în sfera de aplicare a impozitului pe venit, indiferent de activitatea
desfășurată sau de calitatea contribuabilului. La fiecare categorie de venituri impozabile
analizate în capitolele următoare ale Codului fiscal sunt prevăzute venituri neimpozabile
specifice, ținând cont de condițiile impuse și de o anumită calitate a contribuabilului 41.
5.4. Cotele de impozit

Conform prevederilor art. 64 C.fisc., veniturile se impun pe fiecare categorie și sursă de
obținere cu o cotă de 10%, calculată asupra venitului impozabil determinat conform
regulilor descrise în cadrul acestui capitol.
Sunt stabilite anumite cote diferite pentru următoarele categorii de venituri:
a) veniturile obținute din dividende, care sunt impozitate cu o cotă de 5% calculată la
dividendele brute;
40
41
b) veniturile obținute din jocuri de noroc care se impozitează în cote diferite în funcție
de venitul brut încasat de o persoană fizică de la un organizator sau plătitor de
venituri din jocuri de noroc: până la 66.750 lei, inclusiv, se aplică o cotă de 1%;
peste 66.750 lei, dar nu mai mult de 445.000 lei, inclusiv, se aplică o cotă de 16% la
suma ce depășește 66.750 lei plus o sumă fixă de 667,5 lei; peste 445.000 lei se
aplică o cotă de 25% la suma ce depășește 445.000 lei, plus o sumă fixă de 61.187,5
lei;
c) veniturile obținute din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal
(contracte de vânzare având ca obiect bunuri imobile), care sunt impozitate cu o
cotă de 3% asupra diferenței dintre venitul obținut din transfer și o sumă
neimpozabilă de 450.000 lei.
d) veniturile constatate de organele fiscale, în condițiile Codului de procedură fiscală, a
căror sursă nu a fost identificată, care se impun cu o cotă de 16% aplicată asupra
bazei impozabile ajustate.
5.5. Regimurile fiscale de determinare a veniturilor impozabile și plată a

impozitului pe venit
În prezent în Codul fiscal sunt reglementate două regimuri fiscale de declarare și plată
a impozitului pe venit, aplicabile în funcție de categoria de venit prevăzută în art. 61
C.fisc.:
a) Regimul fiscal anual, care presupune că persoana fizică contribuabil trebuie să
înregistreze veniturile obținute și, în anumite cazuri, și cheltuielile realizate pe
întreg anul fiscal, să calculeze venitul impozabil conform regulilor prevăzute la
fiecare categorie de venit și să completeze Declarația Unică privind impozitul pe
venit și contribuțiile sociale datorate de persoanele fizice, în termenul și în
condițiile prevăzute de Codul fiscal.
Determinarea (calculul) veniturilor impozabile de către persoana fizică care
aplică regimul anual se realizează aplicând unul dintre următoarele sisteme:
(i) sistemul real, pe baza datelor din contabilitate, aplicabil veniturilor
asimilate veniturilor din activități independente realizate de
profesioniști, conform regulilor analizate în capitolul anterior;
(ii) sistemul normelor de venit;
(iii) sistemul cotei forfetare de cheltuieli deductibile.
b) Regimul fiscal final (al reținerii la sursă) care presupune că plătitorul de

venituri calculează venitul impozabil, reține impozitul pe venit și îl virează
bugetului de stat în termenul și în condițiile prevăzute de Codul fiscal.
5.6. Determinarea venitulului impozabil din activități dependente

5.6.1. Veniturile impozabile
Art. 61 C.fisc. prevede la lit. c) că sunt venituri impozabile veniturile obținute din
activități dependente astfel cum sunt acestea definite în art. 76 C.fisc., ca fiind toate
veniturile din salarii și veniturile asimilate salariilor, în numerar sau în natură,
care sunt obținute de o persoană fizică ce desfășoară „o activitate în baza unui contract
individual de muncă, a unui raport de serviciu, act de detașare sau a unui statut special
prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de
forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizațiile pentru incapacitate temporară de
muncă acordate persoanelor care obțin venituri din salarii și asimilate salariilor”.
În categoria veniturilor asimilate salariilor sunt enumerate de legiuitor în art. 76 alin. (2)
C.fisc. mai multe tipuri de venituri pe care o persoană fizică le poate obține, fie în mod
curent, fie cu titlu special, în temeiul unor acte normative speciale.
De asemenea, se adaugă veniturilor impozabile și avantajele, în bani sau în natură,
primite în legătură activitatea dependentă desfășurată de persoana fizică menționate în
art. 76 alin. (3) C.fisc.
5.6.2. Veniturile neimpozabile

În completarea categoriilor generale de venituri neimpozabile menționate de art. 62
C.fisc., aplicabile pentru toți contribuabilii, în art. 76 alin. (4) C.fisc. sunt prevăzute
anumite tipuri de venituri obținute de contribuabilii care desfășoară activități
dependente care sunt neimpozabile. Este de precizat că anumite venituri sunt
neimpozabile dacă sunt plătite în baza unor legi speciale și finanțate din bugetul public
național.
Lista prevăzută în art. 76 alin. (4) C.fisc. este exhaustivă și cuprinde diverse tipuri de
avantaje în bani sau în natură care legătură strânsă cu activitatea desfășurată.
5.6.3. Deducerea personală

În sistemul de impozitare actual, în care există o cotă unică redusă a impozitului pe
venit, nu există cheltuieli pe care o persoană fizică ce obține venituri din salarii sau
asimilate salariilor să le scadă din veniturile brute. Sunt prevăzute anumite categorii de
venituri neimpozabile, însă singura modalitate prin care se încearcă o aplicare a

principiului echității fiscale, este stabilirea unei deduceri personale, care presupune
scăderea unei sume suplimentare din venitul brut lunar.
Această deducere personală se acordă persoanei fizice o singură dată și se calculează
numai pentru veniturile din salarii obținute „la locul unde se află funcția de bază” 42,
angajatul având obligația de a comunica angajatorului care este locul unde se află
funcția de bază.
Deducerea personală se acordă diferențiat în funcție de numărul de persoane pe care
contribuabilul le are în întreținere și de venitul lunar brut obținut, de la un venit brut
lunar de 1.950 lei până la un venit brut lunar de maxim 3.551 lei.
5.6.4. Regulile de determinare a veniturilor nete impozabile

Persoana fizică care obține venituri din salarii sau asimilate salarii este contribuabilul
impozitului pe venit, care se determină lunar, pe fiecare loc de muncă, pentru fiecare
activitate dependentă desfășurată.
Obligația determinării venitului net impoabil revine plătitorului de venit, care este
denumit în legislația fiscală „plătitor”.
Venitul net impozabil se calculează diferit în funcție de locul de muncă:
a) la locul unde se află funcția de bază, venitul impozabil se determină prin
scăderea din venitul brut a următoarelor sume:
(i) contribuțiile sociale obligatorii aferente unei luni;
(ii) deducerea personală acordată pentru luna respectivă, dacă este cazul;
(iii) cotizația sindicală plătită în luna respectivă, dacă este cazul;
(iv) contribuțiile la fondurile de pensii facultative și cele la scheme de pensii
facultative, astfel încât la nivelul anului să nu se depășească echivalentul
în lei al sumei de 400 euro, suportate de angajați;
(v) primele de asigurare voluntară de sănătate, precum și serviciile medicale
furnizate sub formă de abonament, suportate de angajați, astfel încât la
nivelul anului să nu se depășească echivalentul în lei al sumei de 400
euro;
b) la celelalte locuri de muncă, venitul impozabil se determină prin scăderea din
venitul brut a contribuțiilor sociale obligatorii aferente unei luni.
42
art. 7 pct. 2 C.fisc
5.6.5. Regimul fiscal de plată a impozitului pe venit

Veniturile din activități dependente sunt supuse regimul fiscal final.
Plătitorii de salarii și de venituri asimilate salariilor au obligația de a calcula și de a
reține impozitul aferent venitului obținut de fiecare angajat, în fiecare lună, la data
efectuării plății venitului și să îl plătească bugetului de stat.
Plata impozitului pe venit se realizează astfel:
a) ca regulă, lunar, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru
care se plătesc veniturile din salarii.
b) ca excepție, trimestrial, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare
trimestrului pentru care se datorează, pentru anumiţi plătitori de venituri.
Plătitorii de salarii și de venituri asimilate salariilor au și obligații fiscale
nepatrimoniale, anume:
a) să completeze și să depună Declarația privind obligațiile de plată a
contribuțiilor sociale, impozitului pe venit și evidența nominală a persoanelor
asigurate pentru fiecare beneficiar de venit;
b) să contribuabilului, la cererea acestuia, un document care să cuprindă
informații privind: datele de identificare ale contribuabilului, venitul realizat
în cursul anului, deducerile personale acordate, impozitul calculat și reținut.
5.7. Determinarea venitulului impozabil din drepturi de proprietate intelectuală

Până la data de 23 martie 2018 veniturile din drepturi de proprietate intelectuală au fost
în mod tradițional incluse în categoria veniturilor din activități independente. Prin
modificarea adusă Codului fiscal prin O.U.G. nr. 18/2018, aceste venituri au devenit o
categorie distinctă de venituri impozabile, activitatea de valorificare a drepturilor de
proprietate intelectuală fiind considerată o activitate distinctă producătoare de venituri
impozabile desfășurată de persoana fizică, fără ca persoana fizică să mai fie inclusă în
categoria profesionistului.
5.7.1. Veniturile impozabile

În categoria drepturilor de proprietate intelectuală care pot generare venituri sunt incluse
de legiuitor în art. 70 C.fisc. și cuprind mai multe categorii de bunuri mobile
necorporale43.
43
Persoana fizică care deține, cu orice titlu, bunurile mobile necorporale prevăzute de lege
și le valorifică, prin orice tip de contract, și obține venituri în bani sau în natură este
contribuabil al impozitului pe veniturile din drepturi de proprietate intelectuală.
5.7.2. Regimul fiscal aplicabil

Contribuabilul care realizează venituri din valorificarea drepturilor de proprietate
intelectuală are obligația de a utiliza unul din următoarele regimuri fiscale pentru
declararea și plata impozitului pe venit:
a) Regimul fiscal final, caz în care contribuabilul nu are nicio obligație fiscală
în legătură cu acest impozit. Acest regim poate fi ales de contribuabil numai
dacă încasează veniturile de la o persoană juridică sau o altă entitate care are
obligația de a conduce evidența contabilă.
Plătitorul de venituri calculează, reține și virează către bugetul de stat impozitul
pe venit. Impozitul este final și se achită de către plătitorul de venituri la
bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost
reținut.
Stabilirea venitului impozabil se realizează de către plătitorul de venituri
prin aplicarea sistemului forfetar.
Plătitorul de venituri va scădea din venitul brut cheltuieli în cotă de 40%.
Exemplu:
O persoană fizică obține din cesiunea drepturilor de autor de la o societate
civilă de avocați, care este o entitate obligată să conducă evidențe contabile o
sumă anuală de 100.000 lei, plătită la data de 30 noiembrie a anului în curs.
Plătitorul de venituri are obligația calculării venitului net impozabil:
Venit net impozabil = Venit brut – (40% * Venitul brut) => Venit impozabil =
60.000 lei.
Impozitul pe venit este de 6.000 lei, reținut și virat de societatea civilă de
avocați până la data de 25 decembrie a anului în curs.
Venitul transferat persoanei fizice este de 54.000 lei.
b) Regimul fiscal anual, situație în care contribuabilul are obligațiile fiscale
stabilite de lege pentru determinarea venitului impozabil precum și pentru
calcularea și plata impozitului pe venit.
Persoana fizică care obține venituri din valorifcarea drepturilor de proprietate
intelectuală aplică regulile acestui regim fiscal în două cazuri:
(i) când încasează venituri de la entități care nu au obligația de a

conduce evidență contabilă. Determinarea venitului impozabil nu
se realizează în sistem real, prin scăderea unor cheltuieli
înregistrate conform regulilor contabilității, ci prin scăderea unei
cote forfetare de cheltuieli de 40%, similar cu regimul fiscal
final. În această situație, contribuabilul nu are obligația de a
completa integral Registrul de evidență fiscală, ci doar secțiunea
privind veniturile.
Regimul fiscal aplicabil este regim fiscal anual în sistem
forfetar, specific veniturilor din valorificarea drepturilor de
proprietate intelectuală și cedarea folosinței bunurilor.
(ii) când contribuabilul optează în mod expres pentru aplicarea
regimului fiscal anual în sistem real, pe baza datelor din
contabilitate. Opțiunea este obligatorie pentru contribuabil pe o
perioadă de 2 ani fiscali consecutivi și se consideră reînnoită pentru
o nouă perioadă dacă contribuabilul nu solicită revenirea la
sistemul anterior. În acest caz, contribuabilul are obligațiile fiscale
prevăzute în Secțiunea 4.3.4.1 de mai sus.
5.8. Determinarea venitulului impozabil din cedarea folosinței bunurilor

O persoană fizică care deține folosința asupra unor bunuri mobile corporale sau bunuri
imobile poate decide să cedeze acest drept către terțe persoane, prin încheierea unui
contract de locațiune sau un alt tip de contract prevăzut de legea civilă44.
În situația în care persoana fizică obține venituri din transferul folosinței, în bani sau în
natură, atunci dobândește și obligații fiscale legate de declararea veniturilor, calcularea
venitului impozabil și plata impozitului aferent veniturilor realizate.
Venitul brut se calculează prin adunarea, pentru fiecare an fiscal, a tuturor sumelor în
bani și/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură stabilite prin contractul semnat,
indiferent de momentul încasării acestora, inclusiv a valorii cheltuielilor ce sunt în
sarcina titularului dreptului de folosință, conform dispozițiilor Codului civil, dacă sunt
efectuate de beneficiarul dreptului de folosință.
Legiuitorul stabilește reguli fiscale distincte în funcție de scopul transferului de
folosință:
a) închirierea imobilelor în scop turistic;
44
b) închirierea pentru oricare alte scopuri și forme de contracte civile (locuință

sau desfășurarea unor activități economice);
c) arendarea terenurilor agricole.
5.8.1. Regulile de stabilire a veniturilor impozabile în cazul transferului în scop

turistic
Dacă persoana fizică încheie contracte de închiriere în scop turistic a unor camere
situate în locuințe proprietate personală, având o capacitate de cazare în scop turistic
cuprinsă între una și 5 camere inclusiv, atunci persoana fizică poate aplica unul din
următoarele regimuri fiscale:
a) Regimul fiscal anual în sistemul normelor de venit. Norma anuală de venit
corespunzătoare unei camere de închiriat se determină de direcțiile generale
regionale ale finanțelor publice45.
În acest caz, contribuabili nu au obligația completării Registrului de evidență
fiscală și de ținere a evidenței contabile.
b) Regimul fiscal anual în sistemul real, pe baza datelor din contabilitate, potrivit
prevederilor art. 68 C.fisc., dacă contribuabilul optează expres în acest sens. În
acest caz, se aplică regimul fiscal anual, pe baza sistemului real, adică a veniturilor
brute și a cheltuielilor deductibile înregistrate. Această opțiune se exercită anual.
Dacă persoana fizică încheie contracte de închiriere în scop turistic a unor camere
situate în locuințe proprietate personală, având o capacitate de cazare mai mare
de 5 camere de închiriat, atunci aplicarea acestui regim fiscal este obligatorie.
5.8.2. Regulile de stabilire a veniturilor impozabile în cazul transferului de

folosință în alte scopuri
Persoana fizică care realizează venituri din cedarea folosinței bunurilor se poate afla în
una dintre următoarele situații:
a) Regim fiscal anual în sistem forfetar, dacă persoana fizică încheie pe an fiscal
un număr de maximum 5 contracte de închiriere, situație în care determinarea
venitului net impozabil se stabilește prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor
prin aplicarea cotei de 40% asupra venitului brut.
În acest caz, contribuabili nu au obligația completării Registrului de evidență fiscală
și de ținere a evidenței contabile.
45
b) Regimul fiscal anual în sistem real, dacă persoana fizică se află în una din
următoarele situații:
(i) atunci când optează pentru determinarea venitului net impozabil
în sistem real, situație în care sunt aplicabile regulile fiscale
prevăzute în Secțiunea 4.3.4.1 de mai sus;
(ii) atunci când încheie într-un an fiscal un număr mai mare de 5
contracte de închiriere, astfel cum rezultă din art. 83 alin. (2) C.fisc.,
situație în care va aplica acest regim în anul fiscal următor, conform
regulilor fiscale prevăzute în Secțiunea 4.3.4.1 de mai sus.
5.8.3. Regulile de stabilire a veniturilor impozabile în cazul arendării terenurilor

agricole
Persoana fizică care obține venituri din arendarea bunurilor agricole din
patrimoniul personal este supusă regimului fiscal final, determinarea veniturilor nete
impozabile realizându-se prin aplicarea sistemului forfetar, în cotă de 40% din
venitul brut.
Plătitorii de venit au obligația calculării venitului net impozabil, reținere la sursă a
impozitului pe venit și virarea acestuia bugetului de stat până la data de 25 inclusiv a
lunii următoare celei în care a fost reținut.
Contribuabilul nu are obligații fiscale nepatrimoniale privind calcularea venitului sau
depunerea vreunei declarații fiscale.
5.9. Declarația Unică privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale datorate

de persoanele fizice
Persoanele fizice care se încadrează în regimul fiscal anual, oricare dintre sismtele
menționate, au obligația legală de a completa și de a depune la termenele legale
Declarația Unică privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale datorate de
persoanele fizice.

