VIAȚA ȘI OPERA SFÂNTULUI MAXIM MĂRTURISITORUL

Călăuzitorule al ortodoxiei, învățătorule al dreptei-credințe și al curăției,

luminătorule, al lumii – podoaba monahilor, cea de Dumnezeu insuflată, Maxime,
înțelepte, cu învățăturile tale pe toți i-ai luminat, alăută duhovnicească, roagă-te lui
Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.

Troparul Sfântului Maxim Mărturisitorul

I – Viața Sfântului Maxim Mărturisitorul

Într-o scrisoare către David Balfour, arhimandritul Sofronie Saharov îi mărturisea

acestuia: „nu pot înțelege trei lucruri:
1. O credință adogmatică
2. Un creștinism nebisericesc
3. Un creștinism fără nevoință
Și acestea trei: Biserica, dogma și ascetica (adică nevoința creștină) sunt pentru mine
un singur tot al vieții”1.
După cum o subliniază lămurit troparul, Sfântul Maxim Mărturisitorul a acoperit cu
asupra de măsură, prin viața sa această „treime” sfințitoare a oricărei vieți autentic creștine.
Se naște în anul 580 într-o familie nobilă „având parte de o educație aleasă” 2. Deși se
presupunea că s-a născut în Constantinopol 3, cercetări ulterioare arată că s-ar fi născut într-un
sat din Golan4. Rămâne orfan la doar 9 ani și „este încredințat unei mânăstiri din Palestina,
dominată de gândirea evagriană și origenistă”5.
Dacă cele de mai sus sunt reale, nu ne putem da seama, din prezentările făcute de pr.
Stăniloae, cum ajunge în 610 să fie remarcat și chemat la curte de către împăratul Heraclie,
care îi acordă titlul de prim-secretar6. Cert este că în anul 614 se retrage la o mănăstire din
Chrysopolis (astăzi Skutari) pe țărmul răsăritean al Bosforului 7. De aici se mută, după 10 ani
1
Arhimandritul Sofronie, Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, trad. Ierom. Rafail (Noica), Editura Reîntregirea,
Alba Iulia, 2006, p. 303.
2
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, trad. pr. Dumitru Stăniloae, vol. II, Editura Humanitas, București,
2004, p. 7. În introducerea la volum făcută de pr. Stăniloae.
3
Ibidem.
4
Cf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. pr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., București, p.5. În
Introducerea traducătorului se spune: „… s-a născut în anul 580, dintr-o familie nobilă, nu în Constantinopol,
cum se știa înainte, ci într-un sat din Golan, așa cum arată Viața lui, publicată în limba siriacă în 1973.
5
Ibidem.
6
Cf. Filocalia, vol II, p. 7.
7
Ambigua, p.5.

1
în mânăstirea Sfântul George, din Cyzic8. Din cauza unei incursiuni a perșilor, la 626 pleacă
și de aici și, după ce trece prin Grecia și Egipt, se așează, pentru un timp mai îndelungat, într-
o mănăstire din Cartagina.
După cum se cunoaște, Sf. Maxim avea să fie exponentul cel mai marcant al luptei
împotriva noi erezii care amenința Biserica, erezia monotelită. La originea acesteia stătea
încercarea împăratului Heraclie de a-i câștiga pe monofiziți și a se sprijini pe ei, la granița de
răsărit a Imperiului, împotriva perșilor.9 Acesta fusese sfătuit de către patriarhul
Constantinopolului, Serghie, spre un compromis care lăsând de o parte problema celor două
firi în Hristos, obliga cele două părți la recunoașterea unei singure lucrări în El 10. Primul care
sesizează pericolul acestui compromis este Sofronie, viitor patriarh al Ierusalimului și prieten
cu Sf. Maxim. Cel care a fost câștigat pentru acest compromis a Cyrus, din 630 patriarh al
Alexandriei, iar în 633 se încheie formal pactul dintre ortodocși și monofiziți. Sofronie „se
prezentă patriarhului Cyrus şi-l rugă în genunchi să renunţe la publicarea pactului. Nereuşind,
se duse la patriarhul Serghie din Constantinopol, de la care obţinu ca cel puţin să nu se
vorbească nici de o lucrare nici de două în Iisus Hristos. Potrivit acestei învoieli, Serghie
publică la 634 o epistolă sinodală. Îndată după aceasta Sofronie ajunse patriarh la Ierusalim.
Serghie se adresă papei Onoriu, cerându-i să consimtă cu epistola lui sinodală şi cu trecerea
sub tăcere a chestiunii de este o lucrare sau două în Iisus Hristos. Papa se declară de acord cu
Serghie, admiţând că în Iisus Hristos este o singură voinţă” 11. Relativa liniște este doar
aparentă, căci publicarea Ecthesisului împăratului Heraclie, la 638, declanșează lupta dintre
cele două tabere. Sf. Maxim ajunge conducătorul acestei lupte, mai ales că Sofronie trece la
Domnul chiar în anul publicării Ecthesisului. Decretul imperial poruncea păstrarea tăcerii
asupra problematicii legate de o fire sau două firi în Hristos și impunea recunoașterea unei
singure voințe în El12.
Sf. Maxim are, între 642-645, la Cartagina, o intensă activitate în care se străduiește
să-i întărească pe episcopi împotriva ereziei monotelite. De asemenea „în iulie 645 poartă în
Cartagina o mare dispută cu Pyrrhus, fostul patriarh monotelist al Constantinopolei, în
prezenţa a numeroşi episcopi. În acelaşi timp ia parte la mai multe sinoade în Africa,
convocate la îndemnul lui pentru osândirea monotelismului. La sfârşitul anului 646 e în

