Licenta Sistemul Bancar

UNIVERSITATEA ,,SPIRU HARET” BUCUREȘTI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, ECONOMICE ȘI

ADMINISTRATIVE - CRAIOVA
SPECIALIZAREA: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator Științific:
Lect. univ. dr. Banu Cristiana Ecaterina
Student:
Ispas Sorin Cristian
Craiova
2023
UNIVERSITATEA ,,SPIRU HARET” BUCUREȘTI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, ECONOMICE ȘI

ADMINISTRATIVE - CRAIOVA
SPECIALIZAREA: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
STUDIEREA SISTEMULUI
BANCAR ROMÂNESC.
INFLUENȚE ASUPRA
DEZVOLTĂRII ECONOMICO-
SOCIALE
Coordonator Științific:
Lect. univ. dr. Banu Cristiana Ecaterina
Student:
Ispas Sorin Cristian
Craiova
2023
CUPRINS
INTRODUCERE..................................................................................................................... .4
CAPITOLUL I : CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND SISTEMUL BANCAR ȘI

IMPORTANȚA ACESTUIA PENTRU ECONOMIA NAȚIONALĂ………………….. .8
1.1. Istoricul apariției sistemului

bancar…………………………………………………... ..8
1.2. Sistemul bancar - accepțiune generală………………………………………………..
.11
1.3. Evoluția recentă a sistemului bancar în economia națională………………………...
14
CAPITOLUL II : STRUCTURA SISTEMULUI BANCAR DIN ȚARA

NOASTRĂ………………………………………………………………………………… 19
2.1. Mediul bancar - trecut, prezent și viitor……………………………………………... 19
2.2. Componenta sistemului bancar - băncile: prezentare, analiză, rol………………..... 24
2.3. Funcţiile bănciilor comerciale în economie………………………………………… 30
2.4. Sinteza principalelor evoluții economice și de politica monetară………………….. 32
CAPITOLUL III : ANALIZA INSTITUȚIILOR DE CREDIT……………….......... 39
3.1. Enumearea principalelor instituții de credit………………………………………... 39
3.2. Definiția instituțiilor de credit………………………………………………………. 39
3.3. Organizarea și funcționarea instituțiilor de credit conform legislației actuale…… 39
3.3.1. Bănci……………………………………………………………………………… 45
3.3.2. Bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ…………………………. 47
3.3.3. Bănci de credit ipotecar………………………………………………………… 49
3.3.4. Organizaţii cooperatiste de credit……………………………………………… 54
CONCLUZII………………………………………………………………………….. 60
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………….... 62
ISPAS SORIN CRISTIAN INTRODUCERE
INTRODUCERE
Până în 1998 sistemul bancar românesc era într-o proporţie covârşitoare deţinut de
către stat. Instituţiile de credit împrumutau fonduri în principal companiilor mari, cu capital de
stat, care activau în cadrul unui sector economic nerestructurat. Băncile comerciale apelau
frecvent la fondurile băncii centrale care implementa o politică monetară adaptativă.
Consecinţa acestor practici a fost o rată ridicată a inflaţiei. Situaţia sectorului bancar devenise
instabilă şi multe bănci româneşti au intrat în colaps în anii 1998 şi 1999.
Criza financiară din Rusia nu a făcut decât să agraveze situaţia. În aceste condiţii,
începând cu a doua jumătate a anului 1998, Guvernul a iniţiat o nouă lege bancară şi a
modificat statutul BNR care întărea independenţa acestei instituţii şi atesta importantul său rol
în supravegherea instituţiilor bancare. După reformele întreprinse, gradul de intermediere
financiară a crescut continuu începând cu anul 2000, ajungând de la 9,3% din PIB la 36,6% în
2007. Multe bănci cu acţionariat străin, în special bănci europene au investit în România în
această perioadă.
Indicatorii de structură ai sectorului bancar arată că numărul instituţiilor de credit a

rămas relativ constant în perioada analizată dar numărul băncilor cu capital străin a crescut.
Astfel, la nivelul anului 2007 din 42 instituţii de credit, 40 erau instituţii private şi din acestea
doar patru aveau acţionariat majoritar românesc.
Principala trăsătură a sistemului bancar românesc de dinainte de anul 1989 o constituia

caracterul centralizat al acestuia, Banca Naţională cumulând majoritatea funcţiilor şi
operaţiunilor bancare. De asemenea exista un număr de bănci specializate care îşi desfăşurau
activitatea în domeniul comerţului exterior (Banca Română de Comerţ Exterior), al finanţării
pe termen lung a economiei (Banca de Investiţii) şi în cel al agriculturii şi industriei
alimentare (Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară).
Reforma sistemului bancar a început la sfârşitul anului 1990, prin adoptarea unui
sistem bancar pe două niveluri: Banca Naţională a României şi băncile comerciale.
În aprilie 1991 au fost adoptate de parlament Legea privind activitatea bancară ( Legea
nr.33/1991 ) şi Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României ( Legea nr.34/1991) cu
scopul declarat de a crea un sistem bancar modern.
Obiectivul fundamental al BNR este asigurarea stabilităţii monedei naţionale, pentru a

contrbui la stabilitatea preţurilor. În vederea realizării acestui obiectiv, Banca Naţională a
4
României îndeplineşte următoarele funcţii: funcţia de emisiune şi creditare, funcţia de dirijare
a politicii monetare, funcţia de centru valutar, funcţia de bancă a băncilor şi funcţia de bancă a
statului.
O componentă importantă a reformei sectorului bancar în ţările de tranziţie o

reprezintă privatizarea. Ea este definită ca un transfer al acţiunilor băncilor cu capital de stat
către investitorii privaţi autohtoni sau străini. Primele două bănci privatizate au fost Banca
Română de Dezvoltare şi Bancpost în decursul anului 1999. Alte privatizări importante în
domeniul bancar au fost: Bănca Agricola în 2001 şi a Banca Comercială Română în 2006.
Evoluţia sistemului bancar românesc după anul 1989 nu a fost lipsită de convulsii şi
incertitudini, care au determinat ieşirea din sistem a unor structuri bancare sub forma
falimentului cum ar fi : Banca Albina, Bankoop si Credit Bank.
Conform opiniilor exprimate în literatura de specialitate atât din ţară, cât şi din
străinătate ( E.G. Corriga- “Are Banks Special”, Federal Reserve Bank, Annual Report,
1982), rolul băncilor este , dacă nu unic, cel puţin special, în comparaţie cu alţi agenţi
economici din sectorul real sau financiar, dezvoltarea bancară asigurând, în ultima instanţă,
structura necesară funcţionării economiei de piaţă.
Băncile, datorită “calităţii lor de intermediar principal în relaţia economii-investiţii,

relaţie hotărâtoare în creşterea economică” , reprezintă astfel o categorie aparte de instituţii
financiare, care asigură lichiditate şi servicii de plăţi, formează o modalitate de transmisie a
politicii monetare şi exercită disciplină financiară asupra debitorilor. Procesul de intermediere
bancară influenţează în mod decisiv dezvoltarea economică a unei ţări prin faptul că băncile
mobilizează o resursă deficitară - capitalul- şi o alocă imparţial pe baza unei analize riguroase
de credit către cele mai sigure şi eficiente investiţii. În plus, băncile asigură disciplina
financiară în cadrul unei economii, întrucât ele trebuie să asigure că îşi vor recupera investiţia.
Încrederea este un element esenţial în derularea acestui proces de intermediere.

Băncile oferă deponenţilor garanţii asiguratorii că îşi pot retrage fondurile oricând doresc şi le
plasează spre fructificare pe cele de care aceştia nu au nevoie imediată. Pentru fundamentarea
încrederii băncile trebuie să adopte un comportament prudenţial şi maximă rigoare în luarea
deciziei de plasare a fondurilor (îndeosebi în distribuirea de credite) să-şi deruleze afacerile
într-o manieră care să nu submineze încrederea deponenţilor.
În acest proces de intermediere, băncile îndeplinesc două importante funcţii, care le

conferă o poziţie privilegiată şi prin care se diferenţiază de celelalte instituţii financiare şi
anume:
5
- Constituirea de resurse prin atragerea disponibilităţilor băneşti temporare ale
clienţilor şi plasarea acestora spre fructificare, în principal, prin acordarea de credite
pe diferite termene.
În general, termenele de utilizare a resurselor sunt superioare celor de constituire a lor.

Datorită acestui decalaj, o bancă se poate confrunta cu două situaţii delicate: prima, de
a nu putea să-şi onoreze angajamentele pe termen scurt; a doua, de a avea resurse ale
căror disponibilităţi să ajungă la scadenţă, în timp ce utilizările ( plasamentele) rămân
cu termen neschimbat.
- Asigurarea mecanismului de funcţionare a plăţilor, care să susţină creşterea

economica, prin efectuarea de viramente şi de plăţi în numerar.
Sectorul bancar românesc s-a dezvoltat foarte mult între cele două războaie mondiale.
A apărut bursa, au fost create mii de bănci, moneda naţională avea acoperire în aur.
Cele mai multe dintre aceste instituţii financiar-monetar-bancare au fost constituite

pentru a fi un sprijin în modernizarea economiei româneşti. Astfel, băncile şi alte instituţii de
credit au căpătat cea mai mare dezvoltare în sectorul agricol, această ramură fiind
predominantă în economia românească. Odată cu dezvoltarea industriei şi comerţului, au fost
înfiinţate bănci şi pentru aceste sectoare, ori alte instituţii financiare şi-au înfiinţat
departamente pe aceste ramuri. Infuzia de capital era şi autohtonă şi străină, atât de stat, cât şi
privată.
Mica producţie (agricolă, industrială, meşteşugărească şi comercială) era susţinută în

mod deosebit, mai ales prin credite preferenţiale, dar şi prin alte produse , servicii şi facilităţi
bancare şi fiscale. Au fost preluate astfel de către stat unele datorii agricole şi industriale (prin
conversii) oferindu-se în acest fel posibilităţi de lansare în economia capitalistă pentru care
România era un pretendent serios încă în perioada dintre cele două războaie mondiale.
Lucrarea de față ne supune atenției studierea sistemul bancar românesc – influențe

auspra dezvoltării economico-sociale.
Lucrarea este structurata in trei capitole.
Primul capitol, intitulat CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND SISTEMUL BANCAR

