IDENTIFICARE ODONTOLOGICĂ MEDICO-LEGALĂ

Introducere
Identitatea reprezintă un set de caracteristici fizice normale sau patologice care definesc
un individ.
Pentru a putea fi utilizate în procesul de identificare, caracteristicile individuale trebuie să
îndeplinească cinci cerințe:
‑ Unicitate;
‑ Individualitate/variabilitate;
‑ Imutabilitate/persistență;
‑ Practicabilitate;
‑ Posibilitate de clasificare.
În medicina legală se folosesc cinci metode de identificare umană: vizuală, genetică
(analiza ADN), antropologică, dactiloscopică (analiza amprentelor palmo-digitale) și
odontologică (dentară).
Toate aceste metode au ca scop identificarea certă a unei persoane decedate sau a unei
persoane în viață.
Identificarea unei persoane decedate are la bază dreptul său la identitate și după moarte,
fiind obligatorie pentru certificarea decesului și, implicit, pentru rezolvarea problemelor sale
personale sau legale (de exemplu, stabilirea statutului marital al partenerului de viaţă sau a
custodiei copiilor, executarea testamentară, plata asigurării de viaţă etc.). În unele cazuri,
identificarea unei persoane decedate poate facilita investigația judiciară și depistarea autorului
unei infracțiuni.
Pentru identificarea unei persoane decedate se realizează compararea datelor colectate
postmortem (prin examinarea rămășițelor umane) cu cele antemortem (colectate din diverse surse
de date despre persoanele dispărute), aplicând una sau mai multe dintre metodele enumerate
anterior. De exemplu, pentru cadavrele întregi poate fi utilizată metoda dactiloscopică, cu
examinarea amprentelor palmo-digitale și compararea lor cu cele înregistrate în baze de date
naționale sau internaționale. Această metodă nu poate fi însă aplicată pentru cadavrele în stare
avansată de putrefacție, arse sau scheletizate. Caracteristicile medicale și dentare puse în evidență
postmortem prin examinarea cadavrelor sau a rămășițelor umane pot fi comparate cu cele
consemnate antemortem, cu grade diferite de probabilitate în ceea ce privește identificarea (până
la certitudine în unele cazuri). Deosebit de eficientă în procesul de identificare este metoda
genetică, aceasta reprezentând în multe situații singura metodă pentru identificarea de certitudine
a rămăşiţelor aflate în stare avansată de degradare, sau pentru care nu există date antemortem
necesare pentru aplicarea celorlalte metode de identificare.

Identificarea odontologică (dentară) medico-legală reprezintă procesul prin care

caracteristicile dentare (morfologice, chimice, fizice, genetice etc.) sunt folosite pentru 6
identificarea unei persoane. Întrucât există o mare variabilitate și, implicit, individualitate în
aspectul dinţilor, prezenţa sau absenţa lor şi tratamentele aplicate, se consideră că dinţii reprezintă
un material deosebit de important pentru identificare.
Principiul care stă la baza identificării odontologice este că nu există două persoane cu
arcade dentare identice și cu aceleași caracteristici dentare (mărime, formă, poziție, număr,
structură, tratamente stomatologice).
Cu cât caracteristicile dentare sunt mai rare și unice, cu atât este mai fidelă identificarea.
De cele mai multe ori, identificarea odontologică se bazează pe existența unor lucrări
dentare (cum sunt obturațiile, tratamentele pe canale), restaurări protetice, lipsuri dentare etc.,
1
toate acestea putând fi documentate antemortem în fișele dentare. În această situație, identificarea
odontologică se face prin compararea dinților și lucrărilor dentare și protetice identificate
postmortem cu cele înregistrate antemortem. Rezultă de aici importanța unor consemnări atente și
complete realizate de către medicii stomatologi pentru toți pacienții pe care îi îngrijesc.
Metoda odontologică este utilă în special la cadavre foarte degradate, arse, fragmentate,
atunci când dinții reprezintă singurul material disponibil.
Dinții au o serie de caracteristici care îi fac utili în procesul de identificare:
‑ sunt foarte rezistenți la acțiunea factorilor de mediu (umiditate, temperaturi crescute,
deshidratare) sau traumatici, întrucât smalțul dentar este țesutul cel mai dur din organism;
‑ sunt variați din punct de vedere anatomic (formula dentară umană definitivă cuprinde 32
de dinţi de diferite forme și mărimi), morfo-patologic (diferite patologii pe diferitele fațete
ale dinţilor), terapeutic (obturații, lucrări dentare, implanturi etc.);
‑ sunt relativ frecvent documentați antemortem în fișele dentare întocmite cu ocazia
prezentării într-un cabinet stomatologic;
‑ sunt uşor de examinat postmortem, prin examen direct și imagistic.
Prima utilizare documentată a danturii în vederea identificării unei persoane a avut loc în
Roma anului 49 AD, când Agrippina, soţia împăratului Claudius, a dat ordin să fie omorâtă Lollia
Paulina, fosta soţia a împăratului, de teamă că aceasta va încerca să-şi recâştige fostul soţ. Pentru
a se asigura că Lollia Paulina fusese omorâtă și că nu mai reprezenta un pericol pentru căsnicia sa
cu Claudius, Agrippina a solicitat să îi fie adus ca dovadă capul acesteia. Deoarece intervalul de
timp de la deces şi până la prezentarea în faţa Agrippinei a fost mare, ţesuturile moi au început să
se descompună, iar faţa a fost imposibil de identificat. Însă Agrippina a recunoscut capul Lolliei
prin particularităţile dentare ale acesteia: malocluzie dentară severă şi modificările de culoare la
nivelul dinţilor frontali.

Noțiuni de anatomie dentară utile pentru identificarea odontologică

Identificarea odontologică nu se poate realiza fără cunoașterea anatomiei și morfologiei
dentare. Acestea permit recunoașterea unor elemente esențiale în procesul de identificare:
‑ tipul de dinte dintre cele patru existente (incisivi, canini, premolari și molari);
‑ poziția dintelui pe arcadă (maxilar sau mandibular, stâng sau drept);
‑ poziția dintelui în raport cu ceilalți dinți;
‑ tipul de dentiție (primară sau secundară).
La acestea se adaugă necesitatea cunoașterii bogatei variabilități a morfologiei dentare în
formă și mărime. Variabilitatea crează un aspect dentar unic, esențial pentru stabilirea cu
certitudine a identității unei persoane.
Topografic, dintele este împărțit în trei zone:
‑ Coroana - partea dintelui acoperită de smalț, situată deasupra gingiei; smalțul proemină în
anumite zone, formând cuspizii, între care se formează șanțurile intercuspidiene;
‑ Gâtul sau joncțiunea smalț-cement, aflat la limita dintre coroană și restul dintelui, fiind
ușor îngustat;
‑ Rădăcina - partea acoperită de cement și inclusă în alveola dentară.
Dinții sunt fixați în alveole de paradonțiu, care vine în contact cu rădăcina dentară.
În structura dinților se disting trei straturi și o cavitate:
‑ Smalț - stratul extern al coroanei dentare, este o substanță albă, foarte dură, compactă,
care acoperă dentina coroanei dentare, având rol protector;
‑ Dentină - stratul mijlociu, un țesut gălbui care ocupă cea mai mare parte a dintelui și
înconjoară cavitatea pulpară; la nivelul coroanei este acoperită de smalț, iar la nivelul
rădăcinii este acoperită de cement;
2
 ‑ Cement - stratul extern al rădăcinii dentare, este un țesut osos care acoperă rădăcina
dentară;
‑ Cavitatea (camera) pulpară, care conține un țesut moale, numit pulpă dentară.
Dezvoltarea dentiției umane
În timpul vieţii, omul dezvoltă două seturi de dinţi:
Dentiţia temporară (primară, numită și dentiția „de lapte”), care începe să se formeze la
şase săptămâni intrauterin, erupe alveolar şi îşi finalizează dezvoltarea până la vârsta de trei ani.
Dentiția temporară este formată din 20 de dinți, câte 5 dinţi pe fiecare hemiarcadă (doi
incisivi, un canin şi doi molari). Cronologia emergenței dinților temporari variază de la o țară la
alta.
După vârsta de şase ani, dentiția temporară este înlocuită treptat cu dentiția definitivă.
Dentiția permanentă (secundară, definitivă), care începe să se dezvolte din perioada
gestaţională şi erupe în general la vârste cuprinse între 6 şi 12 ani (cu excepţia molarului III, care
erupe mai târziu, în jurul vârstei de 18 ani).
Dentiția permanentă este compusă din 32 de dinți, câte 8 dinţi pe fiecare hemiarcadă (doi
incisivi, un canin, doi premolari şi trei molari). Cronologia emergenței dinților permanenți
variază de la o țară la alta și în funcție de localizarea pe maxilar sau pe mandibulă.

Etapele identificării odontologice

A. Recuperarea materialului biologic de la faţa locului
B. Stabilirea originii dinților
C. Identificarea dinților
D. Identificarea profilului biologic
E. Estimarea intervalului post-mortem
F. Identificarea pozitivă (de certitudine)

A. Recuperarea materialului biologic de la faţa locului

Șansele identificării odontologice depind de calitatea examinării cavității bucale sau a
dinților, la rândul său dependentă de gradul de descompunere sau de deteriorare a cadavrului.
În cazul cadavrelor cu țesuturi moi în stare avansată de descompunere, poate fi necesară
rezecția țesuturilor moi din jurul maxilarelor, urmată de examinarea in situ și/sau radiografiere.
Pentru cadavrele mutilate, se recomandă reconstrucția inițială a oaselor maxilare prin
fixare mecanică.
Pentru cadavrele arse se recomandă prudență în extragerea fragmentelor de analizat (cu
evitarea folosirii unui fierăstrău puternic, care ar putea duce la dezintegrarea oaselor și a dinților
datorită vibrațiilor) și chiar utilizarea unui spray fixator, întrucât materialul osos (inclusiv dinții)
poate fi fragilizat ca urmare a acțiunii focului.

