Expuneţi noţiunea de „investiţie” prin prisma diferitelor abordări

Noţiunea de investiţii poate fi abordată, prin conţinutul său, din două puncte de vedere:
în ”sens larg” şi ”sens îngust”.
Într-o accepţiune mai îngustă, noţiunea de investiţie se identifică, de regulă, cu unele
cheltuieli făcute pentru crearea sau obţinerea unor bunuri materiale, a căror  valoare  este, în
majoritatea cazurilor, destul de mare, iar  durata  lor  de  folosinţă  - îndelungată.
În ”sens larg”, adică într-un cadru mai cuprinzător, investiţiile reprezintă nu neapărat o sumă
de bani, ci, mai degrabă, o intenţie, o acţiune umană privind plasarea (direcţionarea) unui
anumit capital pentru a se realiza ceva nou, sau ceva care trebuie readus la un aspect
îmbunătăţit substanţial, în scopul producerii unor bunuri (materiale sau intangibile) de pe urma
cărora să se poată obţine unele venituri suplimentare.
Investiţiile constituie alocarea (plasarea) riscantă a valorilor în obiecte ale activităţii de
antreprenoriat sau ale altor tipuri de activităţi cu scopul de a obţine profit sau efect social.
Investiţia este efortul financiar actual făcut pentru un viitor mai bun, creat prin dezvoltare şi
modernizare, având ca sursă de finanţare renunţarea la consumuri actuale sigure, dar mici şi
neperformante, în favoarea unor consumuri viitoare mai mari şi într-o structură modernă
De asemenea, noţiunea de investiţie poate fi privită din mai multe puncte de vedere: economic,
contabil, financiar, juridic şi psihologic.
În abordarea economică imaginea investiţiei este dată de faptul, că veniturile viitoare trebuie
să fie superioare cheltuielilor iniţiale actualizate.
În abordarea contabilă, investiţia este redusă la noţiunea de imobilizare, pornind de la faptul
că toate valorile ce se creează sunt destinate a rămâne constant sub aceiaşi formă.
Imaginea financiară provine din faptul că investiţiile generează venituri şi economii pe termen
lung.
Imaginea juridică impune condiţia că, în cazul în care o cheltuială nu are incidenţă patrimonială
directă, aceasta nu poate fi considerată investiţie, chiar dacă sporeşte în timp potenţialul şi
performanţele întreprinderii.
Abordarea psihologică reduce investiţia la o renunţare la bunuri imediate în schimbul unor
avantaje viitoare.
„Investiţiile reprezintă o renunţare la o satisfacţie imediată şi sigură, în schimbul unor speranţe
a căror suport sunt tocmai resursele investite.

Numiţi şi caracterizaţi atributele principale ale investiţiilor

Atributele principale ale investiţiilor sunt:
timpul . Cheltuiala se face în prezent, iar recompensa vine mai târziu; astfel, între momentul
investirii şi cel al obţinerii profiturilor există un decalaj în timp. Orice investiţie are un ciclu de
viaţă propriu, caracterizat prin momente bine definite.
riscul . Sacrificiul este făcut în prezent şi este sigur. Recompensa pentru el vine mai târziu, dacă
vine, şi oricum mărimea ei este incertă. Altfel spus, dacă cheltuielile au un grad de certitudine
rezonabil, efectele presupun numai speranţe.
conţinutul material concret al efortului investiţional. Investiţiile reprezintă un flux al valorilor
care au ca punct iniţial, de pornire, o structură de resurse diverse ca natură şi ca volum, fonduri
financiare, o parte a veniturilor şi a economiilor realizate, resurse umane etc.
eficienţa. O investiţie este acceptată şi declanşată doar atunci când efectele/suma totală
absolută a încasărilor viitoare sunt superioare cheltuielilor iniţiale.
Clasificaţi şi caracterizaţi investiţiile conform următoarelor criterii: destinaţie, modul în care
se execută lucrările, surse de finanţare
În teoria economică, există foarte multe criterii de clasificare a investiţiilor
**După destinaţia fondurilor alocate:
investiţii de capital (investiţii reale), investiţiile reale, la rândul lor, sunt divizate în
investiţii corporale (achiziţionare de bunuri, utilaje, întreprinderi în scopul sporirii stocurilor de
producţie) şi investiţii necorporale sau intangibile (licenţe, brevete, know-how);
investiţii de portofoliu (financiare), care se realizează prin cumpărarea titlurilor de valoare,
operelor de artă, crearea unor depozite bancare etc.;
*  investiţii publice, destinate atingerii scopurilor de gestionare a administraţiei publice, care
sunt făcute de autorităţile statului;
investiţii individuale, destinate susţinerii activităţilor curente ale indivizilor şi gospodăriilor
acestora.

**După modul de execuţie investiţiile se clasifică în:

investiţii executate în antrepriză (în cadrul cărora, de obicei, lucrările se execută de o
întreprindere specializată de construcţie-montaj cu dotare tehnică şi personal calificat aferent
specificului activităţii lor);
investiţii executate în regie proprie (adică cu forţele proprii ale investitorului);
investiţii executate mixt.

**După sursa de finanţare investiţiile se clasifică în:

investiţii finanţate din surse interne; (Finanţarea internă se bazează pe resursele generate de
agentul economic investitor, şi anume: o parte din profitul net destinat a fi investit, rezerve
formate în urma repartizării profitului, sume din valorificarea rezultatelor casării mijloacelor
fixe, sume din vânzarea şi cesiunea unor imobilizări)
investiţii finanţate din surse externe(Finanţarea externă constituie o alternativă pentru
investitori, atunci cînd capacitatea de autofinanţare este sub nivelul programului de investiţii.
Aceasta este asigurată de bănci, instituţii de investiţii, organe ale sectorului public, cât şi a celui
privat)

Clasificaţi şi caracterizaţi investiţiile conform următoarelor criterii: stadiul de executare,

