„Alegria”, un regal Dumitru Macovei

M-a bucurat în mod deosebit apariția în condiții de-a dreptul

excelente, sub egida „Chromatique”, a unui album dedicat universului
plin de culoare marca Dumitru Macovei. „Împachetat” cu gust de o
echipă condusă de același Ovidiu Ungureanu, care ne-a mai surprins și
în trecut cu asemenea surprize tipografice ce țin de excelență, albumul,
„Alegria”, aduce în fața iubitorului de artă un univers cu totul aparte, o
lume ce poartă și totodată mărturisește din preaplinul luminii energiilor
necreate. Am spus-o și cu un alt prilej, Dumitru Macovei demonstrează
cu instrumentarul de care dispune că „minunile lumii” nu se vor fi
consumat și că existența, în întregul ei dar și întoarsă către infinitezimal,
reclamă prezența unei ordini și logici de natură superioară, pe care nu le
poți intui decât odată cu participarea la cel mai nobil dintre sentimentele
posibile – iubirea.
Desigur, pot intra în acest metanarativ pe care îl conturează
lucrările lui Dumitru Macovei mai multe paliere de discuție – cert este că
de data aceasta îl percep nu în forma unei prezențe contemplative ci
mult mai dinamic, căutând necontenit dar și bucurându-se de fiorul
tainelor pe care le întâlnește în calea sa. Întreg acest topos cu o miasmă
paradiziacă are rolul vădit de a liturghisi frumusețea lui Dumnezeu. Să
ne înțelegem, demersul pe care îl întreprinde autorul nu este unul
neapărat „canonic” în înțelesul clasic-popular. E poate locul să ne
aducem aminte că adevărata credință nu se măsoară prin cantitatea
unor gesturi generatoare de monotonie. De altfel, să ne aducem aminte
că, mai ales în spiritualitatea și cultul Bisericii Ortodoxe, chiar la nivelul
imaginarului popular, lumina este prezentă în rugăciunea și comuniunea
cu ipostasurile divinității. În bună măsură, fie prin contra-exemplu,
pânzele lui Dumitru Macovei ar putea constitui și inedite modalități de a
înlătura ceea ce se află într-o stare pervertită; ele pot juca chiar rolul
unor instrumente care să augmenteze în fața privitorului tot ceea ce
merită privit din perspectiva unei asumări existențiale creștine. Sfântul
Grigorie Palama afirma apofatismul deplin al luminii dumnezeiești, sau al
vederii acesteia. Devine evident că perceperea unei asemenea lumini nu
ține de un act al văzului propriu-zis, ci de o anumită capacitate de a
experia Prezența, vederea lui Dumnezeu în termenii lui Vladimir Lossky.
Ceea ce ivește creatorul de armonie reamintește de unele din
atributele omului din vechime, dintre care cel mai important pare a fi
capacitatea de a fi răbdător, de a aștepta în „straie sufletești potrivite”
întâlnirea cu înaltul. Conștient de latura profund subiectivă a prezentelor
„lecturi”, consider că Dumitru Macovei e un maestru al peisajului
continuu resemantizat, umplând cu formă și culoare adâncurile cele mai
subtile. Trăind în mod evident pentru artă, împrietenindu-se pentru
totdeauna cu pictura de șevalet dar respirând cumva continuu în
proximitatea zidurilor bisericilor și mănăstirilor pe care le însuflețește cu
mare știință, artistul în discuție te convinge de adevărul aceleași
speranțe că „Frumusețea va salva lumea”. Peisajele Tescanilor, dar
poate mai ales suita grădinilor și teraselor, casa părintească, atelierul,
„Pomul recunoștinței” alături de „Prin Grădină”, cele câteva autoportrete
și chiar superbele „instantanee” cu bărci, sunt argumentele cele mai
potrivite pentru a capacita orice efort de a deschide un nou orizont
interpretativ. Atașamentul față de obiecte, străzi, case, persoane e până
la urmă legământul pe care artistul îl face cu ceea ce îi compune viața.
Pe de o parte, peisajele sale mi-aduc aminte de versurile lui Vasile
Voiculescu din „Pârgă”, dar întrucât opera lui Dumitru Macovei își poate
proba oricând universalitatea, nu mă feresc a-l aduce, pe de altă parte,
și în apropierea lui Jakob Bohme, iar o asemenea trimitere nu mi se pare
deloc deplasată cât timp arta sa poartă în sine dovada faptului că omul
poate accesa în imediat frumusețile lumii divine. Astfel, locuri situate
diferit apar străluminate de o paletă cromatică care iată, îl
individualizează pe Dumitru Macovei între colegii de breaslă: Sighișoara,
Moinești, Brezoi, Sozopol, Balcic, Tuzla, Eforie Sud, dar și Paris ori
Veneția, mai apoi Ierusalim și tot așa, devin reperele unei lumi pe care
artistul ne-o încredințează într-un gest sacramental.
Deși ivite din scene, fapte și prezențe firești, pânzele lui Dumitru
Macovei converg către o poezie a deschiderii totale, către forme pline de
rod, amintind de grădina Edenului, dar într-un mod cu totul surprinzător
și de datoria de căpătâi a fiecăruia dintre noi. „Alegria” se recomandă a fi
mijlocul potrivit de a purta aproape de inimă însemnele unui univers
pictural comparabil întru totul cu orice tratat de desăvârșire spirituală.

Marius Manta