1) O persoană fizică care are în proprietate o casă cu 5 camere în Sinaia și obține
venituri din închirierea acestora va datora:
a) impozit pe venituri din cedarea folosinței bunurilor
b) impozit pe venituri din activități independente
c) impozit pe venituri din alte surse

2) O persoană fizică, cetățean român, are obligația legală de a plăti impozit pe venit în
România:
a) doar dacă deține în proprietate bunuri mobile și imobile în România
b) dacă obține venituri, din orice sursă
c) dacă are rezidența fiscală în România
Teme de control
1) Identificați în ce condiții o persoană fizică poate fi supusă regimului fiscal
anual și regimului final.
2) Identificați toate cazuri în care se aplică regimul fiscal anual în sistemul
normelor de venit.
Răspunsuri teste grilă: 1a, 2c

IMPOZITAREA VENITURILOR NEREZIDENȚILOR
Cuprins
6.1. Categoriile de venituri impozabile
6.2. Contribuabilul
6.3. Veniturile impozabile şi regulile de impozitare
6.4. Declararea şi plata impozitului

- să identificaţi categorii de venituri impozabile obţinute de nerezidenţi în
România
- să identificați categoriile de contribuabili
- să identificați regulile generale de impozitare pentru anumite categorii de
venituri impozabile obţinute de nerezidenţi
- să identificați cotele de impozit aplicabile fiecărui venit
- să identificaţi condiţiile legale pentru declararea şi plata impozitului pe
veniturile obţinute de nerezidenţi în România
6.1. Categoriile de venituri impozabile

Impozitarea veniturilor obținute în România de către persoane fizice sau juridice care nu
îndeplinesc condițiile de rezidență este realizată în aplicarea suveranității fiscale de care
se bucură orice stat și a principiului teritorialității, conform căruia veniturile obținute pe
teritoriul României sunt impozabile în România44.
Sistemul teritorialității a cunoscut de-a lungul timpului numeroase limitări prin tratatele
bilaterale pe care statele le-au încheiat între ele, tocmai pentru a se asigura că venitul
este impozitat cel puțin într-un stat. Aceste tratate bilaterale sunt denumite în Codul
fiscal convenții de evitare a dublei impuneri și sunt considerate în doctrina fiscală
internațională ca principala metodă prin care statele au decis eliminarea dublei
impozitări sau neimpozitări. România a încheiat până în prezent un număr de 89
convenții, iar Codul fiscal recunoaște în art. 1 alin. (3) prevalența convențiilor asupra
44
M. Ene, Drept fiscal, Ed. Solomon, București, 2019, p. 122
dispozițiilor naționale, cu condiția respectării regulilor procedurale stabilite de legea

fiscală.
În Codul fiscal sunt prevăzute anumite categorii de venituri obținute de persoane fizice
sau juridice nerezidente pe teritoriul României care pot fi impozitate în România
conform legislației fiscale în vigoare precum și regulile de aplicare a prevederilor
convențiilor de evitare a dublei impuneri acestor venituri.
În art. 12 C.fisc. este inclusă o listă a veniturilor impozabile în România care sunt
considerate a fi obținute din România, indiferent dacă sunt primite în România sau în
străinătate. De asemenea şi în art. 223 C.fisc. denumit „Venituri impozabile obținute în
România” este inclusă o listă de venituri impozabile obţinute în România de nerezidenţi.
La o simplă citire comparativă a art. 12 de mai sus și a art. 223 C.fisc. se observă că
veniturile incluse în lista art. 12 C.fisc. sunt impozabile alternativ conform uneia din
următoarele reguli:
a) Conform regulile prevăzute în art. 221 – 264 din Titlul VI al Codului fiscal,
„Impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți și impozitul pe
reprezentanțele firmelor străine înființate în România”,
b) conform regulilor generale din celelalte titluri ale Codului Fiscal, pentru fiecare tip
de venit impozabil.
6.2. Contribuabilul
Orice persoană fizică sau juridică care nu îndeplinește condițiile de rezidență este
inclusă în categoria nerezidenților.
Nerezidenții au obligații fiscale pe teritoriul României dacă sunt îndeplinite următoarele
condiții cumulative:
a) obțin anumite tipuri de venituri, dintre cele expres prevăzute de lege
b) veniturile respective sunt plătite de rezidenți pe teritoriul României sau de un
nerezident care desfășoară activități în România prin intermediul unui sediu
permanent iar veniturile pe care le plătește reprezintă cheltuieli aferente sediului
permanent.
6.3. Veniturile impozabile şi regulile de impozitare

Sunt impozabile conform regulilor din Titlu VI veniturile brute obținute de nerezidenți
dacă se încadrează în una din următoarele categorii de venituri, care îndeplinesc
condițiile legale45:
45
a) dividende;
b) dobânzi;
c) redevenţe;
d) comisioane;
e) venituri din activităţi sportive şi de divertisment desfăşurate în România, indiferent
dacă veniturile sunt primite de către persoanele care participă efectiv la asemenea
activităţi sau de către alte persoane;
f) venituri din prestarea de servicii de management sau de consultanţă din orice
domeniu;
g) venituri reprezentând remuneraţii primite de persoane juridice străine care
acţionează în calitate de administrator, fondator sau membru al consiliului de
administraţie al unei persoane juridice române;
h) venituri din servicii prestate în România, exclusiv transportul internaţional şi
prestările de servicii accesorii acestui transport;
i) venituri ocazionale din profesii independente desfăşurate în România. Dacă
persoana respectivă acționează prin intermediul sediului permanent atunci sunt
aplicabile regulile de la impozitarea veniturilor din activități independente din Titlul
IV;
j) venituri din premii acordate la concursuri organizate în România;
k) venituri realizate din lichidarea unei persoane juridice române;
l) venituri realizate din transferul masei patrimoniale fiduciare de la fiduciar la
beneficiarul nerezident în cadrul operaţiunii de fiducie.
Toate aceste venituri care sunt obiect al impunerii conform prevederilor din Codul fiscal
sunt menționate și în convențiile de evitare a dublei impuneri.
6.3.1. Impozitarea veniturilor din dividende
Sumele distribuite ca dividende brute sunt impozitate cu o cotă de impozit de 5%
calculat și reținut la sursă de plătitorul de dividende.
În situația în care nerezidentul care încasează dividende este rezident al unui stat cu care
România a încheiat o convenție de evitare a dublei impuneri atunci sunt aplicabile
dispozițiile din acea convenție46.
6.3.2. Impozitarea veniturilor din dobânzi
Veniturile din dobânzi încasate de un nerezident de la bănci sau alte instituții de credit
autorizate și situate în România sunt impozitate cu o cotă de impozit de 16% calculat și
reținut la sursă de către plătitorii de astfel de venituri la momentul înregistrării în contul
46
titularului, conform prevederilor din Codul fiscal, dacă nerezidentul nu solicită aplicarea
dispozițiilor din convenția de evitare a dublei impuneri încheiată între România și statul
în care este rezident (statul de rezidență)47.
Pentru situația contractelor de împrumut încheiate cu persoane juridice se face distincție
în reglementarea actuală între următoarele situații:
a) dobânda este plătită între întreprinderi asociate având rezidența într-un alt stat
membru, situație în care se aplică prevederile art. 255 – 264 C.fisc. În această
situație, dobânzile nu sunt impozabile în România dacă cele două societăți
îndeplinesc condițiile legale stabilite de art. 258, inclusiv cea privind calificarea ca
întreprinderi asociate pentru o perioadă neîntreruptă de cel puțin 2 ani și prezintă un
certificat de rezidență fiscală valabil.
b) dobânda este plătită între întreprinderi care nu sunt asociate și au rezidența într-un
stat membru al Uniunii Europene sau al Spațiului Economic European, caz în care
se aplică art. 225 C.fisc., dacă există o convenție de evitare a dublei impuneri și dacă
persoana juridică prezintă un certificat de rezidență fiscală valabil.
c) dobânda este plătită între întreprinderi care nu sunt asociate și societatea care
încasează dobânda are rezidența într-un stat terț față de Uniunea Europeană, situație
în care se aplică regula generală, de impozitare în România cu o cotă de 16%, dacă
nu există o prevedere mai favorabilă într-o convenție de evitare a dublei impuneri.
Și în această situație, nerezidentul trebuie să prezinte un certificat de rezidență
fiscală valabil.
6.3.3. Impozitarea veniturilor din redevențe

Redevențele sunt definite în art. 7 pct. 36 C.fisc.
În cazul redevențelor, reglementarea actuală face distincție între între următoarele
situații:
a) redevența este plătită între întreprinderi asociate având rezidența într-un alt stat
membru, situație în care se aplică prevederile art. 255 – 264 C.fisc. În această
situație, redevențele nu sunt impozabile în România dacă cele două societăți
îndeplinesc condițiile legale stabilite de art. 258, inclusiv cea privind calificarea ca
întreprinderi asociate pentru o perioadă neîntreruptă de cel puțin 2 ani și prezintă un
certificat de rezidență fiscală valabil.
b) redevența este plătită către un nerezident, persoană fizică sau juridică, situație în
care se aplică regula generală, de impozitare în România cu o cotă de 16%, dacă nu
47
există o prevedere mai favorabilă într-o convenție de evitare a dublei impuneri. Și în

această situație, nerezidentul trebuie să prezinte un certificat de rezidență fiscală
valabil48.
6.3.4. Impozitarea veniturilor din comisioane

Art. 7 pct. 9 C. fisc. definește comisionul ca fiind „orice plată în bani sau în natură
efectuată către un broker, un agent comisionar general sau către orice persoană asimilată
unui broker sau unui agent comisionar general, pentru serviciile de intermediere
efectuate în legătură cu o operațiune economică”. În Codul Civil este reglementat sub
forma contractului de comision (art. 2.043 – 2.053 C.civ.), a contractului de agenție (art.
2.072 – 2.095 C.civ.) și a contractului de intermediere (art. 2.096 – 2.102 C.civ.).
În baza acestor contracte încheiate cu un rezident, un nerezident poate încasa o sumă de
bani sau obține bunuri în natură care sunt considerate comision din punct de vedere
fiscal.
În situația în care un nerezident încheie un contract de comision fie sub imperiul legii
române fie sub regimul unei legislații străine pe care organul fiscal îl poate califica ca și
comision atunci veniturile încasate de la un rezident sunt impozabile în România cu o
cotă de 16% calculată asupra veniturilor brute.
6.3.5. Impozitarea veniturilor din prestări de servicii de management sau de

consultanță în orice domeniu de activitate
Ca și măsură de combatere a tranferării profiturilor obținute în România de rezidenți
către nerezidenți având sediul în state cu impozitare scăzută, în art. 223 alin. (1) lit. i)
C.fisc. s-a prevăzut în mod expres că veniturile obținute de nerezidenți din România din
prestări de servicii de management sau de consultanță în orice domeniu de la un
rezident sau veniturile de această natură obținute de nerezidenți și care sunt cheltuieli
ale sediului permanent din România al unui nerezident, indiferent dacă sunt sau nu
prestate în România, sunt considerate venituri impozabile în România potrivit Titlului
VI din Codul fiscal, atunci când nu sunt încheiate convenții de evitare a dublei impuneri
între România și statul de rezidență al beneficiarului de venit sau când beneficiarul de
venit nu prezintă dovada rezidenței sale fiscale.
În situația în care un nerezident încheie un contract de prestări pe care organul fiscal îl
califică ca fiind în sfera de aplicare a acestui articol, atunci veniturile încasate de la un
48
rezident sunt impozabile în România cu o cotă de 16% calculată asupra veniturilor

brute49.
6.4. Declararea și plata impozitului

Rezidentul care plătește veniturile impozabile unui nerezident are următoarele obligații
fiscale:
a) să calculeze și să rețină impozitul aferent venitului plătit;
b) să declare și să plătească impozitul reținut la bugetul de stat până la data de 25
inclusiv a lunii următoare celei în care s-a plătit venitul. Impozitul se plătește, în lei,
la bugetul de stat, la cursul de schimb al pieței valutare comunicat de BNR, pentru
ziua în care se efectuează plata venitului către nerezidenți.

1) Un cetățean francez, cu rezidență fiscală în Marea Britanie, obține venituri din
dobânzi dintr-un contract de împrumut încheiat cu o persoană fizică rezidentă în
România, caz în care se poate invoca aplicarea prevederilor:
a) legislația fiscală franceză
b) Convenției de evitare a dublei impuneri încheiate de România cu Marea
Britanie
c) Convenției de evitare a dublei impuneri încheiate de România cu Franța
2) Un cetățean olandez, cu rezidență fiscală în Franța, obține venituri din redevențe
dintr-un contract de cesiune de drepturi de autor încheiat cu o societate de
televiziune rezidentă în România, caz în care se poate invoca aplicarea prevederilor:
a) Convenției de evitare a dublei impuneri încheiate de România cu Franța
b) Convenției de evitare a dublei impuneri încheiate de România cu Olanda
c) legislația fiscală olandeză
Răspunsuri teste grilă: 1b, 2a

49
TAXA PE VALOAREA ADĂUGATĂ
Cuprins
7.1. Definiție
7.2. Reglementarea TVA
7.3. Condițiile legale pentru aplicarea TVA unei operațiuni economice
7.4. Data îndeplinirii condițiilor legale pentru aplicarea TVA
7.5. Dreptul de deducere
7.6. Obligațiile persoanei impozabile
7.7. Măsuri de simplificare
7.8. Cotele de TVA

- să identificaţi acest tip de venit
- să identificați principiile generale aplicabile sistemului comun de reglementare a
TVA
- să identificați mecanismul de funcţionare a TVA, operaţiunile impozabile,
persoana impozabilă, faptul generator, exigibilitatea TVA, operaţiunile scutite,
baza impozabilă
- să identificați regulile generale de aplicare a dreptului de deducere
7.1. Definiție
Definiția TVA este un subiect de dezbatere în doctrină, întrucât, de regulă, legislația
fiscală nu cuprinde o definiție clară, ci mai degrabă o descriere a sistemului de aplicare1.
La nivel internațional au fost identificate definiții conform cărora TVA este un „impozit
pe tranzacții sau, o definiție mai elaborată, TVA este „un impozit cu bază largă de
aplicare, care se calculează de la vânzarea mărfurilor până la inclusiv producția finală,
cu posibilitatea permanentă de a deduce din taxa plătită pentru mărfurile achiziționate
ca intrări, cu excepția poate a bunurilor de capital, taxa colectată pentru mărfurile
vândute”.
1
7.2. Reglementarea TVA în România și UE

În România, noțiunea de „impozit indirect” a fost analizată inclusiv în perioada
interbelică, fiind definit ca acel impozit care, „în loc să fie stabilit direct și pe numele
persoanelor, este bazat în general pe serviciile care se aduc contribuabililor și nu este
plătit decât în mod indirect de aceia care consumă lucrurile sau fac uz de serviciile care
sunt supuse impozitului” 2. În această categorie au fost incluse impozitul pe lux și pe cifra
de afaceri, introduse prin Legea din 1 august 1921, care stabilea un impozit de 15% pentru
orice vânzare de produse de lux și un impozit de 1% asupra cifrei de afaceri.
Din anul 2004 și până la data de 1 ianuarie 2016, a fost în vigoare Codul fiscal 2003, care
a fost succesiv modificat și cu privire la taxa pe valoarea adăugată, fiind transpuse toate
directivele Uniunii Europene aplicabile. La data de 1 ianuarie 2016, a intrat în vigoare
noul Cod fiscal, aprobat prin Legea nr. 227/2015, care preia aproape integral textul
anterior al Codului fiscal.
Sistemul comun european de reglementare a TVA a avut la bază necesitatea adoptării
unei legislații armonizate în vederea creării unei piețe comune a bunurilor și serviciilor.
În prezent, TVA este reglementată în Uniunea Europeană prin:
a) Directiva 2006/112/CE din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe
valoarea adăugată (Directiva 2006/112), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007,
modificată până în prezent prin treisprezece directive şi prin Tratatul de aderare a
Croaţiei la Uniunea Europeană;
b) Regulamentul nr. 282/2011 din 15 martie 2011 de stabilire a măsurilor de punere
în aplicare a Directivei 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoarea
adăugată (reformare).
7.3. Condițiile legale pentru aplicarea TVA unei operațiuni economice