caracterul lucrărilor, gradul de risc, surse de finanţare
După stadiul în care se găsesc:
investiţii în curs de execuţie;
investiţii finalizate.
După gradul de risc pe care îl implică:
investiţii cu risc redus, care sunt cele mai frecvente. Această categorie include investiţiile de
menţinere şi de ameliorare, care necesită resurse puţine, dar au şi cele mai mici efecte;
investiţii cu risc sporit, în categoria cărora intră investiţiile de dezvoltare, de expansiune, de
inovare, iar uneori şi cele de modernizare, acestea fiind valori mult mai mari, producând însă şi
efecte mai mari: creşterea capacităţilor tehnice, efectuarea unor restructurări de producţie,
implementarea noilor produse şi servicii.
După sursa de finanţare investiţiile se clasifică în:
investiţii finanţate din surse interne;
investiţii finanţate din surse externe.
Expuneţi conceptul privind „climat investiţional”
Noţiunea de climat investiţional reflectă nivelul de atractivitate a unei ţări (ramuri, zone,
regiuni) pentru alocarea investiţiilor.
Deci, noţiunea de climat investiţional este abordată ca sistem de factori şi premise economice,
politice, instituţionale şi de drept, precum şi amplitudinea de acţiune a acestora, capabili să
intervină în procesul de realizare a investiţiilor, modificînd comportamentul investiţional spre
stimulare sau destimulare şi reflectînd nivelul de atractivitate al unei ţări (ramuri, zone, regiuni)
pentru alocarea investiţiilor.
„Climat investiţional”, este o noţiune foarte complexă, fiind determinat de un mix de
elemente interdependente, ce includ:
stabilitatea politică şi cea macroeconomică pe termen lung;
stabilitatea şi supremaţia legislaţiei;
independenţa justiţiei pentru a asigura drepturile investitorilor;
reguli clare şi nediscriminatorii privind activitatea economică (implicit cea investiţională);
dezvoltarea infrastructurii de afaceri, inclusiv serviciile financiare, juridice etc., precum şi alte
elemente, printre care nu mai puţin importante fiind:
accesul la pieţele de desfacere şi la resurse (umane, naturale, tehnologice, etc.);
transparenţa în activitatea organelor de stat cu funcţii de reglementare şi control;
încrederea în mediul de afaceri etc.

Clasificaţi şi caracterizaţi factorii determinanţi ai climatului investiţional conform nivelului de

manifestare
Factorii determinanţi ai climatului investiţional se clasifica conform câtorva criterii  mai
semnificative:
Conform nivelului de manifestare:
Factorii nivelului macroeconomic:
factorii stabilităţii economice (situaţia bugetară, datoria publică);
factorii de evaluare redaţi prin preţuri (inflaţia, dobânda, cursul valutar);
factorii politici şi sociali (niv. corupţiei şi a criminalităţii,şomajul, nivelul calităţii vieţii);
factorii de natură fiscală (calitatea sistemului fiscal, presiunea fiscală, politica fiscală),
factori determinanţi ai infrastructurii de piaţă (nivelul de dezvoltare a sistemului bancar şi a
altor instituţii financiare);
factori ce determină cadrul legislativ (calitatea cadrului legislativ, stabilitatea legislaţiei).
Factorii nivelului microeconomic:
factori psihologici (cultura investiţională; aversiunea faţă de risc a investitorilor; instincte);
factori economici şi financiari (situaţia financiară a întreprinderii, rentabilitatea unităţii
economice, mobilitatea întreprinderii, rentabilităţile scontate a investiţiilor reale, existenţa
surselor de finanţare a investiţiilor, accesibilitatea la surse externe de finanţare, posibilitatea de
dezinvestiţii);
factorii ce determină conjunctura pieţei (consumatorii, furnizorii, amplasamentul, concurenţii);
factorii administrativi (calitatea managerului şi a echipei de gestiune.).
Clasificaţi şi caracterizaţi factorii determinanţi ai climatului investiţional conform naturii
factorilor
Conform naturii sale:
Factori de natură economică: politica macroeconomică; strategia comercială; nivelul şi modul
de implicare a statului; modul de formare a preţurilor; priorităţile în investiţii; instabilitatea
economică regională etc.
Factori de natură politică: factorii situaţiei politice interne (structura socială, cadrul
instituţional, personalităţile, mecanismele de control); factorii situaţiei politice
externe (instabilitatea politicii regionale, importanţa geopolitică, apartenenţa la o grupare
politică).

Clasificaţi şi caracterizaţi factorii determinanţi ai climatului investiţional conform relaţiei risc-

rentabilitate
Conform relaţiei risc-rentabilitate:
Factorii care caracterizează riscul investiţional (politici, economici, sociali, criminali, ecologici,
financiari, legislativi etc.).
Factorii care determină potenţialul ţării de asimilare a investiţiilor (resursele materiale,
potenţialul productiv al ţării, infrastructura, calitatea forţei de muncă, calitatea instituţiilor etc.)

Caracterizaţi climatul investiţional al Republicii Moldova

Activitatea investiţională în Republica Moldova este cel mai important factor, ce determină
dezvoltarea social-economică a ţării.  Atît activitatea investiţională desfăşurată, cît şi
dezvoltarea social-economică depind, în mare măsură, de climatul investiţional favorabil.
Acesta din urmă contribuie la menţinerea unui ritm susţinut de investiţii în economia
autohtonă.
Republica Moldova nu dispune de resurse financiare suficiente şi, de aceea, este constrânsă să
recurgă la asistenţa externă, să caute noi şi noi credite.
Conform legislaţiei R.Moldova, investiţie străină este investiţia efectuată  de un investitor
străin în activitatea de întreprinzător desfăşurată  în Republica Moldova, inclusiv veniturile
provenite din investiţia sa şi  reinvestite în Republica Moldova.
În asemenea condiţii, economia Republicii Moldova poate fi eficient finanţată din exterior doar
prin intermediul investiţiilor străine.
Atragerea ISD rămâne a fi o sarcină actuală, de eficienţa soluţionării căreia depind mersul,
ritmurile şi rezultatele reformelor efectuate. Pentru asigurarea reformelor, este necesar un
volum important de investiţii străine. Însă, volumul de ISD atrase încă nu satisface necesităţile
reale ale Republicii Moldova în investiţii străine.
Cele mai atractive pentru investitorii străini în anul 2010 (vezi figura 5), conform datelor
statistice, au fost activităţile financiare – 22,0% din volumul investiţiilor străine atrase în
Moldova (la situaţia din 01.01.2009 – 22,7%), comerţul cu ridicată şi cu amănuntul – 19,0%
(20,5%), industria prelucrătoare – 18,0% (18,8%), tranzacţii imobiliare –17,5% (13,5%),
transporturi şi comunicaţii – 8,9% (13%) şi energie electrică, gaz şi apă – 7,9% (6,4%). În
ansamblu, investiţiile în aceste sectoare au constituit circa 95% din volumul total al mijloacelor
depuse de către investitorii străini.
Caracterizaţi climatul investiţional în diferite state ale lumii
In ultimul deceniu, marea majoritate a ţărilor lumii au îmbunătăţit climatul investiţional
autohton, făcandu-l mai atractiv pentru investitorii străini. Astfel, numai în anul 2004, un număr
de 102 ţări şi-au modificat regimurile investiţionale, anume pentru a atrage mai multe investiţii
străine (tabelul 2.3.1). Au fost simplificate procedurile de „intrare” în ţară a ISD, au fost
reduse impozitele şi s-au deschis noi sectoare pentru investitorii străini. Ţările lumii s-au
pomenit atrase intr-o concurenţă acerbă in privinţa creării celor mai favorabile condiţii pentru
investiţiile străine.
Mulţi investitori sunt atraşi de astfel de ţări industrial dezvoltate precum sunt SUA, Germania,
Franţa, Marea Britanie, Japonia, în special, din două motive principale: aceste ţări dispun de
cele mai mari pieţe şi de o situaţie politică şi economică stabilă. Ţinînd cont de piaţa lor
voluminoasă, cererea solvabilă, nivelul înalt de dezvoltare al economiei şi nivelul înalt al
competitivităţii, în ultimele decenii, lider în atragerea ISD sunt SUA.
Japonia atrage investitorii străini prin stabilitatea sa politică şi economică, prin sistemul
monetar şi financiar stabil si prin forţă de muncă mai calificată şi mai ieftină.
Climatul investiţional din China se caracterizează prin următorii factori pozitivi:
stabilitatea politică;
proporţiile vaste ale teritoriului şi ale pieţei interne;
forţa de muncă calificată (mai cu seamă, pentru necesităţile industriei prelucrătoare),
care acceptă salarii foarte mici;
imaginea pozitivă
ritmurile foarte înalte ale modificărilor in toate sferele economiei.
Polonia, Ungaria, Republica Cehă sunt calificate de către investitori străini drept ţări ale
Europei Centrale, cu o cultură înaltă, care au fost întotdeauna lideri în efectuarea reformelor de
piaţă, mai devreme decât altele au atins stabilitatea financiară şi au depăşit recesiunea
provocată de tranziţie. Ungaria, Republica Cehă şi Polonia sunt apropiate şi teritorial de ţările
occidentale –exportatoare de ISD.

