Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Noţiunea de investiţii poate fi abordată, prin conţinutul său, din două puncte de vedere: în ”sens
larg” şi ”sens îngust”.
Într-o accepţiune mai îngustă, noţiunea de investiţie se identifică, de regulă, cu unele
cheltuieli făcute pentru crearea sau obţinerea unor bunuri materiale, a căror valoare este, în
majoritatea cazurilor, destul de mare, iar durata lor de folosinţă - îndelungată.
În ”sens larg”, adică într-un cadru mai cuprinzător, investiţiile reprezintă nu neapărat o sumă de
bani, ci, mai degrabă, o intenţie, o acţiune umană privind plasarea (direcţionarea) unui anumit
capital pentru a se realiza ceva nou, sau ceva care trebuie readus la un aspect îmbunătăţit
substanţial, în scopul producerii unor bunuri (materiale sau intangibile) de pe urma cărora să se
poată obţine unele venituri suplimentare.
Investiţiile constituie alocarea (plasarea) riscantă a valorilor în obiecte ale activităţii de
antreprenoriat sau ale altor tipuri de activităţi cu scopul de a obţine profit sau efect social.
Investiţia este efortul financiar actual făcut pentru un viitor mai bun, creat prin dezvoltare şi
modernizare, având ca sursă de finanţare renunţarea la consumuri actuale sigure, dar mici şi
neperformante, în favoarea unor consumuri viitoare mai mari şi într-o structură modernă
De asemenea, noţiunea de investiţie poate fi privită din mai multe puncte de vedere: economic,
contabil, financiar, juridic şi psihologic.
În abordarea economică imaginea investiţiei este dată de faptul, că veniturile viitoare trebuie să fie
superioare cheltuielilor iniţiale actualizate.
În abordarea contabilă, investiţia este redusă la noţiunea de imobilizare, pornind de la faptul că
toate valorile ce se creează sunt destinate a rămâne constant sub aceiaşi formă.
Imaginea financiară provine din faptul că investiţiile generează venituri şi economii pe termen
lung.
Imaginea juridică impune condiţia că, în cazul în care o cheltuială nu are incidenţă patrimonială
directă, aceasta nu poate fi considerată investiţie, chiar dacă sporeşte în timp potenţialul şi
performanţele întreprinderii.
Abordarea psihologică reduce investiţia la o renunţare la bunuri imediate în schimbul unor
avantaje viitoare.
„Investiţiile reprezintă o renunţare la o satisfacţie imediată şi sigură, în schimbul unor speranţe a
căror suport sunt tocmai resursele investite.
Caracterizaţi etapa ”evaluarea finală şi luarea deciziei de investire” a unui proces investiţional
Stadiul de evaluare implică tot ansamblul de informaţii în termeni de intrări şi ieşiri. Investitorul
trebuie să decidă dacă va aplica modele sofisticate de evaluare sau va utiliza modele destul de
simple pentru a le înţelege.
Fiecare proiect trebuie să aibă o totalitate standard, o totalitate complexă de informaţii, ce permite
efectuarea independentă a evaluării ideilor propuse spre finanţare, printr-o metodă unică, utilă
practic, pentru orice proiect.
În prezent există mai multe metode de acest fel, dar cele mai recunoscute şi populare, practic, sunt:
metodele BERD (Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare) şi
UNIDO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială).
În ultimul timp aceste metode se utilizează şi în Republica Moldova.
unde:
kp = costul sursei „acţiuni preferenţiale” (sau rata de rentabilitate a investiţiei, ajustată la gradul de risc
al investiţiei respective);
Di = dividendul aferent perioadei “i”, dar, prin ipoteză D i = D1 = D2 = D3 = …=Dm = … = D (este o rentă
perpetuă).
Dacă compania decide asupra majorării capitalului din contul emisiunii suplimentare de acţiuni
preferenţiale, fapt ce va genera cheltuieli adiţionale (kE), atunci formula 5.2. va lua forma:
kp = D / [ P0 (1- kE)] (5.3.),
unde:
kE – costul, în mărime relativă, a emisiunii de noi acţiuni.
unde:
Di - dividendul aferent perioadei “i” (Astfel, pentru i= 1, spre ex., formula va lua forma: D1 =
D0(1+g));
g - rata de creştere constantă a dividendelor.
