Curs Due 2018 Subliniat

Dreptul Uniunii Europene Facultatea de Drept, Universitatea din
București
Oana Salomia Seria I.
2018
01.03.2018
CURS 1
I. ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND APARIȚIA IDEII DE UNITATE EUROPEANĂ
ȘI A COMUNITĂȚILOR EUROPENE
Ideea europeană a apărut încă din Antichitate, civilizația greacă și Imperiul Roman contribuind în mod
evident la dezvoltarea continentului european și la apariția unor elemente de cultură care au stat la baza ideii de
unitate europeană.
În doctrină se afirmă în acest sens că ideea de „unitate a Europei” se confundă cu cea de „organizare a
lumii”. Este evident că proiectele europene nu reflectă numai o conștiință a unui regionalism european, ci exprimă
în același timp dorința realizării unei organizații internaționale de securitate obiectivă.
Ideea de unitate europeană apărută din Antichitate va traversa Evul Mediu și va deveni din ce în ce mai
puternică începând cu sec. XVIII; astfel, în 1712, A. de Saint-Pierre lansează ideea unui proiect de pace eternă, care
prevede, printre altele, crearea unui „Senat european”.
Imperiul creat de Napoleon I este considerat a reprezenta la rândul lui dorința creării unei Europe unite.
La mijlocul sec. XIX, ideea de unitate europeană se reflectă nu numai în gândirea politică, dar și în gândirea
oamenilor de cultură, care preiau în scrierile lor această dorință de a înfăptui atât pacea, cât și unitatea pe continentul
european.
Spre sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, ideea de unitate europeană se concretizează prin crearea
diferitelor alianțe între marile puteri europene.
După WWI, federalismul european prinde contur. În acest sens, inițiativa ministrului francez al afacerilor
externe Aristide Briand (1929-1930) constituie un punct de plecare, în condițiile în care acesta afirmă: „Între
popoare grupate din punct de vedere geografic, precum popoarele Europei, trebuie să existe un anumit fel de
legătură federală”, care, în aceeași opinie, nu ar trebui „să aducă atingere niciuneia dintre națiunile care ar putea
face parte dintr-o asemenea asociere”.
Perioada interbelică evidențiază în mod clar crearea de alianțe pe teritoriul european, care însă nu au putut
împiedica izbucnirea celei de-a doua conflagrații mondiale.
Ideea europeană prinde contur după WWII, în condițiile în care liderii europeni urmăresc prin acțiunile lor
crearea unei unități europene care să ducă la înlăturarea oricărui risc de război pe continentul european. În acest
sens este bine cunoscut discursul lui Winston Churchill de la Universitatea din Zurich, care propune în mod clar
realizarea „Statelor unite ale Europei”. Din acel moment, ideea europeană se concretizează sub forma apariției
diferitelor organizații internaționale pe continentul european, în paralel cu lansarea mișcării federaliste.
Organizațiile care se creează respectă regulile de DIP și reprezintă manifestări ale ideii de unitate europeană în
domeniile politic, economic și social.
În același timp, statele Europei erau în plin proces de reconstrucție după WWII, beneficiind de sprijinul
financiar al Statelor Unite prin intermediul Planului Marshall.
București
2018
În ceea ce privește organizațiile create pe continentul european, acestea sunt următoarele:
 organizații de tip economic

 1948 – Uniunea vamală dintre statele Benelux ≠ organizație
 1948 – Organizația pentru Cooperare Economică Europeană pentru punerea în aplicare a Planului
Marshall
 1960 – se transformă în Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare
 organizații de tip militar
 1948 – Organizația Tratatului de la Bruxelles (Franța, Regatul Unit, statele Benelux)
 1954 – Tratatul este modificat odată cu aderarea RFG și a Italiei, creându-se Uniunea Europei
Occidentale;
 2011 – Uniunea Europei Occidentale își încetează existența
 1949 – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, în baza art. 51 din Carta Națiunilor Unite
 organizații de tip politic
 1949 – Consiliul Europei (prin semnarea la Londra a Statutului acestei organizații regionale de
cooperare, care urmărea apărarea drepturilor omului, a democrației și a statului de drept pe continentul
european)
 la scurt timp, în 1950, în cadrul acestei organizații a fost semnată Convenția Europeană pentru
Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (CEDO).
După cum se poate observa, aceste organizații au, în principal, un caracter de cooperare, ceea ce înseamnă
că nu au reușit a crea pe deplin ideea de unitate europeană, care să asigure acea integrare între statele europene care
să împiedice izbucnirea unei alte conflagrații mondiale; dintre acestea, numai Organizația Atlanticului de Nord
prezenta caracteristicile unei organizații de integrare.
La momentul respectiv însă, continentul european era divizat între Europa Occidentală și Europa de Est,
aflate în așa-numitul Război Rece. Totuși, statele Europei Centrale și de Est s-au unit la rândul lor în organizații de
tip economic, precum Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), precum și în așa-numitul Pact de la
Varșovia, care prezenta un caracter militar.
În acest context european s-au creat cele 3 comunități europene, respectiv Comunitatea Europeană a
Cărbunelui și Oțelului (CECO), Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice (CEEA), având la bază Declarația din 9 mai a ministrului afacerilor externe din Franța, Robert
Schuman, care propunea crearea unei piețe comune în domeniile cărbunelui și oțelului între Franța și Germania, la
care să adere ulterior și alte state europene, pentru a se crea o Europă unită.
Robert Schuman afirma în mod clar că Europa nu se va realiza „dintr-odată, ci va fi nevoie de realizări
concrete care nu vor reprezenta altceva decât punerea în aplicare a ideii de unitate europeană”.
Comunitățile Europene nou create prezintă caracteristicile unui subiect de DIP, respectiv ale unei
organizații internaționale interguvernamentale, întrucât:
 au fost create prin exprimarea acordului de voință a 6 state fondatoare, prin intermediul tratatelor institutive:
Tratatul de la Paris (1951, intrat în vigoare în 1952), prin care s-a creat CECO; Tratatele de la Roma (1957,
1958), care au instituit CEE și CEEA;
 reprezintă o asociere de state;
 prezintă organe comune/ o structură instituțională proprie, care ajută la îndeplinirea obiectivelor comune; se
poate remarca că fiecare dintre cele 3 Comunități prezintă o structură instituțională proprie, care se va unifica
ulterior;
București
2018
 asocierea de state urmărește îndeplinirea unor scopuri/ obiective comune, astfel:

 CECO s-a realizat în vederea creării unei piețe comune în domeniul respectiv între statele fondatoare
 CEE urmărea, printre altele, instituirea unei piețe comune în toate sectoarele economice ale statelor
membre
 CEEA urmărea dezvoltarea în comun a statelor membre a resurselor în domeniul energiei nucleare
 sunt dotate cu personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre.
Așadar, la prima vedere, remarcăm faptul că cele 3 Comunități Europene prezintă toate caracteristicile unei
organizații internaționale interguvernamentale, însă urmărind dezvoltarea construcției comunitare și ulterior
unionale, se vor identifica și alte caracteristici care diferențiază Comunitățile, respectiv uniunea de alte organizații
internaționale și le atribuie trăsături specifice unui stat federal.
În doctrină, analiza federalismului la nivelul comunităților europene a identificat elemente specifice atât în
ceea ce privește organizarea și funcționarea acestora (a se vedea tipul de instituție și modul de luare a deciziilor),
cât și în ceea ce privește obiectivele urmărite și acțiunile întreprinse la nivel supranațional.
Crearea Comunităților Europene contribuie la desăvârșirea ideii de unitate europeană, întrucât constituirea
CEE în 1957 a condus la realizarea unei integrări economice și nu a unei cooperări între statele membre, care va
fi urmată treptat de o integrare politică. Apariția CEE s-a realizat imediat după instituirea primei Comunități
Europene, întrucât liderii europeni au continuat în ritm accentuat eforturile pentru punerea în aplicare în mod deplin
a ideii de unitate europeană (a se vedea Conferința de la Messina din 1955 și Raportul H. P. Spaak, care au stat la
baza semnării Tratatului de la Roma din 1957).
Celor 3 Comunități Europene create în domeniul economic li se va alătura instituirea în 1960 a Asociației
Europene a Liberului Schimb (AELS), la care au aderat state care încă nu deveniseră membre ale Comunităților
Europene. Ulterior, pe măsură ce Comunitățile Europene se extind, aceste state părăsesc AELS și se creează în 1992
Spațiul Economic European, care cuprindea statele membre ale Comunităților și statele membre AELS.
08.03.2018
CURS 2
CONSTITUIREA COMUNITĂȚILOR EUROPENE
Înființarea celor 3 Comunități Europene s-a realizat în deplină conformitate cu DIP, acestea funcționând
după modelul unei organizații internaționale interguvernamentale.
CECO a urmărit punerea în comun a producției de cărbune și oțel între cele 6 state fondatoare prin
dezvoltarea unei piețe comune în materie și creșterea nivelului de trai al populației implicate în acest sector
economic. Pentru buna sa funcționare, CECO dispunea de o structură instituțională proprie, care cuprindea
următoarele instituții:
1) Înalta Autoritate – instituție supranațională care avea rolul de a adopta decizii cu caracter obligatoriu
2) Adunarea Comună – care cuprindea reprezentanți din parlamentele naționale ale statelor membre, cu rol
consultativ
3) Consiliul Special de Miniștri – în care erau reprezentate guvernele statelor membre
București
2018
4) Curtea de Justiție – care avea rolul de a asigura interpretarea și aplicarea deciziilor adoptate în cadrul
comunității.
Tratatul de la Paris, prin care s-a înființat această Comunitate, a fost încheiat pe o perioadă de 50 de ani,
așadar, CECO și-a încetat activitatea în anul 2002.
CEE, cea de-a doua comunitate înființată, a reprezentat ideea de integrare economică în toate sectoarele de
activitate prin transferul de competențe de la nivelul statelor membre la nivel supranațional în domenii limitate de
acțiune.
Prin Tratatul de la Roma s-au prevăzut:
 crearea uniunii vamale între statele membre;
 realizarea pieței comune, în cadrul căreia să fie respectate cele 4 libertăți fundamentale, respectiv libera
circulație a mărfurilor, libera circulație a lucrătorilor, libera circulație a serviciilor și libera circulație a
plăților și capitalurilor;
 instituirea a 4 politici comune, respectiv politica comercială comună, politica agricolă comună, politica
comună în domeniul transporturilor și politica comună în domeniul pescuitului.
CEE dispunea, la rândul ei, de o structură instituțională proprie, care cuprindea următoarele instituții:
1) Comisia – ce reprezenta interesele comunității
2) Consiliul – cu rol legislativ, reprezentând interesele statelor membre
3) Adunarea – cu rol consultativ, reprezentând interesele popoarelor statelor membre
4) Curtea de Justiție.
Totodată, Tratatul de la Roma a prevăzut înființarea Comitetului Economic și Social.
CEEA, înființată prin Tratatul de la Roma, urmărea dezvoltarea în comun a politicii în domeniul nuclear a
statelor membre, în vederea reducerii dependenței energetice de statele terțe și pentru identificarea metodelor
adecvate pentru a face față necesităților energetice ale statelor membre.
Și această comunitate dispunea, la rândul ei, de o structură instituțională proprie, identică cu cea a CEE.
Ambele Tratate de la Roma care au înființat cele 2 Comunități au fost încheiate pe o perioadă nelimitată de
timp.
În 1957, a fost încheiată, de asemenea, o convenție care prevedea unificarea celor 3 Adunări care funcționau
în cadrul celor 3 comunități, rezultând o adunare comună, care la începutul anilor `60 va lua numele de Parlament
European. Aceeași convenție a prevăzut și unificarea celor 3 Curți de Justiție, înființându-se Curtea de Justiție a
Comunităților Europene.
Apariția celor 3 comunități europene, cuprinzând 6 state fondatoare, s-a desfășurat în paralel cu propunerile
de creare a unei comunități europene de apărare și a unei comunități europene politice.
De asemenea, la începutul anilor `60, ca o contrapondere la înființarea celor 3 comunități, a luat ființă
Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS) – o organizație care cuprindea state ce nu erau membre ale
Comunităților și care urmărea crearea unei zone de liber schimb între statele respective, în cadrul căreia să fie
suprimate taxele vamale și restricțiile cantitative. Ulterior, pe măsură ce statele membre AELS deveneau state
membre ale CEE, acestea părăseau AELS.
București
2018
În acest context, în 1992 se semnează Tratatul de înființare a Spațiului Economic European (SEE), care
va cuprinde statele membre ale uniunii și statele membre AELS, Confederația elvețiană nefiind membră nici AELS,
nici CEE.
II. DEZVOLTAREA CANTITATIVĂ A CONSTRUCȚIEI COMUNITARE ȘI