Caracterizaţi politica investiţională la nivel microeconomic

Politica investiţională la nivel macroeconomic este strîns legată de politica, pe care o stabilesc
intreprinderile la nivel microeconomic.
Activitatea investiţională a întreprinderii se caracterizează prin următoarele particularităţi de
bază:
Este principala formă de realizare a strategiei economice a întreprinderii, de asigurare a
creşterii activităţii sale operaţionale.
Activitatea investiţională poartă un caracter subordonat faţă de scopurile şi sarcinile activităţii
operaţionale ale întreprinderii, deşi unele forme ale investiţiilor întreprinderii pot genera
temporar un venit mai mare decât cel din activitatea operaţională.
Activitatea investiţională a întreprinderii se caracterizează printr-o ritmicitate periodică.
Activităţii investiţionale a întreprinderii îi sunt caracteristice riscuri specifice, generalizate prin
noţiunea de “risc investiţional”.
Venitul investiţional al întreprinderi în procesul activităţii sale investiţionale se formează, de
obicei, cu întârzieri.
În procesul activităţii investiţionale, soldul balanţei fluxurilor de numerar în perioadele iniţiale
este negativ.
Baza activităţii investiţionale a întreprinderii o constituie investiţiile reale. În majoritatea
întreprinderilor, acestea reprezintă unica direcţie a activităţii investiţionale
Caracterizaţi politica investiţională la nivel macroeconomic
Politica investiţională la nivel macroeconomic constituie o parte componentă a politicii
economice promovate de stat.
Politica investiţională de stat reprezintă un ansamblu  de acţiuni socio-economice, juridice şi
organizatorice, orientate spre utilizarea raţională a resurselor acestuia prin investire în sferele
prioritare în scopul dezvoltării durabile a economiei; spre stimularea atragerii investiţiilor
corporative, private şi străine la realizarea celor mai de perspectivă proiecte investiţionale.
După caracterul orientării sale, politica investiţională a ţării poate fi agresivă şi conservativă.
Politica investiţională agresivă este politica orientată spre atingerea unei profitabilităţi maxime
în condiţii de risc accentuat, adică, realizându-se, preponderent, plasamente în obiective
riscante. De regulă, la acestea se referă ramurile şi domeniile inovaţionale.
Politica investiţională conservativă este politica orientată spre minimizarea riscurilor
investiţionale în condiţiile obţinerii unor venituri moderate.

Caracterizaţi cadrul legal de asigurare a activităţii investiţionale în Republica Moldova

Pentru derularea eficientă a procesului investiţional este necesară asigurarea unui cadru
legislativ şi normativ adecvat.
Reglementarea activităţii investiţionale în R.Moldova are la bază, în primul, rând, Constituţia
Republicii Moldova, care prevede:
protecţia concurenţei loiale;
inviolabilitatea investiţiilor persoanelor fizice şi juridice, inclusiv străine.
Legea “Cu privire la investiţiile în activitatea de întreprinzător” este documentul de bază, care
reglementează activitatea investitorilor în Republica Moldova, Legea cu privire la constituirea
şi funcţionarea parcurilor industriale are drept scop promovarea politicii de constituire şi
dezvoltare a parcurilor industriale intru asigurarea unui climat investiţional favorabil şi
încurajarea fluxului de investiţii în regiunile ţării. Obiectivele legii respective constă în
stimularea plasării investiţiilor private în teritoriile speciale prin:
oferirea din contul statului infrastructurii tehnice pentru plasarea activităţilor de producere
valorificarea resurselor materiale existente
favorizarea dezvoltării agenţilor economici din sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii;
creşterea locurilor de muncă în regiuni;
Legea cu privire la Piaţa Valorilor Mobiliare reglementează activitatea pe piaţa de capital,
inclusiv activitatea investiţională pe această piaţă
Legea Republicii Moldova cu privire la zonele economice libere
Zonele economice libere oferă investitorilor terenuri şi spaţii de producere înzestrate cu
infrastructura necesară pentru iniţierea activităţii de antreprenoriat cu posibilitatea de utilizare
a facilităţilor fiscale şi vamale.

Caracterizaţi cadrul instituţional de asigurare a activităţii investiţionale în Republica Moldova

Cadrul instituţional actual de asigurare a realizării activităţii investiţionale în Republica
Moldova:
Ministerul Economiei al R.Moldova Direcţia “Politici investiţionale şi de promovare a
exporturilor” prevede:
elaborarea şi promovarea politicii de stat în domeniul investiţiilor, gestionarea patrimoniului
public şi zonelor economice libere;
elaborarea proiectelor de acte legislative şi normative în domeniile sus enunţate;
monitorizarea proceselor creării şi dezvoltării zonelor economice libere, precum şi examinarea
şi analiza celor mai esenţiale proiecte investiţionale, programe şi măsuri în domeniul
administrării patrimoniului public.
Organizaţia pentru atragerea investiţiilor şi promovare a exporturilor din Moldova (MIEPO),
ca instituţie subordonată a ME prevede:
realizarea activităţilor de atragere a investiţiilor străine directe în proiecte investiţionale
strategice;
acordarea asistenţei informaţionale reprezentanţilor businessului privat din ţară şi străinătate;
elaborarea propunerilor de ameliorare a climatului investiţional din ţară;
promovarea imaginii Republicii Moldova peste hotarele acesteia.

