Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Curs Optica Geometrica
Curs Optica Geometrica
Optica este o ramură a fizicii, ce studiază natura luminii, fenomenele legate de emisia, absorbţia,
propagarea şi interacţiunea ei cu materia, precum şi metodele de măsurare a mărimilor care le caracterizează,
construcţia şi funcţionarea instrumentelor bazate pe lumină.
Ca disciplină ştiinţifică, acoperă un domeniu foarte larg, domeniu strâns legat şi de electronică, mecanică,
fizică, fizică atomică etc.
Implicaţiile sociale ale opticii sunt numeroase. Prin legătură sa cu forma de percepere vizuală a
informaţiilor despre lumina înconjurătoare, prin instrumentele ştiinţifice de mare fineţe pe care le oferă, optica
joacă un rol deosebit în viaţa cotidiană.
Din punctul de vedere al tehnicii iluminatului, lumina este acea parte a radiaţiei electromagnetice care
produce oamenilor senzaţia de vedere (senzaţia vizuală). Pentru multe alte scopuri practice, lumina poate fi
definită ca un anumit fel de radiaţie electromagnetică. Lumina formează obiectul de studiu al opticii.
In funcţie de felul în care se răspunde la întrebarea "ce este lumina ?" optica se împarte în trei domenii,
aparent distincte, însă în realitate strâns corelate, şi anume :
- optica geometrică, bazată pe conceptul de fascicul îngust (sau rază) de lumină, fară să se preocupe de
natura luminii ;
- optica ondulatorie, bazată pe conceptul de undă (natura ondulatorie a luminii) şi care se ocupă cu studiul
fenomenelor rezultate din interacţiunile lumină - lumină ;
- optica cuantică, bazată pe conceptul de cuantă de lumină (natura cuantică a luminii) şi care se ocupă cu
studiul fenomenelor rezultate din interacţiunile lumină - substanţă.
Unii autori împart optica în optică geometrică şi optică fizică, considerând că optica fizică se subdivide la
rândul ei în optică ondulatorie şi optică cuantică. Acest punct de vedere nu diferă însă de cel exprimat anterior,
deoarece, în ambele situaţii, optica geometrică rămâne în aceeaşi situatţe, iar optica fizică presupune luarea în
consideraţie a naturii luminii.
Din punctul de vedere al aplicaţiilor practice, optica poate fi împărţită în două domenii şi anume, un
domeniu ce se ocupă cu studiul principiilor de proiectare, construcţie şi funcţionare specifice aparatelor optice, şi
un alt domeniu, ce se ocupă cu studiul tehnicilor de măsurare. Cele două domenii pot fi reunite într-unui singur,
numit optică tehnică. Aşadar, optica tehnică include tehnicile de proiectare, construcţie şi folosire a aparaturii
optice şi tehnicile măsurătorilor optice, bazate pe principiile şi legile opticii.
Modul VII ''Optica geometrică'\ îşi propune să prezinte viitorilor tehnicieni optometrişti, cele mai
importante aspecte utiizate în practica optmetriei oftamice. Subiectele ce vor fi tratate aici sunt legate de noţiuni de
optică geoemtrică, fenomene optice, legile de bază, principiile şi teoremele opticii geometrice, sistemele optice
reale şi cel ideal, aberaţiile geometrice şi cromatice. Conţinuturile modulului au fost elaborate pe baza standardului
de pregătire profesională a calificării "tehnician optometrist", nivel 3 avansat şi conform curriculumului aferent
acestei calificări.
2
CUPRINS
3
CAPITOLUL 1 NOŢIUNILE OPTICII GEOMETRICE
1.1 Consideraţii generale
În concepţia actuală, lumina reprezintă o unitate a două procese: electromagnetic şi fotonic. Fenomene ca
interferenţa, difracţia şi polarizarea pot fi explicate numai acceptând natura electromagnetică a luminii. Efectul
fotoelectric, efectul fotochimic, emisia şi absorbţia luminii, se pot explica prin teoria fotonică. Reflexia, refacţia şi
presiunea luminii se pot explica atât pe baza teoriei electromagnetice cât şi a celei fotonice.
Energia luminoasă se datorează unor procese complexe ce apar în interiorul atomilor şi moleculelor, prin
excitarea acestora cu energie exterioară, prin încălzirea corpurilor până la starea de incandescenţă, prin iradiere cu
diverse radiaţii, prin ciocniri cu electroni acceleraţi. Fiecare atom excitat, poate fi privit ca o sursă elementară, ce
emite în spaţiu energie luminoasă, sub forma undelor electromagnetice, ansamblul atomilor excitaţi ai respectivei
substanţe constituind, de fapt o sursă de lumină.
Orice particulă în stare de vibraţie, acţionează asupra particulelor învecinate şi, transferându-le o anumită
cantitate de energie, le transpune în aceeaşi stare de vibraţie. Desfăşurat în timp şi spaţiu, transferul de energie de
la o particulă la alta, în conformitate cu vibraţia particulei excitate iniţial formează o undă. Mărimile specifice
mişcării ondulatorii sunt: perioada (T), frecvenţa (υ), viteza (v), lunigimea de undă ( λ ) , amplitudinea (A), faza
(φ).
Procesul de propagare a energiei luminoase în spaţiul liber, reprezintă în sine oscilaţii electromagnetice.
În spectrul radiaţiilor electromagnetice, radiaţiile optice vizibile ocupă un domeniu foarte îngust, cuprins
între λ = 390 ... 770 nm. Radiaţiile din acest domeniu produc senzaţia de lumină, maximul sensibilităţii ochiului
uman fiind pentru λ = 550 nm.
În teoria şi practica aparatelor optice, prin radiaţii optice, se înţeleg nu numai radiaţiile vizibile ci şi cele
Rontgen, ultraviolete şi infraroşii, adică radiaţiile cu lungimea de undă λ = 0,1 ... 1 mm.
Acţiunile precum cele fiziologice, fotochimice, fotoelectrice sunt create de vectorul câmp electric, de
aceea acest vector se numeşte vector luminos.
Suprafaţa de undă este locul geometric al punctelor, pentru care faza undei, este constantă pe toată
suprafaţa.
În teoria fotonică, lumina este tratată ca flux de particule luminoase, numite fotoni.
Emisia, propagarea şi absorbţia luminii se fac prin cantităţi discrete de energie (cuante), capabile să
interacţioneze cu substanţa, energia unei cuante fiind proporţională cu frecvenţa undelor electromagnetice.