B. Stabilirea originii dinților

Atunci când dinţii sunt integri, stabilirea originii lor (umană sau animală) se face pe baza
caracteristicilor lor anatomice.
În cazul fragmentelor dentare se folosesc:
‑ analiza prin microscopie electronică a smalţului dentar, care în cazul dinților de origine
umană decelează un aspect caracteristic, în formă în „gaură de cheie” („key-hole”) a
prismelor smalţului uman;
‑ examenul ADN.

C. Identificarea dinților se realizează parcurgând următoarele etape:

3
 1. Diferențierea dinților temporari de cei definitivi, ținând cont de faptul că dinții
temporari sunt de dimensiuni mai mici decât cei echivalenți de la adult și au culoare mai gălbuie.
Această culoare se datorează faptului că cele două straturi care acoperă dentina (smalțul și
cementul) sunt mai subțiri, culoarea galbenă a dentinei reușind să transpară.
2. Determinarea tipului de dinte
Arcadele dentare au patru tipuri de dinți: incisivi, canini, premolari și molari, dispuși pe
fiecare hemiarcadă astfel:
‑ Incisivii (I), în număr de doi, central și lateral, începând de la linia mediană, au rol în
tăierea mâncării. Incisivii au coroana aplatizată, cu o margine sau creastă ocluzală
orientată meziodistal și o singură rădăcină. În populația europeană și africană, au
preponderent formă de daltă, iar în populația asiatică predomină forma „de lopățică”.
‑ Caninul (C), aflat pe arcadă imediat după incisivul lateral, are rol în sfâșierea mâncării.
Caninii au un singur cuspid pe suprafața ocluzală și o singură rădăcină, de dimensiuni mai
mari în raport cu suprafața coroanei comparativ cu ceilalți dinți; sunt dinții cei mai lungi.
‑ Premolarii (PM), în număr de doi, urmează pe arcadă după canin și se află înaintea
primului molar. Au, în general, doi cuspizi, una sau două rădăcini și sunt mai mici decât
molarii. Premolarii au rol în sfâșierea mâncării.
‑ Molarii (M), în general în număr de trei (cel de-al treilea prezent la aproximativ 80% din
populație), sunt ultimii pe arcadă, cu rol în măcinarea mâncării. Numărul de cuspizi
variază; astfel, molarii maxilari și al doilea molar mandibular au patru cuspizi (doi bucali
și doi palatali la molarii maxilari, respectiv doi bucali și doi linguali la al doilea molar
mandibular); la unele persoane, primul molar maxilar are un al cincilea cuspid (cuspidul
lui Carabelli) situat meziodistal. Primul molar mandibular are cinci cuspizi (doi bucali,
doi linguali și unul distal). Molarii maxilari au, de regulă, trei rădăcini, în timp ce molarii
mandibulari au două rădăcini.
‑ Incisivii și caninii formează grupul dinților frontali, iar premolarii și molarii, grupul
dinților laterali.
Tipurile de dinți și numărul acestora pot fi exprimate în formula dentară.
Formula dentiției temporare i2/2c1/1m2/2=10x2=20
Formula dentiției permanente I2/2C1/1PM2/2M3/3=16x2=32
3. Stabilirea localizării dintelui - pe arcada superioară sau inferioară, ținând cont de
următoarele diferențe:
‑ Incisivul superior, față de cel inferior, este mai mare, prezintă un cingulum și poate avea
formă de lopățică;
‑ Caninul superior are dimensiuni mai mari, coroana mai largă, iar cuspidul este ascuțit,
comparativ cu cel al caninului inferior, care este bont;
‑ Premolarul superior are cuspizii de dimensiuni egale, două rădăcini (care pot fuza, linia de
demarcație rămânând însă vizibilă), una bucală și una linguală; cel inferior are o singură
rădăcină, al cărei vârf este orientat distal;
‑ Molarul superior are trei rădăcini (fuzate uneori), orientate lingual, meziobucal și
distobucal, iar coroana are formă pătrată; cel inferior are două rădăcini, una mezială și una
distală, coroana fiind mai alungită meziodistal.
4. Stabilirea poziției dintelui în grupul său (incisiv central sau lateral, primul sau al
doilea premolar, molarul I, II sau III) și stabilirea localizării dintelui pe hemiarcade (dreaptă sau
stângă) se pot face pe baza particularităților coroanei și/sau a rădăcinii/rădăcinilor dentare (tabel
1; tabel 2).

4
Dinte Coroană Rădăcini
Incisiv central superior - Cel mai mare incisive
- Unghiul mezial drept
- Unghiul distal rotunjit
Incisiv lateral inferior - Margine ocluzală mai lată
Premolar superior 1 - Suprafața mezială a coroanei Două rădăcini
este concavă
- Cuspidul bucal poate fi mai
mare
Premolar superior 2 - Suprafața mezială a coroanei În general, o singură rădăcină
este convexă
- Cuspizii au dimensiuni
aprox. egale
Premolar inferior 1 - Un singur cuspid de mici Poate prezenta un șanț pe fața
dimensiuni, în poziție linguală mezială a rădăcinii
- Poate avea și un cuspid bucal
de dimensiuni mai mari
Premolar inferior 2 Unul sau doi cuspizi linguali
de aceeași mărime
Molar superior 1 Cuspidul lui Carabelli Rădăcina linguală mare și,
(preponderent în populația deseori, larg divergentă
europeană) este deseori
prezent
Molar superior 2 Cuspidul lui Carabelli este Rădăcina linguală mare, fără a
prezent doar uneori fi larg divergentă
Molar superior 3 Nu prezintă cuspidul lui Rădăcinile fuzate și de
Carabelli dimensiuni mai mici decât
ceilalți molari, cu vârful
orientat posterior
Molar inferior 1 Cinci cuspizi Are în general două rădăcini
(în 20% din cazuri are trei)
Molar inferior 2 Două rădăcini, care pot fi
fuzate, cu vârful orientat
posterior
Molar inferior 3 Două rădăcini fuzate și cu
vârful orientat posterior
Tabel 1. Caracteristici dentare utile pentru stabilirea poziției dintelui în grupul său

Dinte Coroană Rădăcină

Incisivi superiori
Incisivi inferiori
Canini superiori
Marginea ocluzală formează:
- un unghi drept cu marginea
mezială
- un unghi mai rotunjit cu cea
distală
Au pe fața distală a rădăcinii
câte un șanț pe aceeași parte
din care provine dintele dacă
acesta este privit din partea
5
 linguală, respectiv palatală
Canin inferior Versantul mezial este mai
scurt decât cel distal (vizibil în
absența uzurii dentare)
Premolari superiori și inferiori Priviți spre fața linguală, au
vârful rădăcinii orientat către
partea de unde provin
Molari superiori - Cuspidul distolingual are
cele mai mici dimensiuni
- Pe fața linguală, coroana este
11 mai convexă și indică
partea din care provine dintele,
dacă acesta este văzut cu
coroana în jos dinspre fața
distală
Molari inferiori Pe fața bucală, coroana este Rădăcinile sunt orientate distal
mai convexă și indică partea
din care provine dintele, dacă
acesta este văzut cu coroana în
sus dinspre fața distală
Tabel 2. Caracteristici dentare utile pentru stabilirea localizării dintelui pe hemiarcade (dreaptă
sau stângă)

Notarea dinților
Există mai multe sisteme de notare a dinților. În țările europene este utilizat preponderent
sistemul FDI, recomandat de Federația Dentară Internațională în anul 1970, considerat cel mai
simplu, sigur, eficient și cu aplicabilitate pentru tehnologia modernă.
Notarea în cadrul acestui sistem se face astfel:
- Fiecărui dinte îi aparțin 2 numere: primul număr reprezintă una dintre cele patru hemiarcade ale
cavității bucale, începând cu hemiarcada dreaptă superioară, în sensul acelor de ceasornic, iar cel
de al 2-lea număr reprezintă locul ocupat de dintele respectiv pe cadran, începând cu incisivul
central;
- Hemiarcadele se notează astfel, în funcție de tipul de dentiție:
 dentiția permanentă: hemiarcada dreaptă superioară se notează cu 1, hemiarcada
stângă superioară cu 2, cea inferioară stângă cu 3, iar cea inferioară dreaptă cu 4
(Fig.1);
 dentiția temporară: hemiarcada dreaptă superioară se notează cu 5, cea stângă
superioară cu 6, cea stângă inferioară cu 7 iar cea dreaptă inferioară cu 8 (Fig.2);
- Dinții se notează astfel:
 dinții permanenți: incisivul central se notează cu 1, incisivul lateral se notează cu
2, caninul cu 3, primul premolar cu 4, cel de al 2-lea premolar cu 5, primul molar
cu 6, al 2-lea molar cu 7 și cel de al 3-lea molar se notează cu 8 (Fig.1);
 dinții temporari: incisivul central se notează cu 1, incisivul lateral se notează cu 2,
caninul cu 3, primul molar cu 4, cel de al 2-lea molar cu 5 (Fig.2).