Asociaţia investitorilor străini prevede:

încurajarea reformelor şi îmbunătăţirea climatului de afaceri în ţările Europei de Sud-Est;
stabilirea unui dialog eficient şi constructiv cu autorităţile Republicii Moldova în vederea
lichidării barierelor, care ar putea apărea în relaţiile cu investitorii străini.

Expuneţi noţiunile „procesul investiţional” şi „proiectul investiţional”

Procesul investiţional reprezinta totalitatea activităţilor şi operaţiunilor întreprinse în vederea 
înfăptuirii lucrărilor necesare realizării şi punerii în funcţiune-expluatare a unor obiective
economice, sociale, etc. angrenând resurse materiale, umane, de muncă, precum şi timp, prin
intervenţia diferitor factori.
Relaţiile dintre participanţii la procesul investiţional au loc în cadrul pieţei investiţionale. Ca şi
pe orice altă piaţă, pe piaţa investiţională se formează cererea şi oferta atît pentru resursele, cît
şi pentru obiectele investiţionale.
Proiectul investiţional  reprezintă documentul de bază ce determină necesitatea efectuării
investiţiilor, în care se descriu principalele caracteristici ale proiectului şi indicatorii financiari,
aferenţi realizării acestuia.
Proiectul investiţional constituie un plan complex de acţiuni, ce include fundamentarea
raţionalităţii investiţiilor, îndreptate spre lărgirea, modernizarea sau formarea unui nou mod de
producţie a mărfurilor sau serviciilor cu scopul obţinerii unui profit sperat (aşteptat) sau a unui
efect social.

Caracterizaţi toate fazele şi etapele procesului investiţional

Procesul investiţional se prezintă sub forma unui ciclu compus din trei faze separate:
faza preinvestiţională (de concepţie, de pregătire);
faza investiţională (de realizare);
faza de exploatare (de funcţionare);
Faza preinvestiţională sau de concepţie este subordonată în întregime elaborării deciziei
investiţionale. Această fază cuprinde, în principal, activităţi de natură intelectuală, de cercetare
ştiinţifică, analize, calcule, concretizate în final într-un proiect de investiţii.
Faza investiţională constituie perioada de timp, în care se realizează fizic obiectivul de investiţii.
Atât faza de concepţie cât şi cea de realizare trebuie să se desfăşoare  într-un interval de timp
destul de scurt pentru a reduce, pe cît e de posibil, perioada de imobilizare a fondurilor
investite şi pentru a se ajunge mai repede la faza de exploatare, faza în care se ajunge la scopul
urmărit de către beneficiarul de investiţii.
Caracterizaţi etapa ”analiza posibilităţilor investiţionale” a unui proces investiţional
În analiza posibilităţilor se evidenţiază posibilitatea investirii. Sunt supuse analizei următoarele
direcţii:
resursele naturale, care pot fi prelucrate sau folosite în producţie (spre ex., pădurile pentru
întreprinderile de prelucrare a lemnului);
cererea viitoare la unele mărfuri, cerere ce poate creşte în urma creşterii numărului populaţiei
sau a capacităţii de cumpărare;
mărfurile importate şi posibilităţi de înlocuire a importului;
sectoarele industriei prelucrătoare, ce funcţionează eficient;
posibilităţi de legătură cu alte ramuri, atât autohtone cât şi din străinătate;
posibilităţi de diversificare (de exemplu, producţie farmaceutică într-un complex petrolier);
posibilităţi de creştere a volumului de producţie cu scopul atingerii volumului optimal al
producţiei;
climatului general investiţional;
politica industrială;
costul şi prezenţa factorilor de producţie;
posibilitatea exportului etc.
Analiza posibilităţilor are un caracter destul de general şi se bazează, în principiu pe date destul
de grnrtale, nu pe analize exacte.

Caracterizaţi etapa ”alegerea prealabilă a proiectului” a unui proces investiţional

La etapa alegerii unui proiect se face apel la anumite analize detaliate, dar şi la anumite studii
tehnico-economice, care, de obicei, sunt costisitoare şi îndelungate. Astfel, înainte de a purcede
la analiza tehnico-economică este necesar de efectuat un studiu preventiv de fezabilitate pentru
formularea liniilor generale ale proiectului investiţional.
Studiul preventiv de fezabilitate (SPF) poate fi determinat ca o etapă de legătură
între cercetarea posibilităţilor şi studiul tehnico-economic (STE) amănunţit, astfel încât
diferenţele dintre aceste etape constau în gradul de detaliere al studiului.
Dar, chiar şi la etapa SPF este nevoie de cercetat toate alternativele economice:
cheltuielile materiale;
locul amplasării întreprinderii;
cheltuielile: de producţie, administrative şi comerciale;
cadrele: forţa de muncă;
realizarea proiectului;
analiza financiară: cheltuielile de investiţii, costuri de producţie şi profitabilitatea comercială etc

Caracterizaţi etapa ”formularea proiectului” a unui proces investiţional

Cercetarea tehnico-economică constituie baza tehnică, economică şi comercială necesară
pentru a lua decizia de a investi într-un anumit proiect. În cadrul acesteia se analizează toate
elementele mai importante cu privire la fabricarea produsului sau prestarea serviciului (obiectul
investiţiei), concomitent cu variantele alternative ale proiectului
Studiul de fezabilitate este destinat optimizării ipotezelor şi deciziilor privind realizarea
proiectului de investiţii.
Un studiu de fezabilitate calitativ trebuie să cuprindă o analiză amplă a tuturor componentelor
proiectului şi a rezultatelor implementării lui. De aceia, investitorul cu un grad înalt de
aversiune faţă de risc, ar trebui să aloce resurse semnificative pentru realizarea acestui studiu,
deoarece un studiu calitativ va ridica semnificativ şansele obţinerii profitului scontat.
Analiza tehnico-economică, prezintă un instrument, o modalitate de a răspunde la întrebarea:
a investi în proiectul dat sau nu, al cărui răspuns nu neapărat coincide cu concluziile cercetării.
Analiza tehnico-economică întruneşte toate aspectele şi elementele mai importante ale
proiectului, ca:
gradul de veridicitate a informaţiilor despre mediul de afaceri existent,
eficienţa proiectului,
gradul de risc,
prognozarea pieţei,
tendinţele tehnologice,
schema proiectului etc.

Caracterizaţi etapa ”evaluarea finală şi luarea deciziei de investire” a unui proces investiţional
Stadiul de evaluare implică tot ansamblul de informaţii în termeni de intrări şi ieşiri. Investitorul
trebuie să decidă dacă va aplica modele sofisticate de evaluare sau va utiliza modele destul de
simple pentru a le înţelege.
Fiecare proiect trebuie să aibă o totalitate standard, o totalitate complexă de informaţii, ce
permite efectuarea independentă a evaluării ideilor propuse spre finanţare, printr-o metodă
unică, utilă practic, pentru orice proiect.
În prezent există mai multe metode de acest fel, dar cele mai recunoscute şi populare, practic,
sunt:
metodele BERD (Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare) şi
UNIDO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială).
În ultimul timp aceste metode se utilizează şi în Republica Moldova.