Dacă acţionarii reali sau potenţiali a unei companii anticipă dividende crescătoare cu o rată de
creştere constantă “g”, rata de rentabilitate pentru investiţia lor în acţiuni este pentru companie un
cost al capitalului, numit costul acţiunilor simple emise de firmă.
(5.5.),
unde:
D1/P0 reprezintă randamentul cerut al dividendului.
Aşa cum a fost precizat anterior, kc reprezintă, pentru investitor (acţionarul, care plăteşte astăzi
pentru achiziţia unei acţiuni un preţ P0, şi care aşteaptă în viitor dividende - D1, D2, …. Dn) rata de
rentabilitate cerută (crescătoare cu rata constantă “g”). Această rată de rentabilitate cerută de
acţionari defineşte constrângerea de remunerare, care apasă asupra firmei şi influenţează
determinarea costului acţiunilor ordinare.Când o companie doreşte să emită acţiuni suplimentare,
costul capitalului obţinut prin emisiunea de noi acţiuni simple se poate cuantifica pe baza
următoarei formule:
(5.6.),
unde:
kE – costul, în mărime relativă, a emisiunii de noi acţiuni.
Modelul CAPM (Capital Asset Pricing Model) sau Modelul de Evaluare a Activelor financiare. Pentru
estimarea costului sursei de capital „acţiuni simple” prin aplicarea modelului CAPM, este nevoie de
cunoscut următorii parametri:
rata rentabilităţii activelor fără risc (rf). -rata sperată a rentabilităţii (rm) -prima de risc - (rm - rf);
-indicatorul (coeficientul) riscului sistematic (nediversificabil) de piaţă (β).
Pentru a determina costul sursei de capital „acţiuni simple” în baza modelului CAPM, se aplică formula:
(5.7.),
unde:
ki reprezintă rentabilitatea cerută de investitor pentru acţiunea „i”;
rf – rata rentabilităţii activelor fără risc;
rm - rentabilitatea anticipată a pieţei;
β – indicatorul (coeficientul) riscului sistematic (nediversificabil) de piaţă.
Caracterizaţi costul capitalului propriu: profit reinvestit
Costul profitului reinvestit este rata de rentabilitate cerută de acţionari pentru veniturile reinvestite
şi este un cost de oportunitate.
Costul profitului reinvestit poate fi calificat ca şi finanţarea prin apelul la fondurile proprii externe.
Costul profitului reinvestit este acelaşi ca şi cel al capitalului obţinut din acţiuni comune şi se
determină astfel:
(5.8.),
unde:
kpr - costul profitului reinvestit (pentru companie);
D1 - dividendul anticipat, calculat pe baza ratei de creştere a acestuia. Astfel: D 1 = D0(1+g);
g - rata de creştere (presupusă constantă) a dividendului;
P0 - valoarea de piaţă a unei acţiuni simple.
D1/P0 - randamentul cerut al dividendului.
Împrumutul obligatar, este o altă importantă sursă de finanţare din exteriorul companiei (capital
propriu atras), respectiv atragerea capitalului prin apel la economiile publice sau emisiunea de
obligaţiuni.
WACC = ∑ Ki x Wi (5.12),
i=1
unde:
Ki - costul sursei „i” a capitalului, exprimat în procente;
Wi - ponderea sursei „i” a capitalului în totalul capitalurilor destinate finanţării.
Valoarea CMPC reflectă structura optimă a capitalului, reprezintă o valoare de referinţă la
calcularea costurilor marginale în condiţiile de mobilizare a unor noi surse de finanţare.
Utilitatea cea mai relevantă a acestui indicator constă în determinarea costului unei noi unităţi de
capital mobilizat.
Structura optimă a capitalului: abordări teoretice, criterii conforme structurii optime a capitalului
Politica structurii capitalului implică echilibrarea gradului de risc cu rata de rentabilitate.
Structura optimă a capitalului pentru o companie este reprezentată de acea combinaţie între
capitalul propriu şi împrumutat care conduce la maximizarea preţului de piaţă a acţiunilor firmei.
Structura optimă a capitalului este cea care asigură maximizarea valorii acţiunilor firmei.