18 17 16 15 14 13 12 11 21 22 23 24 25 26 27 28
___________________________________________________
48 47 46 45 44 43 42 41 31 32 33 34 35 36 37 38
6
Fig. 1. Notarea dinților permanenți în sistemul FDI

55 54 53 52 51 61 62 63 64 65
__________________________________
12 85 84 83 82 81 71 72 73 74 75

Fig. 2. Notarea dinților temporari în sistemul FDI

Variații ale numărului, poziției și morfologiei dentare

Dinții supranumerari apar în plus față de numărul normal de dinți temporari sau
definitivi (20, respectiv 32), oriunde pe arcada dentară sau în afara ei, semănând ca formă cu unul
dintre dinți (supranumerari eumorfi) sau având o morfologie anormală (supranumerari
heteromorfi, în general formă de con, de dimensiuni mici).
În dentiția definitivă, dinții supranumerari apar în 0,5-3,5% din cazuri, iar în cea
temporară în 0,2-1% din cazuri. În medie, dintre toți dinții definitivi, 2% sunt supranumerari,
preponderent pe maxilarul superior.
Absența congenitală a dinților (agenezia, aplazia dentară), în care se constă absența
congenitală a unuia sau mai multor dinți normali din dentiția temporară sau definitivă. Există mai
multe grade de aplazie: hipodonția, anodonția parțială (oligodonția) și anodonția totală.
Anodonția totală (lipsa dinților în totalitate) este foarte rară. Anodonția parțială constă în
lipsa a 11 dinți și se întâlnește mai frecvent.
Hipodonția, care se referă la absența anumitor dinți, precum molarul al treilea, premolarii
secundari, incisivul lateral de pe maxilarul superior și incisivul central mandibular, este anomalia
dentară ereditară întâlnită cel mai frecvent (în peste 95% din cazuri).
Diagnosticul de hipodonție se poate stabili după excluderea situațiilor în care dintele este
neerupt (prin examen radiografic) sau a fost pierdut înainte de examinare.
Rotația dinților se întâlnește atunci când dintele este erupt în locul corect, dar în poziție
rotată, până la 180 grade, marginea linguală devenind distală și vice-versa. Cel mai frecvent dinte
rotat este al doilea premolar.
Dinții înghesuiți sau spațiați se datorează disproporției dintre mărimea maxilarelor și cea
a dinților definitivi, având drept rezultat erupția anormală.
În cazul dinților spațiați, trebuie excluse alte cauze, cum ar fi extracția anterioară a
dinților sau hipodonția.
Înghesuirea dinților apare atunci când maxilarul are dimensiuni reduse în comparație cu
mărimea dinților, cu lipsa consecutivă a spațiului necesar erupției în poziție normală.
Atât înghesuirea, cât și spațierea se întâlnesc frecvent în partea frontală a arcurilor
dentare. Se asociază frecvent cu includerea molarului III și rotația altor dinți.
Aspectul cuspizilor molari
Molarii maxilari au de obicei 3 sau 4 cuspizi, separați prin șanțuri distincte, în timp ce
molarii mandibulari au 4 sau 5 cuspizi. Pentru ambele tipuri de molari, șanțurile au diferite forme
care apar cu frecvență variabilă, putând fi utile în aprecieri privind apartenența populațională a
unei persoane.
Dinții în formă de cep
Uneori, dinții pot fi anormal de mici și cu o formă foarte diferită de cea obișnuită, luând o
formă de cep sau cui de lemn. Localizarea cea mai frecventă a acestei anomalii este în pozițiile 2
sau 8 (în locul incisivilor laterali sau al molarilor III).

7
 Taurodontismul constă în lărgirea cavității pulpare a molarilor, cu reducerea consecutivă
a lungimii rădăcinilor. Această anomalie se întâlnește rareori la populațiile moderne.
Extensia smalțului sau perlele de smalț, reprezintă extensia smalțului coroanei, care se
produce la unii molari sau premolari sub formă de mănunchi de smalț localizat între rădăcini.
Este observată la diferite grupuri populaționale, fără a se cunoaște cu exactitate frecvența apariției
sale.
Rădăcinile suplimentare sau lipsa unei rădăcini
Ocazional, dinții pot prezenta o rădăcină în plus sau în minus. Există tendința ca de la
primul la ultimul molar și chiar la premolari, rădăcinile să devină mai puțin divergente și chiar
fuzate.

D. Identificarea profilului biologic permite selectarea din totalitatea persoanelor

dispărute, a unui grup restrâns de persoane, cu aceleași însuşiri biologice, precum apartenenţa
populaţională, vârsta, sexul. La acestea se adaugă modificările produse de obiceiuri culturale,
ocupație, anumite patologii sau administrarea cronică a unor medicamente, precum și existența și
tipul restaurărilor care pot da indicații despre statutul socio-economic al unui individ.

1. Stabilirea apartenenţei populaţionale

Prin examenul macroscopic al dinților și, eventual, al arcadelor dentare, se pot observa
caracteristici dentare care apar cu o mai mare frecvență la anumite grupe populaționale (tabel 3).

Grupă populațională Caracteristici Aspect Observații

Europeană Tuberculul/cuspidul Extracuspid localizat - Mai frecvent în
lui Carabelli în porțiunea anterioară populația americană
a feței linguale a - Mai frecvent (41%)
molarilor maxilari localizat pe molarul 1
Trigonum mentale
bilobat
Fosa canină profundă
Asiatică Protostilidul Extracuspid prezent în Identificat la indienii
partea anterioară a Pima
feței bucale a
molarilor mandibulari
Incisivii superiori în Extinderea bucală a Extensia poate fi:
formă de „lopățică” marginilor feței
- prezentă și pe
(„shovel-shape”) palatale a dinților marginile feței bucale
(„double-shovel”);
anteriori, în special a
incisivilor - important - dinte în
formă de „butoiaș”
(mai des pe incisivii
laterali maxilari)
Perlele de smalț Pe suprafața bucală a Cel mai frecvent sunt
(extensia smalțului) molarilor mandibulari localizate la bifurcația
rădăcinilor
Africană Șanțul intercuspidian
în formă de Y pe
molarul I permanent
mandibular
8
 Premolari Spațiu interdentar larg
supranumerari sau între incisivii centrali
multicuspizi superiori
Diastema
Prognatism
Tabel 3. Caracteristici dentare ale grupelor populaționale (cf. Krogman & Iscan, 1986; Heather,
2005)

În populația europeană dinții au tendința de a avea dimensiuni mari comparativ cu

dimensiunile maxilarelor, ceea ce determină „aglomerarea” dinților pe arcade. Acest aspect se
întâlnește rar la asiatici și africani, datorită maxilarelor mai largi, în concordanță cu dimensiunile
dinților.
Au fost constatate, de asemenea, diferențe populaționale legate de forma maxilarului și a
mandibulei. Astfel, la europeni este caracteristică forma eliptică, la asiatici forma rotundă, iar la
africani forma hiperbolică, de „U”.
Tipul de ocluzie poate fi, de asemenea, particular la anumite grupuri populaționale.
Ocluzia de tip „margine la margine” se întâlnește frecvent la grupul populațional asiatic, iar cel în
care incisivii maxilari sunt proiectați anterior celor mandibulari, se întâlnește la grupul european.
În aprecierea apartenenței populaționale trebuie ținut cont de faptul că trăsăturile dentare
pot dispărea ca urmare a aplicării lucrărilor dentare restaurative, a traumatismelor sau incinerării,
iar amestecurile populaționale diminuează relevanța acestora.

2. Estimarea vârstei
Estimarea vârstei prin metoda odontologică are la bază modificările dentare care au loc în
timpul vieţii. În timpul perioadei de creştere, modificările apar ca urmare a dezvoltării dentare, iar
la adulţi ca urmare a uzurii şi remodelării dentare.

a. Pentru perioada de creştere se urmăresc două aspecte ale dezvoltării dentare:

‑ emergenţa (erupția) dentară;
‑ mineralizarea dentară.
În secolul al XIX-lea, în contextul industrializării rapide din Europa, mii de copii au fost
angajați ca muncitori în fabrici. Pentru determinarea vârstei lor s-a recurs în special la examinarea
dinților, metodă considerată mai de încredere comparativ cu estimarea vârstei în funcție de
înălțime.
Emergenţa (erupția) dentară este procesul prin care dinţii se deplasează din profunzimea
alveolei dentare până la nivel ocluzal.
Emergența este obiectivată prin prezenţa oricărei părţi a dinţilor la nivelul mucoasei
gingivale. Examinarea se face prin inspecţia clinică a cavităţii orale, metodă simplă, care nu 15
necesită instrumente costisitoare și este neinvazivă, putând fi aplicată și pentru estimarea vârstei
persoanelor în viață.
Această metodă poate fi folosită cu destul de mare acuratețe până la vârsta de 14 ani,
întrucât dinţii sunt în continuă formare, iar intervalele dintre stadiile morfologice sunt scurte
(tabel 4).
Emergența (erupţia) dentară poate fi grevată de anumite limite, determinate pe de o parte
de factori locali: lipsa spaţiului suficient pe arcadă; extracţia dinţilor primari sau secundari;
existenţa dinţilor prost implantaţi, iar pe de altă parte de factori generali, precum nutriţia, bolile
genetice etc., care scad şansele de predicţie corectă a vârstei prin analizarea acestui proces.

9
 În plus, cercetările au arătat diferențe în erupția dinților la grupele populaționale
principale (europeană, africană, asiatică), precum și în cadrul aceleiași populații, ca urmare a
intervenției anumitor factori genetici.