TVA este un impozit indirect, conform împărțirii clasice a impozitelor în funcție de
sarcina fiscală, fiind aplicat la fiecare etapă a lanțului producției și distribuției de bunuri
și servicii de către producători sau furnizori, adică în legătură cu fiecare operațiune
(tranzacție) economică desfășurată de o persoană3.
În interpretarea națională a art. 2 alin. (1) din Directiva 112, art. 268 C.fisc. prevede că
TVA se aplică oricărei operațiuni economice care îndeplinește următoarele condiții legale
cumulative:
2
3
a) operațiunea economică este realizată de o persoană impozabilă, acționând ca

atare;
b) operațiunea economică rezultă dintr-o activitate economică prevăzută de Codul
fiscal;
c) operațiunea economică este o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în
sfera taxei, efectuată cu plată;
d) locul operațiunii economice este considerat a fi în România, conform dispozițiilor
legale aplicabile.
Pe scurt, TVA se aplică asupra oricărei tranzacții (operațiuni) economice care
îndeplinește condițiile legale menționate mai sus, se calculează prin aplicarea unei cote
fixe asupra valorii operațiunii economice realizate de persoanele fizice sau juridice
înregistrate ca persoane impozabile în scopuri de TVA, care au obligația de a colecta
TVA-ul aferent operațiunii economice și dreptul de a deduce TVA-ul aferent bunurilor
sau serviciilor achiziționate pentru efectuarea operațiunilor economice4.
7.3.1. Persoana impozabilă

Prima condiție pentru aplicarea TVA unei operațiuni economice se referă la persoană
impozabilă, adică persoana care realizează operațiunea economică. Determinarea corectă
a conținutului noțiunii de „persoană impozabilă” este deosebit de importantă, întrucât
persoana respectivă are obligația legală principală de a calcula și a colecta TVA pentru
operațiunile impozabile pe care le desfășoară și de a calcula TVA-ul aferent achizițiilor
efectuate pentru realizarea operațiunilor sale economice.
Persoana impozabilă poate fi oricine poate desfășura o activitate economică, de o
manieră independentă și în mod continuu, respectiv:
(i) o persoană fizică,
(ii) o persoană juridică,
(iii)un grup de persoane fizice sau juridice,
(iv) o instituție publică,
(v) o altă entitate juridică.
Un alt aspect esențial al calificării unei persoane ca fiind impozabile este faptul că
persoana trebuie să fie independentă, astfel cum rezultă și din art. 269 alin. (4) C.fisc.5
Un alt aspect deosebit de important în legătură cu calificarea unei persoane ca fiind
„persoană impozabilă” este și „activitatea economică” desfășurată de acea persoană.
4
5
Art. 269 alin. (2) C.fisc. prevede că sunt incluse în această categorie următoarele tipuri
de activități:
a) activitățile producătorilor;
b) activitățile comercianților;
c) activitățile prestatorilor de servicii;
d) activitățile extractive;
e) activitățile agricole;
f) activitățile profesiilor liberale sau asimilate acestora;
g) activitățile economice care presupun exploatarea bunurilor corporale sau
necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.
În categoria persoanei impozabile nu sunt incluse instituțiile publice și organismele
internaționale de drept public pentru activitățile desfășurate în calitate de autorități
publice [art. 269 alin. (5) C.fisc.]6.
7.3.2. Operațiuni impozabile

A doua condiție pentru aplicarea TVA este ca operațiunea economică realizată de o
persoană impozabilă, care desfășoară activitățile economice prevăzute de Codul fiscal în
mod independent și continuu, să fie una dintre următoarele operațiuni:
a) operațiune desfășurată pe teritoriul României sub forma unei livrări de bunuri sau a
unei prestări de servicii, efectuate cu plată;
b) operațiune de import de bunuri pe teritoriul României;
c) achiziție de bunuri din țările membre UE, dacă sunt îndeplinite anumite criterii
legale (Art. 273 C.fisc.).
Din punctul de vedere al sferei de aplicare a TVA, în Codul fiscal 7 operațiunile
impozabile care îndeplinesc condițiile legale sunt incluse în una din următoarele
categorii:
a) operațiuni taxabile, care sunt acele operațiuni impozabile pentru care persoana
impozabilă care le realizează are obligația de a calcula și colecta TVA în cotele de
impunere legale asupra valorii operațiunii și are dreptul de deducere din TVA-ul
colectat a valorii TVA-ului aferent achizițiilor de bunuri și servicii;
b) operațiuni scutite cu drept de deducere, care sunt acele operațiuni impozabile
pentru care legea prevede expres că persoana impozabilă care le realizează nu are
obligația de a calcula și colecta TVA, dar are dreptul de deducere a valorii
6
7
TVA-ului aferent achizițiilor proprii de bunuri și servicii. Aceste operațiuni sunt

prevăzute în art. 294, art. 295 și art. 296 C.fisc.;
c) operațiuni scutite fără drept de deducere, care sunt acele operațiuni impozabile
pentru care legea prevede expres că persoana impozabilă care le realizează nu are
obligația de a calcula și colecta TVA și nu are dreptul de deducere a valorii
TVA-ului aferent achizițiilor proprii de bunuri și servicii (art. 292 C.fisc.);
d) operațiuni de import și achiziții din statele membre UE scutite de TVA, care sunt
acele operațiuni impozabile pe care legiuitorul le include în mod expres în categoria
operațiunilor scutite, pentru că aceste tipuri de operațiuni pe teritoriul României sunt
scutite de TVA și atunci este aplicabil principiului nediscriminării pe motiv de națio-
nalitate sau sunt scutite de legiuitor în considerarea persoanelor care achiziționează
aceste bunuri;
e) operațiuni efectuate sub regimurile speciale prevăzute la art. 310-3151 C.fisc.,
care beneficiază de reguli speciale pentru fiecare tip de regim în parte.
7.3.2.1. Livrarea bunurilor

Una dintre categoriile de operațiuni impozabile din punctul de vedere al TVA este
reprezentată de operațiunea prin care se realizează o livrare de bunuri pe teritoriul
României. Includerea unei operațiuni economice în categoria unei livrări de bunuri
supusă impozitării presupune analizarea a trei elemente distincte 8:
a) să existe o livrare de bun, ceea ce înseamnă, din punct de vedere juridic, orice
operațiune prin care se transferă de la o persoană către altă persoană dreptul de a
dispune de bunuri ca și un proprietar. În sfera conceptului de „bun” intră orice bun
mobil sau imobil, corporal sau necorporal.
b) transferul dreptului de a dispune de bunuri ca și un proprietar să se realizeze cu
plată, fiind irelevant din punctul de vedere al TVA dacă plata se efectuează într-o
singură rată sau în mai multe rate. Criteriul pe baza căruia se determină dacă
operațiunea respectivă este livrare de bunuri este acela al transferului dreptului de a
dispune de bunul care face obiectul livrării. Dacă părțile stabilesc în mod neechivoc
că se realizează acest transfer, atunci operațiunea respectivă constituie o livrare de
bunuri impozabilă din punctul de vedere al TVA. Orice transfer de drept de
proprietate asupra unui bun care este efectuat fără preț reprezintă o operațiune exclusă
din sfera de aplicare a TVA.
8
c) livrarea să se realizeze pe teritoriul României, existând reguli de stabilire a locului

livrării în funcție de bunurile ce fac obiectul operațiunii economice. TVA-ul este un
impozit care se aplică teritorial, regulile de determinare a locului de livrare sunt
stabilite prin Directiva 112 și sunt transpuse în legislația națională pentru a se
identifica corespunzător statul care are dreptul de a încasa la bugetul național
contravaloarea TVA ului aferent operațiunilor economice impozabile desfășurate de
o persoană impozabilă.
7.3.2.2. Prestarea serviciilor

O altă categorie de operațiuni supusă TVA este reprezentată de operațiunea care implică
activitatea economică de prestare de servicii. Din punctul de vedere al dreptului fiscal,
acest concept este foarte larg și include orice activitate economică care nu poate fi
încadrată în sfera livrării de bunuri. Orice operațiune economică care nu constituie o
livrare de bunuri reprezintă o prestare de servicii și este supusă TVA9.
Pe cale de consecință, este necesară analizarea celor trei elemente menționate mai sus:
a) să existe o prestare de servicii, ceea ce înseamnă, din punct de vedere al sferei de
aplicare a TVA, orice operațiune care nu este o livrare de bun.
b) să se realizeze cu plată, fiind excluse din sfera de aplicare a TVA acele prestări
de servicii care se realizează, în mod gratuit, în scop de reclamă sau pentru
stimularea vânzărilor sau în scopuri legate de desfășurarea activității economice,
în condițiile legii sau în cadrul perioadei de garanție de către persoana care a
efectuat inițial livrarea de bunuri sau prestarea de servicii.
c) locul prestării de servicii să fie pe teritoriul României, existând reguli de stabilire
a locului prestării în funcție de locul unde este situat beneficiarul serviciilor și de
calitatea acestuia de a fi înregistrat în scopuri de TVA sau nu.
În legătură cu stabilirea locului de prestare a serviciilor în vederea aplicării cotei
corespunzătoare de TVA, în cazul serviciilor prestate de o persoană impozabilă
înregistrată în România către o persoană impozabilă înregistrată în oricare stat membru
UE, locul de prestare a serviciilor este locul unde respectiva persoană care primește
serviciile își are stabilit sediul activității sale economice.
În ipoteza serviciilor prestate de o persoană impozabilă înregistrată în România către
o persoană neimpozabilă, se aplică regula conform căreia locul este unde prestatorul
își are stabilit sediul activității sale economice sau sediul său fix, dacă serviciile sunt
prestate de la un alt sediu decât cel înregistrat oficial.
9
M. Ene, op. cit., p. 177.
De la aceste două reguli sunt prevăzute mai multe excepții, stabilite în funcție de tipul
activităților economice prestate și de faptul dacă activitățile sunt prestate către un
beneficiar neînregistrat ca persoană impozabilă.
7.3.2.3. Achiziția de bunuri din state membre UE

În ceea ce privește operațiunile economice care implică un element de extraneitate,
legiuitorul face distincție între achizițiile de bunuri din statele membre UE și achizițiile
de bunuri din state terțe 10 . În cazul achiziției de bunuri de la persoane impozabile
înregistrate în UE, se aplică regimul specific denumit în Codul fiscal achiziție
intracomunitară.
În categoria de operațiuni impozabile supuse TVA intră și operațiunea economică prin
care sunt achiziționate bunuri mobile corporale de la persoane care sunt rezidente fiscal
pe teritoriul unui stat membru UE.
În cazul achizițiilor efectuate din alte state membre UE, art. 276 C.fisc. prevede expres
că locul achiziției de bunuri se consideră a fi locul unde se găsesc bunurile în momentul
în care se încheie expedierea sau transportul bunurilor.
7.3.2.4. Importul bunurilor din afara teritoriului UE

Așa cum am menționat, TVA este un impozit teritorial. Pe cale de consecință, la importul
de bunuri pe teritoriul României se achită TVA11. Având în vedere că România este stat
membru UE din 2007, sunt aplicabile reglementările europene transpuse în legislația
națională, care prevăd expres că se consideră import introducerea unui bun pe teritoriul
UE prin România.
Este considerată o operațiune impozabilă supusă TVA orice activitate de import de bunuri
dacă se află în una dintre următoarele situații, conform art. 274 C.fisc.:
a) importul de bunuri, care nu se află în liberă circulație în înțelesul art. 29 din Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene și sunt introduse pe teritoriul UE prin
România; precum și
b) importul de bunuri care se află în liberă circulație în UE, dar provin dintr-un
teritoriu terț, care face parte din teritoriul vamal al Uniunii Europene, și sunt aduse
în România.
10
11
În ipoteza în care o persoană impozabilă din România achiziționează bunuri mobile

corporale de la o persoană care nu este rezidentă fiscal pe teritoriul UE sau este rezidentă
într-un teritoriu terț, atunci persoana impozabilă are obligația colectării TVA în România.
În conformitate cu prevederile art. 277 alin. (1) C.fisc., în cazul importului de bunuri,
locul este teritoriul statului membru în care se află bunurile când intră pe teritoriul
european.
7.3.2.5. Operațiunile scutite

În capitolul IX, Operațiuni scutite de taxă, din cadrul Titlului VII privind TVA, sunt
incluse art. 292-296 C.fisc., în care sunt detaliate operațiunile scutite de TVA. Aceste
operațiuni sunt impozabile, adică îndeplinesc condițiile legale pentru a fi incluse între
operațiunile taxabile, însă legiuitorul unional, pentru considerente legate în principal de
protejarea interesului public, a decis scutirea acestora, lăsând totuși statelor membre
posibilitatea de a stabili anumite limite12.
Operațiunile scutite de TVA sunt împărțite în două categorii:
a) operațiuni scutite fără drept de deducere, prevăzute în art. 292 C.fisc. și
b) operațiuni scutite cu drept de deducere, prevăzute în art. 294, 295 și 296 C.fisc.
(denumite și operațiuni cu cota zero de TVA).
7.3.2.6. Plata operațiunii impozabile (baza impozabilă a TVA)

Operațiunile economice pe care le realizează o persoană impozabilă trebuie să fie
efectuate cu plată, adică să existe un preț achitat de beneficiarul bunurilor sau serviciilor.
Plata reprezintă baza impozabilă a TVA, adică valoarea asupra căreia se aplică cota de
TVA legală. Baza impozabilă se determină pentru fiecare categorie de operațiune
impozabilă în parte.
În concret, baza impozabilă reprezintă prețul stabilit de furnizor sau prestator, în cazul
livrării de bunuri sau prestării de servicii, sau prețul de cumpărare al bunurilor respective
sau al unor bunuri similare ori, în absența unor astfel de prețuri de cumpărare, prețul de
cost, stabilit la data livrării13.
În cazul bunurilor importate, conform art. 289 C.fisc., baza de impozitare este reprezentată
de valoarea în vamă a bunurilor, stabilită conform legislației vamale în vigoare, la care se
adaugă orice taxe, impozite, comisioane și alte taxe datorate în afara României, precum și
cele datorate ca urmare a importului bunurilor în România, cu excepția TVA, dar și toate
12
13
cheltuielile accesorii, precum comisioane, cheltuieli de ambalare, transport sau asigurare,

care sunt plătite până la destinația indicată în documentele de import.
7.3.2.7. Regimuri speciale aplicabile operațiunilor impozabile