Caracterizaţi etapele fazei preinvestiţionale a procesului investiţional

I Faza preinvestiţională include câteva etape:
2.1.1. Analiza posibilităţilor investiţionale;
2.1.2. Alegerea prealabilă a proiectului (studiul prealabil de fezabilitate);
La etapa alegerii unui proiect se face apel la anumite analize detaliate, dar şi la anumite studii
tehnico-economice.
2.1.3. Formularea proiectului (cercetarea tehnico-economică, studiu de fezabilitate propriu zis);
Cercetarea tehnico-economică constituie baza tehnică, economică şi comercială necesară
pentru a lua decizia de a investi într-un anumit proiect.
2.1.4. Evaluarea finală şi luarea deciziei de investire.

Caracterizaţi faza investiţională şi faza de exploatare a procesului investiţional

Înfăptuirea unei investiţii de proiect se poate împărţi în câteva etape:
negocierile propriu-zise şi încheierea contractelor;
elaborarea documentaţiei tehnice şi de proiect;
construcţia;
pregătirea cadrelor;
darea în exploatare a obiectului.
La etapa negocierilor şi încheierii contractelor se semnează contractele între investitori, pe de o
parte, şi instituţiile financiare, consultanţi, arhitecţi, clienţi, deţinători de patente şi licenţe,
intermediari, furnizorii de utilaje şi materii prime, pe de altă parte.
Principala formă juridică de reglare a relaţiilor între asociaţi (parteneri) este contractul.
Relaţiile apărute între participanţii contractului sunt reglementate de legislaţie.
În practică, mai des, se face apel la următoarele două tipuri de contracte:
Contract de livrare (predare) – contractul, în care furnizorul (care este întreprinzător) se obligă
în termeni stabiliţi să livreze marfa în proprietatea cumpărătorului, iar cumpărătorul se obligă
să primească marfa şi să achite suma necesară.
Contract de antrepriză – contract, în cadrul căruia antreprenorul îşi asumă în faţa clientului
responsabilitatea de a construi instalaţii de producţie şi prin care se asigură ca acestea vor fie în
perfectă stare de funcţionare înainte de a le livra clientului
Pregătirea (elaborarea) documentaţiei tehnice prevede întocmirea graficelor de lucru, alegerea
locului de amplasare, proiectarea obiectului, elaborarea unui plan amănunţit de exploatare şi
de instalare a utilajului, precum şi alegerea finală a tehnologiei şi utilajului.
Etapa construcţiei include pregătirea spaţiului de amplasare a obiectului, construcţia clădirilor şi
pregătirea utilajului în corespundere cu programul întocmit.
De etapa de pregătire a cadrelor, care practic coincide cu cea a construcţiei, adesea depinde
nivelul creşterii profitabiltăţii şi rentabilităţii producţiei.
Darea în exploatare, de obicei de scurtă durată, este un moment foarte important în
implementarea proiectului. Este un moment de legătură între faza precedentă (investiţională) şi
cea ulterioară, adică de exploatare. Succesul obţinut în această etapă demonstrează eficienţa
planificării şi executării proiectului şi determină funcţionarea programului în viitor.
La etapa investiţiei apar mari obligaţii financiare, iar schimbările din proiect pot avea grave
consecinţe financiare. În faza preinvestiţională calitatea şi stabilitatea proiectului au o mai mare
însemnătate decât factorul timp, iar în faza investiţională factorul timp are importanţă majoră.
Faza de exploatare
Problemele ce apar în faza de exploatare trebuie privite dintr-o perspectivă de scurtă sau de
lungă durată. Prin perspectiva de scurtă durată se are în vedere perioada de începere a ciclului
producţiei propriu-zise, în care pot apărea astfel de probleme, ca cea a implementării
tehnologiei, cea a utilajelor sau a unei productivităţi a muncii nesatisfăcătoare, precum şi
problema insuficienţei de personal administrativ calificat şi a forţei de muncă. Aceste probleme
trebuie, însă, relevate încă în faza de elaborare a proiectului. Şi schimbările necesare trebuie
operate în aceeaşi fază.
Perspectiva pe termen lung evidenţiază doi factori: pe de o parte, costurile de producţie, iar pe
de altă parte veniturile din vânzări.

Caracterizaţi sursele interne de finanţare a  investiţiilor

Structura de finanţare a investiţiilor se bazează pe finanţarea internă şi pe finanţarea externă.
Finanţarea internă se bazează pe resursele generate de agentul economic investitor, şi
anume:
parte din profitul net destinat a fi investit,
rezerve formate în urma repartizării profitului(rezerve prevăzute de legislaţie;rezerve prevăzute
de statut;alte rezerve.),
Amortizarea activelor imobilizate ,  amortismentul este suma de resurse   ce trebuie
recuperată   de pe urma realizării producţiei şi prestării serviciilor, 
Cesiunea activelor constituie o sursă de finanţare internă ocazională, care survine mai ales
atunci când întreprinderea îşi reînnoieşte activele fixe prin vânzarea sau casarea celor vechi.
Sume din reduceri oferite la impozitul pe profitul reinvestit.
Finanţarea realizată numai cu sprijinul unic al surselor interne prezintă o serie de avantaje şi
dezavantaje.
Avantajele sunt:
conferă un grad mai mare de independenţă şi control asupra întreprinderii, deoarece acţiunile
întreprinse nu se cer a fi justificate cuiva;
reprezintă un mijloc sigur de acoperire a necesităţilor financiare ale întreprinderii;
menţine independenţa şi autonomia financiară, deoarece nu creează obligaţii suplimentare
(dobânzi, garanţii);
fondurile investite nu necesită a fi rambursate.
Dezavantajele surselor interne de finanţare a investiţiilor constau în următoarele:
volumul limitat al resurselor financiare;
lipsa posibilităţilor de extindere a activităţii investiţionale într-o conjunctură favorabilă a pieţei
investiţionale;
restrângerea capacităţii întreprinzătorului de a dezvolta afacerea;
posibilitatea de a pierde anumite oportunităţi de investiţii datorită indisponibilităţii de resurse
financiare la momentul potrivit;
acceptarea de către investitor a unui nivel sporit de risc personal etc.

Caracterizaţi sursele externe de finanţare a  investiţiilor: resurse atrase

Finanţarea externă constituie o alternativă pentru investitori, atunci cînd capacitatea de
autofinanţare este sub nivelul programului de investiţii. Aceasta este asigurată de bănci,
instituţii de investiţii, organe ale sectorului public, cât şi a celui privat.
Sistemul resurselor de finanţare externă este vast şi include:
resurse atrase:
aportul în numerar al acţionarilor ca urmare a emisiunii de acţiuni simple şi privilegiate pentru
creşterea capitalului;
aportul în natură al acţionarilor din ţară sau celor străini la creşterea patrimoniului societăţii în
active fixe şi deci la creşterea capitalului social;
Alegerea oricărei surse externe de finanţare trebuie să aibă o argumentare serioasă,
investitorul trebuie să previzioneze consecinţele stingerii datoriilor formate şi influenţa acestui
fapt asupra rezultatelor finale ale activităţii sale.