Emergența (erupția) dentară Vârstă

Dinți temporari 6 luni - 3 ani
Dinți definitive 1-7 De la 5-6 ani până la 14-15 ani
Dinte 8 (molarul de minte) Până la 25-30 de ani
Tabel 4. Emergența dentară în funcție de vârstă

Pentru o mai bună acuratețe, este recomandată confirmarea vârstei estimate prin analiza
emergenței dentare cu ajutorul metodei de evaluare a stadiului mineralizării, prezentată în
continuare.
Mineralizarea dentară este un proces care se întinde aproape pe toată durata dezvoltării
dentare şi care are avantajul de a putea fi stadializat.
Acest proces constă în dezvoltarea coroanelor dentare, care începe în perioada de gestaţie
şi se continuă după naştere, urmată de dezvoltarea rădăcinilor dentiţiei primare şi dezvoltarea
dentiţiei secundare în totalitate, care au loc după naştere.
Studiul mineralizării se efectuează prin examene radiologic (ortopantomografie) şi clinic.
Astfel, vârsta unui fetus (de la 4-5 luni) şi a unui copil după naştere (aproximativ 6 luni)
se apreciază prin examenul radiologic al stadiului de dezvoltare a primilor dinţi temporari,
intraalveolar.
La nou-născuţi, se urmăreşte mineralizarea vârfului cuspidului mezial al molarului I
mandibular definitiv.
De la 6 luni până la 15 ani, observarea numărului de dinţi temporari şi permanenţi (erupți)
și a stadiului mineralizării permit estimarea vârstei. Eroarea acestei estimări este direct
proporțională cu vârsta persoanei- de la trei luni (la vârste foarte mici, de câteva luni) până la 48
luni (atunci când sunt analizaţi subiecţi cu vârste de aproximativ 15 ani).
De la 14 până la 21 ani, se urmăreşte doar molarul III, acesta fiind singurul dinte care îşi
continuă dezvoltarea după vârsta de 14 ani. Însă trebuie ţinut cont de faptul că există limitări în
utilizarea acestui dinte:
‑ vârsta erupției prezintă variabilitate populațională și de sex, maturizându-se mai
rapid la populația africană și la sexul masculin;
‑ agenezia - lipsa congenitală la circa 10-11% din populația europeană;
‑ variabilitatea anatomică, de formă și mărime.
Demirjian & Mincer (1993) consideră că atunci când un individ are cel puţin un molar III
complet dezvoltat, vârsta lui este de minim 18 ani; AlQahtani et al. (1981), apreciază că vârsta de
18 ani este sugerată de prezența rădăcinii complete (apexul fiind deschis).

b. La adulţi, după finalizarea închiderii apexurilor, au loc modificări continue la nivel

dentar, ca urmare a proceselor de uzură şi remaniere, cum sunt:
‑ abrazia dentară;
‑ resorbţia rădăcinilor;
‑ transparenţa rădăcinilor;
‑ apoziţia de cement;
‑ formarea dentinei secundare;
‑ migrarea apicală a ligamentelor periodontale

10
 Abrazia dentară apare de obicei în timpul masticației, dar și prin frecarea dinților
antagoniști, în special în cazul unei ocluzii dentare patologice. Acest proces de uzură a dinților se
manifestă la nivelul suprafeței ocluzale, prin distrugerea treptată a reliefului cuspizilor de pe
suprafața molarilor (șlefuirea smalțului), cu expunerea ulterioară a dentinei și deschiderea
camerei pulpare. Datorită diferențelor de alimentație și structură dentară, uzura dentară are
variații mari inter și intra-populaționale, ceea ce face ca aspectul abraziei dentare să nu reprezinte
un criteriu important în estimarea vârstei.
Migrarea apicală a ligamentelor periodontale, apoziția de cement și resorbția rădăcinilor
au, de asemenea, relevanță redusă în estimarea vârstei, fiind influenţate de obiceiurile alimentare,
de diferite boli și de tipul de ocluzie.
Transparenţa rădăcinilor dinţilor monoradiculari pare a fi o variabilă utilă pentru
estimarea vârstei, care poate fi analizată cu ajutorul metodei Lamendin. Această metodă este
recomandată în principal pentru categoria de vârstă cuprinsă între 40 şi 60-70 de ani, cu o marjă
de eroare de 10 ani în 95% din cazuri. Rezultatele cele mai bune se obțin atunci când metoda
Lamendin este aplicată pe incisivii maxilari și, în special, pe cei centrali. Limitele metodei
constau în faptul că nu a fost încă testată pe loturi de oseminte supuse incinerării sau îngropate de
mulţi ani în sol şi este influenţată de prezenţa bolii parodontale (caz în care metoda nu poate fi
aplicată).
Metoda Lamendin se bazează pe măsurarea a trei parametri:
‑ regresia gingivală (distanța dintre joncțiunea smalț-cement și aria de pe rădăcină
de culoare gălbuie, mai închisă decât smalțul, dar mai deschisă decât restul
rădăcinii, corespunzătoare nivelului de regresie gingivală);
‑ transparența rădăcinii unui dinte monoradicular (distanța dintre apex și înălțimea
transparenței dentare, care poate fi observată prin expunerea dintelui la lumină);
‑ înălțimea radiculară (distanţa dintre apex şi joncţiunea smalț-cement).
Toate măsurătorile se efectuează de preferință pe fața labială a dintelui și se exprimă în
milimetri.
Cei trei parametri sunt, ulterior, incluși în următoarea ecuație:
Vârsta = 0,18xP + 0,42xT+25,53 unde:
‑ P reprezintă regresia gingivală x 100/înălţimea rădăcinii
‑ T reprezintă transparenţa rădăcinii x 100/înălţimea rădăcinii.
Formarea dentinei secundare este, la rândul său, un parametru care poate fi folosit
pentru estimarea vârstei adulte.
Formarea dentinei secundare începe după încheierea dezvoltării rădăcinilor și continuă pe
parcursul întregii vieți, ducând la micșorarea treptată a camerei pulpare. Acest proces poate fi
obiectivat prin raportul dintre volumul camerei pulpare și volumul dintelui, util pentru estimarea
vârstei. Pentru măsurarea camerei pulpare se utilizează analize volumetrice cu ajutorul
scannerului 3D, micro-CT sau CBCT (Cone- Beam Computed Tomography). Studiile arată că
cea mai puternică corelație între formarea dentinei secundare și vârstă se obține la nivelul
incisivilor centrali; corelația este independentă de sex, dar variază între diferite grupe
populaționale.
Un alt proces care poate fi analizat la nivelul dinților pentru estimarea vârstei cronologice
este racemizarea acidului aspartic.
În organismele vii, aminoacizii care formează proteinele biologice sunt prezenți în mod
normal în forma L (Levo); în mod excepțional unele peptide sunt sintetizate folosind forma D
(Dextro) a aminoacizilor. Odată cu înaintarea în vârstă, are loc transformarea treptată a formei L
în forma D a aminoacizilor, proces chimic care poartă denumirea de racemizare și care este
dependent de o serie de factori de mediu, precum: temperatură, umiditate, pH etc. Racemizarea
11
acidului aspartic este un proces inevitabil care se produce pe parcursul întregii vieți, ca urmare a
îmbătrânirii naturale și a degradării proteinelor. Metoda racemizării acidului aspartic în dentină,
în cadavre proaspete sau descompuse, poate estima vârsta cronologică mai exact decât metodele
convenționale, la intervale postmortem care nu depășesc câteva decenii.
Cei mai buni coeficienți de corelație între vârstă și racemizarea acidului aspartic au fost
obținuți în dentina incisivilor centrali.
Dentina nu este o substanță omogenă; la erupția dentară, în dinte există dentina primară,
iar de-a lungul vieții se formează succesiv dentina secundară și terțiară, ale căror vârste sunt mai
mici decât vârsta dentinei primare. Formarea dentinei se realizează conform pattern-ului de
creștere dentară, apărând cel mai devreme în primul molar, ulterior în incisivul central, canin,
primul premolar, al doilea premolar și în final în al doilea molar, într-o perioadă de timp care
durează circa 8-10 ani. Din acest motiv, racemizarea acidului aspartic este diferită în diferite părți
ale dentinei. La persoanele adulte de vârstă medie, dacă se mențin condiții de mediu uniforme în
cavitatea orală, gradul de racemizare a acidului aspartic este mai mare în primul molar, deoarece
acest dinte se formează primul. La persoanele în vârstă, gradul de racemizare este mai mare în al
doilea molar, deși el se formează mai târziu decât primul molar, posibil pentru că dinții
persoanelor vârstnice sunt afectați mai mult de factorii de mediu decât de timpul scurs din
momentul formării lor. În dinți omonimi de pe aceeași arcadă (dinții din partea dreaptă și stângă),
există un grad de racemizare similar, momentul formării lor fiind același. Părțile linguale ale
dentinei au rate D/L ușor mai crescute comparativ cu fețele labiale, posibil pentru că fața linguală
a dentinei este expusă la o temperatură mai mare comparativ cu cea labială. În diferite secțiuni
transversale prin același dinte, persoanele tinere au valori mai mari ale ratei D/L la nivelul
coroanei și mai scăzute la vârful rădăcinii. La persoanele vârstnice, gradul de 18 racemizare are
un model ondulant, cu creșteri și scăderi de la coroană spre vârful rădăcinii, posibil pentru că la
vârste mai înaintate temperatura mediului în jurul apexului rădăcinii ar putea afecta gradul de
racemizare într-o mai mare măsură, ca urmare a perioadei lungi de timp scurse de la formarea
dinților.

3. Stabilirea sexului
Caracteristicile dentare care permit aprecieri privind sexul sunt:
‑ dimensiunile dinților persoanelor de sex feminin sunt mai reduse decât ale celor de
sex masculin, în special diametrul mesio-distal al molarilor permanenți;
‑ examenul microscopic al pulpei dentare și analizarea nucleilor celulelor somatice
pun în evidență prezența corpusculilor Barr doar la persoanele de sex feminin;
‑ analiza ADN a genei amelogenin din pulpa dentară prin metoda PCR pune în
evidență existența ambelor versiuni (AMELX și AMELY) ale genei la bărbați și
doar a versiunii AMELX a genei la femei.
Deși există o serie de diferenţe dentare între cele două sexe, acestea nu sunt suficient de
marcate, nici la adult și nici în perioada de creștere; de aceea, pentru o mai mare acuratețe în
stabilirea sexului se recomandă analiza antropologică a altor părţi ale scheletului și analiza
genetică.

4. Modificări dentare ca urmare a unor obiceiuri culturale și recreaționale:

o modificarea culorii dinţilor, este specifică în unele țări asiatice (ex. ohaguro-
colorarea dinților cu vopsea neagră, practicată în Japonia);
o deformările artificiale, cu scop ornamental sau de mutilare;

12
 o aplicarea de pietre prețioase sau bijuterii pe smalţul dentar şi coroane non-
terapeutice; acestea pot furniza informaţii despre un individ, uneori cu variaţii
geografice;
o consumul de droguri precum metamfetamina, cocaina, heroina, metadona,
determină fracturi dentare, carii multiple și eroziune dentară prin regurgitare
gastrică, consum crescut de zahăr, neglijarea igienei orale și bruxism;
o alcoolismul determină eroziune dentară pe fața linguală a dinţilor ca urmare a
regurgitării gastrice;
o fumarea pipei determină apariția unui depozit negricios pe fața linguală a dinților
și abrazia superficială a dinților anteriori.