UNIONALE
Construcția comunitară s-a dezvoltat atât la nivel cantitativ, cât și la nivel calitativ, urmărind atingerea
obiectivelor prevăzute de Tratatele de la Paris și Roma; au existat etape în dezvoltarea acestei construcții care s-au
focusat fie numai pe dezvoltarea cantitativă, fie pe crearea unei integrări cât mai puternice statele membre.
Extinderea Comunităților Europene s-a realizat gradual, în prezent, extinderea UE fiind reglementată de art.
49 din TUE. Anterior, în cadrul Consiliilor Europene de la Copenhaga (1993) și Madrid (1995) s-au stabilit criteriile
de aderare la UE. Acestea sunt următoarele:
1) criteriul geografic – numai statele europene pot deveni state membre ale UE.
2) criteriul politic – potrivit criteriilor de la Copenhaga, statul candidat trebuie să dispună de instituții stabile,
care să asigure respectarea democrației, a statului de drept, a drepturilor omului, astfel încât să se respecte
valorile UE.
Art. 49 din TUE prevede în mod clar faptul că orice stat candidat trebuie să respecte valorile prevăzute la
art. 2 din același Tratat.
Respectarea acestui criteriu implică, în fapt, o condiție care nu este prevăzută de Tratat, respectiv apartenența
statului în cauză la Consiliul Europei.
A nu se confunda Consiliul Europei cu Consiliul European. Consiliul Europei - organizatie in care trb sa fii membru ca o garanție ca este
respectat criteriul. România este membru din 1993.
3) criteriul economic – aceleași criterii de la Copenhaga au impus ca statul candidat să facă dovada existenței
unei economii de piață viabile, care să facă față presiunii concurențiale și forțelor pieței în cadrul Uniunii.
Cu alte cuvinte, statul candidat va trebui să întreprindă o serie de reforme structurale ale economiei sale,
astfel încât să facă față presiunilor concurențiale din cadrul pieței interne prin intermediul unui cadru
administrativ și juridic adecvat acestui scop.
Art. 49 din TUE nu prevede nicio referire la îndeplinirea unui asemenea criteriu economic, însă el este avut
în vedere în mod clar la momentul acceptării candidaturii statului respectiv.
4) criteriul juridic – presupune dovada capacității statului membru de a accepta, de a prelua acquis-ul UE,
respectiv totalitatea drepturilor și obligațiilor prevăzute de normele de drept comunitar/ de drept al UE.
Așadar, statul candidat trebuie să dispună de un cadru instituțional administrativ și juridic care să aibă
capacitatea de a prelua acquis-ul UE (principiile de drept al Uniunii, legislația adoptată la nivelul UE,
acordurile internaționale încheiate de Uniune).
ETAPELE EXTINDERII UNIUNII EUROPENE
A. Prima extindere a avut loc în anul 1973, când au aderat Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei
de Nord, Irlanda și Danemarca. Aderarea Marii Britanii s-a putut realiza numai după schimbarea regimului politic
în Franța, tratatul de aderare prevăzând condiții specifice în acest sens.
București
2018
Odată cu aderarea acestor state, și-a depus candidatura și Norvegia, însă populația a respins prin referendum
aderarea.
B. A doua etapă a extinderii a avut loc în 1981, când a aderat Grecia, după instaurarea regimului democratic
și cu acordarea unei perioade tranzitorii de la 5 la 7 ani în diferite domenii, precum și a unei contribuții financiare
importante.
C. Cea de-a treia extindere a avut în vedere Spania și Portugalia, în 1986, vizând așadar 2 state care, la
rândul lor, trecuseră la democrație și al căror nivel economic nu era la fel de ridicat ca cel al statelor fondatoare. De
aceea, și aceste state au beneficiat de perioade tranzitorii.
D. Spre deosebire de cele 2 valuri de extindere (1981, 1986), a patra extindere a vizat state cu nivel de
dezvoltare economic evident superior statelor deja membre. Austria, Suedia și Finlanda au aderat în 1995.
Cu ocazia aceleiași aderări, Norvegia și-a depus din nou candidatura, însă populația a respins prin
referendum aderarea.
E. Cea mai însemnată etapă a extinderii s-a produs spre statele Europei Centrale și de S-E și a avut loc în
2004, când au aderat 10 state, respectiv Țările Baltice (Letonia, Lituania, Estonia), Cehia, Slovacia, Slovenia,
Ungaria, Polonia, Cipru și Malta. Aderarea acestor state a arătat în mod evident tendința spre extindere a
comunității europene și a marcat o etapă importantă în dezvoltarea cantitativă a construcției comunitare, fiind
însoțită de o reformă a instituțiilor comunitare.
F. Deși inițial fusese stabilit ca România și Bulgaria să adere în același timp cu celelalte state din Europa
Centrală și de S-E, totuși aderarea acestora s-a produs la 1 ianuarie 2007; tratatele de aderare prevăzând condiții
specifice, așa-numitele „clauze de salvgardare”, care aveau rolul de a proteja statele membre de o eventuală afectare
a pieței interne prin această aderare.
G. Ultima extindere a avut loc în 2013, când a aderat Croația. Principalele aspecte legate de aderarea
acesteia au vizat aspecte de DIP, respectiv cooperarea Croației cu Tribunalul Penal Internațional pentru fosta
Iugoslavie.
În prezent, statele candidate sunt:

 Macedonia – nu a deschis niciun capitol de negociere;
 Albania – nu a deschis negocierile;
 Turcia, Muntenegru, Serbia – au deschis negocierile de aderare;
De asemenea, Bosnia-Herțegovina și Kosovo au primit din partea UE statutul de state potențial candidate.
PROCEDURA DE ADERARE
consiliul se pronunta in unanimitate cu privire la
cererea de aderare
Aceasta este prevăzută de art. 49 din TUE și implică 2 etape:
1) instituțională – statul care dorește să adere depune cererea sa Consiliului, care se va pronunța după
consultarea Comisiei și aprobarea Parlamentului European. În această etapă, statul candidat trebuie să
demonstreze că îndeplinește criteriile de aderare.
2) interguvernamentală (neprevăzută expres în art. 49) – presupune desfășurarea efectivă a negocierilor cu
statul în cauză după ce acesta a primit statutul de stat candidat. Negocierile se desfășoară structurat în diferite
Acordurile de aderare au valoare de tratat pentru ca ele vin cu anumite conditii + consecințe instituționale (ex:
se modifica nr de voturi in consiliu, de membri ai parlamentului => modificari ale tratatelor in vigoare). Este o
categorie specială de tratat modificator.
București
2018
domenii de acțiune grupate în capitole de negociere (35), Comisia Europeană având rolul esențial în
desfășurarea acestor negocieri alături de statele membre.
15.03.2018
CURS 3
ETAPELE ADERĂRII ROMÂNIEI
România a încheiat în 1993 Acordul de Asociere la Comunitățile Europene, care a intrat în vigoare în 1995.
În 1995, România și-a depus cererea de candidatură la UE, iar în decembrie 1999, Consiliul European de la Helsinki
a decis deschiderea negocierilor, care au început în februarie 2000 și s-au finalizat oficial în decembrie 2004, iar
Tratatul de aderare a fost încheiat în aprilie 2005.
Tratatul de la Lisabona a introdus pentru prima dată o procedură de retragere din UE, ceea ce marchează
sfârșitul caracterului ireversibil al aderării la UE. Această procedură este prevăzută la art. 50 din TUE și presupune
notificarea Consiliului European de către statul care dorește să se retragă și încheierea unui acord de retragere între
UE și statul respectiv; în cazul în care nu se va încheia un acord de retragere, tratatele încetează să-și producă
efectele în privința statului în termen de 2 ani de la notificare. Tratatul prevede că în cazul în care statul care s-a
retras depune o nouă cerere de aderare, se va urma procedura de la art. 49.
III. DIMENSIUNEA CALITATIVĂ A CONSTRUCȚIEI COMUNITARE ȘI UNIONALE
Crearea Comunităților Europene a fost urmată de evoluții în plan instituțional și politic, care s-au concretizat
în adoptarea de texte cu caracter primar (tratate) sau cu caracter legislativ. Această evoluție, deși a arătat tendința
de instituire a unei integrări cât mai profunde nu numai în plan economic, ci și politic, totuși a fost marcată de crize
și eșecuri, care au fost depășite prin:
a) reflecții cu privire la depășirea acestora;
b) adoptarea de texte de drept pozitiv de natură să revizuiască sau să dezvolte prevederile tratatelor constitutive.
CRIZE ȘI EȘECURI ÎN DEZVOLTAREA COMUNITĂȚILOR EUROPENE/ UNIUNII EUROPENE

București
2018
Cele 3 comunități europene înființate în anii `50 au urmărit un scop integrator economic, care însă se
impunea a fi completat cu o integrare politică în funcție de transferul de competențe de la statele membre către
structura supranațională nou creată. Astfel, în paralel cu instituirea comunităților, în perioada 1952-1954 s-a propus
crearea unei comunități europene de apărare (inițiativa Franței), având următoarele coordonate:
 instituirea unei armate comune la nivel european, eventual sub comanda NATO;
 alocarea unui buget propriu în acest scop de către statele membre.
Această inițiativă a fost respinsă tot de Franța, din motive legate de suveranitatea statală în acest domeniu.
Evoluția spre crearea unei uniuni de apărare este evidentă la nivelul UE (în special după 1952), în prezent
UE având competențe „să definească treptat o politică de apărare comună” – art. 2 alin. (4) din TFUE.
În aceeași perioadă s-a dorit ca integrarea economică să fie dublată și de o integrare politică, astfel încât
s-a propus crearea unei comunități europene politice; această comunitate europeană politică viza instituirea unei
cooperări politice foarte strânse între statele membre și instituirea unei politici externe și de apărare comună.
La începutul anilor `70, conceptul de cooperare politică europeană este lansat în mod oficial, pentru ca Actul
Unic European – tratat modificator, vig. `87 – să consacre oficial această cooperare politică. Același art. 2 alin. (4)
din TFUE prevede în prezent că „UE e competentă să definească și să pună în aplicare o politică externă și de
securitate comună” și TUE reglementează în Titlul V aspecte privind politica externă și de securitate comună.
În ceea ce privește evoluția Comunităților, prima criză s-a numit „politica scaunului gol” (Franța a decis
să lase scaunul gol, să nu mai participe la conferințe) și s-a declanșat în 1965 ca urmare a faptului că Franța a refuzat
să mai participe la lucrările Consiliului de Miniștri din cauza faptului că începând cu 1 ianuarie 1966, urma să se
recurgă la votul cu majoritate calificată în cadrul Consiliului, ceea ce risca să-i afecteze interesele, mai ales în
domeniul politicii agricole comune.
Pe fondul acestei poziții a Franței, în ianuarie 1966 s-a desfășurat la Luxemburg o conferință
interguvernamentală în cadrul căreia s-a stabilit că se va aplica în continuare unanimitatea în cadrul Consiliului, în
condițiile în care urma a se lua o decizie care ar fi putut afecta un interes fundamental al unuia dintre statele membre.
Compromisul de la Luxemburg nu a condus la modificarea Tratatului de la Roma, care prevedea modalitatea de
luare a deciziilor în cadrul Consiliului.
Un tip de compromis asemănător a fost încheiat la Ioannina în 1994, care viza de asemenea recurgerea la
votul cu majoritate calificată într-o uniune cu 16 membri. Refuzul aderării Norvegiei a fost luat în calcul în
momentul în care s-a stabilit numărul de voturi specific deciziei cu majoritate calificată, precum și în momentul
stabilirii minorității de blocare.
Tratatul de la Nisa (vig. 2003) a pus capăt Compromisului de la Ioannina.
N.B.: Consiliul a reprezentat instituția în cadrul căreia s-au adoptat actele legislative la nivelul UE; după Tratatul
de la Maastricht, Consiliul a exercitat puterea legislativă împreună cu Parlamentul European.
O altă criză în construcția comunitară a reprezentat-o refuzul aderării Regatului Unit al Marii Britanii și
al Irlandei de Nord la Comunitățile Europene, întrucât acest stat și-a depus candidatura atât în 1961, cât și în
1967, Franța opunându-se primei cereri de aderare (pentru că De Gaulle se temea că Marea Britanie va aduce
influența SUA). Schimbarea regimului politic în Franța a determinat acceptarea aderării Marii Britanii, care în 1973
devine stat membru.
București
2018
În prezent, Marea Britanie a notificat oficial Consiliul European în baza art. 50 din TUE retragerea sa din
UE; retragerea va fi reglementată printr-un acord de retragere, conform art. 50.
O altă criză (un eșec poate) a fost Tratatul de constituire a unei Constituții pentru Europa. Proiectul de
tratat, elaborat după intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, nu a putut intra în vigoare ca urmare a faptului că
unele state membre, Franța și Olanda, au refuzat ratificarea acestuia; proiectul propunea nu numai o reformă a
instituțiilor UE, ci și o serie de modificări care reprezentau o sporire a integrării în domeniul economic, dar și politic.
Semnarea la Roma în 2004 a Proiectului de tratat a reprezentat o tendință evidentă de integrare politică
aprofundată a statelor membre, însă în 2005 Consiliul European de la Bruxelles a luat decizia stopării ratificării
acestui Proiect de tratat. În 2007, liderii europeni au impulsionat negocierile pentru adoptarea unui nou tratat
modificator, care să aibă la bază Proiectul de tratat instituind o Constituție pentru Europa.
Așadar, adoptarea unei Constituții pentru Europa a reprezentat un eșec în construcția unională, însă din
prisma adoptării unui nou tratat modificator putem vorbi de o criză, care s-a finalizat cu semnarea la Lisabona, la
13 decembrie 2007, a unui nou tratat modificator.
O altă criză a fost criza ratificării Tratatului de la Lisabona. Deși Tratatul de la Maastricht și ratificarea
sa au constituit la momentul respectiv o criză în construcția comunitară, totuși ratificarea Tratatului de la Lisabona
pe o perioadă de 2 ani a fost marcată de negocieri intense cu statele membre, în special cu statele din Europa
Centrală, care aderaseră în 2004. În acest sens, trebuie menționate pozițiile radicale pe care le-au avut Polonia (Carta
drepturilor fundamentale) și Republica Cehă. O poziție importantă a avut și Irlanda, care a ratificat printr-un al
doilea referendum Tratatul.
În prezent, UE se află într-un moment de reflecție, Comisia Europeană lansând în 2017 „Cartea Albă privind
viitorul Europei, reflecții și scenarii pentru UE 27 până în 2025”. Scenariile propuse de Comisia Europeană au în
vedere diferite căi de reformare a UE în domenii clar precizate, care demonstrează tendința de integrare economică,
politică și de apărare la nivelul UE cu 27 de state membre. Până în prezent, liderii europeni nu au adus în discuție
modificarea Tratatului de la Lisabona, în vigoare.
22.03.2018
CURS 4
REFLECȚII CU PRIVIRE LA DEPĂȘIREA CRIZELOR ȘI EȘECURILOR ÎN CONSTRUCȚIA
UNIONALĂ
Evoluția Comunităților Europene și a UE a fost marcată de o serie de crize și eșecuri, ce au fost depășite
prin adoptarea de acte cu caracter obligatoriu sau prin adoptarea anumitor măsuri concrete de către instituțiile UE,
respectiv ale comunității europene.
În mod firesc, acest proces a fost rezultatul unor reflecții la nivel european, ale căror rezultate au determinat
liderii europeni să acționeze într-un sens sau altul. A fost evident că integrarea economică, obiectiv major al celor
București
2018
3 Comunități Europene, trebuia însoțită de o integrare politică, care să conducă spre crearea unei uniuni la nivelul
statelor membre, în cadrul căreia elementele federalismului să poată fi evidențiate în conformitate cu scopul creării
acestei asocieri de state, respectiv adoptarea de decizii în anumite domenii la nivel supranațional.
Din punctul de vedere al organizării și funcționării Comunităților Europene, unificarea instituțiilor acestora
a arătat în mod clar că această structură supranațională urmărea îndeplinirea obiectivelor economice prin mijloace
unitare. După cum am precizat, unificarea Adunărilor (parlamentare) și a Curților de Justiție din cadrul celor 3
Comunități s-a realizat printr-o Convenție anexată Tratatului de la Roma. Ulterior, Tratatul de fuziune de la
Bruxelles (semnat 1965, vig. 1967) a consfințit unificarea executivelor și legislativelor, rezultând Comisia
Comunităților Europene și Consiliul Comunităților Europene (Consiliul de Miniștri).
În ceea ce privește modul în care construcția comunitară va evolua spre o integrare politică, trebuie subliniat
că aceasta vizează în primul rând crearea cadrului instituțional specific adoptării unor măsuri cu caracter politic. În
acest sens, în 1961 a avut loc un prim samit al liderilor europeni, în cadrul căruia s-a propus instaurarea unor
cooperări politice între statele membre, după metoda clasică a cooperării interguvernamentale.
În 1974 s-a instituționalizat practica reuniunii liderilor europeni (șefi de stat sau de guvern), care ulterior va
lua denumirea de Consiliu European.
În aceeași perioadă, rămânând în cadrul instituțional, s-a produs o altă modificare importantă, respectiv
adoptarea în 1976 de către Consiliu a deciziei prin care Parlamentul European (denumire dobândită la începutul
anilor `60) urma a fi ales prin vot universal, direct și secret; primele alegeri în acest fel au avut loc în 1979, până la
acea dată membrii Parlamentului European fiind desemnați din rândul membrilor Parlamentelor naționale.
Totodată, Parlamentul European își vede sporit rolul în materie financiar-bugetară prin Tratatele de la
Luxemburg (1970) și Bruxelles (1975), care asociază Parlamentul European Consiliului în exercitarea puterii
bugetare, Parlamentul dobândind și competența de a se pronunța asupra cheltuielilor non-obligatorii ale
Comunităților.
De altfel, în 1970 a fost adoptată decizia Consiliului prin care contribuțiile financiare ale statelor membre
au fost înlocuite cu resurse proprii ale Comunităților; în același context, în 1975 se va crea Curtea de Conturi.
În aceeași perioadă, deși erau evidente modificările aduse tratelor institutive, totuși liderii europeni au
continuat să identifice cele mai bune soluții pentru realizarea unei depline unități economice și politice. Astfel, în
1971, în cadrul reuniunii reprezentanților statelor membre s-a menționat necesitatea transformării relațiilor dintre
statele membre într-o Uniune Europeană, ceea ce ar fi trebuit să implice o serie de reforme atât la nivel instituțional,
cât și la nivelul competențelor Comunităților Europene.
În acest context, trebuie menționate o serie de reflecții cu privire la modificările ce ar fi trebuit să fie aduse
sistemului instituțional, respectiv Raportul Vedel (1972), Raportul Comisiei Europene (1973), Raportul
Tindermans (1975) sau Raportul „Celor 3 înțelepți” (1979), cărora li se adaugă diferite inițiative ale statelor
membre sau ale instituțiilor comunitare, respectiv:
 adoptarea în 1983 la Consiliul European de la Stuttgart a unei Declarații solemne cu privire la UE;
 adoptarea de către Parlamentul European în 1984 a proiectului de tratat privind UE, denumit Raportul
Spinelli.
Este evident că aceste reflecții au urmărit crearea UE prin sporirea în primul rând a atribuțiilor instituțiilor
comunitare, instituții în cadrul cărora se adoptă decizii obligatorii pentru statele membre în domeniile în care acestea
București
2018
au înțeles să transfere anumite competențe către structura supranațională; atribuțiile acestor instituții urmăreau în
primul rând îndeplinirea obiectivelor Comunităților Europene.
Crizele și eșecurile în construcția comunitară au fost depășite în primul rând prin adoptarea de tratate
modificatoare ale tratatelor institutive, prin care s-a urmărit realizarea ideii de unitate europeană la nivel economic
și la nivel politic.
Actul Unic European (adoptat 1986, vig. 1987) aduce importante modificări nu atât la nivelul instituțiilor
comunitare, ci mai ales în ceea ce privește competențele CEE. Acest tratat modificator introduce sintagma de
„cooperare politică”, precum și pe cea de „uniune europeană”.
De asemenea, Actul Unic European prevede ca unul dintre obiectivele majore realizarea pieței interne și,
totodată, introduce noi domenii în aria de competență a structurii supranaționale, respectiv politica de cercetare și
dezvoltare tehnologică, politica de mediu (în care se va manifesta principiul subsidiarității) și coeziunea economică
și socială, inclusiv anumite aspecte de politică socială.
În plan instituțional, acest tratat modificator oficializează Consiliul European, sporește atribuțiile
decizionale ale Consiliului, instituie procedura cooperării, prin care Parlamentul European dobândește atribuții în
materie legislativă, până la acel moment implicat numai prin intermediul procedurii consultative, și prevede totodată
înființarea unui Tribunal de Primă Instanță, care să degreveze Curtea de Justiție de anumite litigii.
Reforma substanțială a construcției comunitare a fost adusă prin Tratatul de la Maastricht (semnat 1992,
vig. 1993), care a prevăzut instituirea UE fără personalitate juridică și transformarea CEE în Comunitatea
Europeană, cu personalitate juridică.
UE nou creată era structurată pe 3 piloni:
 Pilonul I – Pilonul Comunitar;