Directiva 112 permite statelor membre introducerea în legislația națională sau menținerea
unor regimuri speciale aplicabile unor anumite tipuri de operațiuni impozabile sau unor
categorii de persoane impozabile14:
a) regimul special de scutire aplicabil întreprinderilor mici, prevăzut de art. 310
C.fisc. În această situație, întreprinderile mici, cu toate că îndeplinesc condițiile de
încadrare în categoria persoanelor impozabile și realizează operațiuni impozabile,
nu calculează și nu colectează TVA și nu au drept de deducere, dacă cifra de afaceri
anuală, declarată sau realizată, nu depășește plafonul de 300.000 lei (88.500 euro,
calculat la cursul de schimb publicat de BNR la data aderării). O astfel de
întreprindere poate opta pentru a aplica regimul normal de impozitare oricând pe
parcursul anului fiscal;
b) regimul special pentru agențiile de turism, prevăzut de art. 311 C.fisc., care
permite aplicarea unei cote unice asupra marjei de profit a agenției de turism pentru
serviciul unic de turism pe care îl prestează unei persoane în legătură cu călătoria
acesteia, serviciu care poate include transport, cazare și masă, servicii ce sunt
impozitate în România cu cote diferite de TVA. Agenția de turism emite facturi
fără a înscrie cotă de TVA, ci doar mențiunea „regimul marjei – agenții de turism”;
c) regimul special pentru livrările de bunuri second-hand, opere de artă, obiecte
de colecție și antichități, prevăzut de art. 312 C.fisc. Conform acestui regim,
persoana impozabilă revânzătoare care face livrări de astfel de bunuri, pe care le-
a achiziționat în vederea revânzării, achită TVA asupra marjei de profit, respectiv
asupra diferenței dintre prețul de vânzare aplicat de persoana impozabilă și prețul
de cumpărare. Persoana impozabilă revânzătoare emite facturi fără a înscrie cota
de TVA, ci doar una dintre următoarele mențiuni „regimul marjei – bunuri second-
hand”, „regimul marjei – opere de artă” sau „regimul marjei – obiecte de colecție
și antichități”, în funcție de bunul vândut;
d) regimul special pentru aurul de investiții, reglementat de art. 313 C.fisc.,
conform căruia livrarea de aur pentru investiții este o operațiune scutită cu drept
de deducere special pentru persoana impozabilă care livrează, achiziționează
14
intracomunitar sau importă astfel de bunuri sau care prestează servicii de

intermediere în livrarea de aur de investiții;
e) regimul special tip ghișeu unic (OSS – One-Stop-Shop), prevăzut de art. 314
C.fisc. și art. 315 C.fisc. pentru serviciile electronice, de telecomunicații, de
radiodifuziune sau de televiziune prestate de către persoane impozabile nestabilite
în UE sau de către persoane impozabile stabilite într-un stat membru către
consumatori dintr-un alt stat membru. Regimul tip ghișeu unic permite persoanei
impozabile să se înregistreze într-un singur stat membru, să emită facturi către
clienții săi aplicând cota de TVA din statul de consum, să colecteze TVA-ul aferent
pe care să îl vireze în euro într-un cont special comunicat de organul fiscal
competent din statul unde este înregistrată persoana impozabilă;
f) regimul special forfetar aplicabil agricultorilor prevăzut la art. 3151 C.fisc.
conform căruia persoane fizice, persoane fizice autorizate, întreprinderi
individuale sau întreprinderi familiale, care realizează activități de producție
agricolă sau servicii agricole, livrează bunuri fără a aplica cota de TVA (operațiune
scutită) și beneficiază de o cotă forfetară pentru compensarea TVA-ului aferent
achizițiilor sale de bunuri și servicii.
7.4. Data îndeplinirii condițiilor legale pentru aplicarea TVA

În domeniul impozitelor indirecte sunt reglementate două instituții juridice care nu se
regăsesc în materia impozitelor directe, anume faptul generator și exigibilitatea.
Verificarea îndeplinirii condițiilor legale pentru aplicarea TVA unei operațiuni
economice se realizează la o anumită dată stabilită în Codul fiscal. La acea dată
operațiunea economică îndeplinește condițiile legale cumulative prevăzute de Codul
fiscal, respectiv s-a realizat faptul generator, adică evenimentul care dă dreptul
autorității fiscale de a solicita plata TVA către bugetul de stat de către persoanele
obligate la plata TVA15.
Evenimentul care se produce este efectuarea operațiunii impozabile de către persoana
impozabilă în condițiile cumulative prevăzute de art. 268 C.fisc., care poate fi:
a) livrarea bunurilor de la o persoană impozabilă către beneficiar;
b) prestarea serviciilor de către o persoană impozabilă către beneficiar;
c) livrarea de bunuri în statul membru în care se face achiziția de persoane impozabile
înregistrate în alte state membre UE;
15
d) întocmirea declarației vamale de import, dată la care intervine faptul generator

pentru taxe vamale, taxe agricole sau alte taxe europene similare, stabilite ca
urmare a unei politici comune sau, dacă nu există astfel de taxe europene, data la
care ar fi intervenit faptul generator.
Faptul generator înseamnă evenimentul care dă dreptul autorității fiscale de a solicita
plata TVA, ceea ce presupune stabilirea în mod concret a datei la care se naște acest drept.
Data faptului generator se determină în anumite condiții stabilite în Codul fiscal, nefiind
lăsată la simpla apreciere a persoanei impozabile. Regula instituită de art. 281 alin. (1)
C.fisc. este că faptul generator intervine la data livrării bunurilor sau la data prestării
serviciilor, respectiv data întocmirii declarației vamale de import.
În conformitate cu prevederile art. 282 alin. (1) C.fisc., la data la care intervine faptul
generator intervine și exigibilitatea TVA, adică dreptul autorității fiscale de a solicita
plata TVA de la persoana impozabilă.
Data la care autoritatea fiscală are dreptul de a solicita plata TVA este denumită în
legislație exigibilitatea taxei.
Data la care persoana impozabilă are obligația de a plăti TVA la bugetul de stat este
denumită exigibilitatea plății taxei.
Exigibilitatea TVA poate interveni și la altă dată prin raportare la faptul generator, care
poate fi anterioară faptului generator, situație denumită exigibilitatea anticipată, care
presupune fie emiterea unei facturi anterior livrării sau prestării, fie emiterea unei facturi
de avans (plată parțială) sau ulterioară faptului generator.
Exigibilitatea ulterioară a TVA este denumită în Codul fiscal sistem TVA la încasare.
În cazul achizițiilor de bunuri din state membre UE, exigibilitatea TVA intervine la una
dintre următoarele date, conform art. 284 alin. (2) C.fisc.:
a) data emiterii facturii prevăzute în legislația altui stat membru la articolul care
transpune prevederile art. 222 din Directiva 112; sau
b) data emiterii autofacturii prevăzute la art. 319 alin. (9); sau
c) în cea de-a 15-a zi a lunii următoare celei în care a intervenit faptul generator, dacă
nu a fost emisă nicio factură/autofactură până la data respectivă.
Exigibilitatea TVA în cazul operațiunii de import de bunuri intervine la data care se naște
exigibilitatea taxelor europene, dacă bunurile sunt supuse unor astfel de taxe sau la data
încetării unui regim vamal special.
7.5. Dreptul de deducere

Dreptul de deducere reprezintă esența TVA, așa cum se menționează în doctrină,
instituind mecanismul pe baza căruia se poate afirma cu privire la TVA că este un impozit
neutru prin raportare la persoanele impozabile și că este suportat de consumatorul final16.
Acest drept se exercită imediat și nu poate fi limitat de către statele membre decât în
condițiile expres prevăzute de directive (Directiva 112 în prezent), fiind expresia
principiului egalității de tratament în materia TVA.
Acest principiu a fost reluat de-a lungul timpului în numeroase hotărâri17, fiind aplicat și
recunoscut și de organele fiscale din România începând cu anul 2010.
Aplicarea acestui drept presupune că persoana impozabilă are dreptul de a deduce taxa
achitată sau datorată pentru bunurile sau serviciile achiziționate pentru a fi utilizate în
scopul operațiunilor prevăzute la art. 297 alin. (4) C.fisc.
Pentru a beneficia de acest drept, în jurisprudența CJUE au fost în mod constant reținute
trei condiții de fond:
a) persoana care invocă acest drept trebuie să fie o persoană impozabilă, în sensul
prevederilor din domeniul TVA [art. 269 C.fisc.];
b) bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica acest drept să fie utilizate de
persoana impozabilă în scopul operațiunilor menționate de prevederile din
domeniul TVA [art. 297 alin. (4) C.fisc.];
c) bunurile sau serviciile achiziționate de persoana impozabilă să fie furnizate de o
altă persoană impozabilă.
Trebuie menționat că totuși statele membre pot impune condiții de formă, dintre cele
prevăzute în art. 213-271 din Directiva 112, pentru acordarea dreptului de deducere unei
persoane impozabile însă orice condiții de formă trebuind să respecte principiul
proporționalității și să nu se depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului
urmărit, respectiv colectarea TVA și combaterea faptelor de evaziune și fraudă fiscală.
Dreptul de deducere poate fi refuzat de autoritățile fiscale, în condițiile stipulate de
legislația în vigoare, doar în situația în care acest drept este invocat în mod fraudulos sau
abuziv de către persoana impozabilă18.
Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă
acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operațiuni:
a) operațiuni taxabile;
16
17
18
b) operațiuni rezultate din activități economice pentru care locul livrării sau prestării
se consideră ca fiind în străinătate, dacă taxa ar fi deductibilă, în cazul în care
aceste operațiuni ar fi fost realizate în România;
c) operațiuni scutite de taxă, conform art. 294, art. 295 și art. 296 C.fisc.;
d) operațiuni scutite de taxă, conform art. 292 alin. (2) lit. a) pct. 1-5 și lit. b) C.fisc.,
în cazul în care cumpărătorul ori clientul este stabilit în afara Uniunii Europene
sau în cazul în care aceste operațiuni sunt în legătură directă cu bunuri care vor fi
exportate într-un stat din afara Uniunii Europene, precum și în cazul operațiunilor
efectuate de intermediari care acționează în numele și în contul altei persoane,
atunci când aceștia intervin în derularea unor astfel de operațiuni;
e) operațiunile prevăzute la art. 270 alin. (7) C.fisc. și la art. 271 alin. (6) C.fisc., dacă
taxa s-ar fi aplicat transferului respectiv.
Persoana impozabilă beneficiază de dreptul de deducere imediat, cu excepția situației în
care se aplică sistemul derogatoriu al taxării la încasare prevăzut de art. 282 alin. (3)
C.fisc.
În art. 298 C.fisc. este introdusă o limitare specială a dreptului de deducere, în legătură
cu TVA-ul aferent cumpărării, achiziției intracomunitare, importului, închirierii sau
leasingului de vehicule rutiere motorizate și a taxei aferente cheltuielilor legate de
vehiculele aflate în proprietatea sau în folosința persoanei impozabile
7.6. Obligațiile persoanei impozabile

În Codul fiscal sunt incluse obligații fiscale stabilite în sarcina persoanei fizice sau
juridice care intră în sfera noțiunii de „persoană impozabilă”, atunci când realizează
activități economice supuse TVA.
a) Înregistrarea la organele fiscale - Orice persoană impozabilă care realizează
operațiuni taxabile sau scutite cu drept de deducere trebuie să solicite
înregistrarea în scopuri de TVA la organul fiscal competent din subordinea
ANAF în situațiile prevăzute de lege. În cazul persoanelor înregistrate în scopuri
de TVA, codul de înregistrare are prefixul „RO” 19;
b) Emiterea facturilor, evidența fiscală a operațiunilor impozabile și depunerea
decontului de taxă20;
c) Calcularea TVA21;
19
20
21
d) Plata TVA22.
7.7. Măsuri de simplificare

Sub această denumire, în art. 331 C.fisc. este prevăzut procedeul taxării inverse, care
presupune că persoana impozabilă care realizează o livrare de bunuri sau o prestare de
servicii dintre cele prevăzute în Codul fiscal și care este obligată la plata TVA are și
calitatea de beneficiar pentru respectivele operațiuni. Pe factura emisă de persoana
impozabilă care face livrarea sau prestează serviciul nu se va înscrie valoarea TVA-ului
colectat, ci doar mențiunea „taxare inversă”, urmând ca atât furnizorul, cât și beneficiarul
să înscrie taxa aferentă atât ca taxă colectată, cât și ca taxă deductibilă23.
7.8. Cotele de TVA

În conformitate cu prevederile art. 291 alin. (1) C.fisc., cota standard de TVA valabilă de
la data de 1 ianuarie 2017 este de 19%, în perioada
1 ianuarie 2016 - 31 decembrie 2016 fiind valabilă cota de 20%.
În ceea ce privește armonizarea cotelor de TVA, la nivel unional este prevăzută doar cota
standard minimă, care este 15%, ceea ce înseamnă că niciun stat membru nu poate adopta
o cotă standard de TVA mai mică, fără a exista o cotă maximă. De asemenea, statele
membre nu pot adopta mai mult de două cote reduse, iar cota redusă nu poate fi mai mică
de 5%.
În România sunt reglementate în prezent următoarele două cote reduse24:
(i) Cota redusă de 9%, care se aplică pentru operațiunile economice prevăzute în
Art. 291 alin. (2) C.fisc.
(ii) Cota redusă de 5%, care se aplică pentru operațiunile economice prevăzute în
Art. 291 alin. (3) C.fisc.
Cota aplicabilă pentru importul de bunuri sau pentru achizițiile de bunuri din state
membre UE este cota aplicabilă pe teritoriul României pentru livrarea aceluiași bun și
care este în vigoare la data la care intervine exigibilitatea taxei.

1) Un consultant fiscal obține anual în calitate de angajat al unei societăți venituri de
peste 300.000 lei pe an. Conform dispozițiilor legale în materia TVA:
22
23
24
a) este persoană impozabilă și are obligația să se înregistreze ca persoană

impozabilă în scopuri de TVA
b) nu este persoană impozabilă, întrucât este o persoană fizică
c) nu este o persoană impozabilă, întrucât desfășoară o activitate dependentă
2) Instituţiile publice nu sunt considerate persoane impozabile, din punct de vedere al

TVA, pentru următoarele operaţiuni:
a) activităţile desfăşurate în calitate de autorităţi publice, cu excepţia acelora
care ar produce distorsiuni concurenţiale
b) transportul de persoane
c) furnizarea de gaze şi energie electrică
3) Care dintre următoarele operațiuni nu sunt cuprinse în sfera TVA?

a) prestările de servicii efectuate asupra bunurilor imobile
b) facturarea penalităţilor comerciale
c) serviciile de intermediere
4) Cota redusă de TVA de 5% se aplică pentru:

a) Livrarea de pâine
b) Livrarea de bunuri
c) Livrarea de locuinţe ca parte a politicii sociale
Teme de control
1) În data de 4 martie 2015, societatea X livrează un teren către societatea Y.
Ambele societății sunt stabilite și înregistrate în scopuri de TVA în România.
Identificați prevederile legale aplicabile acestei livrări.
2) Analizați Hotărârea din 9 iulie 2015 pronunțată de CJUE în Cauza C‑183/14,
Salomie și Oltean și identificați problema de TVA.
Răspunsuri teste grilă: 1c, 2a, 3b, 4c

M. Ene – Drept fiscal, Ed. Solomon, București, 2020
ADMINISTRAREA VENITURILOR FISCALE. ACTUL ADMINISTRATIV
FISCAL. TITLUL DE CREANŢĂ BUGETARĂ ŞI FISCALĂ. CONTROLUL
FISCAL
Cuprins
8.1. Administrarea veniturilor fiscale
8.2. Actul administrativ fiscal
8.3.Controlul fiscal

După parcurgerea acestei unități de învățare veți reuși să:
- definiți activitatea administrativă a organelor fiscale
- să identificați actul administrativ fiscal, titlul de creanță și titlul de
creanță fiscală
- să identificaţi controlul fiscal și formele acestuia în reglementările
actuale
8.1. Administrarea veniturilor fiscale

Administrația publică, definită în doctrina de drept administrativ ca fiind ansamblul
activităților autorităților publice prin care „în regim de putere publică se aduc la
îndeplinire legile sau, în limitele legii, se prestează serviciile publice”, include în mod
evident și activitățile desfășurate de organele fiscale prin care se pun în aplicare
dispozițiile legii fiscale. Prin lege fiscală înțelegem atât prevederile Codului fiscal și
Codului de procedură fiscală, dar și ale celorlalte acte normative care reglementează
venituri bugetare, în măsura în care sunt date în competența organelor fiscale, inclusiv
dispozițiile actelor normative conexe1, care stabilesc atribuții pentru organele fiscale.
Organele fiscale fac parte din organele administrației publice și activitatea acestora
presupune atât emiterea sau încheierea unor acte juridice, cât și realizarea unor acțiuni
circumscrise sferei faptelor materiale sau unor operațiuni tehnice, materiale sau
administrative2.
1
În sfera actelor normative conexe sunt incluse normele contabile stabilite de Legea nr. 82/1991 a
contabilității (M. Of. nr. 454 din 18 iunie 2008) și toate actele normative subsecvente.
2
M. Ene, Drept fiscal, Ed. Solomon, 2020, p. 231
În concret, organele fiscale desfășoară activități în regim de putere publică prin care
aduc la îndeplinire legea fiscală, activități ce pot fi denumite global administrație
publică fiscală. Aducerea la îndeplinire a legii fiscale presupune acțiuni de:
a) stabilire a obligațiilor fiscale, patrimoniale și nepatrimoniale,
b) administrarea obligațiilor fiscale, care include și controlul modului de stabilire a
obligațiilor fiscale,
c) colectarea veniturilor fiscale aparținând statului și unităților administrativ-
teritoriale.
Organele fiscale au competența materială de a administra toate obligațiile fiscale în
legătură cu impozite, taxe și contribuții, denumite venituri publice fiscale, dar și în
legătură cu veniturile publice nefiscale, cu excepția cazului când printr-o lege se prevede
altfel.
Conform prevederilor art. 2 C.proc.fisc., intră în această sferă a veniturilor publice
următoarele:
a) impozitele, taxele și contribuțiile sociale obligatorii reglementate de Codul fiscal;
b) drepturile vamale;
c) redevențele miniere, redevențele petroliere și redevențele rezultate din contracte
de concesiune, arendă și alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu
destinație agricolă, încheiate de Agenția Domeniilor Statului;
d) alte venituri bugetare, cu excepția celor care rezultă din raporturile juridice
contractuale ale statului sau unităților administrativ-teritoriale și nu sunt date în
competența organelor fiscale.
Între principiile generale pe care administrația publică fiscală trebuie să le aplice în
activitatea sa, reglementate de către legiuitor în Codul de procedură fiscală, dar care
rezultă și din practica CJUE și a instanțelor judecătorești, pot fi incluse următoarele3:
a) principiul legalității, care este o transpunere a principiului legalității înscris la
nivel constituțional, ce a fost analizat deja.
b) principiul aplicării unitare a legii fiscale este un principiu ce și-a găsit o aplicare
practică destul de rapidă și în vechea reglementare a Codului de procedură fiscală;
c) principiul bunei-credințe trebuie să guverneze relația dintre organele fiscale și
contribuabili. Astfel, organul fiscal trebuie să respecte drepturile legale ale
contribuabililor pe parcursul desfășurării activității specifice administrației
publice fiscale, iar contribuabilii trebuie „să își îndeplinească obligațiile și să își
3
exercite drepturile potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege

și să declare corect datele și informațiile privitoare la obligațiile fiscale datorate”.
d) principiul prevalenței economicului asupra juridicului este un principiu de
interpretare a legii fiscale pe care organele fiscale îl urmează atunci când aplică
legea. Conform acestuia, organele fiscale interpretează situațiile de fapt prezentate
de contribuabili sau identificate ce stau la baza stabilirii unui impozit, taxă sau
contribuție în legătură cu o tranzacție sau activitate în funcție de realitatea
economică a tranzacției sau activității respective. Acest principiu se aplică ținând
cont și de prevederile art. 11 alin. (1) C.fisc4.
Administrația publică fiscală trebuie să respecte în exercitarea activității sale următoarele
reguli de conduită, care pot fi denumite și principii, în sensul de elemente fundamentale
aplicabile dreptului procedural fiscal, reglementate de Codul de procedură fiscală5.
8.2. Actul administrativ fiscal

8.2.1. Definiția actului administrativ fiscal
Actul administrativ fiscal reprezintă manifestarea unilaterală și expresă de voință a
organelor fiscale în scopul de a produce efecte juridice, adică de a da naștere, a modifica
sau a stinge drepturi și obligații fiscale, în temeiul puterii publice, sub controlul de
legalitate al instanțelor judecătorești6.
Din această definiție rezultă și trăsăturile actului administrativ fiscal, anume:
a) este o manifestare de voință unilaterală și expresă a organului fiscal;
b) produce efecte juridice, fiind emis în legătură cu stabilirea unei situații fiscale a
unui contribuabil;
c) este emis în regim de putere publică, ceea ce înseamnă că este obligatoriu atât
pentru organul fiscal emitent, cât și pentru contribuabil, și este executoriu;
d) are un regim juridic specific, fiind supus controlului de legalitate al instanțelor
judecătorești de contencios administrativ, în condițiile garantate de Constituție .
8.2.2. Regulile de emitere și comunicare a actului administrativ fiscal

Actul administrativ fiscal se emite de către organul fiscal, în scris, fiind obligatoriu să
cuprindă elementele prevăzute de art. 46 alin. (2) C.proc.fisc, pe suport hârtie sau în
formă electronică.
4
5
6
Contribuabilul poate opta pentru ca actul administrativ fiscal să fie emis în formă
electronică și să fie comunicat prin mijloace electronice de transmitere la distanţă, semnat
cu semnătura electronică extinsă a Ministerului Finanțelor Publice, bazată pe un certificat
calificat.
Comunicarea actelor administrative fiscale emise în formă electronică se realizează prin
intermediul spațiului virtual privat (SVP).
Indiferent de modalitatea de emitere, actul administrativ fiscal produce efecte
juridice față de contribuabil și îi este opozabil numai de la data la care îi este
comunicat acestuia, cu respectarea prevederilor legale aplicabile.
Comunicarea actului administrativ fiscal este reglementată în art. 47 C.proc.fisc., fiind
realizată diferit în funcție de modalitatea de emitere a actului.
Comunicarea se realizează prin publicitate numai dacă nu este posibilă comunicarea
direct către contribuabil sub semnătură, prin poștă sau prin mijloace electronice de
transmitere la distanță7.
Codul de procedură fiscală stabilește în sarcina organului fiscal obligația de a iniția
acțiunile de comunicare a actului administrativ fiscal în termen de cel mult 10 zile
lucrătoare de la data emiterii acestuia. Nerespectarea acestei obligații legale poate
constitui temei pentru angajarea răspunderii patrimoniale a statului sau unităților
administrativ-teritoriale, pentru prejudiciile cauzate contribuabilului de funcționarii
publici din cadrul organelor fiscale, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, conform
prevederilor art. 341 C.proc.fisc.
8.2.3. Formele legale ale actului administrativ fiscal

Actul administrativ fiscal poate fi emis în formele specifice prevăzute de Codul de
procedură fiscală8:
a) soluția fiscală individuală anticipată, ce presupune ca organul fiscal central să
soluționeze o cerere formulată de un contribuabil privind reglementarea unor
situații fiscale de fapt viitoare;
b) acordul de preț în avans, care se emite de asemenea de organul fiscal central,
însă în legătură cu stabilirea condițiilor și modalităților de determinare a
prețurilor de transfer, în cazul tranzacțiilor efectuate între persoane afiliate;
c) decizia organului fiscal, sub denumirea decizie de impunere, atunci când sunt
stabilite obligații fiscale patrimoniale, respectiv creanțe fiscale sau bugetare,
7
8
dacă sunt de competența organului fiscal sau decizie prin care se constată
încălcări de către contribuabil a unor obligații fiscale nepatrimoniale, precum
și deciziile asimilate deciziei de impunere în condițiile art. 98 C.proc.fisc.;
d) decizia altor autorități publice, prin care sunt stabilite creanțe bugetare privind
prejudicii sau plăți nelegale din fonduri publice, dacă astfel de competențe
sunt stabilite prin lege specială;
e) declarația fiscală a contribuabilului, care poate fi informativă sau de impunere
și care se depune de către persoanele care au calitatea de contribuabili,
respectiv de plătitori de impozite, taxe sau contribuții sociale obligatorii în
conformitate cu prevederile Codului fiscal sau în temeiul altor legi speciale.
8.2.4. Titlul creanţă bugetară şi fiscală

Constatarea și individualizarea obligației generale se realizează prin actul administrativ
fiscal în care este stabilită obligația de plată a unei creanțe bugetare, denumit titlu
de creanță9.
Titlul de creanță poate cuprinde creanțe fiscale sau alte tipuri de creanțe bugetare.
Între titlurile de creanță care consemnează creanțe bugetare menționăm:
a) procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției, întocmit în
conformitate cu prevederile legale aplicabile, în care este stabilită obligația de
plată a unei amenzi;
b) ordonanța procurorului sau hotărârea instanței judecătorești competente atunci
când este stabilită obligația de plată a unei amenzi, cheltuieli judiciare sau alte
plăți datorate bugetului general consolidat.
Actul administrativ fiscal prin care se constată creanţe fiscale este denumit de lege titlul
de creanţă fiscală.
Titlul de creanță fiscală poate fi emis de către:
a) contribuabil, fiind denumit, în acest caz, declarație fiscală;
b) organul fiscal, denumit, în această situație, decizie de impunere.
Sunt asimilate deciziei de impunere următoarele acte administrativ fiscale emise de către
organul fiscal:
a) deciziile privind soluţionarea cererilor de rambursare de taxă pe valoarea adăugată şi
deciziile privind soluţionarea cererilor de restituiri de creanţe fiscale;
b) deciziile referitoare la bazele de impozitare;
c) deciziile referitoare la obligaţiile fiscale accesorii;
9
d) deciziile privind nemodificarea bazei de impozitare.

Titlul de creanță fiscală este actul administrativ fiscal care are anumite particularități
rezultate din lege:
(i) este un act juridic emis în regim de putere publică, adică un act juridic unilateral,
supus reglementărilor de drept fiscal;
(ii) este un act juridic declarativ de drepturi și obligații fiscale, întrucât drepturile
și obligațiile subiectelor rezultă din lege;
(iii) este un act juridic emis în formă scrisă, ad validitatem;
(iv) este un act juridic executoriu de drept, fără a fi necesară o învestire specială
cu formulă executorie, specifică dreptului civil.
8.2.5. Nulitatea actului administrativ fiscal

Actul administrativ fiscal poate fi declarat nul (nulitate absolută), de către organele
fiscale sau de către instanțele judecătorești competente10, în oricare dintre situațiile
prevăzute de art. 49 C.proc.fisc. De asemenea, actul administrativ fiscal poate fi anulat
de către organele fiscale sau de către instanțele judecătorești, atunci când este emis
cu încălcarea oricăror pevederi legale, altele față cele menționate pentru nulitatea actului.
Legea permite și desființarea actului administrativ fiscal, integral sau parțial, atunci când
organul fiscal emitent consideră că a emis un act care nu este legal sau oportun, situație
în care, din punct de vedere administrativ, actul este revocat, fiind retras din ordinea
juridică pentru a nu mai produce efecte juridice.
În cazul în care intervine o schimbare a situației de fapt sau de drept care generează o
schimbare a conținutului actului administrativ fiscal, organul fiscal poate dispune, din
oficiu sau la cerere, modificarea actului respectiv.
Organul fiscal poate emite un nou act administrativ fiscal, în acele cazuri în care este
posibil, în condiții legale.
10
M. Ene, op. cit., 247
8.3. Controlul fiscal

8.3.1. Definiția și reglementarea controlului fiscal
Controlul fiscal este o formă a controlului financiar extern11, realizat de instituții publice
special împuternicite prin lege.
Sediul materiei este în Codul de procedură fiscală, art. 113 – 151.
La nivel central, respectiv pentru fondurile publice care se fac venit în unul din bugetele
care compun sistemul bugetar central, controlul fiscal se realizează de către Ministerul
Finanțelor Publice, prin ANAF sau de alte instituții publice special împuternicite prin lege
(un exemplu în acest sens este Administrația Fondului pentru Mediu).
La nivel local, activitatea de control fiscal cu privire la formarea și administrarea
veniturilor fiscale locale este exercitată de către organele fiscale locale stabilite prin
hotărâre a autorităților deliberative.
8.3.2. Formele controlului fiscal

Controlul fiscal efectuat în temeiul prevederilor Codului de Procedură Fiscală se
realizează în una din următoarele forme:
a) inspecția fiscală;
b) control inopinat;
c) control antifraudă;
d) verificarea situaţiei fiscale personale de către organul fiscal central;
e) verificarea documentară.
8.3.3. Inspecția fiscală

Obiectul inspecției fiscale este de a verifica legalitatea şi conformitatea declaraţii
fiscale, corectitudinea şi exactitatea îndeplinirii obligaţiilor în legătură cu stabilirea
obligaţiilor fiscale de către contribuabil/plătitor, precum și respectarea prevederilor
legislației fiscale și contabile, dar și verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de
impozitare şi a situaţiilor de fapt aferente, stabilirea diferenţelor de obligaţii fiscale
principale12.
Inspecția fiscală se efectuează de către:
a) ANAF,
11
M. Ene, Drept fiscal, Ed. Solomon, 2020, p. 282
12
b) compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale, în

situaţia impozitelor şi taxelor locale,
c) alte autorităţi care sunt competente, potrivit legii, să administreze impozite, taxe,
contribuţii sau alte sume datorate bugetului general consolidat.
Sunt supuși controlului fiscal sub forma inspecției fiscale toți contribuabili, respectiv
orice persoane fizice, persoane juridice precum şi oricare alte entități, indiferent de forma
lor de organizare, care au obligaţii de stabilire, reţinere sau plată a obligaţiilor fiscale
prevăzute de lege.
Organele de inspecție fiscală pot efectua una din următoarele forme de inspecție:
a) inspecție fiscală generală;
b) inspecție fiscală parţială.
Inspecția fiscală se poate realiza de către organul fiscal utilizând una din următoarele
metode de verificare:
a) inspecţia prin sondaj;
b) inspecţia exhaustivă;
c) inspecţia electronică.
La finalizarea inspecției fiscale, organul de inspecție fiscală are obligația de a realiza în
scris raportul de inspecție fiscală care cuprinde rezultatul inspecţiei fiscale în care sunt
prezentate constatările organului de inspecţie fiscală din punctul de vedere faptic şi legal
şi consecinţele lor fiscale la care se anexează toate actele comunicate de contribuabil
precum și cele privind constatările efectuate la sediul contribuabilului (cum ar fi procese-
verbale încheiate cu ocazia controalelor inopinate sau de constatare la faţa locului).
Contribuabilul are dreptul să își exprime un punct de vedere, în scris, cu privire la
constatările organului de inspecţie fiscală, în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la
data încheierii inspecţiei fiscale și prezentării constatărilor, respectiv cel mult 7 zile
lucrătoare în cazul marilor contribuabili.
În raportul de inspecţie fiscală trebuie inclusă și opinia organului de inspecţie fiscală,
motivată în drept şi în fapt, cu privire la punctul de vedere exprimat de contribuabil.
Raportul de inspecţie fiscală stă la baza emiterii:
a) deciziei de impunere, pentru diferenţe în plus sau în minus de obligaţii fiscale
principale aferente diferenţelor de baze de impozitare;
b) deciziei de nemodificare a bazelor de impozitare, dacă nu se constată diferenţe ale
bazelor de impozitare şi respectiv de obligaţii fiscale principale
c) deciziei de modificare a bazelor de impozitare dacă se constată diferenţe ale bazelor
de impozitare, dar fără stabilirea de diferenţe de obligaţii fiscale principale.
Deciziile se emit în termen de cel mult 25 zile lucrătoare de la data încheierii inspecţiei
fiscale, acest termen fiind de decădere astfel că dacă organul de inspecție fiscală nu a emis
decizia nu o mai poate emite în baza inspecției fiscale efectuate.
8.3.4. Control inopinat

Controlul inopinat 13 este o altă formă de control fiscal, reglementată de Codul de
procedură fiscală, în baza căruia organul fiscal, fără înştiinţarea prealabilă a
contribuabilului, poate realiza una din următoarele activități:
a) verificarea faptică şi documentară, în principal, ca urmare a unor informaţii cu
privire la existenţa unor fapte de încălcare a legislaţiei fiscale;
b) verificarea documentelor şi operaţiunilor impozabile ale unui contribuabil, în
corelaţie cu cele deţinute de persoana sau entitatea supusă unui control fiscal,
denumită control încrucişat;
c) verificarea unor elemente ale bazei de impozitare sau cu privire la situaţia fiscală
faptică, precum şi constatarea, analizarea şi evaluarea unui risc fiscal specific.
Controlul inopinat este o formă de control fiscal care nu se finalizează cu emiterea unui
raport de inspecție fiscală, ci stă la baza unei inspecții fiscale, în acele situații în care
organul fiscal care a realizat controlul inopinat a constatat încălcări ale prevederilor legale
care pot genera modificări ale bazei de impozitare.
Un control inopinat nu poate avea o durată mai mare de 30 de zile, iar organul de control
are obligația de a consemna în registrul unic de control efectuarea controlului.
La finalizarea controlului inopinat se încheie un proces-verbal, care este un mijloc de
probă prin care se constată stări de fapt fiscale.
8.3.5. Control antifraudă

O altă formă de control fiscal, reglementată de art. 136 și art. 137 din Codul de procedură
fiscală, este controlul operativ și inopinat, denumit și control antifraudă14, care are drept
scop, în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 74/2013 privind unele
măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de
Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative ,
prevenirea, descoperirea și combaterea actelor și faptelor de evaziune fiscală și fraudă
fiscală și vamală, care se realizează de către Direcția Generală Antifraudă Fiscală, o
structură fără personalitate juridică, ce funcționează în cadrul ANAF. Prin O.U.G. nr.
13
14
24/2020 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției

Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte
normative , au fost modificate condițiile de funcționare a Direcției Generale Antifraudă
Fiscală.
În prezent, acest control se realizează de către funcționarii publici , încadrați în Direcția
Generală Antifraudă Fiscală, conform prevederilor O.U.G. nr. 74/2013, astfel cum a fost
modificată prin O.U.G. nr. 24/2020.
La finalizarea controlului operativ și inopinat se încheie un proces verbal de control, care
nu este încadrat în categoria actelor administrative fiscale.
8.3.6. Verificarea situaţiei fiscale personale de către organul fiscal central

Verificare fiscală a ansamblului situaţiei fiscale personale a persoanei fizice15 este o altă
formă de control fiscal, care se realizează de către organul fiscal central (ANAF) cu
privire la impozitul pe venit, în mod exclusiv, pe întreg teritoriul țării.
Conform art. 138 C.proc.fisc., pentru verificarea situaţiei fiscale personale a persoanei
fizice, organul fiscal central efectuează preliminar o analiză de risc pentru stabilirea
riscului de neconformare la declararea veniturilor impozabile pentru un grup de persoane
fizice sau pentru cazuri punctuale, la solicitarea unor instituţii ori autorităţi publice.
În cazul în care în urma analizei preliminare organul fiscal constată că există o diferență
semnificativă între veniturile estimate în cadrul analizei de risc şi veniturile declarate de
persoana fizică şi/sau de plătitori pentru aceeaşi perioadă impozabilă atunci ANAF poate
declanșa această formă de control însă ANAF are obligația de a transmite persoanei fizice
în cauză un aviz de verificare.
Conform prevederilor Codului de procedură fiscală, diferenţa este semnificativă dacă
între veniturile estimate în cadrul analizei de risc şi veniturile declarate de persoana fizică
şi/sau de plătitori este o diferenţă mai mare de 10% din veniturile declarate, dar nu
mai puţin de 50.000 lei.
ANAF are obligația de a consemna într-un raport scris rezultatul verificării situaţiei
fiscale personale, respectiv constatările organului de control din punct de vedere faptic şi
legal. La acest raport sunt anexate toate documentele care au stat la baza constatărilor,
documentele întâlnirilor şi orice alte acte care au legătură cu constatările efectuate în
cauză.
15
În temeiul raportului întocmit de organul fiscal de control se emite decizia de impunere

sau decizia de încetare a procedurii de verificare, în cazul în care nu se ajustează baza de
impozitare.
Decizia se comunică persoanei fizice verificate, conform prevederilor Codului de
Procedură Fiscală.
Această formă de control se completează cu dispozițiile din Codul de procedură fiscală
privind inspecția fiscală dacă nu contravin regulilor speciale privind verificarea situaţiei
fiscale personale.
8.3.7. Verificarea documentară

Verificarea documentară16 este o nouă formă de control inclusă în Codul de procedură
fiscală actual care dă dreptul organului fiscal să verifice dosarul fiscal al contribuabilului
în vederea stabilirii corecte a situației fiscale a contribuabilului.
În conformitate cu prevederile art. 148 C.proc.fisc., verificarea documentară presupune
efectuarea unei analize de coerenţă a situaţiei fiscale a contribuabilului, pe baza:
a) documentelor existente la dosarul fiscal al contribuabilului și
b) oricăror informaţii şi documente transmise de terţi sau deţinute de organul fiscal,
care au relevanţă pentru determinarea situaţiei fiscale.
Dacă organul fiscal constată diferenţe faţă de creanţele fiscale, veniturile sau bunurile
impozabile şi/sau informaţiile în legătură cu acestea declarate de contribuabil, va
transmite contribuabilului o înștiințare despre constatările efectuate și în care solicită
documente pentru clarificarea situației fiscale.
Dacă documentele solicitate nu au fost prezentate de contribuabil în termen de 30 de zile
de la data comunicării înștiințării sau documentele prezentate nu sunt suficiente pentru
clarificarea situaţiei fiscale, organul fiscal stabileşte diferenţele de creanţe fiscale datorate
prin emiterea unei decizii de impunere sau alte măsuri necesare aplicării prevederilor
legale, după caz.
Decizia de impunere emisă fără audierea contribuabilului este nulă.
16

1) Un contribuabil nu primeşte decizia de impunere privind obligarea la plata unei
diferențe de impozit pe venit în urma unei verificări a situației fiscale personale.
Necomunicarea către contribuabil a actului administrativ fiscal are ca efect:
a) inopozabilitatea actului
b) nulitatea absolută a actului
c) anularea actului
2) Societatea FERICIREA S.R.L. a fost supusă unui control fiscal pentru perioada 1
ianuarie 2017-31 decembrie 2017 cu privire la obligații fiscale rezultate din declararea
și plata impozitului pe profit, care s-a finalizat la data de 30 martie 2018 cu emiterea
raportului de inspecție fiscală. La data de 15 ianuarie 2019 organul de inspecție fiscală
a transmis decizia de impunere societății emisă în baza raportului de inspecție fiscală
comunicat anterior. Decizia de impunere:
a) este legală, pentru că a fost emisă în baza raportului de inspecție fiscală
b) este nelegală, pentru că a fost emisă cu nerespectarea termenului legal de emitere
a deciziei de impunere
c) este legală, pentru că a fost emisă în termen de un an de la data comunicării
raportului de inspecție fiscală.
3) Împotriva unui proces verbal întocmit la data finalizării controlului inopinat,

contribuabilul are posibilitatea:
a) să formuleze contestație administrativă în termen de 30 zile de la data
comunicării procesului verbal
b) să formuleze contestație administrativă împreună cu decizia de impunere
emisă ulterior de organul fiscal
c) să formuleze contestație administrativă în termen de 45 zile de la data
comunicării procesului verbal
Teme de control
1) Identificați în cuprinsul Codului fiscal situațiile în care titlul de creanță fiscală este
decizie de impunere și cele în care este declarație de impunere.
2) Identificați în practica instanțelor judecătorești competente o decizie prin care se
constată nulitatea unui act administrativ fiscal și analizați considerentele deciziei din
perspectiva dispozițiilor Codului de procedură fiscală.
3) Identificați condițiile legale privind efectuarea inspecției fiscale și efectele acesteia
asupra contribuabilului.
Răspunsuri teste grilă: 1a, 2c, 3b

M. Ene – Drept fiscal, Ed. Solomon, București, 2020
MODALITĂȚI DE STINGERE A OBLIGAȚIILOR FISCALE
Cuprins
9.1. Stingerea voluntară prin plată
9.2. Executarea silită a creanţelor fiscale
9.3. Alte modalități de stingere

- să identificați modalităţile de stingere a obligaţiilor fiscale
- să identificați regulile de bază şi modalităţile de executare silită a
creanţelor fiscale
- să identificați alte modalităţi de stingere a creanţelor fiscale, specifice
dreptului fiscale, diferite de plata şi executare silită.
9.1. Aspecte introductive

Obligațiile fiscale constatate prin titluri de creanțe fiscale se pot stinge prin una din
următoarele modalități1:
1. modalități de stingere care presupun realizarea creanțelor fiscale care pot fi
voluntare (debitorul își execută obligațiile fiscale direct), adică prin plată sau prin
executare silită (debitorul este obligat de către organul de executare silită să își
îndeplinească obligațiile sale);
2. alte modalități de stingere care nu implică realizarea creanțelor fiscale,
creditorul nu încasează efectiv nicio sumă de bani:
a. compensarea,
b. darea în plată,
c. scutirea,
d. anularea,
e. prescripţia,
f. conversia în acțiuni a creanțelor fiscale,
g. scăderea pentru cauze de insolvabilitate și insolvență.
1
M. Ene, Drept fiscal, Ed. Solomon, București, 2020, p.250
Conform prevederilor Codului de Procedură Fiscală, totalitatea activităţilor care au ca

scop stingerea creanţelor fiscale reprezintă activitatea de colectare a creanţelor fiscale.
Pentru colectarea creanțelor fiscale este necesară îndeplinirea condițiile generale din
dreptul civil, specifice oricărei alte creanțe:
a) creanța trebuie să fie certă, adică existența este neîndoielnică;
b) creanța trebuie să fie lichidă, adică cuantumul creanței să fie precis determinat, fiind
întotdeauna lichidă o creanță stabilită în bani;
c) creanța trebuie să fie exigibilă, adică să fi ajuns la scadență, să fi expirat termenul de
plată.
9.2. Stingerea voluntară prin plată

Plata se efectuează de către debitorul obligației fiscale, principale sau accesorii.
Debitorul2 poate fi:
(i) contribuabilul, atunci când este titularul obligației fiscale;
(ii) plătitorul, când efectuează plata în numele titularului obligației fiscale, având
obligația legală de a reține și plăti impozite, taxe sau contribuții în numele
contribuabilului.
Plata se poate realiza prin una din următoarele modalități:
(i) prin numerar,
(ii) prin virament bancar.
Plata prin virament bancar se efectuează prin intermediul băncilor, trezoreriilor sau altor
instituţii autorizate să deruleze operaţiuni de plată.
Momentul plății, respectiv data stingerii obligației fiscale prin plată este:
a) în cazul plăţilor în numerar, data înscrisă în documentul de plată eliberat de
organul fiscal, unităţile Trezoreriei Statului sau organele ori persoanele abilitate de
acestea;
b) în cazul plăţilor efectuate prin mandat poştal, data poştei, înscrisă pe mandatul
poştal;
c) în cazul plăţilor efectuate prin decontare bancară, data la care băncile debitează
contul persoanei care efectuează plata pe baza instrumentelor de decontare specifice,
astfel cum această informaţie este transmisă prin mesajul electronic de plată de către
instituţia bancară iniţiatoare, potrivit reglementărilor specifice în vigoare, cu excepţia
situaţiei prevăzute la art. 177 din Codul de Procedură Fiscală care prevede un termen
2
de 3 zile lucrătoare pentru efectuarea decontării bancare, data putând fi dovedită prin
extrasul de cont;
d) în cazul plăţilor efectuate prin intermediul cardurilor bancare, data la care a
fost efectuată tranzacţia, astfel cum este confirmată prin procedura de autorizare a
acesteia;
e) în cazul plății prin valorificarea unei garanţii constituite în condițiile legii, data
constituirii garanţiei.
În situația în care debitorul are mai multe datorii, dintre care unele sunt scadente deja de
mai mult timp și suma plătită nu acoperă valoarea totală a datoriilor, atunci intervine
instituția juridică denumită ordinea stingerii datoriilor, reglementată în art. 165 din
Codul de Procedură Fiscală.
Constatarea inexistenței unor datorii către bugetul general consolidat se face prin
certificatul de atestare fiscală, care se emite conform art. 158 şi art. 159 din Codul de
Procedură Fiscală.
9.3. Executarea silită a creanţelor fiscale

Debitorul are obligația de a efectua plata la termenul de plată stabilit prin lege sau prin
decizia de impunere comunicată în conformitate cu prevederile legale aplicabile. În
situația în care nu își îndeplinește această obligație, creditorul are dreptul de a valorifica
dreptul său patrimonial și de a recurge la toate mijloacele pe care legea le prevede pentru
a se asigura că dreptul său este realizat 3.
9.3.1. Condiții legale prealabile pentru declanșarea executării silite

Pentru a se realiza executarea silită a creanțelor fiscale este necesară îndeplinirea unor
condiții prealabile legale4:
(i) să existe un titlu de creanță fiscală, emis în conformitate cu prevederile
Codului de Procedură Fiscală.
(ii) obligația fiscală să fie exigibilă, adică să fi ajuns la scadență prin expirarea
termenului de plată prevăzut de lege.
(iii) obligația să nu fi fost deja executată de bună voie, adică debitorul să nu fi
plătit deja creanța fiscală datorată bugetului general consolidat.
3
4
Deschiderea procedurii de executare silită împotriva unui debitor poate fi pornită de

organele de executare silită după întocmirea unui dosar de executare silită, care
presupune efectuarea unor acte de executare silită și respectarea condițiilor legale 5:
1) primul act de executare silită este somația, care trebuie transmisă în
conformitate cu prevederilor art. 230 din Codul de Procedură Fiscală,
însoțită de titlul executoriu, care trebuie să cuprindă creanţele fiscale,
principale şi accesorii, neachitate la scadenţă, stabilite şi individualizate în
titluri de creanţă fiscală întocmite şi comunicate în condiţiile legii, precum şi
creanţele bugetare individualizate în alte înscrisuri care, potrivit legii,
constituie titluri executorii. Titlu executoriu este un act specific procedurii
de executare silită, denumit „Titlu executoriu”, diferit de titlu de creanță
fiscală.
2) Organul de executare silită poate urmări toate veniturile și bunurile care sunt
în proprietatea debitorului, dacă nu sunt stabilite excepții prin lege.
3) În cazul debitorului persoană fizică nu pot fi supuse executării silite bunurile
necesare vieţii şi muncii debitorului, precum şi familiei sale. Cu privire la
veniturile obținute de debitorul persoană fizică sunt instituite reguli speciale
în Codul de Procedură Civilă aplicabile și creanțelor fiscale.
4) Bunurile debitorului persoană fizică necesare desfăşurării activităţii în calitate
de profesionist nu sunt exceptate de la executare silită.
5) În cazul în care debitorul nu achită obligațiile fiscale restante în termen de 15
zile de la data primirii somației și a titlului executoriu și debitorul nu solicită
declanșarea procedurii medierii6, se continuă procedura de executare silită,
care se realizează prin una din următoarele modalități legale (forme de
executare silită): poprire, executare mobiliară și executare imobiliară.
6) Ordinea în care se utilizează modalitățile de executare silită este stabilită de
executorul fiscal astfel încât să se recupereze cât mai repede creanța fiscală,
putând fi folosite succesiv sau concomitent.
9.3.2. Modalități de executare silită

În cazul în care debitorul nu achită obligațiile fiscale restante în termen de 15 zile de la
data primirii somației și a titlului executoriu se continuă procedura de executare silită,
5
6
care se realizează prin una din următoarele modalități legale (forme de executare
silită):
a) Poprirea,
b) Executarea silită mobiliară,
c) Executarea silită imobiliară,
d) Executarea silită a altor bunuri.
9.3.2.1. Poprirea
Poprirea este acea modalitate a executării silite prin care creditorul urmărește, în
vederea recuperării creanței sale, sumele pe care o terță persoană le datorează
debitorului urmărit7. Prin această metodă sunt indisponibilizate în patrimoniul terțului
poprit, care este la rândul său debitorul contribuabilului urmărit, sumele datorate de terț
contribuabilului urmărit și pe care terțul le plătește direct creditorului obligației fiscale.
Poprirea presupune urmărirea oricăror sume reprezentând venituri şi disponibilităţi
băneşti în lei şi în valută, titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale, deţinute
şi/sau datorate, cu orice titlu, debitorului de către terţe persoane sau pe care aceştia le vor
datora şi/sau deţine în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.
În cazul sumelor urmăribile reprezentând venituri şi disponibilităţi în valută, băncile sunt
autorizate să efectueze convertirea în lei a sumelor în valută, fără consimţământul
titularului de cont, la cursul de schimb afişat de acestea pentru ziua respectivă.
De asemenea, se pot executa și sumele ce reprezintă venituri băneşti ale debitorului
persoană fizică, realizate ca angajat, pensiile de orice fel, precum şi ajutoarele sau
indemnizaţiile cu destinaţie specială, numai în condiţiile prevăzute de Codul de Procedură
Civilă.
Înființarea popririi asupra veniturilor debitorilor persoane fizice sau persoane juridice se
face de către organul de executare silită, printr-o adresă care se comunică terţului poprit,
cu respectarea termenului legal. Organul fiscal de executare are obligația de a înștiința și
debitorul despre înfiinţarea popririi.
Poprirea poate fi asigurătorie, în conformitate cu dispozițiile art. 213 – 214 din Codul
de Procedură Fiscală sau executorie, în cadrul unui dosar de executare silită și se
consideră înființată la momentul primirii adresei de înfiinţare de către terţul poprit.
După înfiinţarea popririi, terţul poprit este obligat:
a) să plătească, de îndată sau după data la care creanţa devine exigibilă, organului
fiscal suma reţinută şi cuvenită, în contul indicat de organul de executare silită;
7
b) să indisponibilizeze bunurile mobile necorporale poprite, înştiinţând despre

aceasta organul de executare silită;
c) în cazul înfiinţării popririi asigurătorii, cu excepţia popririi asigurătorii asupra
sumelor din conturile bancare, să vireze, de îndată sau după data la care
creanţa devine exigibilă, organului fiscal suma indicată, în contul de garanţii
menţionat de organul de executare silită.
Încălcarea prevederilor privind indisponibilizarea atrage nulitatea oricărei plăţi, care
poate fi constatată de către instanța de judecată competentă, la cererea organului fiscal.
9.3.2.2. Executarea silită mobiliară

