Din istoria scrierii.

Spații între cuvinte
De Horia pe 28 iulie 2017

Astăzi ne este greu să ne imaginăm, dar în scrierea

timpurie nu existau spații între cuvinte. În cărțile cerneluite de scribi, cuvintele

curgeau unul după altul fără nicio întrerupere pe rânduri sau pe fiecare pagină, în
ceea ce astăzi denumim scriptura continua.

Lipsa de separație dintre cuvinte reflecta originile vorbite ale limbii. Atunci
când vorbim, nu inserăm pauze între toate cuvintele – lungi înșiruiri de silabe ni se
scurg fără întrerupere de pe buze. Nicicând nu le-ar fi trecut prin minte primilor
scriitori să pună spații goale între cuvinte. Ei doar transcriau vorbirea, scriind ceea
ce urechile le spuneau să scrie. (Astăzi, atunci când încep să scrie, și copiii mici
lipesc cuvintele. La fel ca primii scriitori, ei scriu ceea ce aud.)

Scribii nu erau foarte atenți nici la ordinea cuvintelor în frază. În limba vorbită,
sensul fusese aproape întotdeauna transmis mai ales prin inflexiune, modul de
accentuare a silabelor de către vorbitor, și acea tradiție orală a continuat să
guverneze scrisul. În interpretarea scrierii din cărțile Evului Mediu timpuriu,
cititorii nu ar fi putut să utilizeze ordinea cuvintelor ca pe un semnal de
semnificație. Regulile nu fuseseră încă inventate.
Lipsa separării cuvintelor, combinată cu absența convențiilor privind ordinea
cuvintelor, făceau să apese asupra cititorilor din vechime o „suprapovară
cognitivă”, explică Paul Saenger în Space between Words, o istorie a cărții
întocmită de scribi. Ochii cititorilor trebuiau să se miște cu încetineală și șovăielnic
peste rândurile textului, oprindu-se frecvent și întorcându-se adesea la începutul
unei fraze, în timp ce mințile lor se sforțau să priceapă unde se termina un cuvânt și
unde începea unul nou și ce rol juca fiecare cuvânt în sensul frazei. Lectura semăna
cu dezlegarea unui puzzle.

Lentă și cognitiv intensă, analiza textului făcea lectura cărților foarte

laborioasă. Era și motivul pentru care nimeni nu citea pe tăcute. Rostirea
silabelor era decisivă pentru descifrarea scrierii. Acele constrângeri, ce ar părea
intolerabile astăzi, nu contau prea mult într-o cultură încă înrădăcinată în oralitate.

Abia la destul timp după prăbușirea Imperiului Roman, forma limbii scrise s-
a rupt, în sfârșit, de tradiția orală și a început să se acomodeze nevoilor aparte
ale cititorilor. Pe măsură ce Evul Mediu avansa, numărul știutorilor de carte a
crescut constant, iar accesibilitatea cărților s-a lărgit. Multe dintre noile cărți erau
de natură tehnică, destinate nu lecturii pentru distracție sau învățătură, ci pentru
găsirea unor informații practice. Oamenii au început să dorească și să aibă nevoie
de o lectură rapidă și privată. Cititul devenea mai puțin un act de interpretare și mai
mult un mijloc de instrucție și perfecționare personală. Schimbarea a condus la cea
mai importantă transformare a scrierii de la invenția alfabetului fonetic.

Pe la începutul celui de-al doilea mileniu, scriitorii au început să impună muncii

lor reguli de ordonare a cuvintelor, aranjând cuvintele într-un sistem previzibil,
standardizat de sintaxă. În același timp, începând din Irlanda și Anglia și
răspândindu-se apoi prin tot restul Europei occidentale, scribii au început să
despartă frazele în cuvinte individuale, separate prin spații. Prin secolul al
XIII-lea, scriptura continua era în mare măsură învechită, atât în textele latinești,
cât și în cele vernaculare. Semnele de punctuație, care au înlesnit ulterior munca
cititorului, au început să intre și ele în obișnuință. Pentru prima oară, scrierea se
adresa în egală măsură ochiului și urechii.