5. Modificări oro-dentare asociate cu practicarea unor profesii:

o instrumentiştii care cântă la instrumente de suflat (ex. trompetă) pot suferi uzura
dinților anteriori precum și leziuni ale buzelor și gingiilor- prin măsurarea
suprafeței dentare uzate se pot estima dimensiunile vârfului instrumentului
muzical; leziuni similare se pot identifica și la suflătorii în sticlă, precum și la
tâmplari, croitori, cizmari, care obişnuiesc să ţină între dinţi instrumente metalice;
o depunerea de metale grele (ex. plumb, mercur) la nivelul gingiilor (evidențiată
prin metode histochimice) poate fi constatată la persoane care sunt expuse
profesional la aceste substanțe;
o brutarii și cofetarii pot suferi carii negre la nivelul coletului dentar ca urmare a
expunerii excesive a dinților la carbohidrați.

6. Țara sau aria de origine și statutul socio-economic

În ultimii ani, au apărut numeroase materiale utilizate pentru protetică și restaurări
dentare, cum ar fi: amalgamuri, vinil, materiale prețioase (precum aurul), ceramică, porțelan,
rășini mixte, diferite tipuri de oțel (inclusiv cele inoxidabile) și variate tipuri de adezivi.
Cunoașterea acestor materiale precum și a procedurilor dentare este utilă pentru că acestea pot da
indicații cu privire la originea geografică și statutul socio-economic ale unei persoane. Astfel,
identificarea unor materiale și tehnici dentare de calitate înaltă sugerează că persoana provine
dintr-o țară sau regiune bine dezvoltată și are un statut socio-economic ridicat, în timp ce absența
restaurărilor sau calitatea inferioară a acestora pot sugera contrariul (existând însă și posibilitatea
lipsei de îngrijire orală voluntară).

7. Modificări oro-dentare cauzate de boli sistemice, ereditare, consum cronic de

medicamente
a. Sifilisul congenital poate determina anomalii dentare precum:
o incisivii Hutchinson (incisivi permanenți superiori): în formă de știft, crestați, cu
subțiere evidentă, cu decolorarea smalțului în zona crestăturii, mai lați și mai
scurți decât incisivii laterali;
o molarii Mulberry (primii molari permanenţi): suprafața ocluzală este mai îngustă
decât cea de la marginea gingivală, prezintă mai mulţi cuspizi mici în loc de cei
patru cuspizi bine formați, iar smalțul este slab dezvoltat.
b. Amelogenesis imperfecta este o boală genetică ce afectează structura și aspectul
smalțului dentar, ceea ce face ca dinţii să fie mici, îngălbeniți, cu cavități și șanțuri.
c. Displazia ectodermală este o boală genetică ce afectează ectodermul și care determină
numeroase tulburări la nivelul pielii, glandelor sudoripare, părului, unghiilor și dinților - de
exemplu, lipsa congenitală a dinţilor sau dinţi în formă de cui.
13
 d. Hipoplazia de smalț generalizată este o afecțiune cauzata de malnutriție, boli febrile
sau traumă, survenite în timpul dezvoltării dentare. Această boală determină modificări dentare
precum: decolorări orizontale, malformaţii, smalț hipoplastic.
Unele medicamente administrate cronic determină pigmentații ale mucoasei bucale și ale
dinților. Culoarea și localizarea pigmentației depind de medicamentul administrat. De exemplu,
minociclina (o tetraciclină sintetică) administrată cronic determină pigmentare difuză, maronie-
negricioasă, în special pe mucoasa palatului dur, mucoasa gingivală şi linguală.

E. Estimarea intervalului post-mortem

Dacă pe suprafaţa rămăşiţelor umane descoperite la faţa locului se constată prezenţa
ţesuturilor moi sau a larvelor, vechimea rămăşiţelor se poate estima în funcţie de caracteristicele
ţesuturilor moi (culoare, aspect, tip de ţesut) şi/sau prin metode entomologice.
În cadrul identificării odontologice, în cazul absenţei ţesuturilor moi, intervalul
postmortem poate fi estimat pe baza modificărilor tanatologice care se produc la nivelul dinților
(descrise la capitolul „Tanatologie medico-legală”). În unele cazuri, vechimea este foarte greu de
apreciat, expertul putând doar să excludă cazurile arheologice (cu vechime foarte mare) certe.
Pentru datarea rămășițelor umane se poate folosi și analiza radio-carbon.
C14 este produs în mod obișnuit prin acţiunea razelor cosmice asupra azotului atmosferic,
rezultând o concentrație constantă a carbonului 14 oxidat (14CO2) cu timp de înjumătățire
cunoscut (de 5730 ani).
Această metodă, care constă în determinarea cantității de C14 din eșantioane arheologice
cu ajutorul spectrometriei de masă cu ioni accelerați, a permis datări arheologice până în anul
1949. Ulterior însă, ca urmare a testelor nucleare efectuate în perioada 1955-1963, a rezultat o
emisie atmosferică puternică de C14 , care a dus la creşterea concentrației atmosferice, cu
diferenţe ușoare între emisfera nordică și cea sudică. După tratatul de interzicere a testelor
nucleare din anul 1963, vârful curbei concentrației atmosferice a început să scadă prin diminuarea
producerii izotopului dar și prin acumularea lui în materiile organice terestre și marine. Ca
urmare, noua concentrație a C14 se regăsește în conținutul plantelor, iar dozarea sa la acest nivel
permite actualizarea în permanență a concentrației atmosferice a izotopului. Existența unei curbe
cu o pantă ascendentă (până în anul 1963) și o alta descendentă (după anul 1963) mult mai amplă
decât cele rezultate prin acumulările naturale (ex. emisii de C14 prin vulcani activi) a permis
utilizarea acestei metode și în domeniul medico-legal. Astfel, se poate compara conținutul de C14
din materia organică umană (de regulă dinţi recoltați de la cadavre cu identitate necunoscută) cu
concentrațiile de pe ambele porţiuni ale curbei, ținând cont și de diferenţele inter-emisferice. Este
necesară analiza fie a doi dinţi cu timpi diferiți de formare a coroanei, fie a unui singur dinte prin
analiza comparată a coroanei și a rădăcinii. Smalțul dentar furnizează cele mai corecte măsurători
pentru că acesta nu suferă remodelări de-a lungul timpului, așa cum se întâmplă în oase. Ulterior,
se verifică dacă valoarea concentrației rezultate din calcul se află pe panta ascendentă sau
descendentă a curbei, ceea ce permite datarea rămășițelor umane.