ȘI IMPORTANȚA ACESTUIA PENTRU ECONOMIA NAȚIONALĂ ne prezinta istoricul
apariției sistemului bancar, accepțiunea generală a sistemului bancar și evoluția lui în
economia națională.
6
Al doilea capitol – STRUCTURA SISTEMULUI BANCAR DIN ȚARA NOASTRĂ
detaliază mediul bancar – trecut, prezent și viitor, funcțiile băncilor comerciale și sinteza
principalelor ecoluții economice și de politică monetară.
Capitolul trei – ANALIZA INSTITUȚIILOR DE CREDIT – conține enumerarea

principalelor instituții de credit , definiția lor și organizarea și funcționarea instituțiilor de
credit conform legislației în vigoare.
7
8
ISPAS SORIN CRISTIAN CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND SISTEMUL BANCAR ȘI IMPORTANȚA ACESTUIA
PENTRU ECONOMIA NAȚIONALĂ
CAPITOLUL I : CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND SISTEMUL
BANCAR ȘI IMPORTANȚA ACESTUIA PENTRU ECONOMIA NAȚIONALĂ
1.1. Istoricul apariției sistemului bancar
Primele dovezi ale desfășurării unei activități bancare pe teritoriul României au

fost descoperite între anii 1786-1855 , reprezentând 55 de plăci de piatra , găsite într-o
zona de mine aurifere . Aceste mine datau din perioada Daciei Traiane și conțin detalii
referitoare la contractul privind înființarea unei instituții bancare . Clauzele principale se
refereau la faptul ca băncile acordau împrumut in numerar și percepeau dobânzi .
În epoca moderna , primele încercări de creare a unei bănci au avut loc la

începutul secolului al XIX-lea .
Încă din 1861 , a fost ridicată problema creării unei bănci naționale de Ion C.
Brătianu , care , în discursul său rostit în Cameră în ziua de 10 ianuarie , a afirmat că :
” atât timp cât nu vom avea o bancă naționala nu vor dispare crizele financiare din
țară “ .
Cuvântarea din 10 ianuarie 1861 a lui I . C. Brătianu nu a rămas fără ecou. În

februarie 1861 , Manolachi Costachi Epureanu , președinte al Consiliului de Miniștri și
ministru de finanțe , a publicat în Monitorul Oficial , un proiect lege pentru înființarea
unei bănci de scont și circulație , cu un capital de 12 milioane lei vechi din care 3
milioane să fie subscris de stat , iar restul de 9 milioane de către particulari . Proiectul
nu a fost votat , deoarece , între timp , Guvernul Manolachi Costachi a demisionat .
În 1864 a fost fondată Casa de Depuneri și Consemnațiuni . Această instituție , a

avut un rol foarte important până la crearea Băncii Naționale a României în 1880 ,
întrucât a fost principala bancă de emisiune pe teritoriul Principatelor Unite 1.
În perioada următoare , au apărut tot felul de proiecte și încercări , mai ales din
cercuri străine , în vederea organizării unei bănci de scont și circulație.
Creditul Funciar și celelalte instituții financiare , create prin forțe proprii , care
prosperau , au intensificat discuțiile și pregătirile pentru înființarea unei bănci de
emisiune .
Înființarea unei bănci de emisiune rămânea , în continuare , o mare nevoie,

determinată de interesele generale ale statului sub aspect financiar și valutar , a
greutăților politice din anii 1876-1877 .
1
https://ro.scribd.com/document/514343881/Caracteristici-ale-Sistemului-Bancar-din-Romania
9
La 27 februarie 1880 , Guvernul I .C .Brătianu a depus în Camera proiectul unei
bănci naționale care trebuia să ajute economia națională mai mult ca oricare alta
instituție La 17 aprilie 1880 , proiectul , depus de ministrul de finanțe I .C . Brătianu, a
devenit legea prin care se statorniceau normele de organizare a Băncii Naționale a
României , care urma să-și înceapă activitatea la 1 iulie 1880 .
Acest moment important a fost caracterizat de Ștefan Zeletin ca “ cel mai de

seamă eveniment în dezvoltarea burgheziei române moderne , metropola capitalismului
nostru bancar “ .
Sediul principal al băncii s-a stabilit la București , cu obligația de a înființa

sucursale și agenții în principalele orașe ale țării și , în special , în fiecare capitală de
județ .
Capitalul Băncii s-a stabilit la 30 milioane lei , din care 10 milioane lei să se
depună de stat și 20 milioane lei de particulari .
Datorită urmăririi în permanență a mersului pieței , adaptând-se cu elasticitatea

la cerințele acesteia , asigurând respectarea liniei generale de dezvoltare a economiei
tării , îngrijind-se de garantarea și existența disponibilităților de fonduri în lei și în
moneda străină , Banca Naționala a contribuit , efectiv , la depășirea cu succes a
perioadelor de criză cu care s-a confruntat economia țării în acea perioadă .
Banca Națională a României este cea mai importantă bancă înființată în acea
perioadă , care , din punct de vedere organizatoric , a fost conceputa după modelul
Băncii Naționale a Belgiei . Acesta a fost începutul dezvoltării unui sistem bancar nou
și modern.
Înființarea B.N.R. a creat premisele pentru apariția și a altor bănci și pentru

dezvoltarea sistemului bancar românesc .
Banca Națională a României s-a constituit ca importantă instituție destinată

creditării activității economice și comerciale , scontării dar și operațiunilor cu alte
instrumente financiare .
La 1 ianuarie 1901 , Banca Națională devine instituție cu caracter privat, statul

ieșind din asociație2 .
La sfârșitul secolului al XIX-lea a început să se facă simțită o puternică

centralizare a capitalului bancar în România . În această perioadă , unele case bancare
sau asociații bancare , apărute anterior , dar care în contextul nou nu dispuneau de
2
E.Prehoveanu - Economie Politica, Ed. Sylvi, 19992.
10
suficient capital financiar , și-au schimbat statutul juridic sau au fost absorbite de altele
.
În perioada primului război mondial s-a intensificat activitatea bancară în

România ca rezultat al neutralității României . În această perioadă au apărut oportunități
noi de comerț cu toate pârțile implicate în conflict . Nivelul ridicat al comerțului a
adus beneficii sistemului bancar .
Anii care au urmat imediat războiului au adus o încetinire dramatică activității

economice , recesiunea cuprinzând întreaga Europa .
Treptat , țările din Europa au început să-și refacă economia , fenomen resimțit și
în Romania . Rezultatele s-au regăsit și în sistemul bancar . Băncile au atras importante
fonduri disponibile de pe piață - prin intermediul creditelor acordate de Banca
Natională - au reușit să ramburseze sumele în bani devalorizati— .
După primul război mondial , numărul băncilor din România a continuat să

crească pâna la criza economica din perioada 1929-1933 . Aceastâ depresiune a
determinat falimentul multor banci . Guvernul României din acea vreme , a trebuit să
intervină contracarând efectele crizei economice , bancare și monetare . Guvernul a
adoptat politici de conducere și control în vederea acordării ajutorului necesar
revigorării sistemului bancar .
Politicile adoptate au contribuit la salvarea băncilor mai mari , dar , din cele
1204 bănci existente în 1934 , circa 600 ăanci au fost lichidate sau au fuzionat.
În anii ‘40 sistemul bancar a fost dominat de 5 bînci principale : Banca

Româneasca , Banca de Credit Român , Banca Comerciala Româna , Banca Comercială
Italiană și Romana si Societatea Bancara Romana . Aceste banci realizau 50% din
totalitatea operațiunilor bancare3 .
Pană în 1947 , sistemul bancar românesc cunoscuse o dezvoltare remarcabilă .

Băncile dețineau resurse importante și funcționau conform standardelor internaționale ;
personalul bancar era format de specialiști pregătiți în condiții de concurență și
standarde profesionale foarte ridicate , așa cum erau stabilite de Banca Națională .
După 1947 , sistemul bancar a fost restrâns datorită trecerii la economia de

comandă și intrării României în zona de influență sovietică (fosta U.R.S.S.).
3
. D.Ciucur, I.Nastase, C.Popescu -Economie , Ed.Economica 20013. Cezar Basno, Nicolae Dradac, Constantin
Floricel - Moneda, Credit,Banci , Ed.Didactica si Pedagogica, 2002
11
Pană la sfârșitul anului 1989 , sistemul bancar românesc oferea un număr limitat
de servicii și produse bancare .
În anul 1989 în România existau 4 bănci : Banca Natțonală a României , Banca