 Pilonul II – Politica Externă și de Securitate Comună;
 Pilonul III – domeniul Justiției și Afacerilor Interne.
Instituirea UE a adus cu sine instituirea cetățeniei Uniunii, care nu o înlocuiește pe cea a statelor membre,
precum și acordarea de drepturi specifice cetățenilor statelor membre; din acest moment, dimensiunea drepturilor
fundamentale prinde contur la nivelul Uniunii.
În ceea ce privește reforma instituțiilor, Tratatul de la Maastricht a prevăzut, printre altele:
 sporirea competențelor Parlamentului European, care va deveni colegislator alături de Consiliu, prin
instituirea procedurii legislative a codeciziei; din acest moment, procedurile de adoptare a deciziilor vor fi
reprezentate, în funcție de domenii, de:
 procedura consultativă
 procedura de cooperare
 procedura de codecizie
 procedura avizului conform
 Consiliul European este consacrat printre instituțiile Uniunii, fără însă ca Tratatul să-l definească ca atare;
 Curtea de Conturi este consacrată la nivelul Tratatului ca instituție comunitară;
 înființarea BCE în paralel cu atingerea obiectivului realizării uniunii economice și monetare;
 Consiliul de Miniștri își vede sporite atribuțiile în ceea ce privește adoptarea deciziilor la nivel comunitar;
București
2018
 înființarea Comitetului Regiunilor – organ consultativ, alături de Comitetul Economic și Social – înființat
prin Tratatul de la Roma.
Tratatul de la Amsterdam (semnat 1997, vig. 1999) a continuat seria reformelor introduse prin Tratatul de
la Maastricht, sporind dimensiunea politică a cooperării între statele membre prin:
 dimensiunea drepturilor fundamentale a căror nerespectare atrage din acest moment sancționarea statelor
în cauză;
 introducerea cooperării consolidate între anumite state, în vederea atingerii anumitor obiective comune;
 transferarea anumitor competențe din Pilonul III – pilon de cooperare interguvernamentală în Pilonul I –
pilon de integrare;
 crearea spațiului de libertate, securitate și justiție.
La nivel instituțional, Tratatul de la Amsterdam prevede următoarele:
 stabilirea unui nr maxim de membri ai Parlamentului European (626);
 sporirea domeniilor de adoptare a deciziilor în cadrul Consiliului prin votul cu majoritate calificată;
 instituirea funcției de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună;
 repartizarea competențelor Curții de Justiție și ale Tribunalului de Primă Instanță.
29.03.2018
CURS 5
Tratatul de la Nisa (semnat 2001, vig. 2003) a adus importante modificări în ceea ce privește structura
instituțională a comunității europene, ca urmare a valului de extindere programat pentru 2004, când 10 state au
devenit membre ale UE. Astfel, principalele modificări instituționale aduse de Tratatul de la Nisa sunt următoarele:
 nr. membrilor Parlamentului European a scăzut de la 626 (Tratatul de la Amsterdam) la 535, pentru ca
ulterior, ca urmare a extinderii din 2004, nr. acestora să ajungă la 732;
 Comisia Europeană a suferit modificări în ceea ce privește componența, în sensul în care statele mari care
dețineau câte un nr. de 2 resortisanți în cadrul Comisiei au renunțat la unul dintre locuri, astfel încât din acel
moment, Comisia va fi compusă din câte un resortisant pentru fiecare stat membru;
 repartizarea nr. de voturi în Consiliu a fost modificată, pentru a se aloca statelor noi membre un nr. de voturi
conform modului de calcul stabilit prin Tratat – implicit modalitatea de calcul a majorității calificate și a
minorității de blocaj a fost modificată;
 s-a prevăzut instituirea unui tribunal specializat, care să aibă în competență soluționarea litigiilor dintre
Uniune și funcționarii săi – astfel, în 2005 se va crea Tribunalul Funcției Publice, care va ființa până în
septembrie 2016;
 nr. membrilor organelor auxiliare, respectiv Comitetul Economic și Social (înființat prin Tratatul de la
Roma) și Comitetul Regiunilor (înființat prin Tratatul de la Maastricht), va fi modificat, în sensul în care
fiecare va deține câte 350 de reprezentanți din statele membre;
 sporește domeniul votului cu majoritate calificată, Parlamentul European fiind pe deplin asociat procedurii
legislative alături de Consiliu.
București
2018
Tratatul de la Lisabona (semnat 2007, vig. 2009) reprezintă un tratat profund reformator, atât în ceea ce
privește structura instituțională a Uniunii, cât mai ales în ceea ce privește poziționarea acesteia în raport cu statele
membre și cu celelalte subiecte de DIP.
Modificările aduse UE, ca subiect de DIP, sunt următoarele:
 Comunitatea Europeană devine UE (a se vedea art. 1 din TUE – care prevede că UE se substituie
Comunității Europene și îi succedă acesteia);
 UE are la bază 2 tratate cu valoare juridică egală, respectiv TUE și TFUE;
 structura UE pe cei 3 piloni se elimină, stabilindu-se în schimb pentru prima dată o listă cu diferitele tipuri
de competență de care dispun UE și statele membre (a se vedea art. 2-6 din TFUE);
 competențele de care va dispune UE în vederea atingerii obiectivelor comune ale statelor membre sunt
consacrate prin tratat, luând în considerare în anumite cazuri și jurisprudența CJUE;
 UE dobândește personalitate juridică conform art. 47 din TUE;
 se modifică procedura de revizuire a tratatelor (art. 48 din TUE);
 se introduce o nouă prevedere privind procedura de retragere a unui stat membru din UE (art. 50 din
TUE);
 se prevede aderarea UE la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 6 din TUE și Protocolul nr.
8 anexat la Tratat);
 Carta Drepturilor Fundamentale a UE (adoptată 2000, modif. 2007) dobândește valoarea juridică a unui
tratat conform art. 6 din TUE.
Tratatul de la Lisabona a adus importante modificări și în ceea ce privește organizarea, funcționarea și
atribuțiile instituțiilor UE:
 se instituie pentru prima dată o listă cu instituțiile UE (a se vedea art. 13 din TUE), care sunt sprijinite la
rândul lor de cele 2 organe auxiliare (CES + CR), agenții și oficii;
 Parlamentul European ajunge la un nr maxim de 750 de membri + președintele; alături de Consiliu și
împreună cu acesta va exercita funcția legislativă la nivelul UE;
 Consiliul European va fi condus pentru prima dată de un președinte ales pentru un mandat de 2 ani și
jumătate (în fapt, acesta va exercita funcția de președinte al UE);
 se modifică componența Comisiei Europene, care, potrivit art. 17 din TUE, ar fi trebuit să fie compusă
dintr-un nr. de membri, resortisanți ai statelor membre, corespunzător cu 2/3 din nr. statelor membre; însă,
ca urmare a negocierilor pentru ratificarea Tratatelor, Consiliul European va modifica acest nr., astfel încât
în prezent, Comisia este formată din câte un resortisant pentru fiecare stat membru;
 Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună devine Înaltul Reprezentat al UE
pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, care va fi sprijinit în activitatea sa printr-o structură nou
creată, respectiv Serviciul European pentru Acțiunea Externă (art. 27 din TUE).
Alte modificări:
 cele 4 proceduri legislative (consultare, cooperare, codecizie, aviz conform) sunt înlocuite de procedura
legislativă ordinară și de procedura legislativă specială, prevăzute de art. 288 din TFUE (de ex.,
Parlamentul European nu mai emite avize conforme pentru încheierea acordurilor internaționale, ci le
aprobă, iar pentru altele emite avize consultative);
 se introduce sintagma de „acte juridice” pentru a desemna actele adoptate la nivelul Uniunii; în plus, în
ceea ce privește izvoarele de drept derivate, art. 288 din TFUE aduce o modificare definiției deciziilor, iar
art. 290 și 291 introduc noi categorii de acte, respectiv actele delegate și actele de punere în aplicare;
 procedura de negociere și încheiere a acordurilor internaționale se modifică, Înaltul Reprezentant devenind
negociator alături de Comisie, dar numai în materie PESC și, de asemenea, în cazul în care CJUE constată
București
2018
că un proiect de acord internațional nu este compatibil cu Tratatele, se poate proceda nu numai la

modificarea Tratatelor, ci și la modificarea proiectului de acord;
 se prevede instituirea Parchetului European, având ca atribuții cercetarea faptelor de natură a aduce atingere
intereselor Uniunii.
Din cele de mai sus este evident că Tratatul de la Lisabona reprezintă un tratat profund modificator, care
preia anumite prevederi din Proiectul de tratat instituind o Constituție pentru Europa, apropiind, în opinia unei părți
a doctrinei, structura Uniunii de cea a unui stat federal. În acest sens, se poate remarca creșterea caracterului
democratic și transparent al instituțiilor UE, care se apropie din ce în ce mai mult de cetățenii statelor membre (a se
vedea inițiativa cetățenească, sporirea situațiilor în care un particular poate formula o acțiune în anularea unui act
în fața CJUE).
În ceea ce privește raportul dintre dr. UE și dr. național al statelor membre, Tratatul de la Lisabona nu preia
din proiectul de Constituție dispoziția referitoare la prioritatea dr. UE, însă anexează Declarația statelor membre
„cu privire la supremație” (Declarația nr. 17).
EVOLUȚIA PILONILOR UNIUNII EUROPENE ȘI PERSONALITATEA JURIDICĂ A

ACESTEIA
Comunitățile europene au fost constituite ca subiecte de DIP, reprezentând o asociere de state cu caracter
regional și de integrare. Având în vedere modalitatea de aderare la aceste Comunități, în doctrină s-a afirmat că
acestea au un caracter semideschis.
Caracterul de integrare rezultă din modul de organizare, funcționare și din atribuțiile instituțiilor UE, dar
mai ales din modul de luare a deciziilor. Astfel, conform jurisprudenței CJUE, Comunitățile au reprezentat o ordine
juridică specifică de DIP, căreia statele membre au înțeles să-i transfere o parte din competențele lor. Acest transfer
de competențe a condus la adoptarea de decizii în anumite domenii la nivel supranațional, decizii care au caracter
obligatoriu pentru statele membre, se aplică prioritar în raport cu legislația internă a acestora și, în funcție de tipul
de act adoptat, în anumite cazuri se aplică direct în dreptul intern al statelor membre, fără a mai fi necesară o normă
națională de preluare. În cadrul organizațiilor internaționale interguvernamentale, deciziile adoptate devin
obligatorii pentru statele membre numai după ratificare.
UE, instituită prin Tratatul de la Maastricht, fără personalitate juridică, se va manifesta ca entitate juridică
sui generis, alături de Comunitatea Europeană, care se bucura de personalitate juridică. UE astfel creată se baza pe
o structură formată din 3 piloni:
 Pilonul I – Pilon Comunitar/ Pilonul Comunităților (în cadrul căruia deciziile adoptate deveneau obligatorii
pentru statele membre); cuprindea:
 CECO
 Comunitatea Europeană nou înființată prin Tratatul de la Maastricht, ca succesoare a CEE
 CEEA
 Pilonul II – PESC
București
2018
 Pilonul III – JAI.