F. Identificarea odontologică pozitivă (de certitudine)

În general, se consideră că identificarea odontologică pozitivă este posibilă ca urmare a
multitudinii datelor pe care dinții le pot oferi (denumite date odontologice postmortem, care
urmează a fi comparate cu cele antemortem), în funcție de:
o existența celor două dentiții, temporară și definitivă, cu diferite stadii de
emergență;
o posibilitatea prezenței sau absenței dinților sau a combinațiilor dintre ele;
o variabilitatea morfologiei dentare (interne și externe);
14
 o existența diferitelor tipuri de ocluzie dentară;
o aliniamentul dentar;
o stări patologice variate (carii, edentaţie parțială sau totală, abces dentar etc.);
o diferite leziuni traumatice.
Identificarea odontologică pozitivă se bazează pe compararea dintre datele antemortem
(informaţii privind o persoană dispărută) şi datele postmortem (obținute prin analizarea
rămăşiţelor umane neidentificate) și are ca scop identificarea unei anumite persoane.
Informaţiile dentare antemortem vor fi căutate în documentele medicale ale persoanei
dispărute (atunci când ele există), precum:
o scheme şi notiţe privind tratamentele stomatologice efectuate;
o odontograme;
o radiografii (ortopantomografii, radiografii periapicale, radiografii de craniu
laterale şi anteroposterioare);
o modele de gips;
o fotografii;
o computer tomografii etc.
Se consideră că cele mai utile probe dentare antemortem sunt cele imagistice, care oferă
cele mai detaliate informaţii privind specificul unui individ la un anumit moment în trecut. Din
nefericire, aceste probe nu sunt disponibile întotdeauna, din diferite motive (nu se mai află în
arhivă, au fost pierdute sau deteriorate, sau nu au fost efectuate).
În aceste condiţii, se apelează de obicei la scheme sau notiţe. Întrucât aceste documente
medicale pot fi afectate de eroare umană (putând fi incomplete sau inadecvate), se recomandă
folosirea lor cu prudenţă, în sensul interpretării rezultatelor cu grade de probabilitate şi nu cu
caracter de certitudine, pentru a preveni excluderi nefondate sau întârzieri în procesul de
identificare.
Datele odontologice postmortem se referă la toate informaţiile colectate prin analiza
dinţilor. Astfel, se notează:
- tipul de ocluzie;
- formula dentară- în care se menţionează dinţii prezenţi şi absenţi;
Dinții absenți pot fi căzuţi antemortem (alveola dentară prezintă diferite grade de resorbţie sau
alveolele dentare pot fi resorbite complet, însă suprafața osului maxilar apare inegală și cu un
aspect caracteristic distorsionat; existența anterioară a dintelui poate fi sugerată și de prezența
fațetelor de uzură de pe suprafața dinților învecinați, în zonele posibile de contact) sau
postmortem (alveola dentară este liberă);
- anomaliile de formă, mărime şi poziţie;
- afecţiunile dentare (localizare şi descriere);
- modificările terapeutice (tipul, localizarea, tehnica aplicată şi tehnologia
utilizată).
Examinarea postmortem trebuie completată cu recoltarea de impresiuni dentare şi cu
efectuarea de radiografii.
Compararea dintre datele antemortem şi postmortem se poate realiza prin două
modalităţi, în funcţie de datele avute la dispoziţie:
- corespondenţa detaliilor, în special a celor oferite de radiografiile ante și
postmortem;
- supraproiecţia (atunci când nu există date odontologice antemortem), prin
supraproiecţia dinţilor vizibili într-o fotografie aparţinând persoanei
dispărute cu imaginea dinţilor de la cadavru sau a copiei acestora în
aceeaşi incidenţă cu cei din fotografie.
15
 Utilitatea ADN-ului dentar pentru identificare
În cazurile în care rămășițele cadaverice sunt foarte degradate, oasele și dinții sunt
singurele surse disponibile de ADN, folosit în vederea identificării medico-legale prin metoda
genetică.
Dinții reprezintă o sursă foarte bună de ADN nuclear și mitocondrial întrucât sunt
protejați față de factorii de mediu implicați în descompunerea cadaverică prin plasarea lor în
alveolele dentare și prin structura lor unică (în special protecția asigurată de smalțul dentar). De
asemenea, datorită acestor particularități, ADN-ul extras din dinți este mai puțin expus
contaminării comparativ cu ADN-ul din oase.
Distribuția ADN-ului în structurile dentare
Conținutul de ADN al dintelui variază topografic. Rădăcinile dentare, compuse din pulpa
dentară, dentină și cement, conțin mai mult ADN nuclear decât coroanele care sunt compuse în
mare parte din smalț.
Straturile din care este compus dintele conțin, la rândul lor, cantități și tipuri diferite de
ADN:
- Pulpa dentară este un țesut conjunctiv puternic vascularizat și inervat, care conține
celule numeroase și variate: odontoblaste (cele mai numeroase), fibroblaste, celule cu rol în
apărare (cum sunt macrofagele), celule plasmatice, celule nervoase și celule mezenchimale
nediferențiate, fiind o sursă importantă de ADN nuclear.
- Dentina este compusă din: substanță minerală (65%), macromolecule organice (în
special colagen) și apă. În general, dentina nu conține celule somatice nucleate, deși uneori
odontoblastele pot fi înglobate în dentină în timpul procesului de formare a dentinei terțiare.
Dentina este străbătută de tubuli paraleli care au traiect spre camera pulpară și care conțin
procesele celulelor odontoblastice și fibre nervoase, în care se găsesc mitocondrii. Prin urmare,
dentina este o sursă bogată de ADN mitocondrial, dar o sursă săracă de ADN nuclear.
- Cementul este un țesut avascular mineralizat, format din material anorganic-
hidroxiapatită (45- 50%), colagen și proteine non-colagenice. Există două tipuri de cement, în
funcție de prezența sau absența celulelor. În cementul celular există cementocite, din care se
poate extrage ADN nuclear.
- Smalțul are o structură în mare parte minerală (96%), acelulară, care nu conține ADN.
În schimb, smalțul are un important rol de protecție, acționând ca o barieră față de microbi și alți
contaminanți din mediul înconjurător, atât în timpul vieții, cât și după moarte.
Factorii care influențează conținutul de ADN al dintelui sunt:
a. Tipul de dinte
Molarii reprezintă cea mai bună sursă de ADN pentru că au mai multe rădăcini și,
implicit, o cantitate mai mare de pulpă dentară și cement. Pentru recoltarea de ADN sunt preferați
dinții care se află în alveolele dentare pentru că sunt protejați de osul alveolar și au o rată mai
redusă de contaminare.
b. Vârsta cronologică
Îmbătrânirea determină o scădere a conținutului de ADN nuclear și o redistribuire a
acestuia în cadrul dintelui. Astfel, odată cu înaintarea în vârstă:
- se formează și se depune dentină, cu scăderea treptată a volumului și
celularității pulpei dentare și, implicit, a cantității de ADN nuclear;
- dentina devine sclerotică, tubulii dentinali sunt obturați cu cristale de fosfat
de calciu, iar procesele odontoblastice și fibrele nervoase se degradează,
consecința fiind reducerea cantității de ADN mitocondrial;
- crește cantitatea de cement celular, care devine o sursă importantă de ADN
nuclear la vârste mai înaintate.
16
 c. Afecțiunile patologice dentare reduc conținutul de ADN al dintelui și favorizează
contaminarea sa.
Cariile dentare determină distrucția țesuturilor calcificate ale dinților și favorizează
pătrunderea bacteriilor în pulpa dentară, determinând moarte celulară. Ca reacție la procesul
carios, pulpa dentară se retractă și se depozitează dentină terțiară, iar odontoblastele sunt
încapsulate în țesutul mineralizat.
Boala parodontală determină expunerea cementului celular în cavitatea orală, urmată de
pierderea de cement și cementocite.
În vederea alegerii dinților pentru recoltarea de ADN este util examenul radiografic care
permite evaluarea gradului de afectare patologică a dintelui și a dimensiunilor rădăcinilor și ale
camerei pulpare.
d. Degradarea postmortem a ADN-ului dentar depinde de durata intervalului
postmortem și de acțiunea factorilor de mediu.
Pulpa dentară este protejată față de acțiunea micro-organismelor exogene, având o rată
mai redusă de descompunere comparativ cu alte țesuturi moi, o parte dintre celulele pulpei
dentare fiind viabile la 24 ore după moarte.
În mediu uscat se produce deshidratarea pulpei dentare, iar ADN-ul este protejat. Mediul
umed determină putrefacția și distrugerea pulpei dentare. Astfel, intervalul postmortem scurt și
mediul uscat favorizează conservarea ADN-ului în pulpa dentară; intervalul postmortem lung și
mediul umed favorizează distrugerea pulpei dentare și cresc probabilitatea ca ADN-ul să fie
identificat în țesuturile dentare dure.
Persistența pulpei dentare în dinții supuși unor temperaturi crescute (până la 100⁰C) face
ca aceasta să fie utilă pentru recoltarea de ADN și în cazul cadavrelor arse.

CHEILOSCOPIA

Introducere
Similar pulpei degetelor şi dinţilor- care prezintă caracteristici individuale unice, utile
pentru identificare prin metoda dactiloscopică și respectiv metoda odontologică, buzele prezintă
un tipar unic în aspectul șanțurilor și al crestelor, care poate contribui la identificarea persoanei
căreia îi aparțin.
Ideea unicității tiparului format de crestele și șanțurile de pe buze a apărut la începutul
secolului al XX-lea, în anul 1902 și îi aparține antropologului R. Fischer. Trei decenii mai târziu,
în anul 1932, criminalistul francez Edmond Locard propune utilizarea amprentelor labiale în
investigarea crimelor.
Prima consemnare a utilizării concrete a amprentelor labiale în investigațiile
criminalistice datează din anul 1950, fiind consemnată în cartea „Homicide investigation” a lui
Le Moyne Snyder.
Acesta relatează despre un accident de trafic în care o femeie a fost lovită de o mașină.
Șoferul a negat incidentul, însă prezența unei amprente labiale pe aripa din față-stânga a mașinii
și compararea acestora cu amprenta labială a victimei a dovedit contrariul.
Pentru implicarea sa în utilizarea amprentelor labiale în cazurile de criminalistică, Le
Moyne Snyder este considerat părintele cheiloscopiei. În anii următori această tehnică a fost
folosită și în alte țări ale Europei, precum Polonia și Ungaria, unde au fost rezolvate cazuri de
tâlhărie și de crimă cu ajutorul amprentelor labiale găsite la fața locului, pe sticla de la nivelul
ușilor. Astfel, treptat, cheiloscopia a devenit o tehnică recunoscută de investigație criminalistică
și este utilizată tot mai mult în practică, chiar dacă nu este unanim acceptată peste tot în lume.

17
 Termenul de cheiloscopie are originea în limba greacă, fiind format din două cuvinte:
keilos- buze și skopia- a privi, a examina, a observa.
Cheiloscopia se ocupă de examinarea tiparului determinat de crestele și șanțurile de pe
buze.
Cheiloscopia completează lista modalităților stomatologice de identificare umană deja
cunoscute: urma de mușcătură, morfologia și restaurările dentare și rugoscopia. Aceasta poate fi
utilizată atât pentru identificarea victimelor, cât și pentru identificarea infractorilor, în cazurile
penale și în cele civile. Mai mult, unele cercetări sugerează că desenul labial poate fi obținut
inclusiv de la cadavru. În acest caz, pentru a preveni alterarea desenului labial consecutiv
modificărilor distructive specifice intervalului postmortem, colectarea amprentei trebuie să se
realizeze cât mai curând după deces, de preferat în primele 24 de ore.

Clasificarea amprentelor labiale

Suzuki și Tsuchihashi, doi cercetători japonezi, au realizat mai multe studii pe urmele
lăsate de buze și au reușit clasificarea tiparului pe care acestea îl determină. Deși au existat și alți
cercetători care au propus diferite clasificări, cea realizată de cercetătorii japonezi este cea mai
utilizată. În cadrul acestei metode sunt identificate patru cadrane prin trasarea unei linii orizontale
ce separă buza superioară de buza inferioară, notată Y-Y’ și a unei linii verticale mediane, ce
separă jumătatea stângă de jumătatea dreaptă a regiunii labiale, notată X-X’. Tiparul fiecărei
amprente labiale este stabilit prin consemnarea tipului de șanțuri identificate, după cum urmează:
 Tipul I: șanțuri liniare, cu direcție verticală, ce traversează în totalitate lățimea
buzelor;
 Tipul I’: șanțuri liniare, cu direcție verticală, ce traversează parțial lățimea buzelor,
oprindu-se la jumătatea grosimii acestora;
 Tipul II: șanțuri liniare, bifurcate la capătul dinspre inserția tegumentară a buzelor;
 Tipul III: șanțuri liniare care se intersectează în „X”;
 Tipul IV: șanțuri cu aspect reticular;
 Tipul V: șanțuri neregulate.