În concluzie, mişcării fotonului, de masă m, îi corespunde un proces ondulatoriu, de frecvenţa υ. Viteza
de deplasare în vid a fotonilor este aceeaşi cu viteza de deplasare a undelor electromagnetice, c = 300 000 m / s.
Una din caracteristicile importante ale undelor electromagnetice este aceea că trasportă energie. Razele de
lumina sunt direcţii de propagare a energiei, normale Ia suprafaţa de undă.
Punctul luminos este o sursă punctiformă, de unde izvorăsc razele de lumină.
Optica geometrică este partea opticii bazată pe propagarea rectilinie a luminii în medii omogene şi
izotrope. în optica geometrică se folosesc două noţiuni de bază: punctul luminos şi raza de lumină. Se neglijeaza
fenomene ca interferenţa, difracţia, polarizarea, specifice radiaţiei electromagnetice.
4
Un fascicul de lumină care trece dintr-un mediu transparent optic în altul, este atât reflectat cât şi transmis
(refractat).
Pe suprafeţele metalice "oglindă" (la care înălţimea neregularităţilor este mult mai mică decât lungimea de
undă a radiaţiei incidente), are loc fenomenul de reflexie a luminii.
Fie S o suprafaţă ce separă două medii optice diferite (fig.l). Această suprafaţă poate fi plană, sferică sau
de orice formă.
Legile reflexiei şi refracţiei sunt formulate astfel:
- raza incidenţă (IO), raza reflectată (OII) şi raza refractată (012) sunt coplanare. Ele se află în planul
determinat de normala la suprafaţa de separaţie (ON) şi de raza incidenţă (10).
- unghiul de incidenţă (i) şi unghiul de reflexie r sunt egale în valoare absolută, dar de semne contrare - i =
r.
- raportul sinusului unghiului de incidenţă (i) şi sinusul unghiului de refracţie (i'), nu depinde de mărimea
acestor ughiuri, ci numai de proprietăţile celor două medii optice aflate în contact, fiind o mărime constantă pentru
ele: sin i / sin i' = n12 = constant.
Mărimea n12 se numeşte indice de refracţie relativ al mediului al 2-lea faţă de primul. Sau indiceie de
refracţie a două medii este egal cu raportul indicilor de refracţie absoluţi ai lor.
Unghiurile de incidenţă, reflexie şi refracţie, se măsoară de la normală către rază. Dacă sensul de
parcurgere al lor coincide cu cel orar, unghiurile sunt pozitive, în caz contrar, negative.
Reflexia luminii poate fi considerată un caz particular al refracţiei, raza dupa reflexie propagându-se în
acelaşi mediu ca şi raza incidenţă. în acest caz, viteza de propagare a luminii îşi păstrează valoarea absolută, dar îşi
schimbă sensul.
Legile reflexiei şi refracţiei luminii sunt cunoscute sub numele de legile Snell - Descartes.
Indicele de refracţie absolut al unui mediu, pe care în continuare îl vom numi simplu indice de refracţie, se
determină în raport cu aerul, deoarece determinarea sa în raport cu vidul este o problemă complexă.
Indicele de refracţie al aerului, la o presiune normală şi temperatură de 20°C, este egal cu 1,000274. în
calculul sistemelor optice, în majoritatea cazurilor, indicele de refracţie al aerului se ia egal cu unitatea.
La propagarea luminii din medii cu indice de refracţie mai mare, în medii cu indice de refracţie mai mic,
poate să apară fenomenul de reflexie totală, pe suprafaţa de separaţie a celor două medii (fig.2). în conformitate cu
legea refracţiei n > n’ implică i' > i. La creşterea unghiului de incidenţă se ajunge la situaţia în care sin i’ = 1 (i’ =
90°), raza refractată fiind pe direcţia suprafeţei de separaţie. Acest unghi de incidenţă se numeşte unghi limită şi
este dat de relaţia: sin i = n' / n.
Dacă unghiul de incidenţă creşte peste valoarea limită i > i , legea refracţiei n sin i = n'sin i’ îşi pierde
sensul fizic, întrucât s-ar obţine sin i' > 1. în această situaţie refracţia nu se produce şi lumina se reflectă total,
neputând să treacă din primul mediu în cel de-al doilea.
Pentru sticla cu n = 1,5 unghiul i = 42°. Aceasta înseamnă că, razele care cad pe suprafaţa sticla - aer,
venind din sticlă, sub unghiuri de incidenţă mai mari de 42° nu se pot refracta, în schimb se reflectă total, revenind
în sticlă. Pe fenomenul reflexiei totale, se bazează acţiunea majorităţii prismelor şi a sistemelor de prisme utilizate
în construcţia aparatelor, iluminarea scalelor indicatoare şi a reticulelor. De asemenea, fibrele şi conductorii optici
au la bază reflexia totală.
d) Principiul reversibiliăţtii drumului razelor
În conformitate cu principiul reversibilităţii, razele de lumină pot trece pe unul şi acelaşi drum,
independent de direcţie. Dacă nu se iau în considerare pierderile ca urmare a absorbţiei, difuziei şi reflexiei, toate
fenomenele legate de propagarea luminii sunt reversibile. Dacă lumina, în sens direct, se propagă de-a lungul unei
traiectorii, de exemplu prin reflexie şi refracţie, atunci şi în sens invers ea merge pe aceiaşi drum.
Dacă legile de propagare a razelor de lumină, sunt tratate din punctul de vedere al opticii fizice, problema
reversibilităţii se complică mult. De exemplu sunt ireversibile fenomenele ca disiparea luminii, indiferent de cine
a produs-o: difracţia la marginea unei diafragme, reflexia pe o suprafaţă mată etc. în felul acesta, principiul
reversibilităţii, se bazează doar pe legile geometrice de propagare a luminii.
e) Legea conservării energiei
În optica geometrică se face apel la legea universală a conservării energiei atunci când se studiază
propagarea energiei prin medii optice.
5
La baza opticii geoemtrice se află principiul lui Fermat, a cărui formulare iniţială a fost: propagarea
luminii între două puncte se face pe acel drum a cărui parcurgere necesită un timp minim, în comparaţie cu
celelalte drumuri posibile.
Acest principiu poate fi considrat ca postulatul fundamental al opticii geoemtrice. El nu poate fi
demonstrat în cadrul opticii geoemtrice, dar poate fi verificat. Din el decurge propagarea rectilinie a luminii în
medii omogene (linia dreaptă este drumul cel mai scurt între două puncte), principiul reversibilităţii razelor, legile
reflexiei şi refracţiei.