Româna de Comert Exterior , Banca de Investitții și Banca Agricolă , la care se adaugă
și C.E.C.-ul .
După 1989 , România a fost martora multor schimbări , iar trecerea la o

economie de piață a determinat creșterea continuă a numărului de agenți economici
privați .
Reforma sistemului bancar a început în 1990-1991 , prin elaborarea și abordarea

unei noi legislații bancare privind organizarea și funcționarea băncii centrale și a
băncilor comerciale .
Sistemul bancar din România este structurat pe două nivele , respectiv o bancă
centrală și instituțiile financiare , cărora prin lege li s-a acordat statutul de bănci . B.N.R.
este banca centrala a țării , instituția de emisiune a statului român .
Prin noile reglementări , Banca Națională încearcă să creeze un sistem bancar

modern și , în același timp , să-și îndeplinească rolul de bancă centrala . Operațiunile
comerciale îndeplinite până la 1989 de Banca Națională , au fost transferate unei noi
bănci comerciale (B.C.R.).
În România , băncile comerciale funcționează conform legii privind societățile

comerciale , legii privind activitatea bancară și pe baza licenței (autorizației ) acordate de
B.N.R4.
1.2. Sistemul bancar - accepțiune generală
Sistemul bancar poate fi definit ca un ansamblu format din entităţi economice,

puternic informatizate, autorizate să efectueze operaţiuni bancare.
În lucrările de specialitate elaborate pentru domeniul bancar se utilizează mereu

noţiunile de sistem bancar şi aparat bancar. Faţă de acest aspect se poate spune că sistemul
bancar face parte din sistemul economic general, iar activitatea bancară din cadrul acestui
sistem se realizează cu ajutorul aparatului bancar.
Sistemul bancar din ţara noastră este organizat sub formă piramidală. În centrul
sistemului bancar şi la primul nivel se află banca centrală, a statului, care exercită şi
coordonează politica monetară, valutară şi de credit a ţării.
4
https://ro.scribd.com/document/514343881/Caracteristici-ale-Sistemului-Bancar-din-Romania
12
Ca şi în statele europene, care prezintă sisteme ecomomice cu aceeaşi configuraţie, la
cel deal doilea nivel din structura sistemului bancar se află instituţiile de credit cum sunt
cele comerciale, de afaceri, precum şi instituţii de credit specializate (bănci agricole,
meşteşugăreşti, miniere, ş.a.) sau instituţii specializate pe unele operaţii apecifice (doneniu
locativ, bănci financiare sau ipotecare). Băncile naţionale centrale sunt, în general, de stat
sau cu capital de stat, iar celelalte instituţii ce constituie baza sistemului bancar sunt cu
capital particular, de stat sau mixt, şi sunt organizate, de regulă, sub forma unor societăţi
pe acţiuni.
În România, pe lângă BNR , sistemul bancar mai cuprinde:
- băncile, persoane juridice române;
- organizaţiile cooperatiste de credit;
- instituţiile emitente de monedă electronică;
- băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ;
- băncile de credit ipotecar;
- sucursalele din România ale instituţiilor de credit străine, denumite în continuare

instituţii de credit.
Sistemul bancar românesc s-a schimbat şi dezvoltat, permanent, mai ales prin
patrunderea capitalului strain pe piaţa monetară şi de capital.
Una din principalele particularităţi ale sistemului bancar este supravegherea modului
cum se desfăşoară activitatea bancară prin aparatul operativ al instituţiilor de credit.
În acest context, autoritatea competentă responsabilă cu verificarea respectării

normelor bancare şi mai ales cu supravegherea pe bază consolidată a instituţiilor de credit este
Banca Naţională a României5.
Ca urmare a acestei supravegheri, în cazul apariţiei unei situaţii de criză la nivelul unui
grup bancar, care ar putea pune în pericol stabilitatea sistemului financiar din oricare stat
membru în care entităţile din grup au fost autorizate, Banca Naţională a României în calitate
de autoritate competentă este responsabilă de tot ceeace este bun sau rău privind dezvoltarea
sistemului bancar.
Supravegherea pe bază consolidată a unei instituţii de credit, este exercitată de Banca

Naţională a României în următoarele situaţii:
5
C.Floricel – Relatii valutare financiare internationale, Ed Novicel, 2003
13
- când instituţia de credit autorizată de Banca Naţională a României este instituţie de
credit-mamă la nivelul României sau instituţie de credit-mamă la nivelul Uniunii Europene;
- când instituţia de credit autorizată de Banca Naţională a României are ca societate-

mamă o societate financiară holding-mamă la nivelul României sau o societate financiară
holding-mamă la nivelul Uniunii Europene, fără ca, în acest din urmă caz, societatea-mamă să
mai aibă ca filiale alte instituţii de credit în statele membre, ş.a.
Pentru aceasta, BNR alertează, atunci când este cazul, în cel mai scurt timp posibil, cu
respectarea cerinţelor referitoare la păstrarea secretului profesional, băncile centrale sau alte
autorităţi similare cu competenţe pe linia implementării politicii monetare şi structurile din
cadrul administraţiilor centrale din alte state membre, cu atribuţii în domeniul legislaţiei
privind supravegherea instituţiilor de credit, a instituţiilor financiare, a firmelor de investiţii şi
a societăţilor de asigurare.
Pentru a pune bazele şi a facilita o supraveghere eficientă, Banca Naţională a

României, în calitate de autoritate responsabilă cu supravegherea pe bază consolidată, încheie
acorduri scrise de coordonare şi cooperare cu autorităţile competente de pe piaţa de capital
Astfel, Banca Naţională a României şi Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare se

consultă reciproc, înaintea luării unei decizii care este importantă pentru exercitarea
atribuţiilor lor de supraveghere pe bază individuală sau consolidată.
În cadrul sistemului bancar banca naţională centrală este singura banca de

emisiune şi are un rol major pentru menţinerea echilibrului monetar.
Prin operaţiunile ce le efectuează, prin legăturile multilaterale cu celelalte bănci şi

prin acestea cu toţi agenţii din economia naţională, banca de emisiune reprezintă temelia
sistemului bancar, consolidându-şi pe deplin şi cea de-a doua denumire sub care este
cunoscută, ca bancă centrală.
În România, Banca Naţională sprijină politica economică generală a statului, fără

prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea şi menţinerea
stabilităţii preţurilor6.
Specifică băncii centrale este funcţia de ultim creditor a aparatului bancar care
decurge direct din funcţia de emisiune monetară. Emisiunea monetară presupune creaţia
mijloacelor de plată prin activarea periodică a masei monetare. Bancnotele puse în circulaţie
prin intermediul instituţiilor de credit măreşte cantitatea de bani exitentă în conturile de
6
https://lege5.ro/Gratuit/geydcobrhe/supravegherea-si-cerinte-de-publicare-pentru-banca-nationala-a-
romaniei-ordonanta-de-urgenta-99-2006
14
disponobilităţi ai agenţilor economici influenţând într-un anumit sens putere de cumpărare
şi capacitate de plată a acestora.
Prin urmare, o altă particularitate a sistemului bancar actual este faptul că oferta de
produse bancare (în special sub forma creditelor) se derulează prin unităţile operative
(componente ale aparatului bancar) ale instituţiilor de credit.
Creditul fiind de fapt ”motorul” dezvoltării economice şi un factor hotărâtor în

evoluţia societăţii umane.
Prin operaţiunile de recreditare a instituţilor de credit, banca de emisiune

achiziţioonează obligaţiuni şi bonuri de tezaur ale statului mărindu-şi substanţial veniturile
proprii pe seama dobânzilor şi a comisioanelor pe care le încasează.
Rezumând cele prezentate privind colaborarea dintre componentele sistemului bancar,

se poate preciza că banca centrală a statului exercită operaţiuni privind emisiunea
monetară, operaţiuni de concentrare a rezervelor băneşti ale bancilor comerciale şi
acordarea de credite acestor bănci, influenţează volumul şi costul creditului, acordă
împrumuturi statului şi păstrează tezaurul public.
Privind cel de-al doilea nivel al sistemului bancar se observă că, în principal,
instituţiilor de credit efectuează operaţiuni de atragere a mijloacelor băneşti temporar
disponibile în conturi ale clienţilor, persoane fizice sau juridice, acordă credite pe
termene diferite, efectuează viramente între conturile clienţilor, emit diferite instrumente
de credite şi efectuează tranzacţii cu acestea, vând şi cumpără valori şi efectuează alte
operaţiuni valutare, toate acestea fiind incluse în sfera produselor şi serviciilor bancare.
Astfel, sistemul bancar poate fi definit ca un sistem specific, integrat, deschis şi

dinamic format din totalitatea instituţiilor de credit şi a băncii centrale pentru care sunt
caracteristice: cadrul legistlativ, metodele, tehnicile, instrumentele, procedeele, conceptele şi
regulile utilizate pentru derularea operaţiunilor bancare7.
1.3. Evoluția recentă a sistemului bancar în economia națională
Datorită evoluției istorice și particularităților tranziției către o economie de piață,

sistemul bancar romanesc prezintă unele aspecte și probleme comune cu situația sistemelor
bancare din alte țări . Luând în considerare modelul structurii unui sistem bancar a fost creat
un sistem bancar pe doua nivele : Banca Națională a Romaniei , ca bancă centrala și băncile
comerciale. Legislația bancară adoptată inițial în 1991 a stimulat, într-o primă fază, apariția
unui sistem bancar novator, fabvorabil tranziției la economia de piață .
7
https://administrare.info/domenii/economie/17456-structura,-rolul-şi-perticularităţile-sistemului-bancar-
actual-în-românia
15
În epoca contemporană, locul și rolul băncilor în economie sunt strans legate de
calitatea lor de intermediar principal în relația economii-investiții, relaîie hotarâtoare în
creșterea economică.
Locul și rolul băncilor în economie, structura lor, sunt determinate și de creația

monetară , factor specific al funcționalității băncilor în economie .
Având în vedere rolul și importanța pe care le au băncile la buna functțonare a

unităților economice și a economiei în ansamblu, s-a impus ca în perioada de tranziție la
economia de piață , să se creeze un sistem modern, capabil să ofere o gamă largă de produse
și servicii bancare de un nivel calitativ superior care să satisfacă exigențele tuturor categoriilor
de agenți economici ( clienți ) din economia de piață.
Există un potențal considerabil de creștere și dezvoltare a activitații bancare , atât în

domeniul clienților persoane juridice, cât și, pe termen lung în domeniul clienților persoane
fizice.
În acest context, imediat după 1989, la începutul perioadei de tranziție, în activitatea

bancară din România s-au produs o serie de schimbări esențiale:
Banca Națională a României a fost reorganizată și a intrat astfel, în sarcinile sale firești
de Bancă Centrală, cu urmatoarele funcții: emisiune monetară, asigurarea stabilității
monetare, administrarea rezervelor valutare ale țării, urmărirea executarii balanței de plăți
externe, supravegherea activităților bancare. Pentru acivitațile comerciale ale Băncii Naționale
a României a fost creată Banca Comerciala Română S.A.
Pentru menținerea circulației bănești la nivel corespunzător, Banca Națională a