Caracterizaţi sursele externe de finanţare a  investiţiilor: resurse împrumutate

Finanţarea externă constituie o alternativă pentru investitori, atunci cînd capacitatea de
autofinanţare este sub nivelul programului de investiţii. Aceasta este asigurată de bănci,
instituţii de investiţii, organe ale sectorului public, cât şi a celui privat.
resurse împrumutate:
credite bancare;
împrumuturi de la alte persoane fizice sau juridice;
împrumuturi obligatare reflectate în emisiunea de obligaţiuni;
finanţări din bugete locale sau bugetul de stat, contractate în condiţii de rambursabilitate;
subvenţii pentru investiţii, acordate de la buget, în cazuri speciale pentru anumite structuri de
investiţii şi pentru anumite categorii de investitori;
împrumuturi externe contractate direct sau cu garanţii guvernamentale;
resurse specifice de finanţare: leasingul, capitalul de risc (venture), factoringul, forfeitingul etc.
Una din cele mai importante surse externe de finanţare a investiţiilor este creditul
bancar. Creditarea investiţiilor ca operaţiune cu caracter financiar se integrează procesului de
finanţare pe termen lung, întrucât, de regulă, creditul apare ca o resursă complementară de
acoperire a unor proiecte realizate prin investiţii.
Caracterizaţi metodele de finanţare ale investiţiilor
Metodele de finanţare a investiţiilor, reprezintă mecanismul de mobilizare, de monitoring al
utilizării şi, în unele cazuri, a rambursării surselor atrase.
Sunt cunoscute următoarele metode de bază a finanţării pe termen lung a investiţiilor:
autofinanţarea,
finanţarea prin mecanismele pieţei de capital,
finanţarea prin mecanismele pieţei creditului,
finanţarea mixtă,
alte metode de finanţare.
Autofinanţarea este aptitudinea întreprinderii de aşi finanţa utilizările durabile pe seama
fondurilor proprii ca parte a capitalurilor .
Autofinanţarea depinde de 2 factori:
excedentul de resurse financiare generat de activitatea firmei, reprezentat de capacitatea de
autofinanţarea;
cota parte din aceste resurse distribuită acţionarilor sub formă de dividende.
Finanţarea prin mecanismele pieţei de capital implică atragerea de capital prin emisiunea de
acţiuni ca metodă de finanţare şi este utilizată la realizarea unor proiecte mari, ce necesită
finanţare importantă.
Creditarea şi Leasing-ul sunt solicitate în cazul investirii în proiecte cu eficienţă sporită şi
termene de realizare mici.
Finanţarea mixtă se bazează pe diferite combinaţii dintre metodele de finanţare numite mai
sus şi este cea mai răspândită metodă de finanţare.

Definiţi şi explicaţi noţiunea de cost al capitalului

Costul capitaluluib reprezintă plata pe care trebuie să o achite compania pentru capitalul
mobilizat: respectiv, pentru împrumuturi - plata dobânzilor, pentru acţiuni preferenţiale şi
acţiuni comune - plata dividendelor etc.
Conceptul de cost al capitalului reprezinta determinarea acelei rate de rentabilitate a
capitalului investit, pe care trebuie s-o asigure întreprinderea (compania) în vederea menţinerii
valorii sale de piaţă.
Compania  trebuie să minimizeze costurile tuturor intrărilor de capital, iar pentru aceasta
trebuie să le estimeze corect.
Minimizarea (reducerea) costului capitalului se poate realiza prin modificarea structurii
capitalurilor mobilizate, spre ex., prin modificarea ponderii capitalului împrumutat şi, respectiv,
a celui propriu în totalul capitalului: pentru o anumită structură a capitalului, spre ex., 30% -
capital împrumutat şi 70% - capital propriu, costul capitalului împrumutat va fi mai mic decît în
cazul în care structura capitalului va fi inversă fapt ce va influenţa costul capitalului mobilizat. 

Numiţi elementele principale ale conceptului de cost al capitalului

Costul capitaluluib reprezintă plata pe care trebuie să o achite compania pentru capitalul
mobilizat: respectiv, pentru împrumuturi - plata dobânzilor, pentru acţiuni preferenţiale şi
acţiuni comune - plata dividendelor etc.
Soluţionarea problemelor ce vizează estimarea costului capitalului se bazează pe
utilizarea principalelor elemente ce reflectă conceptul de cost al capitalului, care presupun
următoarele:
capitalul companiei are o structură complexă şi se formează pe seama  combinării diverselor
surse  de finanţare;
atragerea oricărei surse de finanţare a investiţiilor presupune anumite cheltuieli, care
reprezintă în sine, costul sursei respective;
pentru a aduce costurile diverselor componente ale capitalului atras la o bază
comparabilă, costul fiecărei surse în parte se determină în rate procentuale (%);
în baza costului fiecărei surse de finanţare a investiţiilor  (exprimate în %) şi, a cotei părţi a
acestuia în capitalul total se determină CMPC - costul mediu ponderat  al capitalului (WACC -
Weighted Average Cost of Capital);
sub influenţa conjuncturii pieţei şi a altor schimbări, costul diverselor componente ale
capitalului se modifică. Aceasta  presupune necesitatea estimării periodice ale CMPC (WACC) şi
necesitatea luării în consideraţiei a acestui factor la promovarea deciziei investiţionale;
interpretarea  indicatorilor  ce caracterizează  costul capitalului pentru diverşi subiecţi ai
activităţii investiţionale este diversă.

Caracterizaţi costul capitalului propriu: acţiuni preferenţiale

Costul capitalului propriu este, în linii mari, costul pe care firma îl suportă pentru plata
dividendelor către acţionari.
Acţiunile preferenţiale (cu dividend fix, obligatoriu) sunt acele titluri de valoare pe care le
posedă acţionarii companiei şi care asigură un dividend stabil, ce se achită anterior plăţii
dividendelor pentru acţiunile simple (comune), care pot asigura un dividend variabil.
Costul acţiunilor preferenţiale nu trebuie să fie ajustat reieşind din impozitul pe profit, deoarece
dividendele pentru acestea se plătesc din profitul net al companiei.
Costul acţiunilor preferenţiale, în condiţiile în care aceste titluri de valoare sunt păstrate un
timp nedefinit (), se poate estima pe baza următoarei ecuaţii, care trebuie să verifice egalitatea:
                                     (5.2.),

unde:
kp = costul sursei „acţiuni preferenţiale” (sau rata de rentabilitate a investiţiei, ajustată la
gradul de risc al investiţiei respective);
Di = dividendul aferent perioadei “i”, dar, prin ipoteză Di = D1 = D2 = D3  = …=Dm = …  = D (este o
rentă perpetuă).