6
Un astfel de fascicul ce formează două imagini pentru un punct, se numeşte fascicul astigmatic.
7
interacţiona diferit cu substanţa. Ca rezultat al interacţiunii starea iniţială de polarizare se poate modifica. Acest
lucru poate avea consecinţe importante. Studiind efectul unei substanţe cu proprietăţi cunoscute asupra
fasciculului incident, putem determina starea de polarizare a acestuia. Pe de altă parte, măsurând modificarea
stării de polarizare a fasciculului luminos, putem analiza anumite proprietăţi ale substanţei.
Conceptul de polarizare se aplică numai undelor care au cel puţin două "direcţii de polarizare"
independente.
În cazul luminii naturale, toate direcţiile din planul perpendicular pe direcţia razei sunt echivalente;
lumina naturala este nepolarizantă, având gradul de polarizare 0.
Metode de obţinere a luminii polarizate:
Polarizarea prin reflexie şi refracţie
În scopul polarizării prin reflexie şi refracţie se utilizează un polarizor - dispozitiv cu ajutorul căruia se
obţine lumina polarizată dintr-un fascicul de lumină naturală şi un analizor, cu ajutorul căruia se constată starea de
polarizare, datorită proprietăţii sale de a lăsa să treacă numai lumina polarizată într-un anumit plan.
În schema din fig.7, se transmite un fascicul de lumină naturală pe un mediu transparent P şi cu ajutorul
unui analizor se constată că: la o rotaţie completă a analizorului în jurul direcţiei de propagare, intensitatea luminii
reflectate este variabilă, ea trecând prin două maxime şi două minime. în lumină refractată se constată acelaşi
lucru, poziţiile minimelor şi maximelor fiind inversate.
Înseamnă că unda luminoasă are proprietăţi diferite în diferitele direcţii perpendiculare pe direcţia de
propagare, proprietăţi pe care le are numai unda electromagnetică.
Gradul de polarizare ia valori între 0 ... 1. Pentru valorile cuprinse între 0 ... 1, lumina este parţial
polarizată.
Experimental, s-a constatat ca pentru un anumit unghi de incidenţă, care depinde de natura materialului
reflectant, direcţia de propagare a luminii reflectate este perpendiculară pe direcţia de propagare a luminii
refractate. Acest unghi se numeşte unghi Brewster IB ( fîg.8 ).
În cazul ţn care lumina este total polarizată, minimele observate prin rotirea analizorului devin
nule.
Dacă lumina incidenţă este nepolarizată, prin reflexie se poate obţine lumină total polarizată, iar prin
refracţie, lumină parţial polarizată dar mai intensă decât cea reflectată.
Metoda de polarizare prin reflexie este folosită rar, deoarece are următoarele dezavantaje:
- intensitatea luminii polarizate este mai mică decât a luminii incidente;
- fasciculele obţinute nu sunt suficient de bine colimate.
Fenomenul de birefringenţă sau dublă refracţie
Dacă pe un cristal de şpat de Islanda (Ca CO3) cade un fascicul îngust de lumină, în cristal apar două raze
refractate pe direcţii diferite, iar ţn afara cristalului vor fi paralele cu direcţia fasciculului incident. Aceste raze se
numesc ordinară (o) şi extraordinară (e). înseamnă că acest cristal nu este izotrop din punct de vedere optic (fig.9).
Toate cristalele au o direcţie pentru care n0= ne şi lumina paralelă cu această direcţie nu prezintă
fenomenul de birefringenţă. Această direcţie este axa optică a cristalului.
Avantajele polarizării prin birefringenţă sunt:
- ambele raze sunt total polarizate;
- întreaga energie a fasciculului incident se regăseşte în cele două fascicule refractate.
în construcţia dispozitivelor de polarizare a luminii pe baza fenomenului de birefringenţă, se urmăreşte
mărirea divergenţei dintre cele două raze sau suprimarea uneia dintre ele.
Un polarizor des folosit este prisma Nicol. Este o prismă de şpat de Islanda, tăiată după metoda
fizicianului englez W. Nicol. Cele două jumătăţi ale prismei sunt lipite cu balsam de Canada, al cărui indice de
refracţie este cuprins între n0 şi ne. Astfel, raza ordinară va fi total reflectată pe stratul de balsam şi apoi absorbită
de montura nicolului. Raza extraordinară iese din nicol, paralelă cu raza incidenţă (fig. 10).
O serie de minerale şi compuşi organici au proprietatea de dicroism - adică proprietatea de a absorbi fie
raza ordinară, fie pe cea extraordinară, care apar prin fenomenul de birefringenţă. Pe baza acestei proprietăţi se
obţin polaroizii.
Polaroizii, faţă de alte dispozitive de polarizare pot produce fascicule de orice lărgime, se montează cu
uşurinţă în orice aparat şi sunt relativ ieftini. Orice dispozitiv de polarizare poate fi folosit şi ca analizor. Polaroizii
pot fi aplicţti ca ochelari de soare, la apararul fotografic cu polaroid, eliminând lumina „deranjantă", parţial
polarizată, reflectată de suprafeţele lucioase etc.
d) Intereactia luminii cu substanţa
Absorbţia luminii
8
Nici un material nu este perfect transparent. Când lumina trece printr-un mediu optic, energia sa este
parţial absorbită, iar intensitatea ei este atenuată.
Când un fascicul de lumină, trece printr-un strat subţire de material, de grosime dx, descreşterea
intensităţii dl este proporţională cu intensitatea iniţială I şi grosimea stratului străbătut dx.
Dispersia luminii
Viteza de propagare a luminii în medii cu indici de refracţie diferiţi este diferită.
Dacă mediile nu sunt absorbante, la trecerea dintr-un mediu în altul, viteza se schimbă, dar frecvenţa
rămâne aceeaşi (deoarece nu se absoarbe energie, care este direct proporţională cu pătratul frecvenţei).
Fenomenul de dependenţă a indicelui de refracţie, de lungimea de undă n = f’( λ ) a luminii, care trece
prin mediul respectiv se numeşte dispersie.
Sunt însă şi substanţe, în care odată cu creşterea lungimii de undă, creşte şi indicele de refracţie. In acest
caz, dispersia se numeşte anormală.
Fenomenul de dispersie - reprezintă descompunerea spaţială a unei radiaţii în radiaţiile monocromatice
componente, care se produce datorită dependenţei indicelui de refracţie, de lungimea de undă, fenomenul
putând fi observat într-o prismă optică.