României asigură legatura dintre dimensiunile creditului și volumul masei monetare în
circulație.
Băncile ( Banca Română de Comerț Exterior , Banca Agricolă, Banca de Investiții ) pe

baza Hotărârii Guvernului au fost transformate în bănci comerciale , cu capital de stat și
autohton privat , aprobându-li-se și noi statute de organizare și funcționare.
Au fost înființate bănci cu capital privat autohton și străin precum și sucursale ale unor
bănci străine8.
Băncile constituite aveau obligația de a deschide conturi de corespondent la Banca

Națională și crearea de rezerve minime potrivit reglementărilor date de Banca Națională a
României și alte conturi precum și să se refinanțeze de la aceasta , în condițiile stabilite.
8
https://ro.scribd.com/document/413622293/Caracteristica-Generala-Si-Clasificarea-Operatiunilor-Bancare
16
Crearea de bănci particulare contribuie , atât la o mai bună acoperire a nevoilor de
capital , cât și la dezvoltarea procesului concurențial cu efecte benefice pentru agenții
economici, pentru economia națională, în ansamblu.
Principalul obiectiv al reformei sistemului bancar românesc este de a se crea un sistem

bancar modern , corespunzător standardelor internaționale , care să contribuie direct la
dezvoltarea și stabilitatea economiei . Acest obiectiv poate fi atins prin activitatea concentrată
a Băncii Naționale a României și a băncilor comerciale .
Sectorul bancar a identificat un număr de obiective pe termen scurt , mediu și lung , de

natură să întărească și să dezvolte infrastructura financiară .
Banca Națională a României a stabilit prin regulamentele sale , atât nivelul minim de
lichiditate , cât și modul de calcul al gradului de lichiditate al unei bănci comerciale .
Într-o economie de piață , sistemul bancar îndeplinește funcția de atragere și

concentrare a economiilor societății și de canalizare a acestora printr-un proces obiectiv și
imparțial de alocare a creditului, către cele mai eficiente investiții. Băncile asigură și
facilitează efectuarea plăților, oferă servicii de gestionare a riscului și reprezintă principalul
canal de transmisie și implementarea politicii monetare.
Având în vedere că în economia de piață indicatorul sintetic care reflectă eficiența

economică a activității bancare este profitul, băncile în această perioadă de tranziție își
organizează activitatea astfel încat să poată atrage un numar cât mai mare de clienți, care să le
asigure realizarea obiectivului propus.
Pentru alegerea clienților, băncile trebuie să țină seama de caracterul concurențial al

pieței , care este piața cumpăratorului.
Băncile (Banca Româna de Comerț Exterior, Banca Agricola ), pe baza Hotărârii

Guvernului , au fost transformate în bănci comerciale , cu capital de stat și autohton privat.
Au fost infiintate banci cu capital privat autohton si strain precum si sucursalele unor
banci straine.
Începand din 1990, sistemul bancar a fost supus unui intens proces de restructurare, în
vederea susținerii tranziției la economia de piață. Restructurarea și dezvoltarea sistemului
bancar românesc este un proces amplu și complex desfăsurat, în principal, pe doua laturi: cea
instituțională și cea funcțională9.
Astfel, restructurarea instituțională a sistemului bancar a cuprins, pe de-o parte,

reorgaizarea Băncii Naționale și transformarea acesteia într-o adevărată bancă centrală, iar pe
9
https://ro.scribd.com/document/413622293/Caracteristica-Generala-Si-Clasificarea-Operatiunilor-Bancare
17
de altă parte, dezvoltarea unei rețele de bănci comerciale. Acest lucru s-a realizat atât prin
modernizarea și dezvoltarea băncilor existente, cât și prin înființarea de bănci noi cu capital de
stat, privat sau mixt, dar și cu participare de capital străin.
Potrivit Legii 33/1991, activitatea bancară în România este organizată și se desfășoară

prin:
Banca Națională a României (cu rol de bancă centrală);
Societăți bancare (constituite ca societăți comerciale).
Prin noua legislație bancară, Banca Națională a României a fost degrevată de toate
activitățile specifice băncilor comerciale, acestea fiind preluate de o bancă nou înființată-
Banca Comercială Româna. Funcțiile Băncii Naționale, în prezent, constau în controlul
emisiunii monetare și al creditului, supravegherea activității bancare, politica valutară și
administrarea rezervelor monetare internaționale.
Conform legislației, celelalte bănci sunt constituite ca societăți comerciale a căror

activitate are ca obiective principale atragerea de fonduri de la public și agenții economici,
acordarea de credite și efectuarea unei game largi de servicii bancare.
Deoarece un sistem bancar eficient necesită descentralizare și competiție, Banca

Națională a căutat să stimuleze formarea unui sistem de bănci comerciale, de tip universal,
care au primit dreptul să efectueze toată gamă de operațiuni bancare și să opereze pe teritoriul
țării, în condițiile respectării cadrului de supraveghere bancară, impus de bancă centrală.
Specializarea tradițională (sectorizarea) pe criterii politice și economice și-a pierdut, în

actualele condiții, baza legală. Băncile nu mai sunt constrânse, în prezent, prin lege, să
deruleze doar anumite tipuri de operațiuni, din vastă gamă de operațiuni bancare. Aceasta nu
înseamnă, însă, că băncile nu pot opta pentru anumite operațiuni, specializându-se la anumite
domenii. În acest caz, alegerea este a băncii, care, pe baza statutului propriu de funcționare, își
stabilește tipurile de operațiuni ce le va derula în funcție de evoluția pieței financiar-bacare și
de strategia adoptată.
Deși legislația a deschis porțile competiției pentru sistemul financiar și a pus bazele
unui sistem bancar orientat spre cerințele pieței, poziția deținută de băncile cu tradiție
continua să fie dominantă. Băncile "vechi", deși au fost nevoite să-și restructureze și
modernizeze activitatea, pentru a corespunde noilor cerințe, au avantajul existenței unor rețele
de subunități, distribuite pe teritoriul țării, bucurându-se, în același timp, de pozițiile cucerite
pe importante segmente de piață. Dezvoltarea operațiunilor, a serviciilor și instrumentelor
specifice va permite, în timp, diversificarea activității bancare. Aceasta va duce la accentuarea
18
concurenței, vechea sectorizare fiind înlocuită de o reală specializare bancară, care va depinde
natura și mărimea operațiunilor derulate, de categoria de clienți cărora fiecare bancă li se
adresează și, nu în ultimul rând, de calitatea serviciilor oferite clienților. Ca urmare a cadrului
juridic creat, într-un timp scurt, alături de băncile existente au apărut bănci noi. Indiferent de
originea fondurilor, băncile desfășoară aceeași gamă de servicii, atât pentru agenții economici
de stat, cât și pentru cei privați. Se poate obsrva că băncile cu capital privat sprijină, cu
prioritate procesul privatizării.
Băncile de stat au încă tendința sa-siconcentreze atenția asupra domeniilor în care au

deținut monopolul operațiunilor bancare. Băncile noi au posbilitatea derulării, încă de la
început, a unei activități bancare moderne, informatizate și a atragerii celor mai profitabile
companii nou înființate, în calitate de clienți. Nu în ultimul rând au avut șansa de a decide, pe
baza cadrului legal creat, al condițiilor concrete existente în economie și al studiilor de
marketing efectuate10.
10
Cezar Basno, Nicolae Dradac, Constantin Floricel - Moneda, Credit,Banci , Ed.Didactica si Pedagogica, 2002
19
ISPAS SORIN CRISTIAN STRUCTURA SISTEMULUI BANCAR DIN ȚARA NOSTRĂ
CAPITOLUL II : STRUCTURA SISTEMULUI BANCAR DIN ȚARA

NOASTRĂ
2.1. Mediul bancar - trecut, prezent și viitor
Activitatea bancară își are originile în Antichitate, perioadă în care bogățiile erau
păstrate în temple, fapt ce aducea un anumit "profit" preoților, pe lângă recunoașterea
templelor de către populație. În măsura în care bunurile păstrate erau perisabile, modalitatea
de păstrare era împrumutul de consumație. Pentru deponenți se asigură plasarea bogăției
într-un loc sigur, iar pentru preoți se realiza un profit. Dovadă acestor practici este
descoperirea de către arheologi în Mesopotamia a tabelelor de contabilitate datând din
3400-2500 i. H.
O altă practică des întâlnită în perioada antică era împrumutul cu dobândă, practică ce
la început nu a putut fi controlată de autorități, deoarece nu existau reglementări în domeniu.
Împrumutul cu dobândă este reglementat mai târziu prin Codul lui Hammurabi care este
recunoscut cu prima reglementare în domeniu. Printre altele, Codul prevede și contractele d
eimprumut pentru a căror recunoaștere era nevoie să fie vizate de funcționari regali; și
contractul de comision, strămoșul contractului de cont curent de astăzi11.
Apariția băncilor ca instituții a avut loc în Grecia și Roma antică în secolele VIVII i.
H. Acesta este rezultatul dezvoltării comerțului ca o consecință a emiterii monedei proprii de
către fiecare oraș comercial. În scopul de a combate camătă mai multe cetăți grecești au decis
să constituie "bănci publice" care pe lângă rolul propriu.zis bancar, mai aveau și sarcina
strângerii impozitelor și dreptul de a bate monedă. După modelul grecesc, în Roma antică
apar "bancheri privați" și "bănci publice". În porturile grecești, "trapeziștii" devin bancheri
veritabili în sensul actual al termenului; ei îndeplinesc majoritatea funcțiilor băncii moderne:
depuneri credite, schimb, crearea altor mijloace de plata decât bancnotă sau monedă. În Egipt,
unde statul era atotputernic, erau imitați "trapeziștii" greci prin înființarea "Băncii Regale"
(Bancă Regală din Alexandria) care deținea monopolul activităților respective. La Roma,
"argintării" au înlesnit și diversificat schimburile comerciale, ajungând să asigure toate
funcțiile clasice ale băncilor: depuneri, credite, gestiunea conturilor, serviciul cecurilor.
Republica, apoi Imperiul Roman, creează asemenea bănci specializate, în primul rând, cu
păstrarea impozitelor colectate de la contribuabili. Deși adepții religiei creștine se ridicau
împotriva ideii de dobânda, aceasta nu a împiedicat că băncile să cunoască o prosperitate
11
Simon Claude, Bancile, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993, p. 10, Ion Turcu, Drept bancar, Vol. I, Editura
Lumina Lex, 1999, p. 20,
20
continuă în Bizanț unde, în secolul VII, Justinian codifică uzurile romane în domeniul
bancar12.
Societatea medievală a cunoscut schimbări profunde la sfârșitul secolului XI, ca

urmare a cuceririi normande și a cruciadelor. Biserica creștină își reafirmă opoziția față de
practicarea dobânzii în Conciliul de la Latran (1179) și în cel de la Viena (1311), dar
interdicția este eludată cu ajutorul ideii de risc sau de prejudiciu: cel care acordă împrumutul
își asumă un risc (damnum emergens) sau pierde un câștig posibil (lucrum cesans).
Astfel se explică recunoașterea comerțului bancar în secolele XII-XIV în Europa