În aceste ultime 2 domenii, deciziile se adoptau prin metoda cooperării interguvernamentale.
Tratatul de la Amsterdam modifică structura Pilonului III, comunitarizând o parte din acesta, respectiv
domeniile vize, azil, imigrație și cooperare în materie civilă sunt transferate în Pilonul I. Pilonul III va fi constituit
din cooperarea judiciară și polițienească în materie penală.
Tratatul de la Lisabona elimină/ absoarbe cei 3 piloni, domeniile respective devenind domenii de
competență ale Uniunii, pe care o exercită de la caz la caz cu statele membre, conform prevederilor din TUE și din
TFUE.
Urmărind evolutiv cele 3 Comunități Europene, se poate constata că prima comunitate, CECO, și-a încetat
existența în 2002, CEE se va transforma în Comunitatea Europeană prin Tratatul de la Maastricht, care ulterior,
prin Tratatul de la Lisabona, va deveni Uniunea Europeană, CEEA funcționând și în prezent.
Dobândirea de către UE a personalității juridice prin art. 47 din TUE o transformă într-o organizație
internațională interguvernamentală de integrare, având însă, datorită specificității dr. UE, un caracter atipic sau
special. Personalitatea juridică a UE se manifestă atât la nivel internațional, prin încheierea de acorduri
internaționale sau participarea la organizații internaționale, dar și la nivel intern, în raport cu statele membre.
12.04.2018
CURS 6
REPREZENTAREA INTERESELOR STATELOR MEMBRE ÎN CADRUL CONSILIULUI UE.
PERSONALITATEA JURIDICĂ A UE
Art. 47 din TUE, care îi consacră personalitatea juridică, nu distinge cu privire la caracterul acesteia:
personalitatea juridică manifestată în interiorul UE în relația cu statele membre sau personalitatea juridică
manifestată pe scena internațională.
În ceea ce privește analiza personalității juridice în plan intern, art. 335 din TFUE prevede că UE are cea
mai largă capacitate juridică recunoscută persoanelor juridice de dreptul intern al statelor membre. În baza
acesteia, Uniunea poate să dobândească sau să înstrăineze bunuri mobile și imobile și poate sta în justiție. În acest
plan, Uniunea este reprezentată de Comisie. De asemenea, în același context trebuie menționat și Protocolul nr. 7
privind privilegiile și imunitățile UE, care instituie reguli specifice cu privire la:
1. patrimoniul, bunurile fixe, activele și operațiunile UE, prevăzându-se în mod clar că patrimoniul și activele
UE nu pot face obiectul niciunei măsuri administrative sau judiciare de constrângere fără autorizație din
partea Curții de Justiție;
2. comunicarea și permisele de liberă trecere, menționându-se printre altele că informațiile și corespondența
oficială a UE nu pot fi cenzurate;
3. imunitățile acordate membrilor Parlamentului European;
București
2018
4. regulile aplicabile reprezentanților statelor membre care participă la lucrările instituțiilor UE;
5. regulile cu privire la imunitățile acordate funcționarilor și agenților UE;
6. aspectele cu privire la privilegiile și imunitățile misiunilor statelor terțe acreditate pe lângă UE.
Dobândirea personalității juridice nu va determina UE „să legifereze sau să acționeze în afara competențelor
care îi sunt conferite de către statele membre prin Tratat”, potrivit Declarației nr. 24 cu privire la personalitatea
juridică a UE. Așadar, introducerea art. 47 din TUE nu aduce atingere modului în care s-a realizat repartizarea de
competențe între Uniune și statele membre în vederea atingerii obiectivelor comune.
Potrivit tratatelor, orice competență care nu este atribuită prin tratate Uniunii aparține statelor (a se vedea
art. 5 din TUE, art. 2-6 din TFUE).
În ceea ce privește consecințele pe plan extern ale dobândirii personalității juridice de către UE, acestea își
au resortul în regulile de DIP, potrivit cărora personalitatea juridică reprezintă o trăsătură a oricărei organizații
internaționale interguvernamentale, înscrisă sau nu în mod explicit în actul constitutiv al acesteia.
Manifestarea UE pe plan internațional ca urmare a dobândirii personalității juridice se evidențiază în
primul rând prin posibilitatea pe care UE o are de a încheia acorduri internaționale cu una sau mai multe țări terțe
sau organizații internaționale „pentru a crea o asociere caracterizată de drepturi și obligații reciproce, de acțiuni
comune și proceduri speciale” (art. 217 din TFUE).
De asemenea, în același context trebuie menționat faptul că Tratatul de la Lisabona reglementează pentru
prima dată „acțiunea externă a UE”, atât în ceea ce privește politica externă și de securitate comună (art. 2 din
TFUE), cât și referitor la politica comercială comună (art. 3 din TFUE), cooperarea pentru dezvoltare, cooperarea
economică financiară și tehnică cu țările terțe, ajutorul umanitar (art. 4 din TFUE) și clauza de solidaritate.
În concluzie, dobândirea personalității juridice de către UE contribuie, printre altele, la:
 „ameliorarea percepției Uniunii și a capacității sale de acțiune, facilitând activitatea politică și contractuală
a Uniunii la nivel bi- și multilateral pe scena internațională, precum și în cadrul altor organizații
internaționale;
 vizibilitatea Uniunii; conferă cetățenilor statelor membre o identitate în raport cu Uniunea;
 corectarea disfuncționalităților care rezultau din structura pe piloni”.
Nu în ultimul rând, personalitatea juridică înscrisă ca atare în Tratat are rol esențial în stabilirea unui sistem
eficace de protecție a drepturilor fundamentale la nivelul Uniunii.
VALORILE ȘI OBIECTIVELE UNIUNII EUROPENE
Tratatul de la Lisabona a sporit caracterul democratic al UE prin prevederi specifice referitoare la rolul
Parlamentului European și al partidelor politice, la democrația participativă a cetățenilor și, nu în ultimul rând, prin
consacrarea Cartei fundamentale a UE ca drept primar și prin posibilitatea oferită de UE de a adera la Convenția
Europeană a Drepturilor Omului.
Pornind de la prevederile înscrise în Proiectul de tratat instituind o Constituție pentru Europa, Tratatul de
la Lisabona conține prevederi distincte privind valorile UE, valori care au un rol determinant în modul în care UE
duce la îndeplinire obiectivele comune statelor membre.
București
2018
Art. 2 din TUE enumeră valorile pe care se întemeiază Uniunea, respectiv „respectarea demnității umane,
libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor
persoanelor care aparțin minorităților”.
Art. 49 din același Tratat face referire în mod direct la obligativitatea respectării acestor valori de către statul
european care intenționează să devină stat membru UE. De altfel, se poate observa că valori precum respectarea
statului de drept, a democrației și a drepturilor omului reprezintă elemente fundamentale ale criteriului politic, care
trebuie îndeplinit în procesul de aderare la UE (a se vedea criteriile de la Copenhaga – 1993).
Potrivit Tratatului, aceste valori „sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism,
nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați”. Cu alte cuvinte, statele membre au
obligația respectării valorilor Uniunii și de a contribui la promovarea acestora, alături de principiile specifice
unei societăți care respectă prevederile din Tratate și din actele adoptate la nivelul UE. În sens contrar, se
declanșează aplicarea art. 7 din TUE, care prevede 2 categorii de măsuri ce pot fi luate împotriva statelor care
nesocotesc aceste valori, respectiv:
1. în cazul unui risc clar de încălcare gravă a valorilor, Consiliul audiază statul membru în cauză și îi poate
adresa recomandări;
2. în cazul în care se constată existența unei încălcări grave și persistente a valorilor, Consiliul poate să decidă
să suspende anumite drepturi care revin statului membru în cauză, inclusiv dreptul de vot în Consiliu.
Valorile UE reprezintă, de asemenea, unul dintre obiectivele generale ale UE potrivit art. 3 din TUE, care
prevede că UE „urmărește să promoveze pacea, valorile sale și bunăstarea popoarelor sale”. Art. 3 enumeră,
așadar, obiectivele UE, care, în funcție de diferite criterii, pot fi catalogate ca obiective specifice și obiective
generale sau obiective interne și obiective cu caracter extern.
Însă art. 1 din TUE face trimitere directă la faptul că statele membre i-au atribuit UE competențe „pentru
realizarea obiectivelor comune”. În plus, art. 13 din TUE menționează că UE dispune de un cadru instituțional care
vizează „urmărirea obiectivelor sale”, cu alte cuvinte, instituțiile UE au rolul de a îndeplini obiectivele UE.
În ceea ce privește obiectivele UE la nivel intern, art. 3 prevede următoarele:
1. crearea spațiului de libertate, securitate și justiție, care include, printre altele, libera circulație a persoanelor;
2. instituirea unei piețe interne în vederea asigurării dezvoltării durabile a Europei;
3. combaterea excluziunii sociale și a discriminărilor, promovându-se egalitatea între femei și bărbați,
solidaritatea între generații și protecția drepturilor copilului;
4. promovarea coeziunii economice, sociale și teritoriale;
5. respectarea bogăției, diversității culturale și lingvistice;
6. instituirea uniunii economice și monetare a cărei monedă este euro.
În plan extern, UE urmărește:
1. să contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei și la respectul reciproc între popoare;
2. să contribuie la comerțul liber și echitabil, eliminarea sărăciei și protecția drepturilor omului;
3. să respecte în mod strict și să contribuie la dezvoltarea dreptului internațional, inclusiv să contribuie la
respectarea principiilor Cartei ONU.
Potrivit Tratatului, UE urmărește îndeplinirea acestor obiective „în funcție de competențele care sunt
atribuite prin Tratate”.
19.04.2018
București
2018
CURS 7
IV. STRUCTURA INSTITUȚIONALĂ A UNIUNII EUROPENE
A. DELIMITĂRI CONCEPTUALE
Dreptul UE cunoaște o serie de noțiuni juridice care îi sunt proprii și care sunt definite în Tratatele UE, în
actele legislative sau în alte acte obligatorii adoptate de instituțiile Uniunii sau în jurisprudența CJUE.
În ceea ce privește analizarea structurii instituționale a UE, se impun anumite delimitări conceptuale, în
corelare cu DIP și dreptul comun al statelor membre. Astfel, trebuie avute în vedere următoarele:
 Consiliul (UE) și Consiliul European – 2 instituții ale Uniunii care au un mod de organizare și funcționare
propriu, specific fiecăreia dintre ele, dar și atribuții specifice; aceste instituții nu trebuie confundate dpdv al
denumirii, organizării și atribuțiilor cu Consiliul Europei – organizație internațională interguvernamentală
regională de cooperare înființată în 1949 pe continentul european.
 Banca Centrală Europeană – instituție a Uniunii, care nu trebuie confundată cu Banca Europeană de
Investiții – prevăzută în TFUE, cu atribuții specifice, fără a fi catalogată ca instituție a Uniunii; de asemenea,
trebuie operată distincția față de Banca Mondială – creată sub egida ONU.
 Curtea de Justiție a Uniunii Europene – instituție a Uniunii cu atribuții jurisdicționale, care nu trebuie
confundată cu cealaltă instituție a Uniunii, respectiv Curtea de Conturi – care nu are atribuții jurisdicționale,
ci numai atribuții de control financiar la nivelul UE; este evident că aceste 2 instituții ale Uniunii nu se
confundă cu alte 2 instanțe jurisdicționale și cu atribuții specifice, respectiv Curtea Internațională de
Justiție (ONU, Haga) și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Consiliul Europei, Strasbourg).
 O altă delimitare conceptuală trebuie operată în ceea ce privește cadrul funcțional al UE, respectiv trebuie
avute în vedere diferențele esențiale în ceea ce privește organizarea, funcționarea și atribuțiile între
instituțiile, organele, agențiile și oficiile Uniunii; de regulă, instituțiile Uniunii sunt înființate sau sunt
menționate în Tratatele UE, precum și 2 organe auxiliare, în timp ce agențiile și oficiile au luat ființă, în
general, prin acte legislative adoptate de instituțiile Uniunii. Astfel, art. 13 din TUE menționează pentru
prima dată într-un tratat o listă a instituțiilor Uniunii (7), dar și cele 2 organe auxiliare cu funcții consultative
(Comitetul Economic și Social, Comitetul Regiunilor).
Delimitări conceptuale pot fi avute în vedere, așadar, și în ceea ce privește organizarea și funcționarea
instituțiilor, dar și în ceea ce privește atribuțiile pe care fiecare le exercită; se poate observa că, deși, în principal, la
nivelul Uniunii sunt exercitate cele 3 mari funcții existente la nivel statal (funcția executivă, legislativă,
judecătorească), totuși, aceste instituții nu se suprapun schemei clasice concepute de Montesquieu (Comisia
Europeană – executivul, Consiliul și Parlamentul – legislativul, CJUE – funcția judecătorească).
Trebuie menționat că instituțiile Uniunii nu au personalitate juridică, însă există o singură instituție care
prezintă personalitate juridică – Banca Centrală Europeană. Banca Europeană de Investiții are, la rândul ei,
personalitate juridică, însă aceasta nu este menționată de art. 13 din TUE ca una dintre instituțiile Uniunii.
În anumite situații, unele agenții ale Uniunii au personalitate juridică în baza actului legislativ de înființare
adoptat de instituțiile Uniunii.
Diferențele între instituții în termeni de denumire, organizare și funcționare pot fi întâlnite și în privința
sediilor instituțiilor, care, în prezent, sunt reglementate la nivelul dreptului primar în Protocolul nr. 6, după cum
urmează:
București
2018
a) Parlamentul European
Strasbourg – sesiunile plenare lunare, inclusiv sesiunea bugetară
Bruxelles – sesiunile plenare suplimentare
Comisiile Parlamentului European – Bruxelles
Secretariatul Parlamentului – Luxemburg
b) Consiliul – Bruxelles; aprilie, iunie, octombrie – Luxemburg
c) Comisia – Bruxelles
d) CJUE – Luxemburg
e) Curtea de Conturi – Luxemburg
f) Banca Centrală Europeană – Frankfurt
(Banca Europeană de Investiții – Luxemburg).
Protocolul nr. 6 mai prevede sediile celor 2 organe auxiliare – Bruxelles și sediul EUROPOL – Haga.
După cum am menționat, structura instituțională a UE este una atipică, ce rezidă în însuși modul de creare
și organizare a UE, ca organizație internațională interguvernamentală regională de integrare. Având toate trăsăturile
unei organizații internaționale interguvernamentale, implicit și pe aceea de a dispune de organe proprii, UE prezintă
și anumite elemente care o fac specială în rândul celorlalte organizații internaționale interguvernamentale și care
sunt specifice unei structuri statale (funcția de președinte al Consiliului European, cetățenia europeană, moneda
unică etc.).
Specificitatea dreptului UE rezidă, la rândul ei, din modul de adoptare a deciziilor (acte legislative cu
caracter obligatoriu și acte atipice) de către instituțiile Uniunii, cu sprijinul organelor consultative și, acolo unde
este cazul, cu sprijinul altor oficii sau agenții.
Instituțiile Uniunii exercită atribuții legislative în baza metodei de integrare, adoptând acte având caracter
obligatoriu pentru statele membre și, în anumite condiții, având caracteristica de a se aplica în mod direct în ordinea
juridică a statelor membre.
Interpretarea și aplicarea unitară a actelor adoptate de instituțiile Uniunii este asigurată de CJUE, hotărârile
sale având caracter obligatoriu atât pentru instituțiile Uniunii, cât și pentru statele membre.
B. PRINCIPIILE CARE GUVERNEAZĂ ACTIVITATEA INSTITUȚIILOR UNIUNII EUROPENE
În privința principiilor care guvernează activitatea instituțiilor Uniunii, trebuie menționat că acestea au
caracter obligatoriu și că își iau baza legală în Tratatele Uniunii, dar și în jurisprudența Curții de la Luxemburg.
Aceste principii sunt următoarele:
1. PRINCIPIUL AUTONOMIEI DE VOINȚĂ – instituțiile Uniunii au posibilitatea de a-și elabora propriile
reguli sau regulamente de organizare și funcționare (statute), precum și de a-și selecta și numi propriii
funcționari (Oficiul European de Selecție a Personalului este oficiul prin intermediul căruia se realizează
selecția personalului instituțiilor europene conform condițiilor stabilite de fiecare instituție).
Aceste reguli interne de organizare și funcționare au caracter obligatoriu pentru instituțiile în cauză
și, în condițiile în care produc efecte juridice față de terți, pot face obiectul unei acțiuni juridice în anulare.
După cum am menționat, dintre toate instituțiile, numai BCE prezintă personalitate juridică.
București
2018
2. PRINCIPIUL ATRIBUIRII DE COMPETENȚE – menționat în art. 13 alin. (2) din TUE, potrivit căruia
fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin Tratate. Așadar, potrivit acestui
principiu, instituțiile exercită atribuții specifice, menționate în mod expres în Tratate, nefiind permisă
îndeplinirea atribuțiilor implicite sau deduse.
Ex.:
- art. 14 și 16 din TUE → Parlamentul și Consiliul exercită funcția legislativă și funcția bugetară;
- art. 19 din TUE → la nivelul Uniunii, CJUE asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea
tratatelor.
3. PRINCIPIUL ECHILIBRULUI INSTITUȚIONAL – cuprinde 2 componente:

- separația puterilor între instituții în funcție de atribuțiilor acestora;
- cooperarea loială între instituții.
Dacă prima componentă rezidă în modul de exercitare a competențelor fiecărei instituții, cea de-a
doua componentă are în vedere cooperarea loială între instituții așa cum este prevăzut în art. 13 alin. (2)
teza finală din TUE.
Trebuie menționat că principiul cooperării loiale este un principiu fundamental la nivelul UE, care
se analizează sub 2 aspecte:
o cooperarea loială între UE și statele membre [art. 4 alin. (3) din TUE];
o cooperarea loială între instituțiile Uniunii [art. 13 alin. (2) din TUE].
Instituțiile Uniunii cooperează și își exercită propriile atribuții în vederea atingerii obiectivelor
Uniunii, precum și pentru susținerea intereselor Uniunii, ale cetățenilor și ale statelor membre.
Cooperarea loială la nivel instituțional poate fi evidențiată în cadrul derulării procedurii legislative
ordinare (art. 294 din TFUE), care are în vedere colaborarea în cadrul triunghiului instituțional Comisie –
Consiliu – Parlament European pentru adoptarea actelor legislative ale Uniunii; același tip de colaborare
poate fi întâlnit și în cadrul procedurii bugetare reglementate de art. 314 din TFUE.
Totodată, art. 295 din TFUE prevede că în procedura de adoptare a actelor la nivelul Uniunii,
Parlamentul European, Consiliul și Comisia se consultă reciproc și organizează de comun acord condițiile
cooperărilor; în acest scop, pot încheia acorduri interinstituționale obligatorii.
Cooperarea loială între instituții poate reprezenta și o reflectare a principiului reciprocității conduitei
avantajoase. Așadar, instituțiile colaborează sau cooperează în limitele atribuțiilor specifice stabilite prin
Tratate în vederea îndeplinirii obiectivelor Uniunii și cu respectarea valorilor acesteia.
În anumite cazuri și în condițiile stabilite de Tratate, conduita instituțiilor Uniunii poate face obiectul
unui litigiu în fața CJUE, fie pentru că au adoptat un act cu nerespectarea Tratatelor (acțiunea în anulare),
fie pentru că nu au acționat, deși aveau obligația de a o face potrivit Tratatului (acțiunea în carență/ acțiunea
în constatarea lipsei de acțiune a unei instituții, organ, oficiu sau agenții) – art. 263 și 265 din TFUE.
În concluzie, structura instituțională a Uniunii este una proprie, specifică, ce reflectă specificitatea UE ca
organizație internațională interguvernamentală.
26.04.2018
București
2018
CURS 8
V. INSTITUȚIILE UNIUNII EUROPENE
A. PARLAMENTUL EUROPEAN
Parlamentul European își are originea în instituțiile Adunărilor prevăzute în fiecare dintre cele 3 Tratate
institutive; în prezent, Parlamentul European reprezintă puterea legislativă la nivelul UE, alături de Consiliu.
Organizare și funcționare
În urma deciziei Consiliului Comunităților Europene din 1976, Parlamentul European va fi ales prin vot
universal, secret și direct de către cetățenii statelor membre; așadar, Parlamentul reprezintă interesele cetățenilor
Uniunii sau „ale popoarelor Uniunii”.
Structură
 Președintele
 Biroul
 Președinte
 14 vicepreședinți
 5 chestori
 Conferința președinților grupurilor politice
La nivelul PE s-au constituit o serie de grupuri politice, care nu urmează în mod strict denumirea, ideologia
sau forma partidelor naționale existente în Parlamentele naționale; potrivit art. 10 din TUE, partidele
politice la nivel european contribuie la formarea conștiinței politice europene.
 Conferința președinților comisiilor permanente
La nivelul PE funcționează 20 de comisii permanente, la care se pot adăuga comisii temporare sau comisii
temporare de anchetă.
 Delegațiile interparlamentare – cu rol în cooperarea interparlamentară externă
 Comisiile parlamentare mixte – cu rol în colaborarea cu statele asociate sau cu statele candidate.
Durata mandatului membrilor PE este de 5 ani. Numărul acestora nu poate depăși 750 + Președinte și este
stabilit pentru fiecare stat în parte (România dispune de un număr de 32 de locuri).
În ceea ce privește funcționarea PE, art. 229 din TFUE precizează că acesta se întrunește în sesiune anuală
(se întrunește de drept în a doua zi de marți a lunii martie). PE se poate întruni și în sesiuni extraordinare.
Atribuții
Potrivit art. 14 din TUE, PE exercită împreună cu Consiliul funcțiile legislativă și bugetară.
În prezent, procedura legislativă este reglementată de art. 289 din TFUE, care prevede următoarele:
București
2018
a) Procedura legislativă ordinară – presupune adoptarea în comun de către PE și Consiliu a unui regulament,
a unei directive sau a unei decizii la propunerea Comisiei. Această procedură este reglementată în art. 294
din TFUE și a înlocuit procedura legislativă a codeciziei, în prezent PE aflându-se pe picior de egalitate cu
Consiliul în ceea ce privește adoptarea actelor legislative.
b) Procedura legislativă specială – constă în adoptarea unui regulament, a unei directive sau a unei decizii la
inițiativa Comisiei de către PE, cu participarea Consiliului sau de către Consiliu, cu participarea PE. Cazurile
de utilizare a acestei proceduri sunt strict prevăzute în Tratate.
În ceea ce privește procedura bugetară, aceasta este reglementată de art. 314 din TFUE și presupune faptul
că PE și Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, adoptă bugetul anual al Uniunii
conform unor dispoziții speciale.
De menționat că TUE prevede încă din art. 13 că PE, Consiliul și Comisia sunt asistate de un Comitet
Economic și Social și de Comitetul Regiunilor, care exercită funcții consultative.
Numărul membrilor CES nu poate depăși 350 și este format din reprezentanți ai organizațiilor patronale,
salariale și alți reprezentanți ai societății civile, în special din domeniile socio-economic, civic, profesional și
cultural.
Numărul membrilor CR nu poate depăși 350 și cuprinde reprezentanți ai colectivităților regionale și locale,
care sunt fie titulari ai unui mandat electoral în cadrul unei autorități regionale sau locale, fie răspund dpdv politic
în fața unei adunări alese.
Atât membrii CES, cât și cei ai CR sunt numiți pentru un mandat de 5 ani; Consiliul adoptă lista membrilor.
O altă funcție importantă exercitată de PE este cea de control politic asupra altor instituții, în special asupra
Comisiei. În acest ultim caz, trebuie menționat că:
 PE aprobă Comisia, ca organ colegial, înainte de numirea sa de către Consiliul European;

 PE poate adopta împotriva Comisiei, ca organ colegial, o moțiune de cenzură, adoptarea acesteia
determinând obligativitatea demisionării în mod colectiv a membrilor Comisiei [art. 7 alin. (8) din TUE și
art. 234 din TFUE];
 Comisia răspunde oral sau în scris la întrebările PE sau ale membrilor acestuia;
 Comisia prezintă anual un raport PE;
 PE poate cere Comisiei să prezinte orice propunere corespunzătoare pentru elaborarea unui act al Uniunii;
 PE adoptă, la recomandarea Consiliului, descărcarea Comisiei de execuția bugetară.
Potrivit art. 230 din TFUE, Consiliul European și Consiliul sunt audiate de PE conform normelor lor interne.
În plus, Președintele Consiliului European prezintă PE un raport după fiecare reuniune a Consiliului European.
De asemenea, Președintele BCE și ceilalți membri ai Comitetului Executiv al acestei instituții pot să fie
audiați de comisiile de specialitate din cadrul PE.
O altă atribuție importantă a PE este cea de asigurare a respectării și promovării drepturilor cetățenilor
UE. În acest sens, PE:
 primește petiții din partea cetățenilor Uniunii „privind un subiect care ține de domeniile de activitate ale
Uniunii” și care îi privește „în mod direct”;
București
2018
 alege ombudsman-ul european, care „este împuternicit să primească plângeri din partea oricărui cetățean al
Uniunii (...) care privesc cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituțiilor, organelor, oficiilor
sau agențiilor Uniunii, cu excepția CJUE, în exercitarea funcțiilor acestora” (art. 228 din TFUE).
În materie externă, PE are atribuții de a se pronunța prin aprobare asupra încheierii de către Consiliu a
anumitor acorduri internaționale, potrivit art. 218 alin. (3) din TFUE, sau prin consultare în celelalte cazuri.
În materie de politică externă, rolul PE nu este atât de evident, întrucât în această materie se precizează că
nu se pot adopta acte legislative, iar Consiliul și Consiliul European, alături de Înaltul Reprezentant al UE pentru
Afaceri Externe și Politică de Securitate joacă rolul central.
PE exercită, așadar, un rol important în procedura legislativă, contribuind la sporirea caracterului democratic
al UE; de altfel, art. 10 din TUE prevede că funcționare UE se întemeiază pe principiul democrației reprezentative.
În mod firesc, PE mai exercită și alte atribuții specifice conform prevederilor din Tratate, în limitele competențelor
sale și ale Uniunii.
Membrii PE se bucură, așadar, în exercitarea atribuțiilor lor de privilegii și unități conferite de Protocolul
nr. 7. În plus, Cartea Drepturilor Fundamentale a UE conține în Titlul V dreptul de a alege și de a fi ales în PE,
precum și alte dispoziții specifice referitoare la dreptul la petiționare și la competențele ombudsman-ului european.
B. CONSILIUL EUROPEAN
Instituția Consiliului European a apărut pe cale neconvențională, consolidând dimensiunea politică la nivelul
Uniunii.
N.B.: A nu se confunda cu Consiliul Europei și Consiliul.
Potrivit art. 15 din TUE, Consiliul European este compus din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre,
precum și din Președintele său și Președintele Comisiei.
Înaltul Reprezentant participă la lucrările Consiliului European.
Consiliul European se întrunește de 2 ori pe semestru, la convocarea Președintelui său, care, la rândul lui,
poate convoca o reuniune extraordinară.
Consiliul European se pronunță prin consens, cu excepția cazurilor în care Tratatele prevăd altfel.
București
2018
Președintele Consiliului European, funcție introdusă prin Tratatul de la Lisabona, este ales pentru un mandat
de 2 ani și jumătate, care poate fi reînnoit.
Atribuții
Potrivit aceluiași art. 15 din TUE, „Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării
acesteia și îi definește orientările și prioritățile politice generale”.
Consiliul European nu exercită funcții legislative.
Alte atribuții ale Consiliului European sunt precizate în Tratat, precum:
 stabilește cele 10 formațiuni ale Consiliului;