Dacă pe faţa prismei se trimite un fascicul de lumină albă şi fasciculul emergent cade pe un ecran, se
observă o bandă luminoasă colorată diferit, de la roşu la violet.
Exceptând nuanţele, se pot distinge 7 culori principale: roşu, portocaliu (oranj), galben, verde, albastru,
indigo şi violet.
Spectrul vizibil, în care se descompune lumina albă, este format din aceste radiaţii monocromatice, cu
lungimile de undă ale căror valori sunt cuprinse în intervalul 700-400 nm:
ROGVAIV
λ R = 700 ................λ v = 400 nm
O radiaţie monocromatică care traversează o prismă este doar deviată.
Ca măsură a deviaţiei unei prisme, se ia unghiul de deviaţie al luminii galbene, iar ca măsură a
dispersiei, unghiul dintre radiaţiile extreme, roşie şi violet. Cu cât este mai mare deviaţia, cu atât este mai mare
dispersia.
Difuzia luminii
Un alt fenomen întâlnit în practica aparatelor optice este fenomenul de difuzie, de împrăştiere a luminii.
Practic, difuzia este pătrunderea moleculelor unui corp în masa altui corp, din aproape în aproape, dinspre
regiunea cu concentraţie mai mare, înspre regiunile cu concentraţie mai mică, prin mijlocirea agitaţiei sau
vibraţiei termice a moleculelor celor două corpuri.
CAPITOLUL 2
SISTEMUL OPTIC IDEAL
2,1 Generalităţi
Prin sistem optic se înţelege totalitatea pieselor optice (lentile, prisme, oglinzi etc.), aşezate într-o
anumită ordine, în conformitate cu calculul. Rolul oricărui sistem optic, constă în aceea că fasciculul
homocentric incident pe el, să rămână homocentric (sau aproape homocentric) şi după ce iese din sistem.
Fiecare piesă optică ce aparţine sistemului optic este delimitată de suprafeţe refractante sau reflectante
care pot fi plane, sferice, cilindrice, conice, torice şi asferice (eliptice, parabolice sau suprafeţe curbe de ordin
superior).
Razele de lumină, care ies din diferite puncte dispuse în faţa sistemului optic, propagându-se prin
diverse zone ale sistemului optic, se refractă şi reflectă în conformitate cu legile opticii geometrice.
Suprafaţa refractantă ce separă două medii cu indici de refracţie diferiţi, se numeşte dioptru.
Parametrii constructivi ai unui sistem optic alcătuit din suprafeţe sferice refractante şi reflectante sunt:
razele de curbură ale suprafeţelor (r), distanţele dintre suprafeţe (d) şi indicii de refracţie ai mediilor optice ce
alcătuiesc sistemul (n).
Sistemele optice pot fl centrate sau descentrate.
În cazul sistemului optic centrat toate suprafeţele reflectante şi refractante sunt de revoluţie şi admit o
normală comună (axa de rotaţie, numită axă optică).
9
Daca sistemul optic centrat prezintă doar suprafeţe sferice, atunci axa optică este axa pe care se află
centrele de curbură ale acestor suprafeţe.
Sistemul optic descentrat nu are o axă de simetrie comună tuturor suprafeţelor sale.
Majoritatea sistemelor optice sunt centrate.
Orice plan care conţine axa optică se numeşte plan meridian (fig. 11). în continuare se va considera că
planul meridian este planul desenului.
Admitem că din punctul B, dispus în afara axei optice, iese un fascicul îngust de raze, formând cu axa
optică un unghi oarecare. Acest fascicul se numeşte fascicul înclinat şi are axa BN. Razele fasciculului, după
propagarea prin sistemul optic, se strâng în B’.
Planul perpendicular pe planul meridian si care conţine axa fasciculului înclinat de raze, se numeşte plan
sagitai.
10
- imaginea, dispusă într-un plan perpendicular pe axa optică, în orice punct al său, trebuie să fie asemenea
cu obiectul.
Cu alte cuvinte, raportul între mărimea imaginii si mărimea obiectului (fîg.15) trebuie să fie constant
pentru orice pereche de puncte conjugate, dispuse pe segmentele AB si AB', sau pe oricare altă pereche de
segmente conjugate. Acest raport se numeşte mărirea liniară sau transversală a sistemului optic ideal şi reprezintă
scara de redare a imaginii.
Din proprietăţile sistemului optic ideal rezultă că, fiecărui fascicul homocentric din spaţiul obiect, îi
corespunde, în spaţiul imagine, un fascicul homocentric, conjugat cu acesta.
Sistemele optice, alcătuite din medii optice omogene, care să dea imagini stigmatice, indiferent de
dimensiunile transversale ale obiectelor şi de poziţia lor faţă de sistem, nu există. Sistemele optice reale
deformează suprafeţele de undă ale fasciculelor incidente. Excepţie fac oglinzile plane.
Practic este necasar ca un sistem optic să furnizeze o imagine care să satisfacă condiţiile de calitate
determinate de destinaţia iui. De exemplu, sistemele optice, destinate observării vizuale, pot da erori în imagine,
dar care să nu poată fi sesizate de ochi.
Se poate concluziona că, sistemul optic ideal este un model, un etalon pentru sistemele optice
reale.
Teoria sistemului optic ideal oferă posibilitatea stabilirii unor relaţii de calcul, pentru rezolvarea
aproximativă a diferitelor probleme de optică aplicată. Ea a fost elaborată de Gauss (1841). Imaginile date de
sistemul optic ideal se numesc imagini gaussiene.
11
Planul focal imagine reprezintă locul geometric al punctelor în care se intersectează razele emergente
(sau prelungirile lor), conjugate razelor incidente paralele între ele formând diverse unghiuri, cu axa optică. Planul
focal obiect reprezintă locul geometric al punctelor în care se intersectează razele incidente (sau prelungirile lor),
care au drept conjugate, raze emergente paralele între ele, formând diverse unghiuri.
2.5 Sistemul optic ideal rezultat din combinarea mai multor componente subţiri
La calculul sistemelor optice ideale, distanţa dintre planele principale se poate neglija, adică planele
principale obiect şi imagine se pot considera suprapuse. Această simplificare nu influenţează mersul razelor,
deoarece între planele principale, razele se propagă paralel cu axa optică (β=1).
Sistemele pentru care distanţa HH' se consideră nulă, se numesc subţiri sau infinit subţiri. Astfel,
sistemele optice diferite, care sunt combinate între ele şi sunt considerate subţiri, se mai numesc componente.