8
Ibidem.
9
Filocalia, vol II., p. 7.
10
Ibidem.
11
Ibidem.
12
Ibidem, p.8.

2
Roma, unde rămâne până la 649, determinând pe papa Martin să convoace sinodul din
Lateran, prin care de asemenea se condamnă monotelismul”13.
Typosul lui Constans al II-lea prin care se interzicea a se mai vorbi dacă sunt una sau
două lucrări și voințe în Hristos nu face decât să grăbească deznodământul controversei.
Astfel „Maxim şi papa Martin au fost primele victime ale acestei dispoziţii. La 653 Maxim
este arestat şi adus la Constantinopol, unde, fiind condamnat, la 655 e exilat la Bizija în
Tracia. O nouă audiere încă în acelaşi an la Bizija are ca urmare trimiterea lui în Perberis. La
662 fu adus din nou cu Atanasie apocrisiarul roman şi cu un alt Atanasie, ucenic al său, la
Constantinopol pentru o audiere. Întrucât nu vroiau să tacă asupra chestiunii de este în Hristos
una sau două lucrări şi voinţe, li se tăie în faţa mulţimii limba din rădăcină şi mâna dreaptă, ca
să nu mai poată comunica adevărul nici cu graiul, nici în scris. Astfel se adeveri din nou că
fiecare părticică din dogmele Bisericii s-a impus prin sângele celor ce au fost gata să-şi dea
viaţa pentru mărturisirea ei, fiind o chestiune de viaţă, nu o simplă speculaţie teoretică. Cei
trei fură trimişi apoi într-un al treilea exil în ţara Lazilor, pe coasta răsăriteană a Mării Negre,
unde Maxim, rămas simplu monah până la sfârşitul vieţii trecu în acelaşi an, în ziua de 13
august, la Domnul în urma chinurilor suferite, în vârsta venerabilă de 82 ani”14.

II – Opera Sfântului Maxim Mărturisitorul

În prezentarea pe care pr. Stăniloae o face scrierilor maximiene, în deschiderea celui

de-al doilea volum al Filocaliei15, există o expunere a lor într-o ordine cronologică. Pentru
studiul de față am ales a schița câteva idei legate de cele mai cunoscute dintre ele, renunțând
la o citare redundantă din textul invocat.
Având în vedere caracterul succint al acestui studiu, în egală măsură informativ, dar și
formativ, am considerat mai utilă prezentarea a două dintre cele mai cunoscute 16 scrieri ale Sf.
Maxim: „Răspunsuri către Talasie” și „Ambigua”.
1. Răspunsuri către Talasie. (Quaestiones ad Thalasium)17
Această scriere pare a fi scrisă „în timpul dintre alcătuirea părţii mai vechi (a doua) şi
a celei mai noi din «Ambigua»”18 în care „lămureşte în sens mistic-ascetic 65 de locuri grele,

13
Ibidem.
14
Ibidem, pp. 8-9.
15
Op. cit.
16
În mai mare măsură prin denumire decât prin asimilarea conținutului.
17
P. G. 90, 243-786
18
Filocalia, vol. II, p.12

3
pe care i le trimisese prietenul său egumenul Talasie” 19. Referitor la această operă a Sf.
Maxim, pr. Stăniloae însuși remarcă dificultățile cu care este confruntat cel ce ar încerca să
rezume „scrisul bogat”20 al autorului, insistând asupra faptului că această scriere „s-ar cere
mai degrabă lărgită prin tâlcuiri, decât comprimată într-un rezumat”21. Centralitatea
discursului maximian o deține Logosul Divin prin care sfântul „vede și explică totul” 22. Prin
cădere omul cade în „zona îngustă a simțirii” 23 rămânând astfel la cele aparente, la „suprafața
sensibilă a lucrurilor”24. Consecința acestui fapt este necunoașterea lui Dumnezeu (αγνοια).
Este una dintre cele trei patimi fundamentale pe care Sf. Maxim le identifică a fi baza tuturor
celorlalte patimi. Acestea sunt „neștiința, iubirea de sine și tirania” 25. Mecanismul prin care se
produce această deturnare de la scop a facultăților omului este dat de simțire care judecă
lucrurile raportându-le la plăcere și durere. Din iubitor de Dumnezeu omul ajunge iubitor de
sine (φιλαυτια), aceasta fiind al doilea rău fundamental identificat de S. Maxim. Acestea
două, neștiința și iubirea de sine îl aruncă pe om în tirania patimilor (τυραννις), cel de-al
treilea rău fundamental în concepția maximiană. Tirania nu doar că îl aruncă pe om în vârtejul
nesfârșit al patimilor, dar declanșează „o segregare a umanității” 26, oamenii luptând-se unii cu
alții. Rupți de Cel ce este iubire, plini de iubire de sine, oamenii nu se mai pot iubi între ei.