 poate modifica componența Comisiei;
 numește Comisia Europeană, ca organ colegial, după aprobarea PE;
 numește Înaltul Reprezentant (poate pune capăt mandatului acestuia);
 exercită competențe specifice în materie de politică externă și de securitate comună, astfel „Consiliul
European identifică interesele strategice ale Uniunii, stabilește obiectivele Uniunii și definește orientările
generale ale politicii externe și de securitate comună, inclusiv în ceea ce privește chestiunile având implicații
în materie de apărare”;
 în relație cu BCE, numește președintele, vicepreședintele și ceilalți 4 membri ai Comitetului Executiv;
 poate invita Președintele PE pentru a fi audiat;
 constată, potrivit art. 7 din TUE, existența unei încălcări grave și persistente a valorilor Uniunii de către un
stat membru.
În cele mai multe cazuri, în exercitarea acestor atribuții, Consiliul European recurge la vot (unanimitate,
majoritate simplă sau majoritate calificată).
În limitele competențelor generale ale Consiliului European, Președintele acestuia exercită, la rândul său,
atribuții specifice:
 prezidează și impulsionează lucrările Consiliului European;
 asigură pregătirea lucrărilor Consiliului European în cooperare cu Președintele Comisiei și în baza lucrărilor
Consiliului Afaceri Generale din cadrul Consiliului;
 acționează pentru facilitarea coeziunii și a consensului în cadrul Consiliului European;
 prezintă PE un raport după fiecare reuniune a Consiliului European;
 asigură reprezentarea externă a Uniunii, fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant.
În exercitarea funcțiilor sale, Președintele Consiliului European nu poate exercita un mandat național.
În caz de împiedicare sau de culpă gravă, Consiliul European poate pune capăt mandatului Președintelui
său cu majoritate calificată, ca și în cazul numirii sale.
București
2018
Tratatul de la Lisabona a introdus, așadar, câteva modificări importante în ceea ce privește Consiliul
European, consolidând cooperarea politică la nivelul Uniunii și sporind, conform anumitor opinii doctrinare,
caracteristicile federaliste ale Uniunii. Astfel:
 Consiliul European figurează pentru prima dată expresis verbis ca instituție a UE;
 este instituită pentru prima dată funcția de Președinte al Consiliului European, cu un mandat și atribuții clar
precizate;
 crește numărul reuniunilor obligatorii ale Consiliului European, precum și al cazurilor în care această
instituție se pronunță prin vot, ceea ce îi consolidează rolul în rândul instituțiilor fundamentale ale UE;
 precizarea în mod clar a atribuțiilor în materia politicii externe și de apărare comună subliniază rolul
Consiliului European în definirea și punerea în aplicare a acestei politici, care a dobândit o nouă dimensiune
prin Tratatul de la Lisabona.
În concluzie, Consiliul European devine o instituție importantă în consolidarea dimensiunii politice în plan
intern al Uniunii, dar și a dimensiunii sale externe ca actor pe scena internațională.
03.05.2018
CURS 9
C. CONSILIUL
Consiliul este una dintre instituțiile UE care a apărut pe cale convențională în 1965 prin Tratatul de fuziune
de la Bruxelles, având loc unificarea instituțiilor cu rol legislativ din cadrul celor 3 Comunități Europene.
După cum rezultă din modul de organizare și funcționare, dar și din atribuții, Consiliul reprezintă interesele
statelor membre la nivelul UE.
Potrivit art. 16 din TUE, „Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui
stat membru”.
Consiliul este format din 10 formațiuni stabilite de Consiliul European. Dintre acestea, 2 sunt menționate
în mod expres în tratate, respectiv Consiliul Afaceri Generale și Consiliul Afaceri Externe (formațiune = consiliu).
Lucrările Consiliului, în speță, ale fiecărei formațiuni ale Consiliului, sunt conduse de reprezentanții statelor
membre conform unui sistem de rotație la 6 luni, în cadrul așa-numitei președinții a Consiliului (președinția UE).
În activitatea sa, Consiliul este sprijinit de Comitetul Reprezentanților Permanenți ai statelor membre
(COREPER) și de un Secretariat General.
În ceea ce privește funcționarea Consiliului, acesta se întrunește în ședință publică atunci când deliberează
și votează un proiect de act legislativ.
Ca regulă, Consiliul hotărăște cu majoritate calificată, cu excepția cazurilor în care Tratatele dispun altfel.
București
2018
Potrivit Tratatelor, fiecare stat membru dispune de un anumit număr de voturi în Consiliu (România = 14
voturi). În prezent, majoritatea calificată se definește ca fiind egală cu cel puțin 55% din membrii Consiliului,
cuprinzând cel puțin 15 dintre aceștia și reprezentând state membre care întrunesc cel puțin 65% din populația UE.
Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puțin 4 membri ai Consiliului.
Referitor la formațiunile Consiliului, am menționat că tratatele prevăd 2 dintre acestea: Consiliul Afaceri
Generale – care asigură coerența lucrărilor diferitelor formațiuni ale Consiliului; Consiliul Afaceri Externe – care
elaborează acțiunea externă a UE și care este condus de Înaltul Reprezentant.
Atribuții
După cum se menționează în art. 16 din TUE, Consiliul exercită împreună cu PE funcția legislativă (art.
289 din TFUE) și funcția bugetară (art. 314 din TFUE).
De asemenea, Consiliul exercită funcții de definire a politicilor și de coordonare.
Alte atribuții ale Consiliului:

 poate solicita Comisiei să efectueze toate studiile pentru realizarea obiectivelor comune și să-i prezinte orice
propuneri corespunzătoare;
 adoptă statutul Comitetelor prevăzute de Tratate; în același sens, adoptă lista membrilor Comitetului
Economic și Social și ai Comitetului Regiunilor, în baza propunerilor statelor membre;
 stabilește împreună cu Președintele ales al Comisiei lista celorlalți membri ai Comisiei, în baza propunerilor
statelor membre;
 adoptă lista membrilor Curții de Conturi, conform celor transmise de fiecare stat membru;
 stabilește salariile, indemnizațiile și pensiile Președintelui Consiliului European, Președintelui Comisiei,
Înaltului Reprezentant, ale membrilor Comisiei, ale Președinților membrilor și grefierilor CJUE și ale
Secretarului General al Consiliului; stabilește toate indemnizațiile care țin loc de remunerație;
 în planul acțiunii externe, se manifestă în cadrul a 2 coordonate foarte importante:
a) elaborează politica externă și de securitate comună a UE și adoptă deciziile necesare pentru definirea
și punerea acesteia în aplicare, în baza orientărilor generale și a liniilor strategice stabilite de către
Consiliul European
b) aprobă mandatul de negociere a acordurilor internaționale de către Comisie sau de către Înaltul
Reprezentant în domeniile lor de acțiune
 este instituția care încheie acordurile internaționale în numele UE;
 poate exercita și alte atribuții în diferite domenii (politic) la nivelul UE, de exemplu:
a) poate încredința BCE misiuni specifice privind politicile în domeniul supravegherii prudențiale a
instituțiilor de credit și al altor instituții financiare, cu excepția celor de asigurări
b) adoptă măsuri, în special orientări generale, în domeniul coordonării politicilor economice în cadrul
UE.
D. COMISIA EUROPEANĂ
București
2018
Comisia Europeană este una dintre instituțiile UE înființate pe cale convențională, cu rol de a reprezenta
interesele UE.
Art. 17 din TUE prezintă modul de numire a Comisiei Europene și etapele specifice, după cum urmează:
 în urma alegerilor pentru PE, Consiliul European propune acestuia un candidat la funcția de Președinte al
Comisiei; acest candidat este ales de PE cu majoritatea membrilor care îl compun;
 Președintele astfel ales și Consiliul stabilesc lista celorlalți membri ai Comisiei, în baza propunerilor
transmise de statele membre;
 Președintele, Înaltul Reprezentant și ceilalți membri ai Comisiei sunt supuși, în calitate de organ colegial,
unui vot de aprobare al PE;
 în baza acestei aprobări, Comisia este numită de Consiliul European.
Membrii Comisiei sunt aleși dintre resortisanții statelor membre, astfel încât aceasta să fie formată din câte
un reprezentant pentru fiecare stat membru [a se vedea art. 17 alin. (5) din TUE].
Mandatul Comisiei este de 5 ani. Acesta poate înceta în următoarele cazuri:

 demisie voluntară;
 demisie la cererea Președintelui Comisiei;
 adoptarea unei moțiuni de cenzură de către PE; Comisia demisionează în bloc, în baza principiului
colegialității;
 demitere sau destituire de către CJUE, conform art. 245 și 247 din TFUE;
 ajungerea la termen a mandatului;
 prin deces.
Atribuții
Comisia este „gardianul tratatelor”, astfel:
 asigură aplicarea tratatelor și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora;
 supraveghează aplicarea dreptului UE, sub controlul CJUE (art. 258, 260 din TFUE);
 promovează interesul general al UE;
 execută bugetul UE (primește descărcare de gestiune de la PE) și gestionează tratatele;
 exercită funcții de coordonare, de executare și de administrare în conformitate cu condițiile stabilite de
tratate;
 adoptă inițiativele de programare anuală și multianuală în scopul încheierii unor acorduri interinstituționale;
 actele legislative ale UE pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu excepția cazului în care Tratatele
prevăd altfel.
București
2018
Tratatul de la Lisabona consolidează atribuțiile Comisiei în ceea ce privește inițierea și adoptarea de acte
juridice la nivelul UE, în sensul în care Comisia poate adopta acte delegate fără caracter legislativ (art. 290 din
TFUE) și acte de punere în aplicare a actelor obligatorii (art. 291 din TFUE).
În materie de acțiune externă, Comisia exercită următoarele atribuții:
 asigură reprezentarea externă a UE, cu excepția politicii externe și de securitate comună, Înaltul
Reprezentant fiind unul dintre vicepreședinții Comisiei;
 inițiază încheierea de acorduri internaționale de către UE, propune linii directoare în acest sens spre aprobare
Consiliului și este negociator la nivelul UE alături de Înaltul Reprezentant, care negociază numai în
domeniul PESC.
Atribuțiile Președintelui Comisiei:

 definește orientările în cadrul cărora Comisia își exercită misiunea;
 decide organizarea internă a Comisiei, pentru a asigura coerența, eficacitatea și colegialitatea acțiunilor
acesteia;
 numește vicepreședinții dintre membrii Comisiei, cu excepția Înaltului Reprezentant.
E. BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
Banca Centrală Europeană a apărut în urma Tratatului de la Maastricht în vederea realizării uniunii
economice și monetare.
BCE și Băncile Centrale naționale constituie Sistemul European al Băncilor Centrale, iar împreună cu
Băncile Centrale naționale ale statelor membre care au adoptat moneda unică formează EUROSISTEMUL.
BCE este singura instituție a UE cu personalitate juridică.
Structură
 Consiliul Guvernatorilor BCE = membrii Comitetului Executiv al BCE + guvernatorii Băncilor Centrale
naționale din zona Euro
 Comitetul Executiv = Președinte + vicepreședinte + alți 4 membri numiți de Consiliul European, la
recomandarea Consiliului și după consultarea PE și a Consiliului Guvernatorilor; mandatul acestora este de
8 ani și nu poate fi reînnoit; doar resortisanții statelor membre pot fi membri ai Comitetului executiv
 Consiliul General = guvernatorii Băncilor Centrale naționale ale statelor membre.
București
2018
Președintele Consiliului și un membru al Comisiei pot să participe fără drept de vot la reuniunile Consiliului
Guvernatorilor BCE.
La rândul său, Președintele BCE este invitat să participe la reuniunile Consiliului în cazul în care se
deliberează în domeniul Sistemului European al Băncilor Centrale.
BCE diferă, prin modul de organizare și funcționare, dar și prin atribuții, de Banca Europeană de Investiții,
care are ca membri statele membre ale UE; și aceasta are personalitate juridică, iar statutul său face obiectul unui
protocol anexat tratatelor, și exercită atribuții specifice, conform art. 309 din TFUE.
10.05.2018
CURS 10
Atribuții
Trebuie operată încă de la început distincția între Sistemul European al Băncilor Centrale, care cuprinde
BCE și Băncile Centrale naționale ale statelor membre, și EUROSISTEMUL, care cuprinde BCE și Băncile
Centrale naționale din zona Euro.
 Potrivit art. 128 din TFUE, BCE este singura abilitată să autorizeze emisiunea de bancnote Euro în UE;
BCE și Băncile Centrale naționale pot emite astfel de bancnote;
 aprobă volumul emisiunii de monedă metalică Euro de către statele membre;
 poate îndeplini misiuni specifice, încredințate de Consiliu prin procedură legislativă specială, privind
politicile în domeniul supravegherii prudențiale a instituțiilor de credit și a altor instituții, cu excepția celor
de asigurări;
 are obligația de a prezenta anual PE, Consiliului, Comisiei și Consiliului European un raport privind
activitatea Sistemului European al Băncilor Centrale și politica monetară;
 este consultată asupra oricărui proiect de act al UE și asupra oricărui proiect de reglementare la nivel național
și poate emite avize.
Având personalitate juridică, BCE este independentă în exercitarea competențelor și în administrarea
finanțelor sale.
F. CURTEA DE CONTURI
Curtea de Conturi a fost înființată în 1975 și este formată din câte un resortisant din fiecare stat membru,
lista acestora fiind stabilită de Consiliu, în baza propunerilor transmise de statele membre. Mandatul acestora este
de 6 ani.
București
2018
Membrii Curții de Conturi își aleg un Președinte, pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit.
Membrii Curții de Conturi pot fi destituiți din funcțiile lor sau pot fi decăzuți din dreptul la pensie sau la
alte avantaje echivalente numai în cazul în care CJUE constată, la cererea Curții de Conturi, că au încetat să
corespundă condițiilor cerute sau să îndeplinească obligațiile care decurg din funcția lor.
În ceea ce privește funcționarea Curții de Conturi, aceasta este organizată în camere, în funcție de diferitele
atribuții exercitate la nivelul UE.
Atribuții
 potrivit art. 287 din TFUE, Curtea de Conturi verifică totalitatea conturilor de venituri și cheltuieli ale UE;
 prezintă PE și Consiliului o declarație de asigurare referitoare la veridicitatea conturilor, precum și la
legalitatea operațiunilor și înregistrarea acestora în conturi;
 examinează legalitatea și corectitudinea veniturilor și cheltuielilor și asigură buna gestiune financiară;
 întocmește un raport anual, după încheierea fiecărui exercițiu financiar, care se transmite celorlalte instituții
ale UE;
 sprijină PE și Consiliul în exercitarea funcției lor de control al execuției bugetare.
G. CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE
Își are originea în Curtea de Justiție a Comunităților Europene, care a rezultat din unificarea în 1957 a celor
3 Curți de Justiție existente la nivelul fiecăreia dintre cele 3 Comunități.
În prezent, potrivit art. 19 din TUE, CJUE cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și Tribunalele specializate
și are rolul de a asigura respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor.
CJUE este compusă din câte un judecător pentru fiecare stat membru și 11 avocați generali.
Judecătorii și avocații generali ai Curții sunt aleși dintre personalitățile care oferă toate garanțiile de
independență și care întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea în țările de origine a celor mai înalte funcții
jurisdicționale sau care sunt jurisconsulți ale căror competențe sunt recunoscute.
Aceștia sunt numiți de comun acord de guvernele statelor membre pentru un mandat de 6 ani și după
consultarea unui Comitet special, introdus prin Tratatul de la Lisabona (art. 255 din TFUE).
Judecătorii desemnează dintre aceștia un președinte, pentru o perioadă de 3 ani.
CJUE își numește propriul grefier și îi stabilește statutul.
București
2018
Tribunalul este format din cel puțin un judecător pentru fiecare stat membru, în prezent având un număr
de 46 de judecători, iar avocații generali sunt numiți, de la caz la caz, din rândul judecătorilor.
Membrii Tribunalului sunt aleși dintre persoane care oferă depline garanții de independență și care au
capacitatea cerută pentru exercitarea unor înalte funcții jurisdicționale.
Ca și judecătorii de la CJUE, judecătorii de la Tribunal sunt numiți pe o perioadă de 6 ani, de comun acord
de către guvernele statelor membre, după consultarea aceluiași Comitet instituit în mod special în același scop.
La rândul lui, și Tribunalul își numește propriul grefier, căruia îi stabilește statului.
Funcționarea CJUE și a Tribunalului