În cazul unui sistem optic format din trei sau mai multe componente, pentru determinarea distanţelor
focale şi a poziţiilor punctelor cardinale, se calculează drumul unei raze paralelă cu axa optică, în sens direct şi
invers.
CAPITOULUL 3
SISTEME OPTICE REALE ÎN DOMENIUL PARAXIAL
3.1 Generalităţi
Gauss a demonstrat că legile sistemelor optice ideale sunt valabile şi pentru sistemele optice reale, dacă se
micşorează către 0 lărgimea domeniului în jurul axei optice în care se propagă razele de lumină. Acest domeniu s-a
numit paraxial.
Legile de formare a imaginilor în domeniul paraxial se obţin, dacă se face ipoteza că legea refracţiei se
scrie sub forma: n x i = n' x i’. Aceste legi sunt valabile pentru sistemele compuse din dioptri sferici cu centrele pe
axa optică. Daca un dioptru este o suprafaţă de revoluţie în jurul axei optice, această suprafaţă, în paraxial, se
aproximează cu una sferică.
12
Dacă oglinda se deplasează prin translaţie cu o distanţă x, imaginea unui punct obiect A, se deplasează cu
2x.
Dacă oglinda plană se roteşte cu cu unghiul a, raza reflectată se roteşte cu unghiul 2.
Oglinzile se folosesc pentru schimbarea direcţiei axei optice, pentru rotirea imaginii sau pentru deflexia
(scanarea) fasciculului de raze, atunci când oglinda se roteşte.
Acoperirea reflectantă în cazul oglinzilor plane, ca şi a celor sferice, se poate realiza fie pe suprafaţa
interioară pentru oglinzi foarte precise, fie pe suprafaţa exterioară a unei lame pian paralele din material optic
transparent, de cele mai multe ori, sticla. în cazul al doilea, pot apare imagini parazite, datorită reflexiilor multiple.
Dacă lama nu este corect executată, din punct de vedere al paralelismului suprafeţelor, apar asimetrii în
fasciculul reflectat faţă de cel incident (efect de „pană optică").
Pentru acoperirea reflectantă pe sticlă se folosesc metale ca: argint, aluminiu, crom etc.
Se utilizează şi oglinzi parţial reflectante, care realizează un anumit raport între fluxul reflectat şi cel
transmis (lame divizoare de fascicul).
CAPITOLUL 4
SISTEME OPTICE REALE ÎN DOMENIUL NEPARAXIAL
13
refracţia diferitelor componente monocromatice se obţin diverse unghiuri de deviaţie. Are loc dispersia luminii -
descompunerea în componente spectrale.
Prisma refractantă este folosită în aparatele spectrale ca element dispersiv.
Dispersia unghiulară este cu atât mai mare cu cât unghiul prismei este mai mare.
Daca unghiul prismei refractante este mai mic de 6° prisma se numeşte pană optică sau clin optic. Penele
optice se folosesc în calitate de compensatori, pentru reglări şi măsurări. Dacă pana are o mişcare de rotaţie în jurul
axei optice, punctul imagine descrie un cerc de rază y, care depinde de unghiul de deviaţie şi de distanţa între pană
şi planul imagine. Pentru a obţine o deplasare rectilinie a imaginii se folosesc două pene optice identice, care se
rotesc simultan în sensuri contrare, cu acelaşi unghi.
Spre deosebire de penele optice rotative, penele cu mişcare de translaţie pot fi folosite şi în fascicul de raze
divergent sau convergent, nu numai paralel, în schimb sunt puţin precise când se folosesc la compensarea sau
măsurarea unor deplasări liniare mici.
O pană optică cu unghi variabil se poate realiza ca un ansamblu de două lentile: plan convexă şi plan
concavă, care pot aluneca una faţă de alta.
Pana optică acromată este formată din două pene optice cu unghiuri şi indici de refracţie diferiţi. Lipsa
dispersiei luminii prin sistemul de pene optice, se numeşte acromazie.
14
vede din centrul câmpului obiect axial, sub unghiul cel mai mic. în cazul în care obiectul se află la infinit,
diafragma de deschidere este aceea care, ea sau imaginea ei, are diametrul minim.
Diafragma de deschidere poate avea forme diferite. De asemenea poate fi fixă sau reglabilă. Diafragma cu
deschidere variabilă se numeşte diafragmă iris, prin analogie cu irisul ochiului.
imaginea diafragmei de deschidere, dată de partea din sistemul optic, situată în faţa diafragmei de
deschidere, după sensul de propagare al luminii, este pupila de intrare (fig.20).
Imaginea diafragmei de deschidere, dată de partea din sistem situată după diafragmă, în sensul de
propagare al luminii, este pupila de ieşire.
Diafragma de câmp
Este diafragma dispusă în planul obiect sau în orice plan conjugat cu acesta şi care limitează dimensiunile
liniare ale câmpului imagine. Daca există mai multe diafragme, diafragma de câmp este aceea care. ea sau
imaginea ei, este văzută din centrul pupilei de intrare sub unghiul cel mai mic.
Imaginea diafragmei de câmp, formată de partea din sistem situată în faţa diafragmei, după sensul de
propagare al luminii, se numeşte lucarnă de intrare.
Imaginea diafragmei de câmp, formată de partea din sistem situată după diafragmă, după sensul de
propagare al luminii, se numeşte lucarnă de ieşire.
Câmpul obiect este partea din spaţiul obiect limitată de razele extreme, care pot trece prin
sistem.
Câmpul imagine este partea din spaţiul imagine corespunzătoare câmpului obiect.
Toate diafragmele (inclusiv monturile) sistemului optic care limitează fasciculele de raze ce vin de ia
puncte obiect situate în afara axei optice şi care nu sunt nici de deschidere, nici de câmp, se numesc diafragme de
vignetare (fig.21).
Fasciculele de raze, care pleacă din punctele A şi Bl şi sunt delimitate de pupila de intrare, pot trece
complet prin sistemul optic OlOk.
Fasciculul înclinat de raze care vine dintr-un punct B2, este parţial "tăiat" de către diafragma de vignetare,
neputând să "umple" pupila de intrare. Fasciculul de raze, care vine dintr-un punct situat deasupra punctului B3,
este complet obturat de diafragma de vignetare. Rezultat al vignetarii este reducerea iluminării imaginii, de Ia
centru către marginea ei.