Dacă compania decide asupra majorării capitalului din contul emisiunii suplimentare de acţiuni
preferenţiale, fapt ce va genera cheltuieli adiţionale (kE), atunci formula 5.2. va lua forma:
kp = D    / [  P0  (1- kE)]                  (5.3.),
unde:
kE – costul, în mărime relativă, a emisiunii de noi acţiuni.

Caracterizaţi costul capitalului propriu: acţiuni simple

Costul capitalului propriu este, în linii mari, costul pe care firma îl suportă pentru plata
dividendelor către acţionari.
Acţiunile simple (ordinare)  sunt acele titluri de valoare, pe care le posedă acţionarii din cadrul
companiei şi care nu asigură un anumit dividend.
În scopul estimării costului sursei „acţiuni ordinare”, se aplică, după cum a fost deja
menţionat, diferite modele, cum ar fi:
modelul de creştere constantă a dividendelor (modelul Gordon-Shapiro);
modelul CAPM (Capital Asset Pricing Model);
modelul rentabilităţii în baza profitului net.
Modelul de creştere constantă a dividendelor. Acest model are în vedere dividendele
crescătoare cu o rată de creştere constantă “g”.
                       (5.4.),

unde:          
Di   -  dividendul aferent perioadei “i” (Astfel, pentru i= 1, spre ex., formula va lua forma:    D1  =
D0(1+g));
g - rata de creştere constantă a dividendelor.  

Dacă acţionarii reali sau potenţiali a unei companii anticipă dividende crescătoare cu o rată de
creştere constantă “g”, rata de rentabilitate pentru investiţia lor în acţiuni este pentru
companie un cost al capitalului, numit costul acţiunilor simple emise de firmă.

            (5.5.),
unde:
D1/P0 reprezintă randamentul cerut al  dividendului.

Aşa cum a fost precizat anterior, kc reprezintă, pentru investitor (acţionarul, care plăteşte astăzi
pentru achiziţia unei acţiuni un preţ P0, şi care aşteaptă în viitor dividende - D1, D2, …. Dn) rata de
rentabilitate cerută (crescătoare cu rata constantă “g”). Această rată de rentabilitate cerută de
acţionari defineşte constrângerea de remunerare, care apasă asupra firmei şi influenţează
determinarea costului acţiunilor ordinare.Când o companie doreşte să emită acţiuni
suplimentare, costul capitalului obţinut prin emisiunea de noi acţiuni simple se poate cuantifica
pe baza următoarei formule:
                (5.6.),
unde:
kE – costul, în mărime relativă, a emisiunii de noi acţiuni.

Modelul CAPM (Capital Asset Pricing Model) sau Modelul de Evaluare a Activelor
financiare. Pentru estimarea costului sursei de capital „acţiuni simple” prin aplicarea modelului
CAPM, este nevoie de cunoscut următorii parametri:
rata rentabilităţii activelor fără risc (rf). -rata sperată a rentabilităţii (rm) -prima de risc - (rm  - rf);
-indicatorul (coeficientul) riscului sistematic (nediversificabil) de piaţă (β).
Pentru a determina costul sursei de capital „acţiuni simple” în baza modelului CAPM, se aplică
formula:
                   (5.7.),
unde:
ki      reprezintă  rentabilitatea cerută de investitor pentru acţiunea „i”;
rf    –    rata rentabilităţii  activelor fără risc;
rm  - rentabilitatea anticipată a pieţei;
β – indicatorul (coeficientul) riscului sistematic (nediversificabil) de piaţă.
Caracterizaţi costul capitalului propriu: profit reinvestit
Costul profitului reinvestit este rata de rentabilitate cerută de acţionari pentru veniturile
reinvestite şi este un cost de oportunitate.
Costul profitului reinvestit poate fi calificat ca şi finanţarea prin apelul la fondurile proprii
externe. Costul profitului reinvestit este acelaşi ca şi cel al capitalului obţinut din acţiuni
comune şi se determină astfel:

             (5.8.),
unde:
kpr - costul profitului reinvestit (pentru companie);
D1    -  dividendul anticipat, calculat pe baza ratei de creştere a acestuia. Astfel: D 1 = D0(1+g);
g -  rata de creştere (presupusă constantă) a dividendului;
P0 -  valoarea de piaţă a unei acţiuni simple.
D1/P0 -  randamentul cerut al dividendului.

Caracterizaţi costul capitalului împrumutat

În general, capitalul împrumutat este reprezentat de:
împrumutul bancar;
împrumutul obligatar (obligaţiuni emise pe piaţa financiara).
Estimarea capitalului împrumutat are o serie de particularităţi şi anume:
simplicitatea relativă a determinării indicatorului de bază a estimării costului capitalului ( rata
dobânzii rata cuponului obligaţiunilor)
reducerea costului capitalului împrumutat ca rezultat al corectărilor fiscale
costul capitalului împrumutat are o legătură strânsă cu nivelul solvabilităţii întreprinderii,
estimat de creditor
În cazul unui împrumut bancar ordinar, adică atunci când se plătesc anual dobânzi egale şi
valoarea împrumutului se rambursează integral la sfârşitul perioadei contractate, costul
capitalului înainte de plata impozitului pe profit este întotdeauna egal cu rata dobânzii (d).
Incidenţa impozitului pe profit, se calculează după o formulă simplă şi anume:
kb = d(1 – T)                     (5.9.),
unde:
kb este costul împrumutului bancar;
d - rata dobânzii bancare;
T - cota impozitului pe venit.
În cazul, în care se profilează cheltuieli adiţionale privind obţinerea creditului (Ca.), formula
respectivă poate să ia forma:

kb = d(1 – T) / (1- Ca)                                       (5.10.),

unde:
Ca.  - cheltuieli adăugătoare privind obţinerea creditului

Împrumutul obligatar, este o altă importantă sursă de finanţare din exteriorul companiei

(capital propriu atras), respectiv atragerea capitalului prin apel la economiile publice sau
emisiunea de obligaţiuni.

Calculul costului împrumutului obligatar

                 (5.11.),
kob – costul sursei „împrumut obligatar”;
Vn      – valoare nominală a obligaţiunii;
P0   - preţul de piaţă a obligaţiunii în momentul emisiunii;
r – rata cuponului;
n – perioada împrumutului (ani);
T - cota impozitului pe venit.