În teoria şi practica financiara, decizia de finanţare se poate explica în principal pe baza a
următoarelor teorii importante:
teoria statică a promotorilor (deţinătorilor) de interese;
teoria structurii financiare prin prisma abordării organizaţionale a firmei;
teoria dinamică a finanţării ierarhice.
Ideea centrala a teoriei statice a promotorilor de interese este aceea ca decizia de finanţare a
firmei este influenţată predominant de mediul de afaceri, respectiv de opiniile deţinătorilor de
interese: acţionari, creditori, clienţi, furnizori, salariaţi, concurenţi, comunitatea locala, statul.
Teoria structurii financiare prin prisma abordării organizaţionale a firmei se referă la teorii care
ţin cont de complexitatea deciziei de alegere a surselor de finanţare a companiei şi analiza formării
structurii de finanţare: teoria de agent şi teoria semnalului.
Teoria de agent integrează complexitatea modurilor de organizare a procesului de adoptare a
deciziilor în cadrul firmei pentru a explica formarea şi modificarea valorii acesteia şi alegerea
structurii de finanţare.
Teoria semnalului analizează impactul asimetriei de informaţii economice şi financiare privind
repartiţia între agenţii interni firmei (managerii) şi agenţii externi (investitorii).
Teoria finanţării ierarhice implică o analiză în dinamică a deciziei de finanţare.
Explicaţi semnificaţia factorului timp în procesul investiţional
În calculele de eficienţă economică se compară mărimea profitului, ce se scontează a fi obţinut
dintr-o acţiune productivă, cu fondurile de investiţii necesare. Trebuie să se ţină cont de faptul
că fondurile de investiţii se cheltuiesc într-o anumită perioadă, iar profitul se obţine într-o altă
perioadă.
Procesul investiţional se desfăşoară într-o îndelungată perioadă de timp.
Conceptul de valoare prezentă este crucial în teoriile financiare, inclusiv in cea a finanţelor firmei.
Investitorii încredinţează resursele lor acum (în prezent) în aşteptarea obţinerii unor
profituri viitoare.
Una din componentele principale ale analizei valorii în timp a banilor este axa temporală, care ne
permite să vizualizăm în timp ceea ce se petrece într-o anumită situaţie ce vizează investirea
banilor.
Fluxurile de numerar care reprezintă o ieşire de numerar (plăţi, cheltuieli) (cash outflow) vor
avea semnul minus şi invers, intrările de numerar (toate încasările) (cash inflow) vor avea semnul
plus.
Dacă compunerea are loc la perioade mai mici decât un an, atunci formulele vor avea următoarea
formă: şi respectiv:
În acest context, apare necesitatea prezentării termenilor de «rată nominală a
dobânzii» («nominal» sau «quoted interest rate») şi rată efectivă anuală a dobânzii («effective
annual rate»).
Rata nominală a dobânzii este rata contractată sau rata stabilită pentru calcularea dobânzii. Astfel,
rata anuală, la care multe împrumuturi şi instrumente financiare (acţiuni, obligaţiuni etc.) fac
referire, este rata nominală a dobânzii.
Se consideră, că rata efectivă este acea rată, utilizarea căreia odată în an permite obţinerea
aceluiaşi rezultat ca şi prin utilizarea ratei nominale de m ori pe an.
Rata anuală efectivă este rata care se realizează la finele perioadei de compunere şi care ajustează
rata nominală în funcţie de frecvenţa folosită pentru compunere. Rata efectivă anuală poate fi
determinată, cunoscând rata nominală şi numărul de perioade de compunere pe an, prin
următoarea formulă:
(1.5)
C – anuitatea;
FAAa,h - factorul de actualizare a anuităţii pentru o rată a dobînzii a şi pentru h perioade (în
literatura de specialitate acest factor mai poartă denumirea de factor
Modelul CAPM.
Coeficientul variaţiei furnizează o bază mai semnificativă destinată comparaţiei când veniturile (sau
rentabilităţile) aşteptate pentru două alternative sunt diferite.
Semnificaţia gradului de omogenitate:
cu cât nivelul „V” este mai aproape de „zero”, cu atît seria (de rentabilităţi) este mai omogenă,
media având un grad ridicat de reprezentativitate;
cu cât nivelul „V” este mai departe de „zero”, cu atît variaţia este mai intensă, media având un
grad scăzut de reprezentativitate.