Occidentală . În apariția băncilor,literatura de specialitate, acorda un rol important zarafului,
intermediar al circulației monetare.Pentru că utilizarea banilor presupunea anumite
riscuri,cum ar fi transportul banilor la locurile de utilizare și deținerea banilor care nu aducea
profit. Aceste fapte au determinat pe deținătororii de capital să încredințeze acest depozit unui
intermediar,în scopul păstrării și al remunerării sub forma de dobândă.
Secolele XIV-XVI, marcate de importante evenimente, au influențat și activitatea

bancară prin reapariția băncilor publice în Spania și Italia, prin initierea în Italia a rețelei
“muntele de pietate”- asociație de persoane care se grupează sub egida municipalității pentru a
împrumuta fară dobandă nevoiașilor.
Dezvoltarea economică din perioada secolelor XVI-XVIII va favoriza consolidarea

pozițiilor dobândite la sfârșitul Evului Mediu. Europa de Nord își continuă tradiția sa de
specializare, beneficiind și de poziția maritimă și de exodul protestanților după războaiele
religioase. Toate țările europene admit, cel puțin tacit, legitimitatea dobânzii și introduce
banul-hârtie:
o Banca Veneției (1637) primește depozite pe termen, cu dobândă, iar

certificatele de depozit eliberate constituie o formă primitivă de monedă de
bancă;
o Bancă din Amsterdam (1609) eliberează depunătorilor certificatele negociabile
a căror valoare se exprima într-o monedă de cont și care, la rândul ei, era cotată
față de monedă oficială;
o Banca Angliei este fondată în 1694, ca societate pe acțiuni prin subscripție
publică și întregul capital este imediat împrumutat statului. Ea are dreptul
exclusiv de a emite bilete de bancă. În cea de-a doua jumătate a secolului al
12
Ristea, Luminita, Managementul societatilor bancare si institutiilor bancare, Editura Muntenia si Leda,
Constanta, 2002, p.7,
21
XVIII-lea în Anglia mai funcționează: băncile londoneze, băncile provinciale

și băncile comerciale.
o Banca Statelor Unite a fost constituită printr-un act al Congresului din 1791 cu
drept de a bate monedă și de a emite bilete.
În Franța, după eșecurile suferite de Colbert cu Casa de Împrumuturi (1674) și de

John Law cu Banca Generală și Compania Occidentului, publicul nu mai accepta ideea
banilor de hârtie. În 1776 ministru finanțelor, Turgot, împreună cu Beaumarchais și cu doi
bancheri constituie Casa de Scont care primește depozite, emite bilete și scontează efecte de
comerț. În anul 1900, primul consul, generalul Bonaparte, fondează Banca Finanței.
În secolul al XX-lea, după exemplul Angliei, toate celelalte țări iși fixează valoarea
monedei în metal prețios (paritatea în aur a monedei naționale), prin determinarea greutății,
titlul (denumirea) și valoarea monedelor metalice favorizând astfel, apariția a trei ipostaze ale
monedei: moneda metalică, moneda fiduciară (bancnota) și moneda scriptică sau scripturală
(efectele de comerț și conturile în banca la vedere).
Tot în această perioadă apar “casele bancare”, numite “băncile private”, denumite în
limba franceză “haute banque”. Acestea nu se ocupă nici de emisiuni monetare, nici cu
colectarea unor depozite bancare, ci se angajează în calitate de consilieri, agenți sau
mandatari. În Germania, Austria și Olanda sunt denumite “bănci private”, iar în Anglia
“merchant banks”.
În secolul al XX-lea, băncile fiind rezervate claselor dominante, s-a evidențiat

necesitatea de a se crea instituții: casele de economii, casele de economii pentru construcții,
cooperativele de credit.
Începutul secolului al XX-lea (1919-1920) este marcat de economia socialistă, după

prăbușirea imperiului țarist și Rusia, continuând cu coaliția ei și preluarea teoriilor și
principiilor economiei socialiste după 1944 la mai toate tările din estul Europei, Orientul
Indepartat, Caraibe și continuând în deceniul 9 al secolului al XX-lea.
Analiza comparatistă a dezvoltării băncilor în special în Țările Occidentale

dezvoltate: Anglia, Statele Unite, Japonia, Franța, Canada, dar și țări socialiste dezvoltate:
Polonia, Ungaria, România, China etc. conduc la două constatări esentiale: emisiunea
monetară ia treptat forma uni monopol de stat și în schimb banca iși asumă mai multe funcții,
pe care fiecare țară le va organiza și dezvolta conform particularităților proprii, determinând
sisteme și structuri bancare specifice13.
13
Simon Claude, Bancile, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993, p. 10,
22
La sfârșitul secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, băncile numite de

"emisiune", se înmulțesc în toate țările, conducând în cele din urmă la constituirea Băncilor
Centrale. Fenomene economice sociale și politice va favoriza concentrarea băncilor de
emisiune până când va rămâne doar una singură: Banca Centrală. Și pe teritoriul românesc
practică bancară își are originea tot în Antichitate, fapt afirmat prin descoperirea în zona
fostelor mine de aur ale Daciei Traiane, la Alburnus Maior, între anii 1786-1855, a circa 50 de
tăblițe cerate, din care 25 s-au păstrat și au fost publicate integral în anul 1873, la Berlin în
opera Corpus Inscriptiorum Latinarum. Cea de-a 13-a tăbliță cerată, reprodusă în pagina 951,
în volumul al III-lea al lucrării lui Theodor Mommsen, conține contractul pentru constituirea
unei societăți bancare (Societas Dinastiarae) redactat la 28 martie 167, la Deusera, localitate
situată în apropiere de Alburnus Maior. Sintagma "societas dinastariae" este o combinație
latino-greacă. Cuvântul grec "danistes" este echivalentul termenului latin "argentarius".
Așadar, este vorba de o societate de bancheri, care practică împrumuturi cu bobanda.

Aporturile asociaților la capitalul social constau în numerar. Deși aporturile erau inegale,
contractul prevede că, atât câștigul, cât și eventuală pierdere se vor împărți egal între asociați.
Profitul societății rezultă din dobândă percepută pentru sumele împrumutate: se practica o
dobândă de 1%. În Țările Române, prima instituție de tip bancar a apărut în primul deceniu al
secolului al XIX-lea în București. Apar apoi în anul 1857, la Iași, Banca Națională a
Moldovei, și, în 1866, Banca Națională în București.
Prima tentativă de constituire a băncii naționale a partinut principelui Grigore

Alexandru Ghica. Deși supravegheată de stat, după mai puțin de un an de la primele
operațiuni, banca a dat faliment. Cea de-a doua bancă fost autorizată să funcționeze că filială a
Băncii Imperiale Otomane din Constantinopol, fără nici un control sau participare al beneficii
în favoarea guvernului. Banca Națională a României a fost înființată că bancă centrală în anul
1880 după modelul băncii centrale a Belgiei. În dezbaterile parlamentare asupra proiectului de
lege, ministrul Finanțelor, Ioan Câmpineanu, s-a opus participării capitalului străin la
constituirea Băncii Naționale14.
Capitalul băncii a fost stabilit la 30 de milioane, din care 20 de milioane prin subscritie
publică, iar 10 milioane, depuse de stat. La fel ca și în zilele noastre, în primul deceniu de
activitate bancară, bancă centrală apela în fiecare an la credite externe, deși nu există nici
14
Ion Turcu, Drept bancar, Vol. I, Editura Lumina Lex, 1999, p. 20,
Constanta, 2002, p.7,
Ion Turcu, Drept bancar, p. 21-22,
Constantin N.,Ciotei,Finante-Moneda-Credit-Banci, Ed.Fundatiei "Romania de maine", p. 195.
Luminita Ristea,, Managementul societatilor bancare ..,
23
FMI, nici Bancă Mondială. La începutul secolului al XX-lea, statul s-a confruntat cu pericolul
incapacității de plata datorită crizei economice și a acumulării datoriei externe și a recurs la
soluția privatizării băncilor, adică la vânzarea acțiunilor statului din capitalul Băncii
Naționale. Banii încasați din privatizare s-au topit rapid astfel încât guvernatorul a cerut
Băncii Naționale un nou împrumut.
Anul 1907 s-a desfășurat sub puternica influență a doua crize deosebite: criză
monetară internațională pornită din Statele Unite ale Americii și criză agrară socială din țară,
datorită răscoalelor țărănești. În aceeași perioadă, numeroase bănci noi cu capital românesc își
încep operațiunile în județe și în capitală. Dacă în anul 1900, existau 27 de bănci, în 1913,
numărul băncilor a crescut la 197. Acest fenomen de nefirească proliferarre a condus Bancă
Mondială, în anul 1912, la concluzia că, în viitor, înmulțirea băncilor ar trebuii să se facă
"numai după o cerere serioasă din care s-ar constata necesitatea reală a înființării unei noi
bănci". Pe de altă parte, "băncile ar trebui să acorde credite numai afacerilor serioase și
sănătoase nu pentru a se intrebunta banii spre a produce dobânzi".
În Transilvania, primele instituții de credit apar în deceniile patru și cinci ale secolului
al 19-lea. Acestea funcționează în Arad, Sibiu, Brașov, că sucursale ale unor puternice bănci
din Viena și Budapesta. Sistemul bancar din Transilvania era subordonat sistemului bancar
austro-ungar. În luna octombrie 1916, Tezaurul Băncii Naționale se muta, împreună cu
guvernul, la Iași. Consiliul de Miniștri hotărăște mutarea provizorie a sediului Băncii
Naționale la Iași și acordă Consiliului general al B.N.R aprobarea pentru strămutarea
tezaurului în orice altă parte când va crede necesar. Astfel, datorită războiului, tezaurul Băncii
Naționale a României a ajuns la 21 decembrie 1916la Moscova și depus la Kremlin.
În iulie-august 1917, cu autorizația guvernului, depozitul de valori și efecte a fost