Utilitatea amprentelor labiale

Cercetările privind cheiloscopia aplicarea acesteia în domeniul criminalisticii au
identificat o serie de caracteristici ale amprentelor labiale, precum:
- stabilitatea în timp;
- variabilitate în funcție de sex;
- numeroase tipare morfologice;
- posibilitatea examinării la cadavru, atât înainte, cât și după fixare.
Astfel, utilitatea amprentelor labiale în identificarea umană reiese din următoarele
elemente:
- Caracterul unic individual al desenului labial - nu există două persoane cu desen labial
identic;
- Caracter ereditar - numeroase studii au arătat că există anumite similarități între
aspectul amprentei labiale la părinți și copii, precum și între frați, cu precădere între gemenii
monozigoți (fără a fi însă identice);
- Diferențe între bărbați și femei - pornind de la clasificarea propusă de Suzuki și
Tsuchihashi, unii cercetători au concluzionat că tipul I și tipul I’ sunt mai frecvent întâlnite la
femei în cadranele trei și patru; tipul II este mai frecvent întâlnit la bărbați în cadranul doi;
- Caracter permanent - nu se schimbă pe parcursul vieții și nici nu variază cu factorii de
mediu; se refac identic după traumatisme sau procese patologice precum herpes sau inflamații;
18
 - Pot fi lăsate cu ușurință pe diferite obiecte de la fața locului - pahare, cești, tacâmuri,
geamuri de la ferestre și de la uși, capete de țigară, tablouri, fotografii, scrisori, șervețele;
- Pot fi colectate și ulterior analizate;
- Pot fi arhivate în baze de date- permițând compararea la un moment ulterior;
- Permit clasificări - utile în stabilirea categoriilor care vor permite ulterior restrângerea
încadrării indivizilor.

Metode de analiză a amprentelor labiale

Înregistrarea amprentei labiale se poate realiza în mai multe moduri, similar cu
amprentele digitale.
Dacă buzele sunt date cu ruj înainte de aplicarea pe suprafața de contact, desenul rezultat
pe suprafață va avea zone albe, corespunzătoare șanțurilor (numite și riduri, pliuri sau văi) și zone
colorate, corespunzătoare porțiunilor reliefate (creste labiale) ale roșului buzei, situate între două
șanțuri. În cazul acestor impresiuni, amprenta labială se fotografiază și ulterior se compară cu
amprenta de analizat, obținută fie dintr-o bază de date, fie prin impresiunea buzelor persoanei
suspectate ca lăsând urma respectivă.
Studiile efectuate de-a lungul timpului au arătat că marginea vermilion a buzelor conține
mici glande salivare, sebacee și sudoripare, care produc secreții corespunzătoare și umectează
buzele, făcând posibil transferul acestora pe suprafața de contact. Aceste descoperiri au permis
avansarea cercetărilor, apărând ideea căutării amprentelor labiale latente și punerea în evidență a
acestora folosind metode similare cu celor aplicate în cazul amprentelor digitale. Astfel, este
posibilă identificarea amprentelor lăsate de buzele pe care nu s-a aplicat ruj sau pe care s-a aplicat
ruj rezistent la transfer.
Pentru punerea în evidență a amprentelor labiale latente pot fi folosite:
- pudre (ex. pudră magnetică);
- reactivi (ex. ninhidrină);
- coloranți lichizi fluorescenți, cum este vopseaua roșu de Nil, care devine
intens fluorescentă în contact cu secrețiile uleioase ale glandelor sebacee;
- cianoacrilați (ex.: Super glue) care formează la temperatură ridicată vapori
care aderă la amprenta latentă, făcând-o vizibilă. Ulterior, pe aceasta se pot
aplica pudre care vor ajuta la ridicarea amprentei (pudră de aluminiu, de
azotat de argint, oxid de cobalt sau pudră magnetică).
Pentru preluarea amprentelor de la suspect (în vederea comparării cu amprenta labială
identificată la locul faptei), buzele acestuia vor fi date cu ruj sau cu un alt tip de vopsea. Ulterior i
se solicită persoanei să preseze buzele pe o foaie de hârtie albă sau pe o folie de celofan, în
repetate rânduri, până la epuizarea rujului de pe buze. Amprenta astfel obținută poate fi
comparată manual sau digital, folosind programe de prelucrare a imaginilor pe calculator.
Amprentele labiale rezistă intervale diferite de timp în funcție de substratul pe care se
găsesc și de condițiile de mediu. De exemplu, dacă sunt expuse mediului înconjurător,
amprentele de pe hârtie pot fi analizate timp de 12 săptămâni, iar cele de pe sticlă până la 6
săptămâni. Un mediu ermetic, cu o temperatură de 25⁰C va păstra amprentele pe sticlă timp de 9
săptămâni.
Prin analizarea amprentelor labiale se pot obține informații suplimentare precum:
o tipul evenimentului (ex.: crimă, viol, tâlhărie - aplicarea unei benzi adezive pe
gura victimei în scopul împiedicării acesteia să țipe; forțarea feței victimei pe o
suprafață de sticlă);
o numărul de persoane implicate;
o tipul de produse cosmetice folosite;
19
 o obiceiuri și trăsături ocupaționale (ex.: la suflători - instrumentiști sau lucrători în
fabrici de sticlă apar modificări ale liniilor din zona vermilion; la fumătorii de pipă
apare o deprimare cu îngroșarea tegumentului buzelor prin comprimarea cu pipa şi
apariţia consecutivă a ulcerelor de presiune);
o modificări patologice ale buzelor (ex.: cicatrici, buza despicată).

Limite în colectarea și analiza amprentelor labiale

Deși refacerea desenului labial după traumatisme și diferite patologii are loc în manieră
identică, anumite situații creează dificultăți în procesul de colectare și analiză a amprentelor
labiale. Dintre acestea menționăm:
 patologii precum mucocel, limfangioame, sclerodermie labială, cheilită, sifilis,
anomalii anatomice, buze crăpate; după vindecare, buzele se refac identic;
 alterări secundare intervențiilor chirurgicale locale;
 prezența unor fluide sau detritusuri pe suprafața buzelor;
 aplicarea unui strat prea gros de ruj pe suprafața buzelor;
 întinderea excesivă a benzii de celofan folosită pentru colectarea amprentelor;
 pierderea susținerii oferită de dantură în cazul edentației (parțială sau totală) -
aspect important pentru obținerea amprentelor labiale de la cadavru;
 realizarea amprentelor cu gura deschisă - face ca imaginea șanțurilor să aibă
contur inexact și să creeze probleme în procesul de analizare.
La aceste limite putem adăuga lipsa unor baze de date oficiale care să stocheze de manieră
uzuală amprentele labiale, similar cu amprentele digitale.
În concluzie, date fiind particularitățile buzelor, amprentele labiale pot fi utile în
identificarea umană în diferite cazuri cu implicații legale (penale sau civile), atât a victimelor, cât
și a suspecților. Mai mult, similar cu amprenta dentară, amprenta labială poate permite și
excluderea unor suspecți, nu doar confirmarea acestora.

RUGOSCOPIA

Introducere
Rugoscopia palatală (palatoscopia) reprezintă studierea rugilor palatine pentru stabilirea
identității unei persoane. Termenul rugoscopie provine de la cuvântul latin ruga – papilă (rugae -
rugi).
Rugile palatine au fost descrise pentru prima dată în anul 1732 de către Winslow, ca
trăsături permanente ale palatului dur.
În anul 1775, Santorini a reprezentat pentru prima dată grafic rugile palatine sub forma a
trei linii ondulate care traversează linia mediană a palatului.
Utilitatea rugilor palatine în identificare a fost sugerată în anul 1889 de către Harrison
Allen, iar în anul 1911, Gloria a realizat prima clasificare a acestora.
În anul 1932, cercetătorul spaniol Trobo Hermosa a introdus termenul rugoscopie
palatală.
Rugile palatine sunt pliuri anatomice neregulate, asimetrice ale mucoasei, formate din
țesut conjunctiv fibros, localizate pe treimea anterioară a palatului.
Relieful rugilor palatine este format din:
o o creastă longitudinală (corespunzătoare rafeului median), care prezintă la partea
anterioară, imediat posterior de incisivii centrali maxilari, o formațiune mai
dilatatăpapila incisivă;
o creste transversale.
20
 Distribuția rugilor palatine de o parte și cealaltă a liniei mediene nu este simetrică; partea
stângă are mai multe rugi decât cea dreaptă la ambele sexe.
Elementele structurale ale rugilor palatine contribuie la menținerea formei acestora:
o glicozaminoglicanii, prin natura lor hidrofilă, determină umflarea țesutului și
contribuie la menținerea formei rugilor de-a lungul vieții;
o fibroblastele și fibrele de colagen de sub epiteliul îngroșat conferă stabilitate
rugilor palatine.
Formele variabile ale rugilor palatine se datorează faptului că ele se dezvoltă ca zone
localizate de proliferare și îngroșare epitelială; ulterior, fibroblastele și fibrele de colagen se
acumulează în țesutul conjunctiv de sub epiteliul îngroșat și capătă o orientare distinctă.

Dezvoltarea embriologică a rugilor palatine

Rugile palatine se formează în luna a treia de viață intrauterină din țesutul conjunctiv de
acoperire al procesului palatin al osului maxilar. Dezvoltarea și creșterea acestor structuri sunt
controlate de interacțiuni epitelio-mezenchimale, unde moleculele specifice ale matricei
extracelulare sunt exprimate spațio-temporal în timpul dezvoltării.
Prima rugă palatină se poate distinge la embrionul de 32 mm, fiind plasată lângă papila
incisivă.
La embrionul de 550 mm există 5-7 rugi dispuse simetric; cele anterioare pornesc de la
nivelul rafeului, iar celelalte sunt dispuse mai lateral.
Spre finalul vieții intrauterine, rugile devin mai puțin regulate, cele posterioare dispar și
cele anterioare devin mai pronunțate.
Aspectul final al rugilor palatine, caracteristic fiecărui individ, se realizează în
adolescență. Odată formate, rugile palatine pot suferi modificări ale mărimii datorită creșterii
palatului, dar forma lor se menține. Unii autori arată că numărul mediu al rugilor palatine scade
odată cu înaintarea în vârstă, în timp ce alții susțin că numărul mediu al acestora se modifică
moderat în adolescență, apoi crește între 35 și 45 de ani, iar alții susțin că pattern-ul rugilor
palatine nu se modifică de-a lungul vieții.

