Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Lucian Blaga
Modernismul este un curent cultural literal și ideatic care înseamnă negarea
tradiționalismului și impunerea unor noi principii de creație. Modernismul interbelic
poartă amprenta teoreticianului Eugen Lovinescu, critic literar ce a contribuit decisiv
prin cenaclul „Sburătorul” la intrarea literaturii române într-o nouă fază de evoluție.
Modernismul lovinescian îndeamnă la o sincronizare a valorilor artistice românești cu
cele universale, deoarece crede teoreticianul curentului, există un spirit al veacului,
așa numitul saeculum. Lovinescu răstoarnă teoria maioresciană a formelor fără fond
prin care era condamnat importul de forme culturale străine. Ceea ce trebuie avut în
vedere este fără îndoială esteticul.
Poet, prozator, dramaturg și filosof, Lucian Blaga debutează editorial în anul 1919
cu volumul de versuri „Poemele lumii”. Lirica blagiană are substrat filosofic. Universul
liric poate fi structurat în trei etape; strigătul expresionist, tristețea metafizică și
întoarcerea la origini. Poeme pline de vitalitate în care iubirea este modalitatea de
integrare în absolut, în care există armonie între trecut și prezent, între bine și rău
definesc strigătul expresionist. Tristețea metafizică are drept cauză timpul în
curgerea-i ireversibilă, soarta schimbătoare și deșertăciunea deșertăciunilor: „oprește
timpul! Știu că unde nu e moarte, nu e nici iubire și totuși, te rog, oprește, Doamne,
ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea.”
Poetul filosof impune un sistem care subliniază două tipuri de metafore: plasticizantă
și revelatorie. Preferata poetului este cea de-a doua deoarece nu își propune să
dezvăluie taina, misterul, în timp ce prima explică, epuizează taina. Crezul artistic
blagian este „câteodată datoria noastră în fața unui mister nu este să-l elucidăm, ci
să-l prefacem într-un mister și mai mare.”
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” se încadrează în artele poetice
moderniste alături de „Testament” a lui Tudor Arghezi și de „Joc secund” a lui Ion
Barbu. Poezia lui Lucian Blaga pune problema raportului dintre poet și obiectul
poeziei, însă aduce și o viziune gnoseologică asupra universului. Discursul liric
propune două căi de cunoaștere reprezentate simbolic prin metafora luminii:
„lumina mea” trimite la cunoașterea luciferică și „lumina altora” face referire la
cunoașterea paradisiacă, de tip rațional.
Titlul poemului se reia în incipitul discursului liric și cuprinde asumarea poetului față
de contemplarea misterului universal. În mod orgolios, poezia așezată în fruntea
volumului de debut, deci a întregii creații blagiene, cuprinde pronumele persona,
persoana I, singular „eu”. Verbul „nu strivesc” la indicativ prezent, forma negativă
dezvăluie atitudinea categorică a eului poetic față de universul înconjurător . Sensul
negativ al verbului se anulează astfel „Corola de minuni a lumii” este o metaforă
revelatorie care sugerează perfecțiunea universală, corola trimite la simbolul cercului.
Discursul liric ilustrează ideea cunoașterii poetice numai și numai prin iubire . Flori,
buze, ochi, morminte alcătuiesc „Corola de minuni a lumii”. Florile sunt simbol al
esteticului, dar și al fragilității. Ochii, organe capabile să contemple frumosul, dar și
poartă spre suflet. Buzele răspund sentimentului suprem, însă sunt responsabile și de
vorbirea articulată, de logos. Morminte ne duce cu gândul la marea trecere, la
permanenta preocupare a omului pentru viața de apoi, la atitudinea senină a
românului față de moarte.
A doua secvență ilustrează cunoașterea de tip rațional, lumina altora. Oamenii
lipsiți de sensibilitate distrug, „sugrumă” poezia, misterul vieții încercând să le
încadreze în tiparele raționale. Opoziția dintre cele două abordări este marcată
adversativ: „dar eu, eu cu lumina mea”. Atitudinea gnoseologică a poetului are drept
efect resacralizarea lumii „sfânt mister”. Poetul apelează la motive specifice
romantismului: luna, cadrul nocturn. Epitetul personificator „cutremurătoare”
trădează emoția eului poetic în fața minunățiilor lumii înconjurătoare. Finalul poeziei
deși printr-un raport de cauzalitate „căci eu iubesc” transmite în fond concluzia că
atitudinea de contemplație se suprapune cu iubirea absolută universală față de
tainele înconjurătoare. Dacă obiectul cunoașterii paradisiece este fanicul, partea care
se arată, obiectul cunoașterii luciferice este cripticul, adică latura ascunsă,
inaccesibilă a fenomenelor.