preddat, pe bază de protocol, aceluiaisi tezaur rus de la Kremlin. La 3 decembrie 1919, prin
asocierea unui număr de 17 mari bănci s-a marcat un progres important al activității bancare,
prin eviatarea manipulării numeralului și reducerea costurilor serviciilor. Mai mult de
jumătate din rulajul total L Casei de Compensațiuni era reprezentat de patru mari bănci:
Marmorosch, Blank & Co, Banca de Credit Român, Banca Comercială Română și Banca
Românească. În perioada 1925-1928, fondurile bănești marchează o tendință de creștere
continuă ce duce implicit la creșterea dobânzilor 15. Consecința este scăderea solvabilității
debitelor băncilor, marcată de creșterea numărului falimentelor. Intervine Programul, elaborat
de guvern, pentru stabilizarea monetară și dezvoltarea economică. Urmat în 1929 de
adopatrea Legii stabilizării. Se încearcă și atragerea capitalului străin privat pentru investiții
15
https://www.scritub.com/economie/finante/Evolutia-sistemului-bancar-rom1721720189.php
24
în România. Toate eforturile au fost zadarnice, România se confruntă în perioada 1929-1933

cu o putenica criză economică ce reprezintă un seism puternic pentru activitatea sistemului
bancar românesc. Efectele au fost resimțite de băncile populare, micile bănci comerciale,
precum și marile bănci; printre care au falimentat și Banca Generală a Țării Românești, Banca
Marmorosch, Blank & Co.
Consolidarea sistemului bancar și însănătoșire activității bancare s-a realizat prin

Legea asanării datoriilor agricole și urbane din 1934; Legea pentru organizarea și
reglementarea comerțului de banca din același an; Legea pentru înlesnirea și refacerea
creditului din anul 1935. În tot timpul angajării României în război alături de Germania,
Banca Națională a depus eforturi pentru a crea condițiile unei activități bancare sănătoase și
pentru limitarea efectelor acaparării economiei românești de către concernele germane. Prin
Legea nr. 1056 din 1946, Banca Națională a României a fost abilitată să asigure dirijarea și
controlul tuturor băncilor, publice sau private. Prin decretul Prezidiului Marii Adunări
Naționale a R.PR. nr. 197/1948 au fost dizolvate de plin, întreprinderile bancare și instituțiile
de credit de orice fel, cu capital particular sau de stat. Au fost exceptate Bancă Națională a
României, Casa de Economii și Cecuri Poștale, Casa de Depuneri și Consemnațiuni, precum
și întreprinderile bancare și instituțiile de credit înființate printr-o convenție specială între
Statul român și un stat străin.
Alături de Banca Națională, activitatea bancară era realizată și de băncile specializate:

Banca Română de Comerț Exterior, Bancă pentru Agricultură și Industrie Alimentară și
Banca de Investiții, toate subordonate Consiliului de Începând cu anul 1946 și în perioada
care a urmat până în 1990,asistăm la un proces de lichidare a sistemului bancar clasic, de
transformări structurale și funcționale, prin care se pun bazele unui sistem bancar etatist ce
trebuia să răspundă comandamentelor de tip socialist, super-centralizată. Nu se poate vorbi în
această perioadă de un sistem bancar care să poată promova o strategie monetară și de credit
în nume propriu, ci de un sistem fără coloană vertebrală. După Revoluție a fost aprobat noul
Statut al Băncii Naționale a României prin Legea nr. 34/1991. Acesta a fost abrogat prin
Legea nr. 101/1998 care a abrogat actualul Statut al Băncii Naționale a României, în vigoare
din iulie 199816.
2.2 Componența sistemului bancar - băncile: prezentare, analiză, rol
Până în 1989, sistemul bancar în România era practic inexistent în cadrul sistemului
economic hipercentralizat. Toate deciziile veneau m mod direcţionat de la organele de partid,
nelasând băncile existente să-şi îndeplinească rolul pentru care au fost înfiinţate. Chiar BNR
16
https://www.scritub.com/economie/finante/Evolutia-sistemului-bancar-rom1721720189.php
25
avea un rol modic, neseparându-se de celelalte bănci comerciale din sistem. Totodată, aceste
bănci erau cu capital integral de stat, neexistând nici un fel de concurenţă, cu rol benefic
pentru economie, între ele.
Pe lângă această situaţie de fapt, oferta de servicii oferite de acestea era foarte
redusă.Acestea fiind condiţiile, după 1989 s-a impus trecerea la construirea unui sistem
modem, european şi care să răspundă prompt solicitărilor/pieţei oferind produsele şi serviciile
bancare necesare oricărei economii de piaţă. In cadrul unei economii de piaţă, sistemul bancar
este „inima" care pulsează şi face să circule „sângele economiei”. Acest „sânge" reprezintă
banii care fac posibilă desfăşurarea normală a vieţii economice dintr-o ţară şi din lume în
general. Băncile trebuie să asigure cadrul necesar mobilizării fondurilor băneşti temporar
disponibile din economie şi orientării acestora către anumite activităţi economice.
În acest context, banii şi creditul devin instrumente active pentru stimularea

dezvoltării economice şi descurajează activităţile nerentabile. Băncile trebuie să fie într-un
context modem un partener activ şi deschis m relaţiile cu clientela sa, pe lângă serviciile
clasice de depozitare, decontează în numele lor şi creditare, le oferă şi numeroase servicii cu
sau fără specific bancar (de regulă de consultanţă).
Apare ca o necesitate ca, în noile condiţii ale economiei de piaţă, băncile comerciale
existente să-şi desfăşoare activitatea cu respectarea normelor prudenţiale din domeniu şi într-
un spirit de disciplină foarte dezvoltat, sub controlul riguros al unei autorităţi tutelare din
domeniu, care să fie Banca Centrală.
Înainte de 1989, sistemul bancar din România era alcătuit pe un singur nivel ierarhic şi
cuprindea 5 bănci:
• BNR
• Banca Româna de Comerţ Exterior (BRCE)
• Banca de investiţii
• Banca pentru Agricultura şi Industrie Alimentara(BAIA)
• CEC
Toate aceste bănci aveau monopol în diferite sectoare ale economiei17.
BRCE era instituţia centrală în stat specializată în efectuarea de operaţiuni financiare

cu străinătatea. Astfel, BRCE realiza încasări şi plăţi privind operaţiunile de comerţ exterior
ale ţării, administra disponibilităţile în devize ale ţării, cumpăra şi vindea atât în ţară cât şi în
17
https://www.studocu.com/ro/document/universitatea-din-craiova/monetary-economics/31098705-
sistemul-bancar-in-romania/38453104
26
străinătate devize, efecte de comerţ, titluri şi obligaţiuni străine. Pentru a realiza aceste
operaţiuni, BRCE realiza legături de corespondenţă cu bănci şi instituţii financiare străine,
primea şi acorda credite în valută din şi în străinătate, pe bază de convenţii sau înţelegeri,
acorda credite m lei sau valută agenţilor economici români cu activitate de comerţ exterior.
Banca emitea efecte de comerţ în favoarea unor beneficiari din străinătate şi accepta efecte de
comerţ atrase asupra sa. BRCE analiza şi gira efecte de comerţ emise terţi, acorda şi primea
garanţii pentru aranjamente de plată în străinătate.
Banca de Investiţii era instituţia statului specializată în finanţarea investiţiilor. Prin ea

se concentrau principalele surse de finanţare internă (alocaţii bugetare, fonduri de amortizare,
beneficii planificate ale întreprinderilor destinate investiţiilor). Banca verifica studiile de
fezabilitate ale proiectelor de investiţii, înainte de a fi propuse spre aprobare şi ulterior
monitoriza realizarea acestora.
BAIA era instituţia statului specializată în finanţarea, creditarea şi decontarea

producţiei agricole, prelucrării acesteia, investiţiilorşi circulaţiei mărfurilor în agricultură,
industria alimentară şi domeniul apelor. Totodată, banca colecta şi distribuia fondurile
bugetare destinate activităţii din domeniul respectiv şi acorda credite pe termen scurt de
producţie lAS-urilor, CAP-urilor şi producătorilor cu gospodării individuale. Banca aproba
propunerile pentru investiţii ale IAS şi CAP şi acorda credite pe termen lung pentru
investiţii, monitorizând ulterior realizarea acestora.
CEC era instituţia statului specializată în operaţiunile bancare cu populaţia. Ea avea

rol în atragerea disponibilităţilor băneşti ale populaţiei, depozitarea lor şi efectuarea de
operaţii specifice cu acestea18.
În acest sens, derula următoarele operaţii:
depuneri şi restituiri ale banilor populaţiei, operaţiuni de consemnare, acordarea de

credite populaţiei pentru construirea şi cumpărarea de locuinţe sau autoturisme, efectuarea de
operaţiuni privind execuţia de case a bugetului de stat, privind încasarea impozitelor şi taxelor
de la populaţie, precum şi deservirea în domeniul bancar a agenţilor economici şi a
organizaţiilor ce-si aveau conturile deschise la CEC19.
Din 1990, a început reforma sistemului bancar, ca o condiţie necesară a tranziţiei