Rolurile rugilor palatine:

o facilitează transportarea mâncării prin cavitatea bucală;
o previn pierderea de mâncare din gură;
o participă la sfărâmarea mâncării;
o contribuie la perceperea gustului, a calităților mecanice ale mâncării și a poziției
limbii (datorită prezenței receptorilor tactili și gustativi);
o intervin în vorbire și în succțiune la copii.

Clasificarea rugilor palatine

Există numeroase sisteme de clasificare a rugilor palatine, în funcție de număr, formă,
localizare și orientare.
Redăm în continuare unele dintre sistemele de clasificare a rugilor palatine care au fost
elaborate de-a lungul timpului (tabel 5).

Autor, an Criteriu de clasificare Clasificare

Gloria, 1911 Număr, extinderea zonei - simple (primitive)
rugale raportat la dinți - dezvoltate
Trobo, 1932 Formă Simple
‑ tip A - formă de punct
21
 ‑ tip B - formă de linie
‑ tip C - formă curbă
‑ tip D - formă unghiulară
‑ tip E - formă sinuoasă
‑ tip F - formă circulară
Compuse
- tip X (polimorf) - unirea a
două sau mai multe rugi
Carrea, 1937 Direcție ‑ tipul I - rugi cu direcție
postero-anterioară
- tipul II - rugi
perpendiculare pe rafeu
- tipul III - rugi cu direcție
antero-posterioară
‑ tipul IV - rugi cu direcții
variabile
Da Silva, 1938 Formă - Simple - numerotate de la 1
la 6 (1 - liniar, 2 - curbat, 3 -
unghi, 4 - circular, 5 - ondulat,
6- punct)
- Compuse - combinarea a
două sau mai multe 29 pattern
-uri papilare simple
Martins dos Santos, 1946 Formă și poziție - Ruga inițială - este
poziționată cel mai anterior pe
partea dreaptă a palatului și
este notată cu o literă mare
- Rugi complementare -
celelalte rugi de pe partea
dreaptă, notate cu numere de
la 0 la 9
- Ruga subinițială - este
poziționată cel mai anterior pe
partea stângă a palatului și este
notată cu o literă mare (similar
rugii inițiale);
- Rugi subcomplementare -
celelalte rugi stângi, notate cu
numere de la 0 la 9
Lysell, 1955 Lungime - Primare ≥ 5 mm
- Secundare 3-5 mm
- Fragmentare 2-3 mm
- < 2 mm- nu sunt luate în
considerație
Kapali et al., 1997 Formă - curbate
- ondulate
- drepte
- circulare
22
Kapali - modificată Formă - convergente
- curbe
- ondulate
- drepte
- circulare
- ramificate
Basauri Poziție - ruga principal - cea mai
anterioară (etichetată cu litere)
- rugi accesorii (reprezentate
prin numere) Rugograma este
realizată începând din partea
dreaptă a palatului
Tabel 5. Clasificări ale rugilor palatine

Cea mai folosită clasificare este cea realizată de Thomas și Kotze în anul 1983, în funcție
de dimensiunile și prevalența rugilor palatine (tabel 6):

Parametru Evaluare
Lungime În funcție de ultima dimensiune papilară:
- rugi primare
- rugi secundare
- rugi fragmentare
Prevalență Numărarea și înregistrarea numărului de rugi
din fiecare categorie (primară, secundară,
fragmentară)
Ruga primară - Dimensiuni
- Detalii: inelară, papilară, reticulară, cu
ramuri, unificare, rupturi, unire cu rugile
nonprimare
Dimensiunile pattern-ului papilar - Distanța dintre cel mai anterior punct pe
papila incisivă și cel mai anterior punct pe
patternul papilar, indiferent pe ce parte
- Distanța dintre papila incisivă și marginea
posterioară a ultimei rugi primare sau
secundare
- Distanța dintre papila incisivă și marginea
posterioară a ultimei rugi (inclusiv
fragmentară)
Unghiul de divergență Între linia formată de rafeul palatal median și
linia care unește papila incisivă cu
Dimensiunile arcadei și palatului Lățime, adâncime, centru
Tabel 6. Clasificarea Thomas & Kotze, 1983

În funcție de orientarea lor în raport cu rafeul palatin medial, rugile se clasifică în:
o rugi cu direcție spre anterior (înainte);
o rugi sub unghi drept;
o rugi cu direcție spre posterior (înapoi).

23
 Rugoscopia ca metodă de identificare
Rugoscopia a fost propusă ca metodă alternativă de identificare, utilă în situațiile în care
dinții nu pot fi utilizați (ex. persoane edentate, pierderea dinților ca urmare a unei traume,
distrugerea prin agresiune termică etc.).
Examenul rugoscopic se aplică piloților din forțele aeriene braziliene pentru a putea fi
identificați în cazul în care decedează într-un accident aviatic.

Rugile palatine au caracteristici care le fac utile pentru identificare:

a. Rezistă la traumatisme mecanice datorită poziționării lor interne în cavitatea bucală și
sunt izolate de căldură prin limbă și depozitele de grăsime bucală, ceea ce le face utile în
identificarea cadavrelor cu arsuri grave;
b. Rezistă postmortem până la 7 zile;
c. Au aspect unic pentru fiecare individ; la gemeni, relieful palatal poate fi similar, dar nu
identic;
d. Sunt relativ stabile ca formă, pattern și direcție pe parcursul vieții. În timp, pot surveni
modificări ale dimensiunilor rugilor palatine ca urmare a creșterii palatului, în timp ce - în
general - forma lor se menține.
Modificări ale aspectului rugilor palatine se pot produce prin: sucțiunea degetului,
presiunea persistentă ca urmare a tratamentului ortodontic, extracțiile dentare sau
mișcările dinților datorită tratamentelor ortodontice, care afectează mai ales partea laterală
a rugilor palatine.
e. Au capacitate de a se regenera după leziunile bolţii palatine, recăpătând acelaşi aspect
morfologic.

Avantajele folosirii rugoscopiei în identificare:

o este o metodă rapidă și ieftină;
o nu necesită un training de durată al examinatorilor;
o rugile palatine sunt suficient de caracteristice pentru a putea diferenția indivizii;
o este posibil să existe consemnări antemortem ale rugilor palatine sub diferite
formemulaje dentare, aparate protetice vechi, fotografii intraorale.

Dezavantajele folosirii rugoscopiei în identificare:

o identificarea postmortem este imposibilă dacă nu există consemnări antemortem
pentru comparație;
o se pot produce erori de observare a rugilor de către același examinator sau între
examinatori; această sursă de eroare poate fi redusă sau eliminată prin folosirea
unor software-uri specializate; prin folosirea metodelor computerizate se reduce,
de asemenea, timpul necesar descrierii pattern-ului papilar;
o nu poate lega un suspect de locul faptei - o astfel de dovadă de regulă nu se
găsește la locul faptei.

Variații ale rugilor palatine în funcție de etnie și gen

Studiile au identificat diferențe numerice și de formă ale rugilor palatine între bărbați și
femei, rezultate dependente de populația pe care se realizează cercetarea.
Indira et al. (2011), au constatat că bărbații au un număr mai mare de rugi palatine
comparativ cu femeile.
Unele forme ale rugilor palatine sunt specifice anumitor populații, ceea ce indică faptul că
ar putea avea utilitate în diferențierea populațională. Astfel:
24
 o Kapali et al. (1997) au constatat că aborigenii australieni au mai multe rugi
primare decât albii, iar aceștia din urmă au mai multe rugi cu lungime mai mare de
10 mm.
o Shetty et al. (2005) au comparat populațiile indiană și tibetană și au constatat că
bărbații au mai multe rugi pe partea dreaptă decât pe cea stângă în ambele
populații; bărbații indieni au mai multe rugi palatine primare pe stânga decât
femeile indiene, în timp ce la populația tibetană este invers; bărbații indieni au mai
multe rugi curbe decât bărbații tibetani.
o Harchandani et al. (2015) au constatat că în populația indiană vestică, formele
ondulate sunt mai frecvente la bărbați, iar formele drepte sunt mai frecvente la
femei; în populația indiană nordică, bărbații au predilecție pentru pattern-urile
ondulate, iar femeile pentru cele curbe.

Examinarea rugilor palatine are ca scop evidențierea următoarelor aspecte:

o direcţia crestelor transversale;
o originea crestelor transversale din creasta longitudinală;
o unghiul pe care îl fac crestele transversale cu creasta longitudinală;
o numărul ramificaţiilor;
o prezenţa de discontinuităţi.
Există mai multe metode de examinare a rugilor palatine.
Examinarea intra-orală
Este tehnica cea mai folosită, având avantajul de a fi cost-eficientă. Dezavantajul este că
prin această metodă nu se pot obține înregistrări care să facă posibile comparații ulterioare.
Fotografierea și amprentarea arcadei maxilare au următoarele avantaje: permit
comparații ulterioare, sunt ușor de realizat și sunt cost-eficiente.
Programele de calculator (software) precum RUGFP-ID sau PRCS (Palatal Rugae
Comparison Software) permit suprapunerea diferitelor fotografii digitale pentru a compara
pattern-ul papilar. CAPMI (Computer Assisted Post-Mortem Identification) este un software care
are avantajul de simplificare a managementului datelor, fiind ușor de utilizat.
Calcorugoscopia sau imprimarea suprapusă poate fi utilizată pentru a realiza analiza
comparativă a rugilor palatine.
Stereoscopia poate fi folosită pentru a obține imaginea tridimensională a rugilor palatine.
Stereofotogrametria permite determinarea lungimii și poziției fiecărei rugi palatine.

25