Executarea silită mobiliară reprezintă o metodă de executare indirectă a creanței
fiscale, întrucât creditorul își recuperează creanța din suma de bani obținută prin
valorificarea bunurilor mobile deținute în proprietate de către debitor 8.
Această metodă de executare silită presupune urmărirea oricăror bunuri mobile,
proprietatea debitorului, cu excepțiile prevăzute de lege.
În cazul debitorului persoană fizică nu pot fi supuse executării silite, fiind necesare vieţii
şi muncii debitorului, precum şi familiei sale.
Executarea mobiliară presupune parcurgerea două etape, sechestrarea bunurilor mobile
și valorificarea acestora.
Prin sechestrul înfiinţat asupra bunurilor mobile, creditorul fiscal dobândeşte un drept
de gaj care conferă acestuia în raport cu alţi creditori aceleaşi drepturi ca şi dreptul de gaj
în sensul prevederilor dreptului comun.
De la data întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt
indisponibilizate. Cât timp durează executarea silită debitorul nu poate dispune de
aceste bunuri decât cu aprobarea dată, potrivit legii, de organul fiscal. Nerespectarea
acestei interdicţii atrage răspunderea, potrivit legii, a celui în culpă.
Actele de dispoziţie care ar interveni ulterior indisponibilizării sunt lovite de nulitate
absolută.
9.3.2.3. Executare silită imobiliară

Executare silită imobiliară este o modalitate de executare indirectă a creanțelor
fiscale prin care sunt valorificate bunurile imobile pentru acoperirea creanțelor 9.
Sunt supuse urmăririi toate bunuri imobile, proprietatea debitorului, cu excepțiile
8
9
prevăzute de lege. Pot fi executate silit bunurile în proprietate comună cu alte persoane,
în limita bunurilor atribuite debitorului în urma partajului judiciar, respectiv asupra sultei
precum și bunurile accesorii bunului imobil, prevăzute de Codul civil, care pot fi urmărite
numai odată cu imobilul.
În cazul debitorului persoană fizică nu poate fi supus executării silite spaţiul minim
locuit de debitor şi familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare, cu
excepția cazului în care executarea silită se face pentru stingerea creanţelor fiscale
rezultate din săvârşirea de infracţiuni.
Executarea imobiliară presupune parcurgerea a două etape, sechestrarea bunurilor
imobile, prin întocmirea de către organul de executare silită a procesului-verbal de
sechestru și valorificarea bunurilor sechestrate.
Sechestrul aplicat asupra bunurilor imobile constituie ipotecă legală. Dreptul de ipotecă
conferă creditorului fiscal în raport cu alţi creditori aceleaşi drepturi ca şi dreptul de
ipotecă, în sensul prevederilor dreptului comun.
9.3.2.4. Executarea silită a altor bunuri

Executare silită a altor bunuri presupune10:
a) executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini, care
sunt ale debitorului, care se efectuează în conformitate cu dispozițiile privind
bunurile imobile.
b) executarea silită a recoltelor şi a fructelor culese pentru care sunt aplicabile
prevederile referitoare la bunurile mobile.
c) executarea bunurilor mobile şi/sau imobile, proprietate a debitorului,
individual şi/sau în ansamblu, dacă organul de executare silită apreciază că
astfel acestea pot fi vândute în condiţii mai avantajoase.
9.3.3. Valorificarea bunurilor mobile sau imobile sechestrate

Dacă debitorul nu stinge creanţa fiscală în termen de 15 zile de la data încheierii
procesului-verbal de sechestru, atunci organul fiscal de executare declanșează cea de-a
doua etapă a executării silite mobiliare sau imobiliare, respectiv valorificarea bunurilor
sechestrate11.
Organul de executare silită competent procedează la valorificarea bunurilor sechestrate
prin:
10
11
a) înţelegerea părţilor;
b) vânzare în regim de consignaţie a bunurilor mobile;
c) vânzare directă;
d) vânzare la licitaţie;
e) alte modalităţi admise de lege, inclusiv valorificarea bunurilor prin case de
licitaţii, agenţii imobiliare sau societăţi de brokeraj, după caz.
Bunuri perisabile sau supuse degradării se vând în regim de urgenţă.
Evaluarea şi valorificarea acestor bunuri se efectuează de către organele fiscale, la preţul
pieţei.
9.3.4. Eliberarea și distribuirea sumelor din executarea silită

O nouă etapă în procedura executării silite a creanțelor bugetare este eliberarea și
distribuirea sumelor realizate în urma aplicării mecanismului instituit de lege 12 .
Sumele care se eliberează sau se distribuie sunt cele încasate de la începerea procedurii
de executare silită, prin comunicarea somației, prin oricare modalitate prevăzută de Codul
de Procedură Fiscală.
Creanțele fiscale înscrise în titlu executoriu se sting cu sumele realizate, în ordinea
vechimii, mai întâi creanțele principale și apoi cele accesorii.
Suma de bani realizată prin executarea silită se eliberează în cazul în care executarea se
efectuează de un singur creditor și, respectiv se distribuie, potrivit ordinii de preferință,
în cazul în care și alți creditori participă la această procedură ori și-au depus titlurile în
vederea distribuirii sumelor realizate prin executare silită.
9.3.5. Închiderea procedurii de executare silite

Închiderea procedurii de executare silită se realizează de către organul de executare silită
în una din următoarele situații:
a) au fost stinse integral creanțele bugetare prevăzute în titlul executoriu, inclusiv
obligațiile accesorii, cheltuielile de executare, precum și orice alte sume stabilite în
sarcina debitorului, potrivit legii;
b) a fost desființat titlul executoriu;
c) în alte cazuri prevăzute expres de lege.
12
9.3.6. Contestația la executare silită

Legea pune la dispoziția celor interesați o cale de atac împotriva oricărui act de executare
silită efectuat de organele de executare silită cu încălcarea legii, precum și în cazul în care
aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condițiile stabilite de lege.
Această cale de atac instituită prin Codul de Procedură Fiscală este contestația la
executare13.
Titularul contestației la executare poate fi debitorul, creditorii care participă la executare
ori care și-au depus titlurile în vederea distribuirii sumelor realizate prin executare silită,
terțul poprit, procurorul, persoanele care dețin în coproprietate cu debitorul bunurile
supuse executării silite sau care pretind că au dretp de proprietate sau un alt drept real
asupra acestor bunuri, precum și orice altă persoană interesată.
Contestația la executare poate fi făcută:
a) împotriva executării silite în întregime;
b) împotriva oricărei modalități de executare silită: poprire, executare silită mobiliară,
executare silită imobiliară, etc;
c) împotriva fiecărui act de executare;
d) împotriva refuzului organului de executare de a îndeplini un act de executare silită.
Contestația poate fi făcută și împotriva titlului executoriu, în temeiul căruia a fost pornită
executarea, în cazul în care titlul nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau
de alt organ jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură care să
prevadă posibilitatea ca o instanță competentă să se pronunțe asupra conținutului titlului.
Contestația se face în termen de 15 zile, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a mai
formula contestație. Termenul se calculează în funcție de data comunicării actului de
executare care poate fi contestat, respectiv de la data la care contestatorul a luat cunoștință
de refuzul organului de executare de a îndeplini un act de executare.
Contestația se introduce la instanța judecătorească competentă, care este judecătoria de
pe raza teritorială unde este situat domiciliul fiscal al contestatorului și se judecă cu
urgență.
Dacă admite contestația la executare, instanța poate dispune, după caz, anulare actului de
executare, îndreptarea acestuia, anularea ori încetarea executării silite, anularea sau
lămurirea titlului executoriu ori efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost
refuzată.
13
9.3. Alte modalități de stingere

Stingerea raportului juridic fiscal se poate realiza și prin alte modalități care nu presupun
în concret realizarea creanței fiscale, respectiv încasarea veniturilor fiscale la bugetul
public. Aceste modalități speciale presupun că stingerea raportului juridic fiscal se
realizează printr-o altă formă decât plata efectivă a sumei de către debitor 14.
9.3.1. Compensarea
Compensarea este o altă modalitate legală de stingere a obligațiilor fiscale, prin care se
sting creanțele fiscale datorate bugetului general consolidat cu creanțele debitorului
asupra bugetului general consolidat, până la concurenţa celei mai mici sume, dacă sunt
îndeplinite condițiile legale.
9.3.2. Darea în plată

O modalitate specială de stingere a creanțelor fiscale o reprezintă darea în plată, care se
realizează exclusiv la solicitarea debitorului, pentru stingerea creanțelor fiscale prin
trecerea în proprietatea publică a statului sau, după caz, a unităţii administrativ-
teritoriale a bunurilor imobile reprezentând construcţii şi terenurile aferente sau terenuri
fără construcţii, după caz, dacă sunt îndeplinite condiții stabilite în Codul de procedură
fiscală.
9.3.3. Anularea
Anularea creanțelor fiscale este o modalitate specială de stingere a creanțelor și care
intervine, în condițiile art. 266 din Codul de Procedură Fiscală.
Anularea atrage scăderea definitivă a debitelor din evidențele organelor fiscale.
9.3.4. Prescripția
Prescripția în dreptul fiscal poate conduce la stingerea obligații fiscale în două ipoteze:
a) în cazul prescripției dreptului de a stabili obligații fiscale. În această situație,
termenul de prescripție începe să curgă la data de 1 iulie a anului următor celui în care
s-a născut creanța fiscală.
b) în cazul prescripției dreptului organului de executare silită de a cere executarea
silită a creanţelor fiscale. În această situație, termenul de prescripție începe să curgă
la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care ia naștere dreptul organului de
executare silită de a cere executarea silită a creanțelor fiscale. Acest termen se aplică
și creanţelor provenind din amenzi contravenţionale.
14
În ambele ipoteze dreptul se prescrie în termen de 5 ani.

Dreptul de a stabili creanţe fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea
rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, ce constituie infracţiune
sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Dacă organul fiscal constată împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de stabilire
a creanţei fiscale, procedează la încetarea procedurii de emitere a titlului de creanţă
fiscală.
Regula întreruperii oricărui termen de prescripție în dreptul fiscal este aceea că se
întrerupe în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului
de prescripţie a dreptului la acţiune, conform Codului Civil.
Regula suspendării oricărui termen de prescripție în dreptul fiscal este aceea că
termenul de prescripție se suspendă în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru
suspendarea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune, conform art. 2532 din
Codul Civil.
9.3.5. Conversia în acţiuni a creanţelor fiscale

În art. 264 din Codul de Procedură Fiscală a fost introdusă o modalitate specială de
stingere a creanțelor fiscale, respectiv conversia în acțiuni a creanțelor fiscale, cu
domeniu de aplicare limitat la acei contribuabili la care statul sau unitatea administrativ-
teritorială este acționar integral sau majoritar.
Conversia obligaţiilor fiscale se face la valoarea nominală a acţiunilor.
Data stingerii obligaţiilor fiscale este data realizării conversiei.
Această modalitate de stingere a obligațiilor fiscale poate fi efectuată și în cazul în care
debitorul este supus executării silite sau se află în procedura insolvenței.
9.3.6. Scăderea pentru cauză de insolvabilitate

Un debitor este insolvabil dacă:
a) veniturile sau bunurile urmăribile au o valoare mai mică decât obligaţiile fiscale de
plată;
b) nu are venituri ori bunuri urmăribile.
În această situație, un debitor este declarat în stare de insolvabilitate, pe baza
procesului-verbal de insolvabilitate. Efectul principal al declarării unui debitor ca
insolvabil este acela că se dispune, de către conducătorul organului de executare silită, să
se scoată creanța din evidența curentă și se trece într-o evidenţă separată.
În cazul înregistrării unui debitor în evidența separată a insolvabililor, atunci executarea

silită, dacă era începută, se întrerupe. Organul fiscal are obligaţia ca cel puţin o dată pe
an să efectueze o investigaţie asupra stării acestor contribuabili, care nu constituie acte de
executare silită.
Dacă se constată că debitorul a dobândit venituri sau bunuri urmăribile, organele de
executare silită iau măsurile necesare de trecere din evidenţa separată în evidenţa curentă
şi de executare silită.

1) Din lipsa fondurilor societatea AAA nu a achitat la data de 25 ianuarie 2020 (data
scadenței) impozitul pe veniturile microîntreprinderii, situație în care va plăti la data
obținerii fondurilor și:
a) dobânzi și penalități de întârziere
b) majorări de întârziere
c) penalități de întârziere și majorări de întârziere
2) O persoană fizică a primit decizia de impunere aferentă veniturilor declarate anterior

și avea obligația de plată până la 28 februarie 2020 însă nu achită. Organul fiscal va
continua procedura de executare silită dacă:
a) creanţa este plătită de către contribuabil în termen de 10 zile de la data
primirii somației și titlului executoriu
b) creanța nu este plătită de către contribuabil în termen de 15 zile de la data
primirii somației și titlului executoriu
c) creanţa este plătită de către contribuabil la data de 10 martie 2020
3) Împotriva somației transmise de organul fiscal competent la data de 28 februarie

2020, contribuabilul poate formula:
a) contestaţie administrativă în termen de 45 zile de la data primirii somației
b) contestaţie la executare silită în termen de 15 zile de la data primirii somației
c) plângere prealabilă în termen de 15 zile de la data primirii somației
Răspunsuri teste grilă: 1a, 2b, 3b

CONTESTAREA ACTELOR ADMINISTRATIVE FISCALE
Cuprins
10.1. Aspecte generale privind procedura de contestare a actelor administrative
fiscale
10.2. Descrierea procedurii de contestare a actelor administrative fiscale
10.3. Căi de atac împotriva deciziilor de soluționare a contestațiilor
administrative

- să identificaţi principiile constituţionale aplicabile procedurii de
contestare a actelor administrative fiscale
- să identificaţi procedura de contestare, respectiv cine poate formula
contestaţie, în ce termen, condiţii de formulare a unei contestaţii,
instituţiile publice competente să soluţioneze contestaţiile
- să identificaţi căile de atac ce pot fi formulate împotriva deciziilor
administrative emise.
10.1. Aspecte generale privind procedura de contestare a actelor administrative

La nivelul administraţiei publice centrale sau locale sunt emise acte administrative care
pot fi contestate de către persoanele care se consideră vătămate de acele acte 1 . De
asemenea, apar situaţii în care cererile formulate de persoane nu sunt soluţionate în
termenul instituit de lege sau într-un termen rezonabil, persoanele în cauză fiind astfel
prejudiciate. În acest sens, art. 48 din Constituţia României din 1991 (art. 52 din
Constituţia republicată în anul 2003) a prevăzut în mod expres dreptul persoanei
vătămate, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea unei cereri în termenul legal,
de a obţine „recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului
şi repararea pagubei”.
1
În urma modificării Constituţiei, în art. 21 alin. (4) a fost introdus principiul jurisdicțiilor
administrative facultative şi gratuite şi astfel a fost necesară redactarea unui nou act
normativ în domeniul contenciosului administrativ.
Ulterior, a intrat în vigoare Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, act
normativ care reprezintă în prezent sediul materiei în ceea ce priveşte atacarea oricărui
tip de act administrativ, inclusiv pentru contractele administrative, astfel că subiectul
procedurilor prealabile administrative şi a celor jurisdicţionale a fost reluat.
Prevederile art. 21 alin. (4) din Constituţia României, republicată, au stat la baza
formulării unor excepţii de neconstituţionalitate cu privire la introducerea unor jurisdicţii
administrative, Curtea Constituţională statuând ca acest principiu este respectat câtă
vreme persoanele interesate pot ataca decizia organului administrativ şi în faţa unei
instanţe judecătoreşti. Curtea a reţinut de asemenea că reglementarea unor proceduri
administrativ-jurisdicţionale este în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului. Dispoziţia constituţională invocată a desfiinţat condiţia prealabilă
numai pentru procedura administrativă jurisdicţională. Nicio dispoziţie constituţională nu
interzice ca prin lege să se instituie o procedură administrativă prealabilă, fără caracter
jurisdicţional, cum este de exemplu procedura recursului administrativ graţios sau a celui
ierarhic.
10.2. Descrierea procedurii de contestare a actelor administrative fiscale

În domeniul fiscal, procedura contestației formulate împotriva actelor administrative
fiscale este prevăzută în art. 268–281 din Codul de procedură fiscală, având reguli
derogatorii de la dreptul administrativ comun2.
Această procedură este obligatorie având în vedere prevederile art. 7 alin. (1) din Legea
nr. 554/2004 coroborate cu cele din 193 alin. (1) C.proc.civ. Neîndeplinirea procedurii
prealabile este sancționată de către instanțele judecătorești competente cu respingerea
acțiunii formulate direct în fața instanței ca fiind inadmisibilă.
Pentru explicarea procedurii de urmat în baza dispozițiilor din Codul de procedură fiscală
au fost emise Instrucțiunile pentru aplicarea Titlului VIII din Legea nr. 207/2015 privind
Codul de procedură fiscală („Instrucțiuni”).
2
10.2.1. Cine poate formula o contestaţie