economiei româneşti spre economia de piaţă. S-a început prin elaborarea unei legislaţii
bancare corespunzătoare privind organizarea şi funcţionarea băncii centrale şi a băncilor
18
https://ro.scribd.com/document/410839961/Finantarea-investitiilor-docx
19
27
comerciale. Prima lege importantă a fost Legea 31/1990 privind societăţile comerciale,
deoarece băncile sunt m primul rând organizate ca societăţi comerciale pe acţiuni urmând
două legi cu specific bancar, care au reglementat activitatea în domeniu: Legea 33/1991
privind activitatea bancară şi Legea 34/1991 privind statutul BNR urmate de adoptarea legii
bancare nr.58 şi a legii 101 a statutului BNR. în afara acestor legi băncile comerciale înfiinţate
aveau nevoie de autorizarea de funcţionare de la BNR, pe baza criteriilor stabilite şi a
normelor şi reglementărilor speciale.
Cadrul legal primar fiind deja format au început să apară bănci cu capital de stat şi
privat autohton, român sau străin. Băncile apărute, în special cele private, au un rol important
în ceea ce priveşte procesul de privatizare şi încurajarea iniţiativei private. Numărul băncilor
din sistemul bancar românesc a crescut în mod continuu de la 4 în 1989, la 10 în 1991,
ajungând la 45 la sfârşitul anului 1998 (cu tot cu reprezentanţele băncilor străine). Aceste
bănci pot funcţiona liber în condiţiile concurenţiale ale economiei de piaţă, oferind o paleta
diversificata de produse şi servicii bancare. în vederea susţinerii băncilor în realizarea
obiectivelor lor şi asigurării standardelor internaţionale bancare, România a primit sprijinul
unor ţări cu sisteme bancare dezvoltate (Franţa, Germania, Olanda, Anglia, SUA, etc.).
Sistemul bancar din România este structurat, conform legii, pe două niveluri: pe unul
situându-se banca centrala, care stabileşte şi conduce politica ţării m domeniul monetar, de
credit, valutar şi de plăţi, supraveghind şi celelalte bănci din sistem şi pe nivelul doi băncile
comerciale nou înfiinţate.
BNR şi-a transferat operaţiile ce le efectua până în 1989 unei bănci comerciale nou
înfiinţate (BCR), ea având acum un grad ridicat de independenţa, răspunzând numai în faţa
Parlamentului.
De-a lungul timpului între 1991 şi 1997, BNR a elaborat numeroase norme şi
reglementări cu scopul de a întări disciplina băncilor comerciale existente şi de a se alinia la
standardele internaţionale în domeniu ca o condiţie şi premisă a aderării României la UE.
În epoca contemporană, locul şi rolul băncilor în economie este strâns legat de

calitatea lor de intermediar
principal în relaţia economii - investiţii, relaţie hotărâtoare în creşterea economică.
O bancă este o instituţie căreia i se acorda permisiunea (în general sub forma unei
autorizaţii/licenţe) de a efectua tranzacţii cu bani20.
20
28
Potrivit reglementărilor care guvernează activitatea bancară din ţara noastră,

„Societăţile bancare sunt persoane juridice autorizate să desfăşoare, în principal, activităţi de
retragere de depozite şi de acordare de credite în nume şi cont propriu"21.
Băncile, persoane juridice române, şi sucursalele băncilor străine pot desfăşura în

limita autorizaţiei acordate, următoarele activităţi:
 acceptarea de depozite;
 contractarea de credite, operaţiunile de factoring şi scontarea efectelor de
comerţ, inclusiv forfetare;
 emiterea şi gestiunea instrumentelor de plata şi de credit;
 plaţi şi decontări;
 transferuri de fonduri;
 leasing financiar;
 emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;
 tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu:
 instrumente monetare negociabile (cecuri, cambii, certificate de depozit);
 valută;
 instrumente financiare derivate;
 metale preţioase, obiecte confecţionate din acestea, pietre preţioase;
 valori mobiliare;
 intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi oferirea de servicii legate
de aceasta;
 administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi pe riscul acestora;
 custodia şi administrarea de valori mobiliare;
 depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare;
 închiriere de casete de siguranţă;
 consultanta financiar-bancară;
 operaţiuni de mandat.
Băncile pot efectua activităţile prevăzute de legislaţia privind valorile mobiliare şi

bursele de valori prin societăţi distincte, specifice pieţei de capital, care vor funcţiona sub
reglementarea şi supravegherea CNVM, cu excepţia activităţilor care, potrivit acestei
legislaţii, pot fi desfăşurate în mod direct de către bănci.
21
29
Operaţiunile de leasing financiar vor fi desfăşurate de către bănci, prin societăţi

distincte, constituite în acest scop.
În activitatea lor, băncile se supun reglementării şi ordinelor emise de Banca Naţională

a României, date în aplicarea legislaţiei privind politica monetară, de credit, valutara, de plăţi,
de asigurare a prudenţei bancare şi de supraveghere bancară.
Băncile îşi organizează întreaga activitate în conformitate cu regulile unei practici

bancare prudente şi sănătoase şi cu cerinţele legii.
Modificările în situaţia băncii sunt supuse aprobării B.N.R, în condiţiile stabilite de

aceasta prin reglementări. Înregistrarea în registrul comerţului a menţiunilor privind
respectivele modificări se va face numai după obţinerea acestei aprobări. În statutele lor,
băncile nu vor putea stabili excepţii de la principiul potrivit căruia o acţiune da dreptul la un
singur vot.
Acţiunile emise de bănci vor putea fi numai nominative. În vederea funcţionării, în

termen de 30 de zile de la data obţinerii autorizaţiei fiecare banca este obligată să deschidă
cont curent la B.N.R, conform regIementărilor emise de aceasta.
Transferurile băneşti operate prin înscrieri în contul curent deschis în evidentele B.N.R
-ului sunt irevocabile şi necondiţionate.
Băncile pot deschide la B.N.R şi alte conturi, în condiţiile stabilite de aceasta.
Capitalul social al unei bănci trebuie vărsat integral şi în forma bănească, la momentul
subscrierii.
Capitalul social minim este stabilit de B.N.R.
La constituire, aportul de capital va fi vărsat într-un cont, cu dobânda la vedere sau la

termen/deschis la o banca/persoana juridică româna/sau la o sucursala a unei bănci străine
autorizate să funcţioneze pe teritoriul României. Contul de capital va fi blocat până la
înmatricularea băncii m registrul comerţului.
Băncile trebuie să menţină în permanenta un nivel minim al capitalului social, în

forma bănească, în conformitate cu reglementările B.N.R-ului22.
Sucursalele băncilor străine vor menţine în permanenţă un capital de dotare, la nivelul

prevăzut prin reglementările BNR -ului, prin capitalul social minim al băncilor, persoane
juridice române.
Băncile pot majora capitalul social, pe lângă subscrierea de noi aporturi în formă
bănească, potrivit legislaţiei în vigoare şi prin utilizarea următoarelor surse:
22
https://www.bnr.ro/apage-Mobile
30
a) primele de emisiune sau de aport şi alte prime legate de capital, integral încasate,
ramase după plata şi acoperirea cheltuielilor neamortizate efectuate cu astfel de operaţiuni,
precum şi rezervele constituite pe seama unor astfel de prime;
b) dividendele din profitul net cuvenit acţionarilor după plata impozitului pe dividende
potrivit legii;
c) rezervele din influentele de curs valutar aferente aprecierii
Pe de alta parte, neconvertibilitatea monedei naţionale şi deprecierea continua a

raportului dintre leu şi monedele străine au expus băncile la un risc valută major, ceea ce a
impus o anume doza de prudenta din partea acestora în legătură cu atragerea de resurse
externe în valută.
În aceasta poziţie a bilanţului se includ depozitele în valută ale nerezidenţilor,

depozitele şi conturile corespondente deschise de băncile străine, precum şi finanţările
primite de la bănci străine.
Pasivele interne au şi ele o evoluţie constantă de 93-94% din total pasiv dar în valoare
absoluta înregistrează o creştere de la 1011 mld. lei m 1994 la 137.686 mld. lei în 2002.
Analizand datele cuprinse în tabelul de mai jos constatam ca depozitele deţin ponderea
cea mai însemnată în cadrul pasivelor interne.
Atragerea de depozite este tipică funcţiei de intermediere bancară si constituie baza în

susţinerea activităţii băncilor.
2.3. Funcţiile bănciilor comerciale în economie
Rolul fundamental al băncilor comerciale este acela de a asigura intermedierea

bancară, de a pune în legătură - pe baze comerciale - persoanele fizice şi juridice care se află
în căutarea de fonduri, cu cele care caută să-şi plaseze fondurile băneşti temporar disponibile.
De altfel, însăşi legea care reglementează activitatea bancară în România defineşte

banca comercială ca fiind persoana juridică autorizată să desfăşoare în principal activităţi de
atragere de depozite şi de acordare de credite în nume şi cont propriu23.
Băncile comerciale îndeplinesc urmatoarele funcţii tradiţionale consacrate prin lege:

acceptarea de depozite; contractarea de credite, operaţiunile de factoring şi scontarea efectelor
de comerţ, inclusiv forfetarea;emiterea şi gestionarea instrumentelor de plată şi de credite;
plăţi şi decontări; leasing financiar; transferuri de fonduri; emiterea de garanţii; tranzacţii în
cont propriu al clienţilor cu: instrumente monetare negociabile (cecuri, cambii, bilete de ordin,
23
31
certificate de depozit); valută; instrumente financiare derivate; metale preţioase, obiecte

confecţionate din acestea, pietre preţioase; valori mobiliare, intermedierea în plasamentul de
valori mobiliare şi oferirea de servicii legate de acestea; administrarea de portofolii ale
clienţilor, în numele şi pe riscul acestora; custodia şi administrarea de valori mobiliare;
închirierea de casete de siguranţă; depozitar pentru organismele de plasament colectiv de
valori mobiliare; consultanţă financiar-bancară; operaţiuni de mandat;
Băncile pot desfăşura activităţile prevăzute de legislaţia privind valorile mobiliare şi