2. Ambigua.

Această lucrare cuprinde tâlcuiri pe care Sf. Maxim le dă „unor locuri cu multe și
adânci înțelesuri din Sfinții Dionisie Areopagitul și Grigorie Teologul”27.
Lucrarea este alcătuită din două părți în care cea de a doua parte a fost scrisă mai întâi,
iar prima, mai apoi. Cea de a doua parte este „mai extinsă și are un caracter ascetico-mistic” 28.
Pr. Stăniloae dă următoarea explicație:
„Se poate ca … Maxim în călătoriile sale să fi petrecut câtva timp la Ioan şi să fi citit
şi discutat împreună pe Grigorie de Nazianz. În urma acestei lecturi comune Maxim a plecat,
iar Ioan l-a rugat din depărtare să-i tâlcuiască locurile întunecoase din Grigorie de Nazianz.

19
Ibidem.
20
Filocalia, vol. III, în Cuvânt înainte, p. V.
21
Ibidem.
22
Ibidem.
23
Ibidem, p. VI.
24
Ibidem.
25
Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad. Anca Popescu, Editura
Sophia, București, 2005, p. 182
26
Ibidem.
27
Subtitlul lucrării.
28
Filocalia, vol. II, p. 11.

4
Aşa s-a născut partea a doua din «Ambigua» (P. G. 91, 1061-1417), cea cu mult mai extinsă
decât prima (P. G. 91, 1032-1061) şi care a fost scrisă înainte de prima, având un caracter
exclusiv ascetic-mistic, spre deosebire de partea primă (ulterioară), care dezbate problema
lucrărilor din Iisus Hristos. Partea a doua, mai veche, trebuie să dateze de pe la 630, la
începutul petrecerii lui Maxim în Africa, înainte de izbucnirea disputei monotelite. Prima
parte a acestei scrieri, cea de mai târziu, e adresată egumenului Toma, un prieten al lui
Talasie. Din epistola 40 se vede că acela îl rugase pe Maxim să alcătuiască această parte a
scrierii şi cererea lui fusese sprijinită şi de Talasie, ba poate fusese chiar însoţită de o scrisoare
a lui Talasie. Această parte a scrierii se ocupă cu lucrările din Iisus Hristos. Se vede că ea
datează de prin 634, după ce izbucnise disputa monotelită. Dar faptul că Maxim, deşi susţine
că lucrarea aparţine în mod necesar firii şi chiar defineşte firea, totuşi nu vorbeşte apriat de
două lucrări în Hristos ci doar de o «lucrare îndoită», arată că a fost scrisă în timpul
"armistiţiului dintre 634-638. El spune aici că nu se "poate vorbi simplu de o lucrare în
Hristos (l057B), dar cele două lucrări se întrepătrund şi lucrează unitar (l052B), în sensul
termenului areopagitic: lucrare teandrică (1057 A). E felul în care scriu şi Sergie şi Sofronie
în epistolele lor sinodale din 634, în urma acordului din acel an de a nu vorbi nici de două
lucrări, nici de una. Altfel va scrie Sf. Maxim după 638, când Ecthesis-ul împăratului Eraclie
îl provoacă la luptă pe faţă. Deci această parte din «Ambigua» trebuie să fi fost scrisă la scurt
timp după 634, în nici un caz nu înainte de 638”29.
După Sherwood30 „avem în Ambigua cea mai fundamentală respingere a mitului
origenist despre unitatea inițială a tuturor spiritelor în Dumnezeu (henada), despre
împrăștierea lor din această unitate, despre căderea lor în trupuri și despre reîntoarcerea lor la
unitatea inițială, odată cu depunerea trupurilor”.
III – În loc de încheiere
După aproape douăzeci de ani Sinodul al VI-lea ecumenic de la Constantinopol (680 –
681) condamnă definitiv erezia monotelită și reabilitează pe Maxim, recunoscându-l ca Sfânt
al Bisericii Ortodoxe. Este prăznuit de către Biserică pe 21 ianuarie și 13 august.

29
Ibidem. Pp. 11-12.
30
Citat de pr. Stănilaoe în Introducerea traducătorului din Ambigua, PSB 80, E.I.B.M.B.O.R, București, 1985,
p. 6.

5
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Arhimandritul Sofronie, Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, trad. Ierom.

Rafail (Noica), Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006.
2. Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad.
Anca Popescu, Editura Sophia, București, 2005
3. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. pr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R.,
București, 1985.
4. Maxim Mărturisitorul, Filocalia, trad. pr. Dumitru Stăniloae, vol. II, Editura
Humanitas, București, 2004.
5. Maxim Mărturisitorul, Filocalia, trad. pr. Dumitru Stăniloae, vol. III,
Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948.