Protocolul nr. 3 stabilește Statutul CJUE, regulamentul de procedură fiind publicat în mod distinct în
Jurnalul Oficial al UE.
De asemenea, prevede că aceasta înființează în cadrul ei camere formate din 3 și din 5 judecători; în cadrul
acestei instanțe poate funcționa Marea Cameră, formată din 15 judecători, prezidată de Președintele Curții. Curtea
se întrunește în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei instituții a UE parte în proces.
Curtea se poate întruni și în ședință plenară în următoarele situații:
 în cazul destituirii ombudsman-ului european;
 în cazul destituirii unui membru al Comisiei Europene, în situațiile prevăzute la art. 245 și 247 din TFUE;
 în cazul destituirii unui membru al Curții de Conturi;
 când cauza cu care este sesizată are o importanță excepțională.
Tribunalul se întrunește în camere compuse din 3 sau 5 judecători; în anumite cazuri, potrivit
regulamentului de procedură, Tribunalul se poate întruni în ședință plenară, în ședință cu judecător unic sau în
Marea Cameră.
Competența CJUE poate fi sintetizată ratione materiae și ratione personae, potrivit art. 200 din TFUE:
 CJUE hotărăște cu privire la acțiunile introduse de un stat membru, de o instituție ori de persoane fizice sau
juridice;
 CJUE hotărăște cu titlu preliminar la solicitarea instanțelor judecătorești naționale cu privire la interpretarea
dreptului UE sau la validitatea actelor adoptate de instituții;
 Curtea hotărăște în celelalte cazuri prevăzute în Tratat.
ORGANELE AUXILIARE
Poptrivit art. 13 din TUE, PE, Consiliul și Comisia sunt asistate de un Comitet Economic și Social și de un
Comitet al Regiunilor, care exercită funcții consultative.
București
2018
Comitetul Economic și Social este format din reprezentanți ai organizațiilor patronale, salariale și alți
reprezentanți ai societății civile, numărul acestora neputând depăși 350 și lista lor fiind adoptată de Consiliu, la
propunerea statelor membre.
Comitetul Regiunilor este format din reprezentanți ai colectivităților regionale și locale, care dețin un
mandat electoral sau care răspund politic în fața unei adunări alese, numărul acestora neputând depăși 350 și lista
lor fiind adoptată de Consiliu, la propunerea statelor membre.
În cadrul ambelor Comitete, mandatul este de 5 ani. România are un număr de 15 membri în fiecare dintre
cele 2 Comitete.
AGENȚIILE
Agențiile Uniunii formează un element al structurii funcționale a UE, înființate de instituțiile acesteia și care
au personalitate juridică.
La nivelul UE, există următoarele tipuri de agenții:
1. agențiile descentralizate – pun în aplicare politicile UE, sprijinind cooperarea între UE și statele membre;
ele sunt create pentru o durată nedeterminată;
2. agențiile executive – sunt create pentru o durată limitată de către Comisia Europeană, având rolul de a
îndeplini anumite sarcini specifice privind implementarea programelor UE;
3. agențiile din domeniul politicii externe și de apărare comună – îndeplinesc sarcini precise în domeniul
politicii externe și de securitate comună, de natură tehnică, științifică sau administrativă; TUE menționează
în mod clar Agenția Europeană de Apărare;
4. agențiile și organele EURATOM – sunt create cu scopul de a contribui la realizarea obiectivelor CEEA.
OFICIILE
Oficiile au fost create în diferite domenii, de exemplu, în ceea ce privește drepturile de proprietate
intelectuală, azilul, la care se adaugă Oficiul European de Luptă Antifraudă, Oficiul European de Selecție a
Personalului.
EUROPOL este încadrat ca oficiu al UE, fiind menționat în mod clar în TFUE, cu atribuții specifice în ceea
ce privește cooperarea polițienească.
ALTE TIPURI DE ORGANISME

București
2018
Au fost create o serie de organisme sau mecanisme, prin acte legislative care au rolul de a sprijini activitatea
instituțiilor și de a spori apropierea acestora de autoritățile statelor membre sau de cetățenii acestora. Acestea au
fost create în diferite domenii, precum piața internă, cercetare, sănătate etc. Astfel, în domeniul pieței interne, în
ceea ce privește punerea în aplicare a liberei circulații a persoanelor, pot fi menționate următoarele mecanisme
(structuri), care funcționează fie la nivelul UE, fie la nivelul statelor membre, dar în baza unor norme adoptate la
nivelul UE: SOLVIT, YOUREUROPE, PCUe.
Agentul guvernamental are rolul de a reprezenta statele membre în fața CJUE.
17.05.2018
CURS 11
VI. ORDINEA JURIDICĂ LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE
A. IZVOARELE DE DREPT AL UNIUNII EUROPENE
Ordinea juridică la nivelul UE cuprinde totalitatea izvoarelor de drept al UE. Terminologia juridică folosită
în acest context este una specifică.
Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, ordinea juridică era definită ca ordine juridică
comunitară, pentru ca după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în condițiile în care UE se substituie
Comunității Europene, ordinea juridică comunitară să devină ordinea juridică unională sau europeană.
Așadar, Tratatul de la Lisabona înlocuiește din punct de vedere terminologic orice terminologie referitoare
la legislație comunitară, prevederi sau norme comunitare.
În strânsă legătură cu noțiunea de ordine juridică este folosită și noțiunea de acquis al UE, care desemnează
drepturile și obligațiile care leagă ansamblul statelor membre în cadrul Uniunii și/sau statele candidate și care se
află într-o evoluție constantă.
În ceea ce privește ierarhia izvoarelor de drept al UE, aceasta nu este precizată expresis verbis în Tratate sau
în alte acte de drept al UE, cu toate încercările de codificare anterioare, ea rezultând din interpretările oferite de-a
lungul timpului de Curtea de Justiție de la Luxemburg.
Această ierarhie plasează:
I. izvoarele primare – tratate;
II. principiile generale de drept – deși acestea au caracterul unor izvoare nescrise;
III. acordurile internaționale încheiate la nivelul UE;
IV. izvoarele secundare/ derivate – ocupă cel mai mare loc din punct de vedere cantitativ;
V. izvoarele complementare/ soft law.
Dreptul UE se bucură de anumite caracteristici, respectiv aplicabilitatea imediată, directă și prioritară, care
conferă specificitatea dreptului UE.
a. Izvoarele primare
București
2018
1. Izvoarele primare cuprind următoarele categorii de tratate:

1. tratatele institutive (TCECO, TCEE, TCEEA);
2. tratatele modificatoare;
3. tratatele de aderare;
4. Carta drepturilor fundamentale a UE.
Tratatele reprezintă izvorul fundamental la nivelul UE, deoarece acestea au creat prevederi noi în baza
voinței statelor de a crea și dezvolta construcția comunitară/ unională. De altfel, CJUE a subliniat în jurisprudența
sa că tratatele institutive au creat „o ordine juridică proprie” și că statele membre și instituțiile sunt obligate să
respecte dreptul UE, fiind supuse „controlului de constituționalitate”, respectiv „controlului de conformitate a
actelor lor cu carta constituțională de bază care este tratatul”.
În ceea ce privește forma și structura tratatelor, este evident că protocoalele și anexele aferente au caracter
obligatoriu, cu excepția declarațiilor, care deși sunt anexe la tratate, au valoare politică și nu juridică.
Referitor la caracteristicile tratatelor trebuie menționat că acestea nu se bucură de aplicabilitate imediată,
întrucât pătrund în ordinea juridică a statelor membre numai după ratificare, însă se bucură de aplicare prioritară
și de aplicare prioritară și efect direct numai în anumite condiții.
CJUE este cea care a stabilit caracteristicile tratatelor ca izvoare primare.
Revizuirea tratatelor la nivelul UE prezintă o anumită specificitate, care rezidă în însăși specificitatea UE
ca organizație internațională interguvernamentală. Astfel, potrivit art. 48 din TUE, tratatele pot fi modificate în
conformitate cu o procedură de revizuire ordinară sau o procedură de revizuire simplificată.
În privința procedurii de revizuire ordinare, inițiative aparține:
 oricărui stat membru;
 Parlamentului;
 Comisiei
și se poate prezenta Consiliului, care o transmite Consiliului European.
Elaborarea propunerii de revizuire revine unei Convenții formate din reprezentanți ai Parlamentelor
naționale, ai șefilor de stat sau de guvern, ai PE și ai Comisiei.
Carta drepturilor fundamentale a UE
- reprezintă un izvor primar de drept al UE în baza art. 6 din TUE. Carta drepturilor fundamentale
cuprinde un catalog al drepturilor fundamentale, consacrate în Tratate sau în jurisprudență sau consacrate
pentru prima dată prin acest instrument juridic obligatoriu;
- este obligatorie pentru instituțiile, organele, agențiile și oficiile UE, precum și pentru statele membre
numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul UE;
- nu aduce nicio modificare competențelor UE și, în cazul în care conține drepturi ce corespund unor
drepturi garantate prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acestea se interpretează numai în
lumina Convenției;
- este obligatorie la nivelul UE; CJUE îi asigură aplicarea în mod unitar la nivelul statelor membre și, de
asemenea, noua valoare juridică a Cartei nu împiedică aderarea UE la Convenția Europeană a Drepturilor
Omului.
2. Principiile generale de drept reprezintă izvoare nescrise și au rolul de a umple lacunele dreptului UE.
București
2018
Jurisprudența Curții le-a plasat pe locul al doilea în ierarhia izvoarelor de drept, având în vedere importanța
care le este acordată, îndeplinind, potrivit doctrinei, anumite funcții:
- constituie un sprijin în interpretare (funcția de ajutor);
- reprezintă un argument în vederea susținerii unei cereri în anulare (funcția de argument);
- reprezintă un motiv întemeiat pentru activarea răspunderii instituțiilor UE.
Principiile generale de drept la nivelul UE cuprind următoarele categorii:
1. Principiile DIP – sunt utilizate numai dacă sunt compatibile cu natura juridică și structura instituțională a
UE. De exemplu, aplicarea principiului potrivit căruia o încălcare substanțială a unui tratat multilateral de
către una dintre părți autorizează partea afectată de încălcare să suspende aplicarea respectivului tratat; or,
la nivelul UE, o asemenea situație nu este posibilă, întrucât încălcarea tratatelor determină sancționarea
statului în cauză.
Există însă principii de DIP care sunt compatibile cu dreptul UE. De exemplu, principiul efectului util,
principiul pacta sunt servanda, principiul cooperării loiale.
2. Principiile generale ale dreptului intern al statelor membre – sunt principii comune statelor membre
(principiul securității juridice, principiul dreptului la apărare, dreptul la un recurs sau la o cale de atac
împotriva unei decizii a unei autorități, principiul egalității în fața legii), unele dintre acestea având și o
consacrare legislativă.
În plus, art. 340 din TFUE precizează că, în materie de răspundere extracontractuală, UE este obligată să
repare, în conformitate cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre, prejudiciile
cauzate de instituțiile sale sau de agenții săi în exercițiul funcțiilor lor.
Doctrina a arătat că există o influență reciprocă între ordinea juridică a UE și ordinea juridică a statelor
membre, ajungându-se la un ius comune, care se dezvoltă și evoluează în mod constant.
3. Principiile proprii dreptului UE – își au sursa în însuși dreptul UE și sunt marcate de specificitatea acestuia:
principiul liberei circulații, principiul nediscriminării, principiul echilibrului instituțional, principiul
preferinței în domeniul politicii agricole.
4. Drepturile fundamentale – potrivit art. 6 din TUE, drepturile fundamentale, așa cum sunt garantate prin
Convenția Europeană a Drepturilor Omului și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor
membre, constituie principii generale ale dreptului UE.
Așadar, drepturile fundamentale au caracteristica unui izvor de drept primar, fiind incluse în Cartă, dar în
același timp ele și-au păstrat statutul de principii generale de drept, fiind interpretate în lumina dreptului
primar.
3. Acordurile internaționale încheiate de UE își găsesc în prezent consacrarea în Partea a V-a din TUE,
intitulată „Acțiunea externă a UE”, prevăzându-se o procedură specifică de negociere și încheiere a acestora la
nivelul UE.
Încheierea acordurilor internaționale de către UE trebuie analizată în strânsă legătură cu tipurile de
competență pe care aceasta o are în diferite domenii de acțiune.
Așadar, reglementarea competențelor dintre UE și statele membre pentru prima dată prin Tratatul de la
Lisabona a adus o clarificare și în ceea ce privește competența UE de a încheia diferite acorduri internaționale.
Anterior, jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg a fost cea care a stabilit competența UE/ a Comunității
Europene de a încheia acorduri internaționale în diferite domenii.
București
2018
24.05.2018
CURS 12
Procedura de încheierea a acordurilor internaționale