15
În optometrie, lentilele Fresnel cu acţiune sferică, se folosesc la corecţia provizorie a vederii, după
operaţia de cataractă. Lentilele Fresnel cu acţiune prismatică pot fi folosite pentru prescripţii prismatice temporare
(de exemplu, înaintea unei operaţii asupra muşchilor oculari). Aceste lentile, utilizate în optometrie au grosimea
mai mică de 1 mm. Ele se aplică pe suprafaţa interioară a lentielei de ochelari, se decupează la forma lentilei şi
rămân aplicate pe materialul lentilei prin simpla adeziune.
CAPITOLUL 5
ENERGETICA FASCICULULUI DE RAZE
16
dată a unui izvor monocromatic cu frecvenţa υm = 540 x 10 Hz, care emite un flux energetic de 1 / 683 W, într-un
unghi solid de un steradian. (Unghiul solid este o porţiune din spaţiu delimitată de o suprafaţă conică.)
Lumenul (Im), unitatea de măsură pentru fluxul luminos, este fluxul emis de o sursă punctiformă, cu
intensitatea de 1 cd, într-un unghi solid de 1 sr (steradian), sursa fiind în vârful unghiului solid.
Iluminarea E, a unei suprafeţe S, normala la raza incidenţă este raportul dintre fluxul incident şi suprafaţă.
Unitatea de măsură a iluminării este luxul (lx) : 1 lx = 1 lm / 1 m2. Ca unitate tolerată se mai utilizează, când este
vorba de iluminări foarte mari, photul : 1 phot =1 lm / 1 cm2 =10 lx.
Când dimensiunile izvorului de lumină nu se pot neglija, pentru rezolvarea anumitor probleme, este
necesar să se cunoască repartiţia fluxului de lumină radiat pe suprafaţa acestuia.
Emitanţa (exitanţa) luminoasă M este raportul dintre fluxul luminos emis de un element de suprafaţă şi
suprafaţa acestui element. Emitanţa se măsoară în lumeni pe metru pătrat (lm / m2).
Emitanţa caracterizează nu numai sursele de lumină primare ci şi pe cele secundare, adică acelea care
primesc energia radianta şi o reemit, după ce a fost reţinută parţial prin absorbţie şi a suferit schimbări ale
direcţiei de propagare.
Luminanţa L a unei surse, într-un punct al său, pe o direcţie dată, direcţie care formează cu normala la
suprafaţă unghiul a, este raportul dintre intensitatea luminoasă în direcţia dată ăi proiecţia suprafeţei elementare
dS pe un plan perpendicular pe această direcţie (fig.25). Unitatea de măsură a luminanţei în sistemul
internaţional este nitul: 1 nt = 1 cd / 1 m2. Se mai utilizează, ca unitate de măsură toieraţa pentru luminanţă,
stibul: 1 sb = 1 cd / 1 cm2 = 10 nt.
Cantitatea de lumină Q, este definită de integrala în raport cu timpul t a fluxului luminos (t), într-un
interval de timp t. Unitatea de măsură pentru cantitatea de lumină este (lm x s).
Expunerea luminoasă H este definită de integrala în raport cu timpul iluminării E(t), într-un interval de
timp dat, t. Expunerea se măsoară în (lx x s). Ea prezintă importanţă deosebită în domeniul fotografiei.
Mărimile specifice fotometriei energetice au definiţii similare cu mărimile fotometriei vizuale, numai că
fluxul de lumină este înlocuit cu fluxul de energie radiantă. Mărimile energetice au aceleaşi simboluri, ca
mărimile vizuale analoage, dar cu indice "e".
Mărimile fotometrice vizuale pot avea indicele "v" sau se scriu fără indice.
În tabelul de mai jos sunt prezentate principalele mărimi fotometrice şi energetice.
Indexul 1 se referă la suprafaţa care emite lumină, iar indexul 2 la suprafaţa iluminată.
CAPITOLUL 6
ABERAŢIILE GEOMETRICE ALE SISTEMELOR OPTICE
6.1 Clasificarea şi definirea aberaţiilor
Teoria lui Gauss asupra formării imaginii prin sistme optice, nu poate fi aplicată sistemelor reale, care au
deschidere şi câmp mare.
17
În aceste situaţii, fasciculele homocentrice de raze care intră în sistem, după traversarea acestuia, îşi
pierd homocentricitatea. Ca urmare, imaginile punctelor nu mai sunt puncte, ci pete de difuzie, ceea ce conduce
la micşorarea calităţii imaginii. O imagine afectată de aberaţii, este o imagine neclară, distorsionată, cu contururi
colorate.
În practica proiectării sistemelor optice, aberaţiile se împart în două grupe:
1) aberaţii geometrice, care apar în sistem Ia trecerea unei radiaţii monocromatice (se
mai numesc şi aberaţii monocromatice);
2) aberaţii cromatice, care apar în sistem Ia trecerea unor radiaţii cu o compoziţie
spectrală complexă. Ele se datorează dependenţei indicilor de refracţie ai mediilor optice, de
lungimea de undă a fiecărei radiaţii (dispersia luminii).
În marea majoritate a cazurilor, aberaţiile ambelor grupe se manifestă în sistemele optice simultan.
Valorile aberaţiilor se obţin ca diferenţa între coordonatele punctelor de intersecţie cu planul imagine ale
razelor reale şi coordonatele punctelor de intersecţie ale razelor în sistemul considerat ideal.
Clasificarea aberaţiile geometrice :
- aberaţia de deschidere (de sfericitate) - este aberaţia produsă de un sistem optic pentru un obiect de pe
axa optică ;
- aberaţia de comă - este aberaţia produsă de un sistem optic pentru fascicule largi provenite de la puncte
obiect din afara axei optice. Această aberaţie depinde aşadar, atât de coordonatele razei de intrare cât şi de
ordonata punctului obiect y ;
- aberaţiile de astigmatism şi curbura de câmp - aceste aberaţii apar simultan în cazul fasciculelor
înguste şi mult înclinate, care provin de la puncte obiect din afara axei optice ;
- aberaţia de distorsiune - este aberaţia care apare la reprezentarea unui câmp obiect mare şi se manifestă
prin variaţia mărimii liniare (3 în funcţie de ordonata y. Nu depinde de coordonatele razei în pupila de intrare. Ca
urmare, în prezenţa distorsiunii, dacă toate celelalte aberaţii sunt absente, întreg fasciculul de raze se deplasează cu
dy', fără ca homocentricitatea să se strice.