În conformitate cu prevederile legale în vigoare, poate formula o contestație
administrativă împotriva unui act administrativ fiscal 3:
a) orice persoană fizică,
b) orice persoană juridică,
c) orice entitate transparentă fiscală, cu sau fără personalitate juridică.
10.2.2. Acte administrative fiscale supuse contestaţiei administrative

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 268 C.proc.fisc. cu cele din art. 98
C.proc.fisc. și art. 272 alin. (1) C.proc.fisc., rezultă o listă a actelor administrative
fiscale ce pot face obiectul unei contestații 4:
a) decizia de impunere;
b) decizia referitoare la bazele de impozitare;
c) decizia referitoare la obligațiile fiscale accesorii;
d) decizia privind nemodificarea bazei de impozitare;
e) decizia pentru regularizarea situației emise în conformitate cu legislația în
materie vamală;
f) decizia de modificare a bazei de impunere urmare a unei măsuri de diminuare
a pierderii fiscale;
g) decizia de reverificare.
Pe de altă parte, anumite acte administrative fiscale nu pot face obiectul unei contestații.
În acest sens, practica instanțelor judecătorești de contencios administrativ fiscal este
unanimă în a considera raportul de inspecție fiscală ca fiind un „document de procedură”,
respectiv un act premergător emiterii deciziei de impunere, și nu un act administrativ.
10.2.3. Condiţiile de formă ale contestaţiei

Orice contestație formulată împotriva unui act administrativ fiscal trebuie să
îndeplinească condițiile de formă impuse de Codul de procedură fiscală:
a) să fie formulată în scris;
b) să cuprindă în mod obligatoriu elementele menționate în art. 269
C.proc.fisc., care sunt similare cu cele prevăzute pentru o cerere de chemare
în judecată din Codul de procedură civilă.
3
4
10.2.4. Termenul de depunere

În Codul de procedură fiscală 2003 se prevedea că depunerea unei contestații se realizează
în termen de 30 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal, sub sancțiunea
decăderii, iar în actualul Cod se prevede un termen de 45 zile de la data comunicării.
Similar cu dispozițiile din procedura civilă, motivarea contestației se face cu
respectarea dispozițiilor privind termenul de depunere a contestațiilor, sub
sancțiunea decăderii.
10.2.5. Instituțiile publice competente să soluţioneze contestaţia administrativă

fiscală
Competența de soluționare a contestației administrative fiscale 5 se determină în primul
rând în funcție de organul fiscal emitent, respectiv local sau central.
În cazul actelor administrative fiscale emise de organele fiscale locale, contestația se
soluționează de aceste organe fiscale (recurs grațios), primar sau organul fiscal competent
căruia i-a fost delegată această obligație legală.
În cazul actelor administrative fiscale emise de instituții publice ce fac parte din structura
generică denumit organ fiscal central, competența de soluționare se determină în funcție
de tipul de act administrativ fiscal și de valoarea obligațiilor fiscale patrimoniale.
Structura specializată de soluționare a contestațiilor din cadrul direcției generale
regionale ale finanțelor publice în a cărei rază teritorială își are domiciliul fiscal
contestatarul rezident sau cel nerezident care nu are pe teritoriul României un sediu
permanent este competentă să soluționeze contestație care se referă la:
a) actul administrativ fiscal prin care se stabilesc în sarcina contribuabilului
creanțe fiscale principale în cuantum de până la 3 milioane lei, precum și actul
administrativ fiscal prin care sunt stabilite creanțele fiscale accesorii în
legătură cu creanțele fiscale principale, indiferent de cuantum;
b) actul administrativ fiscal prin care se dispune diminuarea pierderii fiscale în
cuantum de până la 3 milioane lei, precum și actul administrativ fiscal prin
care sunt stabilite creanțele fiscale accesorii în legătură cu diminuarea
pierderii fiscale, indiferent de cuantum;
c) decizia de reverificare, cu excepția celor pentru care competența de
soluționare aparține altui organ fiscal.
Structura specializată de soluționare a contestațiilor din cadrul Direcției Generale
de Administrare a Marilor Contribuabili este competentă să soluționeze contestațiile
5
formulate de marii contribuabili, rezidenți și nerezidenți, care nu au pe teritoriul României

un sediu permanent, ce au ca obiect:
creanțe fiscale principale în cuantum de până la 3 milioane lei, precum și actul
cuantum de până la 3 milioane lei, precum și actul administrativ fiscal prin
care sunt stabilite creanțele fiscale accesorii în legătură cu diminuarea
pierderii fiscale, indiferent de cuantum;
c) decizia de reverificare, cu excepția celor pentru care competența de
soluționare aparține altui organ fiscal.
Direcția generală de soluționare a contestațiilor din cadrul ANAF este competentă
pentru soluționarea contestațiilor care se referă la:
creanțe fiscale principale în cuantum de peste 3 milioane lei, precum și actul
cuantum de peste 3 milioane lei, precum și actul administrativ fiscal prin care
sunt stabilite creanțele fiscale accesorii în legătură cu diminuarea pierderii
fiscale, indiferent de cuantum;
c) actul administrativ fiscal emis de organele fiscale din aparatul central al
ANAF, indiferent de cuantumul creanței fiscale principale.
Contestațiile formulate împotriva oricăror altor acte administrative fiscale se soluționează
de către organele fiscale emitente (recurs grațios), iar contestațiile formulate împotriva
actelor administrative fiscale emise de alte autorități publice care, potrivit legii,
administrează creanțe fiscale se soluționează de aceste autorități (recurs grațios).
10.2.6. Procedura de soluționare a contestației

Soluționarea contestației este realizată de organul fiscal de soluționare competent
conform regulile incluse în Codul de procedură fiscală, Instrucțiuni, precum și cu
respectarea dispozițiilor Codului de procedură civilă 6.
6
Spre deosebire de procedura prealabila administrativă, în cadrul acestei proceduri

speciale este prevăzută posibilitatea ca autoritatea publică competentă să dispună
suspendarea soluţionării contestaţiei pe cale administrativă în una din următoarele
situaţii:
a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele de urmărire penală cu
privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o
înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură
administrativă;
b) soluţionarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept
care face obiectul unei alte judecăţi;
c) la cererea contestatorului, dacă sunt motive întemeiate, o singură dată şi pe termen
limitat.
Această procedură de suspendare afectează în realitate dreptul contestatorului de a obţine
o decizie administrativă în termenul legal, ajungându-se în practică ca pronunţarea unei
decizii cu privire la contestaţia fiscală să fie realizată chiar şi după un termen mai mare
de un an.
10.2.7. Actul de soluționare a contestației

În art. 273 C.proc.fisc. se prevede expres că organul de soluționare competent, oricare ar
fi, se pronunță prin „decizie”.
Decizia de soluționare a contestației administrative se emite în formă scrisă și trebuie să
cuprindă aceeași structură cu o hotărâre judecătorească, respectiv:
a) preambulul, ce include informații privind organul de soluționare, contestator
și contestație,
b) considerentele, ce cuprind descrierea motivelor de fapt și de drept ce au format
convingerea organului de soluționare competent în emiterea deciziei și
c) dispozitivul, care reprezintă soluția pronunțată, calea de atac, termenul în care
aceasta poate fi exercitată și instanța competentă.
Decizia este un act administrativ ce se poate contesta în conformitate cu dispozițiile Legii
nr. 554/2004.
10.2.8. Efectul formulării contestației

Actul administrativ fiscal este un act administrativ individual, executoriu, emis în regim
de putere publică, care produce efecte juridice până la data la care este revocat, anulat,
abrogat sau suspendat7.
Este important de reținut faptul că introducerea contestației pe calea administrativă
de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal.
Contestatorul poate formula la instanța judecătorească competentă o cerere prin care să
solicite suspendarea actului administrativ fiscal prin raportare la două momente:
a) la data depunerii contestației administrative sau oricând după, dar până la data
formulării acțiunii de fond împotriva deciziei de soluționare, în temeiul art. 14
din Legea nr. 554/2004. Instanța poate dispune suspendarea până la
pronunțarea instanței de fond;
b) prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte,
a deciziei de soluționare a contestației, în temeiul art. 15 din Legea nr.
554/2004. În acest caz, instanța poate dispune suspendarea actului
administrativ fiscal atacat până la soluționarea definitivă a cauzei.
În ambele tipuri de cerere de suspendare, contestatorul trebuie să facă dovada îndeplinirii
condițiilor legale instituite prin art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv existența
unui caz „bine justificat” și „prevenirea unei pagube iminente” .
Instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune, calculată la
valoarea creanței fiscale totale (principală și accesorie).
Suspendarea actului administrativ fiscal are efecte importante în legătură cu patrimoniul
contribuabilului:
a) se suspendă executarea creanței fiscale înscrise în respectivul act, în sensul
suspendării de drept a executării silite;
b) obligațiile fiscale rezultate din actul administrativ fiscal nu sunt considerate
restante și nu vor fi înscrise în certificatul de atestare fiscală.
c) nu se datorează penalități de întârziere sau penalități de nedeclarare de la data
suspendării pe toată durata suspendării în cazul obligațiilor fiscale datorate
bugetelor centrale, iar pentru creanțele fiscale locale se datorează majorări de
întârziere de 0,5% pe lună sau pe fracțiune de lună, reprezentând echivalentul
prejudiciului.
7
10.3. Căi de atac împotriva deciziilor de soluționare a contes-tațiilor

administrative
Soluția emisă în soluționarea contestației este definitivă în sistemul căilor administrative
de atac, în sensul că asupra ei autoritatea publică competentă nu mai poate reveni, cu
excepția situațiilor privind îndreptarea erorilor materiale, potrivit legii, și este obligatorie
pentru organele fiscale emitente ale actelor administrative fiscale contestate.
În conformitate cu prevederile constituționale, orice persoană vătămată într un drept al
său ori într un interes legitim printr un act administrativ poate solicita recunoașterea
dreptului sau interesului său, anularea actului și repararea pagubei.
Deciziile pronunțate în urma contestației prealabile pot fi atacate de către persoana
nemulțumită de soluția administrativă în fața instanțelor judecătorești de contencios
administrativ competente, în condițiile Legii nr. 554/2004.
Art. 10 prevede că instanța competentă să soluționeze litigiile privind actele
administrative care privesc taxe și impozite, contri-buții, datorii vamale, precum și
accesorii ale acestora, în fond, este tribu-nalul administrativ fiscal, pentru litigii în valoare
de până la 3.000.000 lei, respectiv curtea de apel, secția de contencios administrativ și
fiscal, pentru litigii cu valoare de peste 3.000.000 lei.

1) Unei persoane juridice i se comunică de către organul fiscal competent o decizie de
impunere în care sunt înscrise impozite pe care persoana juridică nu le datorează.
Contestația administrativă împotriva acestei decizii trebuie înregistrată de către
persoana juridică:
a) în termen maxim de 30 zile de la data primirii decizii de impunere de către
persoana juridică la Ministerul Finanțelor Publice
b) în termen maxim de 45 zile de la data primirii deciziei de impunere de către
persoana juridică la organul fiscal emitent
c) în termen maxim de 30 zile de la data emiterii decizii de impunere de către
organul fiscal competent
2) O persoană primește o decizie de impunere în data de 20 ianuarie 2020 și formulează
o contestație împotriva deciziei pe care o transmite direct instanței de judecată. La
primul termen de judecată instanța poate dispune:
a) declinarea competenței de soluționare către organul fiscal competent
b) respingerea contestației formulate ca prematură

c) respingerea contestației formulate ca inadmisibilă
Teme de control
1) Identificați în practica recentă a Curții Constituționale decizii în care sunt
reluate principiile cuprinse în Decizia nr. 409/2004 referitoare la excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 din Legea contenciosului administrativ
nr. 29/1990, ale art. 109 alin. (2) din Codul de procedură civilă și ale art. 174-187
din Codul de procedură fiscală.
2) Analizați conținutul Recomandării (89) 8 adoptate de Comitetul de Miniștri din
cadrul Consiliului Europei la data de 13 septembrie 1989 și identificați efectele
asupra cererii de suspendare a efectelor unui act administrativ fiscal.
Răspunsuri teste grilă: 1b, 2c


01 Drept Fiscal - Introducere-1-Merged

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

01 Drept Fiscal - Introducere-1-Merged

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Facultatea de Drept, Universitatea din București

Învățământ la distanță – Anul II

Marilena ENE Drept fiscal – Suport de curs

Suport de curs – Anul II I.D.

Obiectivele unității de învățare 1

1.1. Obiectul de studiu al dreptului fiscal

1.2. Izvoarele dreptului fiscal

b) Constituția României, în care sunt reglementate principiile de bază aplicabile

1.3. Principiile dreptului fiscal

Principiul legalității3 se regăsește în numeroase sisteme de drept fiscal, chiar la nivel

Principiul contributivității4, reglementat în art. 56 alin. (1) din Constituție, instituie

poate fi vorba de o încălcare a acestor prevederi, întrucât prin dispoziţiile menționate

Necesitatea îndeplinirii acestor criterii de către normele fiscale adoptate de legiuitor a

1.4. Aplicarea legii fiscale

obținute din România de nerezidenți și impozitul pe reprezentanțele firmelor străine

1.4.1. Aplicarea legii fiscale în timp

1.4.2. Aplicarea legii fiscale în spațiu

1.4.3. Aplicarea legii fiscale asupra persoanei

Test de autoevaluare Unitatea de Învățare 1

1) Principiul justeţei fiscale se referă la faptul că:

Obiectivele unității de învățare 2

2.1. Principiile fiscalității (sistemului fiscal)

principiu trebuie interpretat în sensul că reglementările fiscale adoptate trebuie să

2.2. Raporturile juridice de drept fiscal

2.2.1. Subiectele raportului juridic fiscal

locale, precum şi de compartimentele de specialitate ale acestora, în limita

2. Contribuabilul sau plătitorul, care poate fi:

parcursul oricărui interval de 12 luni consecutive, care se

2.2.2. Conţinutul raportului juridic de drept fiscal

contribuabilului de a solicita organelor fiscale posibilitatea de a-şi exprima punctul de

f) sumele reprezentând echivalentul în lei al bunurilor şi sumelor confiscate care nu

2.2.3. Obiectul raportului juridic de drept fiscal

2.3. Venituri publice fiscale12

Impozitele 13 , conform definiției incluse în Codul de procedură fiscală, reprezintă o

Taxele14 sunt definite în Codul de procedură fiscală ca fiind o „prelevare obligatorie,

(iii) contribuția asiguratorie pentru muncă, datorată bugetului general consolidat

Răspunsuri teste grilă: 1a, 2b, 3b, 4a

Referințe bibliografice pentru unitatea de învățare 2:

Obiectivele unității de învățare 3

3.1. Impozitarea veniturilor profesioniștilor

3.2. Definiția impozitului pe profit

şi cele ale Directivei 2017/952/UE a Consiliului din 29 mai 2017 de modificare a

3.4. Cotele de impozitare

3.5. Determinarea bazei impozabile pentru impozitul pe profit

contribuabilul trebuie să aplice simultan dispozițiile legale în materie fiscală și

3.5.1. Precizări privind veniturile

3.5.2. Precizări privind cheltuielile

3.5.3. Regimul cheltuielilor de cercetare-dezvoltare27

3.5.4. Rezervele și provizioanele

doctrină pentru provizionare este pe deplin aplicabilă și ajustării. În prezent, ajutarea

3.5.5. Cheltuielile cu dobânda și diferențele de curs valutar

profit, costurile excedentare ale îndatorării, precum şi sumele deductibile

3.6. Pierderi fiscale

3.7. Regimul de declarare și plată a impozitului pe profit

Până la data de 25 martie inclusiv a anului următor, contribuabilul are obligația de a

3.7.2. Regimuri derogatorii

Test de autoevaluare Unitatea de Învățare 3

Rezolvați următoarele teste-grilă:

Răspunsuri teste grilă: 1b, 2c, 3a

Referințe bibliografice pentru unitatea de învățare 3:

Obiectivele unității de învățare 4

- să identificați persoanele care au obligația calculării și plății acestor

4.1. Impozitul pe veniturile microîntreprinderii

4.1.3. Cota de impozitare