 Comisia Europeană sau Înaltul Reprezentant propune Consiliului recomandări în vederea încheierii de
acorduri internaționale cu state terțe sau organizații internaționale interguvernamentale;
 Consiliul adoptă o decizie de autorizare a începerii negocierilor și numește negociatorul – Comisia sau
Înaltul Reprezentant.
Așadar, la nivelul UE, acordurile sunt negociate de Comisie sau Înaltul Reprezentant în domeniile lor de
acțiune, Consiliul propunând constituirea, de la caz la caz, a unui Comitet special, care să sprijine cei 2 negociatori.
Anterior adoptării deciziei de încheiere a acordurilor, Consiliul poate consulta PE sau are nevoie de
aprobarea sa în următoarele cazuri:
 acorduri de asociere;
 acord de aderare a UE la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; acordul este prevăzut de Protocolul
nr. 8, în baza art. 6 din TUE;
 acord de instituire a unui cadru instituțional specific prin organizarea procedurilor de cooperare;
 acorduri care au implicații bugetare importante;
 acorduri în domeniile în care se aplică procedura legislativă ordinară sau specială, în cazul în care este
necesară aprobarea PE.
Art. 218 alin. (8) din TFUE prevede că în cazurile prevăzute de Tratat, Consiliul hotărăște cu majoritate
calificată, unanimitatea fiind strict prevăzută de Tratat.
De asemenea, anterior încheierii unui acord cu un stat membru, Consiliul, PE sau Comisia poate solicita
avizul CJUE cu privire la compatibilitatea acordului preconizat cu prevederile tratatelor. În cazul în care Curtea
constată că prevederile acordului nu sunt compatibile cu Tratatele UE, se impune fie modificarea Tratatelor, fie
modificarea proiectului de acord (a se vedea Avizul CJUE 2/13 prin care s-a statuat că prevederile acordului de
aderare la CEDO nu sunt compatibile cu prevederile Tratatelor).
Totodată, BCE este consultată în cazul în care se intenționează încheierea de acorduri formale privind un
sistem al cursului de schimb al monedei Euro în raport cu monedele statelor terțe.
Un alt aspect important privind încheierea acordurilor internaționale vizează competența Comunității
Europene de a încheia astfel de acorduri în diferite domenii de acțiune. Până la intrarea în vigoare a Tratatului de
la Lisabona, care a stabilit o serie de competențe și domenii de competență ale UE și ale statelor membre în art. 2-
6 din TFUE, i-a revenit CJUE sarcina de a interpreta prevederile Tratatelor pentru a identifica competența
Comunității Europene de a încheia acorduri internaționale în diferite domenii.
Astfel, în Hotărârea 22/70, așa-numita doctrină AETR, Curtea de la Luxemburg a stabilit competența
Comunității Europene de a încheia acorduri internaționale (competență externă) în domeniile în care deținea
competență internă; ulterior, în alte decizii, Curtea a statuat că această competență externă poate fi exercitată și în
situația în care nu s-a exercitat competența internă. Așadar, în baza teoriei competențelor externe implicite,
Comunitatea Europeană a dobândit competența de a încheia acorduri internaționale în diferite domenii de acțiune.
București
2018
b. Izvoarele secundare (derivate)

Tratatul de la Lisabona a inclus pentru prima dată izvoarele derivate în categoria „actele juridice ale UE”.
Art. 288 din TFUE cuprinde nomenclatura actelor adoptate la nivelul UE. Pentru exercitarea
competențelor UE, instituțiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări și avize.
Așadar, izvoarele secundare (derivate) cuprind: regulamentele + directivele + deciziile (cu caracter
obligatoriu), precum și avizele + recomandările (fără caracter obligatoriu).
De asemenea, în ceea ce privește terminologia, art. 289 din TFUE cataloghează ca acte legislative
regulamentele, directivele și deciziile adoptate conform procedurii legislative ordinare sau speciale, la inițiativa
Comisiei Europene.
Tratatul de la Lisabona a introdus, de asemenea, noțiunea de acte fără caracter legislativ, care cuprind
actele delegate, prevăzute de art. 290 din TFUE (în doctrină se consideră că și actele de punere în aplicare prevăzute
de art. 291 din TFUE sunt acte fără caracter legislativ).
1. Regulamentul este prevăzut de art. 288 din TFUE, având următoarele caracteristici:
 este un act juridic cu caracter obligatoriu; obligativitatea are în vedere toate elementele sale, respectiv atât
scopul de atins, cât și mijloacele urmărite, cu alte cuvinte, regulamentul este un act complet și este interzisă
aplicarea sa incompletă sau selectivă;
 are caracter general, în sensul în care se adresează întotdeauna tuturor statelor membre (este similar legii din
dreptul intern);
 se aplică direct în fiecare stat membru, adică nu necesită preluare printr-o normă internă și, implicit, are și
efect direct în sensul în care resortisanții statelor membre pot invoca în fața autorităților sau instanțelor
judecătorește din statele membre dispozițiile unui regulament, dacă acestea sunt clare, precise și
necondiționate; cu alte cuvinte, regulamentul nu se transpune în ordinea juridică a statelor membre, ci se
aplică în mod direct, fiind posibile în anumite situații norme naționale care vin să pună în aplicare anumite
dispoziții din regulament numai în sensul clarificării acestora, pentru a se bucura de efect deplin la nivel
național.
Decizia, a cărei definiție a fost modificată prin Tratatul de la Lisabona, se bucură de următoarele
caracteristici:
 este, ca și regulamentul, obligatorie în toate elementele sale, respectiv în ceea ce privește scopul și mijloacele
folosite pentru atingerea acestuia;
 are aplicare directă, ca și regulamentul, și efect direct; decizia nu se transpune în legislația statelor membre
și poate crea drepturi și obligații în mod direct pentru resortisanții statelor membre;
 are, în esență, caracter individual, deși modificarea introdusă prin Tratatul de la Lisabona „în cazul în care
se indică destinatarii...” ar induce caracterul general deciziei, excepția fiind caracterul individual (în cazul
în care se indică).
București
2018
Directiva este un act de drept derivat care are următoarele trăsături:
 are caracter individual, în sensul în care are destinatar precis – statele membre, nu și resortisanții; în practică,
directivele se adresează tuturor statelor membre;
 are caracter obligatoriu numai în ceea ce privește scopul de atins, mijloacele, formele de atingere a
obiectivului fiind lăsate la latitudinea statelor membre; rezultă că, spre deosebire de regulament, directiva
este un act juridic incomplet; practica instituțiilor europene este aceea de a adopta directive cât mai detaliate,
ceea ce ar diminua marja de manevră a statelor membre (se critică transformarea practică a unei directive
într-un regulament);
 se transpune în legislația statelor membre, este preluată printr-o normă de drept intern și, în consecință,
dispozițiile sale nu se bucură de efect direct sau aplicare directă; totuși, în cazul în care directiva nu este
transpusă de statul membru în termenul de transpunere prevăzut de textul său sau este transpusă în mod
incorect/ incomplet, directiva se poate aplica în mod direct și poate căpăta efect direct, putând fi invocată de
resortisanți în raport cu autoritățile statului respectiv.
2. Recomandările și avizele nu sunt obligatorii, potrivit art. 288 din TFUE, însă, în virtutea principiului
cooperării loiale, statele membre trebuie să respecte și aceste tipuri de acte juridice.
Tratatul de la Lisabona a introdus 2 noi categorii de acte juridice în art. 290 și 291 din TFUE, respectiv:
 actele delegate – sunt adoptate de Comisia Europeană în baza unei delegări, printr-un act legislativ, nu au
caracter legislativ și nu pot modifica decât elemente neesențiale ale unui act legislativ; Tratatul prevede
limitele delegării acordate Comisiei;
 actele de punere în aplicare adoptate de Comisia Europeană sau, în anumite situații, de Consiliu, în scopul
aplicării unitare de către statele membre a actelor obligatorii adoptate la nivelul UE; statele membre sunt
implicate în procedura de control al exercitării competențelor de executare de către Comisie.
În concluzie, în doctrină se arată că actele delegate reprezintă acte de bază, în timp ce actele de punere în
aplicare reprezintă acte de execuție sau drept terțiar.
c. Izvoarele complementare
Dreptul complementar sau actele de soft law sunt, în principiu, acte fără forță obligatorie. Așadar, dreptul
complementar cuprinde „reguli de conduită prevăzute în instrumente cărora nu li se atribuie forță juridică obligatorie
ca atare, dar care pot avea totuși efecte juridice (indirecte) și care au ca scop producerea sau care pot produce efecte
practice”.
Totodată, în doctrină, se face diferența între actele atipice – care împrumută numele de la cele existente în
Tratate, fără să păstreze și caracteristicile acestora și actele nenumite – care nu se încadrează în nicio categorie
prevăzută de Tratate.
De asemenea, doctrina a fost cea care a clasificat aceste acte de drept complementar în diferite categorii:
 instrumente preparatorii (cărți verzi, cărți albe, programe de acțiune);

 instrumente informative (comunicări informative, comunicări interinstituționale);
 instrumente interpretative (reguli administrative, ghiduri, coduri).
București
2018
Curtea de Justiție de la Luxemburg a arătat că, în anumite situații, aceste acte pot fi supuse controlului
jurisdicțional și pot produce efecte juridice.
Totodată, doctrina consideră că recomandările și avizele din art. 288 pot fi catalogate ca acte de drept
complementar, în aceeași categorie fiind incluse și convențiile încheiate între statele membre.
d. Izvoarele nescrise
Jurisprudența CJUE reprezintă un izvor de drept obligatoriu la nivelul UE, având o influență considerabilă
asupra dezvoltării dreptului UE și bucurându-se în cea mai mare parte de efect erga omnes.
Rolurile pe care le îndeplinește CJUE sunt în număr de 4: tribunal internațional; tribunal administrativ;
tribunal constituțional; curte de casație.
31.05.2018
CURS 13
B. CARACTERISTICILE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE
a. Aplicabilitatea imediată reprezintă aptitudinea normei de DUE de a se integra în mod automat în ordinea
juridică a statelor membre, fără a avea nevoie de ratificare.
Excepție fac izvoarele primare, care au nevoie de ratificare.
b. Aplicabilitate directă este caracteristica normei de DUE de a fi aplicabilă în dreptul intern al statelor
membre fără a fi necesare măsuri de transpunere adoptate la nivel național.
Singurul act care nu are aplicabilitate directă este directiva.
Aplicabilitatea directă nu trebuie confundată cu efectul direct. Efectul direct este aptitudinea unei norme de
DUE de a crea drepturi și obligații direct în patrimoniul particularilor, pe care aceștia să le poată invoca în fața
instanțelor naționale.
Aplicabilitatea directă privește raportul dintre UE și statele membre, pe când efectul direct privește raportul
dintre normă și particulari.
Normele din tratate, directive, decizii au efect direct dacă îndeplinesc 3 condiții:
 norma e clară și precisă;
 norma e necondiționată;
 norma nu necesită măsuri subsecvente pentru a fi pusă în aplicare.
Efectul indirect reprezintă obligația de interpretare conformă. De cele mai multe ori, problema de
interpretare se pune între actul de transpunere și directivă.
București
2018
c. Aplicabilitate prioritară este aptitudinea normei de DUE de a se aplica în defavoarea, în detrimentul

normei de drept național care este contrară sau incompatibilă.
Prioritatea nu trebuie confundată cu supremația.
Principiul care se deduce din jurisprudența CJUE este că toate normele de DUE beneficiază de prioritate
față de normele din dreptul intern.
În dreptul nostru intern, principiul priorității este consacrat la nivel constituțional în art. 148, precum și în
art. 4 din Codul de procedură civilă.

Curs Due 2018 Subliniat

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Due 2018 Subliniat

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul Uniunii Europene Facultatea de Drept, Universitatea din

În ceea ce privește organizațiile create pe continentul european, acestea sunt următoarele:

 organizații de tip economic

 asocierea de state urmărește îndeplinirea unor scopuri/ obiective comune, astfel:

II. DEZVOLTAREA CANTITATIVĂ A CONSTRUCȚIEI COMUNITARE ȘI

ETAPELE EXTINDERII UNIUNII EUROPENE

În prezent, statele candidate sunt:

III. DIMENSIUNEA CALITATIVĂ A CONSTRUCȚIEI COMUNITARE ȘI UNIONALE

CRIZE ȘI EȘECURI ÎN DEZVOLTAREA COMUNITĂȚILOR EUROPENE/ UNIUNII EUROPENE

 Pilonul I – Pilonul Comunitar;

că un proiect de acord internațional nu este compatibil cu Tratatele, se poate proceda nu numai la

EVOLUȚIA PILONILOR UNIUNII EUROPENE ȘI PERSONALITATEA JURIDICĂ A

 Pilonul III – JAI.

VALORILE ȘI OBIECTIVELE UNIUNII EUROPENE

B. PRINCIPIILE CARE GUVERNEAZĂ ACTIVITATEA INSTITUȚIILOR UNIUNII EUROPENE

3. PRINCIPIUL ECHILIBRULUI INSTITUȚIONAL – cuprinde 2 componente:

 PE aprobă Comisia, ca organ colegial, înainte de numirea sa de către Consiliul European;

Consiliul European nu exercită funcții legislative.

Alte atribuții ale Consiliului European sunt precizate în Tratat, precum:

 stabilește cele 10 formațiuni ale Consiliului;

De asemenea, Consiliul exercită funcții de definire a politicilor și de coordonare.

Alte atribuții ale Consiliului:

Mandatul Comisiei este de 5 ani. Acesta poate înceta în următoarele cazuri:

În materie de acțiune externă, Comisia exercită următoarele atribuții:

Atribuțiile Președintelui Comisiei:

E. BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ

G. CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE

Funcționarea CJUE și a Tribunalului

ALTE TIPURI DE ORGANISME

1. Izvoarele primare cuprind următoarele categorii de tratate:

Procedura de încheierea a acordurilor internaționale

b. Izvoarele secundare (derivate)

Directiva este un act de drept derivat care are următoarele trăsături:

 instrumente preparatorii (cărți verzi, cărți albe, programe de acțiune);

c. Aplicabilitate prioritară este aptitudinea normei de DUE de a se aplica în defavoarea, în detrimentul

S-ar putea să vă placă și