18
6.4 Aberaţia de astigmatism şi curbura câmpului imagine
Considerăm imaginea unui punct din afara axei optice, formată cu fascicule de raze continute în două
secţiuni perpendiculare: meridiană şi sagitală (fig.27). Aceste fascicule sunt foarte înguste şi se află în apropierea
razei pupilare principale care pleacă din punctul B, situat în afara axei optice, în planul pupilei de intrare, razele
fasciculului se sprijină pe o deschidere de diametru mic. Deoarece curburile suprafeţelor sferice în aceste secţiuni
perpendiculare sunt diferite, razele fasciculului meridian şi sagital, emergente din sistemul optic, se vor strânge în
puncte diferite: razele din plan meridian se strâng în B'm, iar cele din planul sagital în B's.
Distanţa măsurată pe axa optică de la imaginea ideală a punctului de pe axa optică a obiectului AB (A'O),
pânâ la proiecţiile pe axa optică a punctelor B'm şi Bs, se notează cu z'm, respectiv z's. Diferenţa z'a = z's - z'm, se
numeşte diferenţă astigmatică şi reprezintă o măsuraă a aberaţiei de astigmatism.
Se observă din fig.27 că datorită aberaţiei de astigmatism, imaginea obţinută pentru punctul B, într-un
plan perpendicular pe axa optică, ce trece prin B'm, este o dreaptă orizontală, iar într-un plan perpendicular pe axa
optică ce trece prin B's, dreaptă verticală.
În planul gaussian imaginea punctului B este o elipsă, cu axa mare verticală. Dacă pianul imagine se
deplasează din punctul B'm în punctul B', pentru diverse poziţii ale acestuia imaginea punctului B se prezintă ca: o
linie orizontală, elipsă cu axa mare orizontală, elipsă cu axa mare verticală, linie verticală.
Dacă punctul obiect se află la infinit, se obţin ca imagini ale acestuia, două segmente perpendiculare aflate
la distanţa F'mF', numite "linii de focar".
Fascicule de raze care dau imagini de acest fel, se numesc fascicule astigmate.
Ca urmare, dacă imaginea obiectului se captează pe un ecran plat, ea nu va fi clară. Neclaritatea creşte spre
marginea câmpului imagine.
Particularităţile imaginii oferită de un sistem optic având astigmatism în cazul unui obiect bidimensional
sunt arătate în fig.28.
Sistemele optice la care astigmatismul şi curbura câmpului sunt corectate pentru o anumită valoare a
unghiului de câmp şi au valori mici, acceptabile pentru tot câmpul, se numesc anastigmate. Aceste sisteme sunt
necesare acolo unde imaginea optică este captată pe o suprafaţă plană: obiective fotografice, obiectivele camerelor
TV, obiective de proiecţie etc.
Pentru sistemele optice destinate observării vizuale, curbura câmpului nu deranjează dacă nu depăşeşte
capacitatea de acomodare a ochiului.
Uneori imaginea se captează pe suprafeţe care au curbura câmpului imagine, de exemplu ecranele pentru
cinematograf panoramic; chiar şi retina ochiului uman constituie un exemplu în acest sens.
CAPITOLUL 7
ABERAŢIILE CROMATICE ALE SISTEMELOR OPTICE
19
Pentru materialele transparente cunoscute, indicele de refracţie creşte monoton când lungimea de undă
scade.
Principalele caractristici optice ale unei sticle sunt: indicele de refracţie, coeficientul de dispersie,
dispersia parţială, factorul spectral de transmisie internă, dispersia parţială relativă.
Dispersia paţtială este diferenţa între indicii de refracţie pentru două radiaţii: nl - n2.
Sticla optică se notează în ordine: simbolul tipului de sticlă, primele trei zecimale ale valorii indicelui
de refracţie n, urmat de numărul ce exprimă primele trei cifre ale coeficientului de dispersie (rotunjit la prima
zecimală) multiplicat cu 10. Pentru sticlele optice rezistente la radiaţii ionizante, se adaugă la această
combinaţie litera R. De exemplu CB 518640R, reprezintă o sticla crown cu barit cu indicele de refracţie n =
1,518 şi coeficientul de dispersie 64,0 rezistenţa Ia radiaţii ionizante.
Alte caracteristici ale sticlei optice sunt: coeficientul de dilatare liniară, microduritatea Vickers,
densitatea, stabilitatea chimică faţă de acizi, stabilitatea chimică faţă de agenţi atmosferici, temperaturile de
înmuiere şi de topire.
Cuarţul optic se foloseşte pentru realizarea componentelor care lucrează în domeniul ultraviolet, a
componentelor ce necesită un coeficient mic de dilatare liniară şi rezistenţă termică înaltă sau a componentelor
care lucrează în domeniul infraroşu al spectrului.
Cristalele optice au de asemenea proprietăţi superioare sticlei optice şi anume: transparenţa la radiaţii
ultraviolete şi infraroşii, coeficient de dispersie mare pentru indice de refracţie mic. De exemplu florura de
calciu este transparentă în domeniul 0,18 ... 10 m, germaniul este transparent în domeniul 2 ... 15 m si 40 ...
60 m etc.
În acelaşi timp cristalele optice pot prezenta şi unele inconveniente ca: neomogenitate optică şi
mecanică pentu diferite direcţii, higroscopicitate şi solubilitate în apă (de exemplu CINa), dimensiuni limitate
ale monocristalelor, duritate mică sau toxicitate.
Pentru realizarea unor piese optice ca: lentile Fresnel, rastre optice, lentile de contact etc., se folosesc
materiale plastice: polimetilmetacrilat (PMMA), polistirol, celuloid, polietilena. Avantajele maselor plastice
sunt: densitate mică, rezistenţă la spargere, posibilitatea prelucrării prin presare, turnare, injecţie. Dezavantajele
acestora constau în coeficient de dilatare termică mare, neomogenitate, duritate mică, îmbătrânire naturală,
electrizare statică. Indicele de refracţie al acestor materiale plastice are valori peste 1,49, iar coeficientul de
dispersie de la 57,6 ... 29.9.
Uneiele lichide, cum ar fi: apa distilată, cherosenul, se folosesc ca medii optice, având constante optice
specifice. Alfabromnaftalina şi uleiul de cedru, se folosesc în calitate de mediu obiect în microscoape cu
imersie, în refractometre etc.
7.2 Aberaţia de cromatism de poziţie
Imaginile unui punct obiect pe axa optică, formate cu radiaţii de diferite lungimi de undă, se pot afla pe
axa optică la diferite distanţe de sistem. Se spune că sistemul prezintă cromatism de poziţie sau cromatism axial.
În fig.29 este arătat drumul fasciculului paraxial de raze ANM. Ca urmare a dispersiei luminii, acest
fascicul, după refracţie prin sistemul optic OlOk, se descompune în fascicule colorate.