Definiţi şi explicaţi noţiunea de cost mediu ponderat al capitalului

Costul mediu ponderat al capitalului (CMPC sau WACC) este suma costurilor diferitelor surse de
finanţare, ponderată cu cota parte a fiecăreia dintre ele în costul total al capitalului avansat
pentru activitatea companiei. Costul mediu ponderat al capitalului unei companii se calculează
după formula mediei ponderate, astfel:
n
WACC = ∑ Ki x Wi                                      (5.12),
i=1

unde:
Ki - costul sursei „i” a capitalului, exprimat în procente;
Wi - ponderea sursei „i” a capitalului în totalul capitalurilor destinate finanţării.
Valoarea CMPC reflectă structura optimă a capitalului, reprezintă  o valoare de referinţă la
calcularea costurilor marginale în condiţiile de mobilizare a unor noi surse de finanţare.
Utilitatea cea mai relevantă a acestui indicator constă în determinarea costului unei noi
unităţi de capital mobilizat.

Costul marginal  al capitalului: esenţă, formula de calcul, prezentarea grafică

Costul marginal al capitalului (Marginal Cost of Capital, MCC), calculat în baza prognozelor
privind costurile implicite prin majorarea volumului investiţiilor în condiţiile existente ale pieţei
de capital.
Conceptul de MCC se bazează pe faptul că, pe măsura epuizării surselor de capital cu costuri
mai ieftine, compania, în perspectiva funcţionării continue sau evoluţiei sale, este/va fi obligată
să atragă tot mai multe capitaluri cu costuri mai mari. 
Costul marginal  al capitalului este o funcţie a volumului (ponderii) resurselor financiare atrase
şi, respectiv, a costului acestora.
Calculul costului marginal al capitalului – MCC se efectuează conform următoarei formule:
, unde:

MCC – costul marginal al capitalului;

ΔWACC – creşterea costului mediu ponderat al capitalului în perioada previzionată (%);
ΔC – creşterea volumului capitalului mobilizat în perioada previzionată.

Pentru a determina efectele generate de mobilizarea capitalului suplimentar se calculează

şi eficienţa marginală a capitalului conform relaţiei:
,
unde ΔWACC - creşterea costului mediu ponderat al capitalului, %
ΔEC – creşterea eficienţei capitalului
ΔPk -  creşterea nivelului rentabilităţii capitalului total (global), %.

Structura optimă a capitalului: abordări teoretice, criterii conforme structurii optime a

capitalului
Politica structurii capitalului implică echilibrarea gradului de risc cu rata de rentabilitate.
Structura optimă a capitalului pentru o companie este reprezentată de acea combinaţie între
capitalul propriu şi împrumutat care conduce la maximizarea preţului de piaţă a acţiunilor
firmei. Structura optimă a capitalului este cea care asigură maximizarea valorii acţiunilor firmei.
În teoria şi practica financiara, decizia de finanţare se poate explica în principal pe baza a
următoarelor teorii importante:
teoria statică a promotorilor (deţinătorilor) de interese;
teoria structurii financiare prin prisma abordării organizaţionale a firmei;
teoria dinamică a finanţării ierarhice.
Ideea centrala a teoriei statice a promotorilor de interese este aceea ca decizia de finanţare a
firmei este influenţată predominant de mediul de afaceri, respectiv de opiniile deţinătorilor de
interese: acţionari, creditori, clienţi, furnizori, salariaţi, concurenţi, comunitatea locala, statul.
Teoria  structurii financiare prin prisma abordării organizaţionale a firmei  se referă la teorii
care ţin cont de complexitatea deciziei de alegere a surselor de finanţare a companiei şi analiza
formării structurii de finanţare: teoria de agent şi teoria semnalului.
Teoria de agent integrează complexitatea  modurilor de organizare a procesului de adoptare a
deciziilor în cadrul firmei pentru a explica formarea şi modificarea valorii acesteia şi alegerea
structurii de finanţare.
Teoria semnalului analizează impactul asimetriei de informaţii economice şi financiare privind
repartiţia între agenţii interni firmei (managerii) şi agenţii externi (investitorii).
Teoria finanţării ierarhice implică o analiză  în dinamică a deciziei de finanţare.

Explicaţi semnificaţia factorului timp în procesul investiţional

În calculele de eficienţă economică se compară mărimea profitului, ce se scontează a fi obţinut
dintr-o        acţiune productivă, cu fondurile de investiţii necesare. Trebuie să se ţină cont de
faptul că fondurile de investiţii se cheltuiesc într-o anumită perioadă, iar profitul se obţine într-
o altă perioadă.
Procesul investiţional se desfăşoară într-o îndelungată perioadă de timp.
Conceptul de valoare prezentă este crucial în teoriile financiare, inclusiv in cea a finanţelor
firmei. Investitorii încredinţează resursele  lor acum (în prezent) în aşteptarea obţinerii unor
profituri viitoare.
Una din componentele principale ale analizei valorii în timp a banilor este axa temporală, care
ne permite să vizualizăm în timp ceea ce se petrece într-o anumită situaţie ce vizează investirea
banilor.
Fluxurile de numerar care reprezintă o ieşire de numerar (plăţi, cheltuieli) (cash outflow) vor
avea semnul minus şi invers, intrările de numerar (toate încasările) (cash inflow) vor
avea semnul plus.

Caracterizaţi procesul de compunere

Procesul compunerii (actualizării prin compunere) este un proces aritmetic prin care se
ajunge de la valorile prezente (present value) (VP sau PV) la valorile viitoare («future value»)
(VV sau FV) a unei sume sau a unui flux de numerar.
Pentru ilustrarea compunerii, presupunem că o sumă de 1 leu este investită productiv într-un
anumit domeniu la începutul unui an.  După trecerea primului an, ca urmare a folosirii ei în
procesul de producţie, suma dată va aduce un profit „a”.
În anul următor, fondul utilizat va fi 1+a, iar rezultatul (1+a)2 ş.a.m.d., astfel încât după h ani
suma de 1 leu devine (1+a)h, adică:
la începutul anului unu avem suma de 1 leu;
la sfârşitul anului unu se obţine: 1+ a x 1 = (1+a) lei;
la sfârşitul anului doi se obţine: (1+a)+a(1+a)=(1+a)2;
la sfârşitul anului trei se obţine: (1+a)2+a(1+a)2=(1+a)3 lei şi aşa mai departe, astfel, că
după h ani se obţine suma de (1+a)h lei.
În consecinţă, ţinând seama de influenţa factorului timp, se va considera că, o investiţie de 1 leu
va echivala peste h ani nu cu o sumă de 1 leu, ci cu o sumă de (1+a)h lei.
Expresia (1+a)h poartă denumirea de factor de fructificare sau factor de compunere (FC).
Factorul de compunere (FC) se foloseşte la actualizarea prin compunere a unor sume investite
în trecut (aducerea în prezent a unor sume investite în trecut) sau la transferarea în viitor a
sumelor investite în prezent, mărind aceste sume, deoarece acest factor întotdeauna este mai
mare ca unu.

Caracterizaţi procesul de actualizare

Factorul de actualizare (factorul de discontare) este folosit la aducerea din viitor în prezent a
unei sume de 1 leu şi exrimă cît valorează zi 1 leu, luat la o dată viitoare peste h ani.