Fasciculul refractat pentru culoarea roşie C', dă imaginea punctului obiect A în A'c', fasciculul pentru
culoarea verde în punctul A'e, iar cel pentru culoarea albastră F' în punctul A'F'.
Între punctele A'F' şi A'C', se vor afla imaginile punctului A, pentru alte radiaţii ale spectrului.
20
7.5 Aberaţiile cromatice ale razelor reale - cromatism de ordin superior
Aberaţiile descriese în paragrafele precedente, caracterizează domeniul paraxial, fiind aberaţii de
ordinul!.
În cazul sistemelor optice reale cu deschidere şi câmp mare, pentru stabilirea calităţii imaginii, din
punctul de vedere al redării culorilor, trebuie considerat drumul razelor reale prin sistemul optic. Aberaţiile
cromatice, care se definesc în afara domeniului paraxial, ca diferenţe cromatice ale aberaţiilor geometrice, se
numesc aberaţii cromatice de ordin superior.
Pentru sistemele optice cu deschidere mare ca: obiective de microscop, obiective fotografice, prezintă
importanţă deosebită aberaţia sfero - cromatică, care se manifestă la reprezentarea punctelor de pe axa optică, cu
fascicule largi de raze, de diverse lungimi de undă.
21
Punct antinodal obiect An Punctele conjugate pe axa optică pentru mărirea unghiulară a
(imagine) (A'N') sistemului este egală cu - 1
Termeni referitori la mersul razelor de lumină prin sistemul optic
22
| Axă optică
Distanţa de la punctul principal a (a') Linia
A care uneşte
se vedea fîg.30 centrele dioptrilor sistemului optic
Punct (imagine)
obiect obiect pe axă (în afara
la planul obiect A(B) Punctul geometric pe axă (în afara axei) considerat ca izvor al razelor
(imagine)
axei) de lumină cu care se formează imaginea sa prin sistemul optic
Distanţa de la focarul obiect z(z') A se vedea fîg.30
Punct imagine
(imagine) pe axă
la planul (în afara
obiect A' (B') Punctul geometric dat de intersecţia razelor de lumină (sau a
axei)
(imagine) prelungirilor lor) care pleacă din punctul obiect pe axă (în afara axei),
Distanţa de la vârful primului sH după
A trecerea
se vedea lor prin sistemul optic
fîg.30
Planul perpendicular pe axa optică, ce trece prin punctul obiect
-
Plan obiectdioptru
(ultimului) (imagine)
la planul (s'H')
principal obiect (imagine) (imagine)
Spaţiu obiect (imagine) Spaţiu] geometric considerat infinit, în care se găsesc punctele obiect
-
(imagine)
Distanţa pe axă între doi dioptri d Distanţa între doi dioptri succesivi măsurată în lungul axei optice
Punctul (planul) obiect şi punctul (planul) imagine corespunzător
-
Puncte (plane) conjugate
printr-un sistem optic
Distanţa pe raza de lumină între d Distanţa dintre doi dioptri succesivi măsurată în lungul unei raze de
Termeni referitori la puncte si plane caracteristice dioptrului
doi dioptri lumină oblică
Interval optic Distanţa dintre focarul imagine al primului sistem şi focarul obiect al
celui de-al doilea sistem, în cazul a doua sisteme optice succesive
Termen Simbol Definiţie
Focar obiect (imagine) F(F') Punctul de pe axa optică pentru care punctul conjugat se găseşte spaţiul
Unghiul dintre raza de lumină σ ( σ ') A se vedea fig.31
imagine (obiect) la infinit
meridiană obiect (imagine) şi axa -
Plan principal obiect (imagine) Planele conjugate, perpendiculare pe axa optică, pentru care mărirea
optică
transversală a sistemului optic este egală cu + 1
Unghiul dintre normala în φ A se vedea fig.31
Plan antiprincipai obiect Planele conjugate, perpendiculare pe axa optică, pentru care mărirea
punctul de incidenţă la suprafaţa
(imagine) transversală a sistemului optic este egală cu - 1
dioptrului şi axa optică
Punct principal obiect (imagine) H(H') Punctul de intersecţie a planului principal obiect (imagine) cu axa
optică
Unghi de refracţie (reflexie) ɛ’, i’ Unghiul dintre raza de lumină refractată (reflectată) şi normala în
Punct antiptrincipal obiect AH Punctul de intersecţie a planului antiprincipai obiect (imagine) cu axa
(imagine) (AH) punctul
optică de incidenţă la suprafaţa dioptrului
Unghiul prismei
Punct nodal obiect (imagine) θ
N(N') Unghiul
Puncteledintre doi dioptri
conjugate pe plani refractanţi
axa optică pentru mărirea unghiulară a
Unghiul de deviere δ Unghiul dintre raza incidenţă
sistemului este egală cu + 1 şi raza emergentă
Azimut
Punct antinodal obiect (imagine) Ψ
An Unghiul
Puncteledintre raza incidenţă
conjugate pe axaşi optică
planul yOz
pentru mărirea unghiulară a
(A'N') sistemului este egală cu - 1
Termeni
Termenireferitori
referitorilalafocale
mersulsirazelor
măriri de lumină prin sistemul optic
23
Grosisment de Lupă Γ 250 Grosismentul unui sistem optic pentru un obiect aşezat în aer, la
distanţa vederii optime (250 mm)
Grosisment de lunetă Γ Grosismentul unui sistem telescopic pentru un obiect aşezat la infinit
Grosisment de citire Γl Grosismentul unui sistem optic pentru un obiect aşezat la o distantă l
24
mediul optic respectiv
Lungimea de undă λ
-
Dispersia principală dn Diferenţa dintre indicele de refracţie al unui mediu optic şi indicele de
refracţie a radiaţiei roşii a cadmiului
Dispersia parţială Diferenţa dintre indicii de refracţie ai unui mediu optic pentru două
-
BIBLIOGRAFIE .
- Batesc G. - Optica, EDP, Bucureşti 1982
- Dodoc P. - Teoria şi construcţia aparatelor optice, Vol. 1 si 2, ET Bucureşti 1989
- Popescu I.I, Toader E.I. - Optica, ESE Bucureşti 1989
- Dumitrescu N., lonescu Muscel S. - Optică tehnică, Vol.l si 2, UPB 1991
- ECCO European Diploma Optometry (candidate guidelines) - Zentralverband der Augenoptiher,
Dusseldorf 2008