bursele de valori prin societăţi distincte, specifice pieţei de capital, care vor funcţiona sub
reglementarea şi supravegherea Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare, cu excepţia
activităţilor care, potrivit acestei legislaţii, pot fi desfăşurate în mod direct de către bănci.
În afara funcţiilor tradiţionale, băncile comerciale mai îndeplinesc şi unele funcţii

neconvenţionale, între care menţionăm:
Funcţia de redistribuire
- această funcţie este specifică finanţelor publice, activităţilor fiscale, dar şi băncile
comerciale îndeplinesc această funcţie cvasifiscală, prin cateva pârghii, astfel: pe calea
dobânzilor practicate la resursele atrase de la persoanele fizice si juridice (dobânzi pasive) şi
a celor percepute pentru creditele acordate clienţilor (dobânzi active)
- băncile realizează în fapt o redistribuire între cei care economisesc şi cei care se
împrumută. pe calea marjei de dobândă, înţeleasă ca diferenţă între dobânda percepută la
credite (activă) şi cea bonificată la resursele atrase de la clientela (pasivă), băncile realizează
de asemenea o redistribuire a resurselor, de data aceasta, între diferite categorii de
împrumutaţi.
- băncile mai contribuie la o redistribuire de resurse pe calea cotizaţiilor anuale plătite

la Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, de data aceasta de la o bancă la
alta, de la cele performante către cele administrate defectuos, care intrǎ în încetarea de plǎţi şi
ai cǎror depunǎtori, persoane fizice, trebuie plǎtiţi în limita plafonului de garantare stabilit
din contribuţia celorlalte bǎnci24.
Funcţia de derulare pe care o practicǎ bǎncile performante din sistem, care în urma
unor licitaţii şi selecţii interne şi internaţionale dobândesc dreptul de a derula o serie întreagǎ
de programe guvernamentale ori finanţate de Uniunea Europeanǎ. Aceastǎ funcţie este
24
Ion, Gliga: Drept financiar şi fiscal,Ed. All, Bucureşti, 1999;18.Ionescu Lucian, Băncile şi operaţiunile bancare, Editura Economică,
Bucureşti,199619.Iulian, Văcărel: Finanţe publice,Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti,1992;20.Mihai Ilie, Tehnica
şi managementul operaţiunilor bancare, Editura Expert,Bucureşti, 2003
32
specificǎ bǎncilor din ţǎrile cu economie în tranziţie,aflate în proces de aderare la structurile

europene, fiind, în fond, o variantǎ a activitǎţii generale de intermediere bancarǎ25.
2.4. Sinteza principalelor evoluții economice și de politica monetară
Politica monetară, ansamblu masurilor și metodelor prin care autoritățile publice

abilitate caută să influiențeze condițiile macroeconomice prin creșterea sau reducerea ofertei
de bani. Autoritățile monetare au la dispoziție trei opțiuni principale: suplimentarea ofertei de
bani prin tipărire de bancnote (astăzi această opțiune este rareori utilizată), controlul direct
asupra deținerilor de bani de către sectorul monetar și operațiuni de open-market (vânzarea și
cumpărarea titlurilor de valoare de stat prin operațiuni pe piața liberă).
Concepția keynesiană tradițională consideră politica monetară drept cel mai bun
instrument (“banii nu contează”) de influiențare a economiei, pe când conceptța monetaristă
este total opusă acesteia. Din perspectiva noii macroeconomii clasice (ce utulizează teoria
anticipărilor raționale) măsurile de politică monetară sunt total ineficiente. Astăzi, tendința
dominantă a politicii monetare este cea a politicilor restrictive, autoritățile monetare
responsabile având convingerea că astfel inflația poate fi restransă.
Politica monetară își propune să acționeze cu un caracter global asupra variabelelor

economice: preț, nivel de activitate, utilizare a forței de muncă, echilibru extern. Această
acțiune se exercită prin intermediul variabileleort monetare, ele însele imperfect controlabile.
Aceste variabile sunt numite obiective intermediare și reprezintă obiectivul politicii monetare.
Obiectivele intermediare sunt agregatele monetare și de credit, rata dobânzii și rata
schimbului.
Autoritățile monetare dispun de instrumente de acțiune asupra variabelelor monetare.

Ele sunt uneori directe și coercitive (controlul creditului său schimburilor), dar trebuie să
cedeze în fața mecaniasmelor mai indirecte lăsând să actuioneze legile pieței, capacitatea de
adaptare a sistemului financiar.
De îndată ce au puterea de a creea cea mai mare parte a masei monetare, băncile apar
ca fiind dotate cu o putere considerabilă, deoarece supraveghează alocarea unei resurse
speciale: monedă. Nu este deci, așa cum se descria în secolul al XIX-lea, vorba de un comerț
asemănător celorlalte. Puterea băncilor este, în același timp, macroeconomică (mai ales prin
25
Maricica Stoica, Management bancar, Ed. Economică, 1999
Simon Claude, Bancile, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993,
Ion Turcu, Drept bancar, Vol. I, Editura Lumina Lex, 1999,
Constanta, 2002
33
volumul monedei create), mezoeconomică (prin opțiunile de orientare a creditelor, ele

dirijează politică industrială) și microeconomică (în relațiile cu clientele). În plus, în cursul
ultimilor decenii, băncile au însoțit și uneori au devansat internaționalizarea economiei.
Aceasta le conferă noi responsabilități de natură geopolitică. Politica monetară este o
componentă esențială a politicii economice.
Prin măsurile specifice pe care le promovează, autoritățile monetare încearcă să

regleze nivelul cererii agregate din economie, influientand nivelul lichidității, condițiile de
acordare și disponibilitatea creditului I economie. Obiectivele politicii monetare trebuie să fie
integrate în cadrul mai larg al politicii economice, de performanțele fiecărui grup de politici
depinzând succesul de ansamblu. Elementele ce definesc politică monetară, în sinteză
realizată recent de guvernatorul BNR, sunt grupate astfel:
Teoriile economice, care au creat cadrul interventiai statului prin intermediul banilor și
mersul gândirii monetariste în diferite perioade istorice26;
Obiectivele politicii monetare, având în vedere diversitatea remarcabilă, chir în lumea

contemporană, a acestor obiective:
echilibrul monetar, echilibrul economic general, stabilitatea monedei naționale,

stabilitatea prețurilor, stimularea activității economice etc;
instituțiile care stabilesc obiectivele politicii monetare (Parlament, Guvern, bancă

centrală);
se remarcă tendința de a stabili obiectivele politicii monetare printr-un text neechivoc

de lege, ceea ce reduce disputele în acest domeniu; -
reglementările, instrumentele și mecanismele de transmitere a politicii monetare, care

pot fi grupate în domeniile cunoscute ale intervenționismului monetar (controlul masei
monetare, operațiuni pe piață, reserve minime obligatorii ale băncilor, rezervele internaționale
de aur și valută convertibilă, cursul de schimb, supravegherea bancară etc. );
integrarea politicii monetare în celelalte mari grupe ale politicii economice (politicile
fiscal-bugetare, politicile de control al veniturilor, politicile industriale și specifice ale statelor
etc. ) și formularea mixului de politici economice;
- corelarea polirticii monetare a unui stat cu politicile altor state și formularea politicii
monetare în planul organismelor regionale (Uniunea Europeană și Banca Centrală Europeană)
26
Constanta, 2002
34
și organismelor internaționale (FMI), pentru realizarea echilibrului monetar intern, extern și

internațional.
În ansamblul politicilor economice conjuncturale, politica monetară este cea mai

veche și deosebit de mobilă. Politica monetară poate fi definită ca un ansamblu de actuini
exercitate de autoritățile monetare (Banca Națională, Trezoreria) asupra masei monetare și
asupra activelor financiare, în vederea orientării economiei pe termen scurt sau mediu.
De fapt, ansamblu de reguli pe care Banca Centrală le impune celorlalte bănci

siinstitutii financiare vizează atingerea unor obiective generale ale țării, cum sunt stabilitatea,
restructurarea, expansiunea, deschiderea cu eficientă a economiei naționale spre exterior etc.
Motivațiile și scopurile politicii promovate de agenții bancari și de credit pot fi grupate

în două categorii.
În primul rând, acestea constau în organizarea profesiunii bancare de așa manieră

încât să asigure protecția deponenților, să se evite riscul care ar proveni dintr-o gestiune
dezordonată a resurselor monetare și din măsurile individuale c ear periclita sistemul
monetary și de credit.
În al doilea rând, prin politică monetară se urmărește că prin modificarea masei

monetare să se contribuie la realizarea obiectivelor economice fundamentale. Ea nu trebuie să
favorizeze nici lipsa de bani, dar nici orientarea agenților specializați în operațiuni bănești
riscante.
Deci, o politică monetară sănătoasă trebuie să-și propună concilierea stabilității puterii
de cumpărare a monedei (nu rigiditatea masei monetare) cu expansiune economică.
Pe plan intern, rolul politicii monetare se realizează prin reglarea cererii de monedă de
schimb și de plată. Dar reglarea respectivă nu este un scop în sine. Printr-o asemenea masură
se urmaresc stabilitatea prețurilor, deplina ocupare a forței de muncă, expansiunea economică
etc27.
Pe plan extern, politica monetară și mișcările externe de capitaluri sunt de natură

dublă. Pe de o partee politică monetară poate să caute încurajarea intrărilor sau ieșirilor de
capitaluri pentru reechilibrarea balanței de plăți. Pe de altă parte, ea încearcă să găsească
modalități de a suporta presiunile valutare din exterior atunci când mișcările de capital se
derulează speculative. Bineînțeles, se recurge la această politică dacă autoritățile monetare
27
Constanta, 2002
35
naționale nu au putere notabilă de a evita astfel de presiuni. Politica monetară reprezintă unul
din instrumentele politicii economice, prin intermediul căruia se acționează asupra cererii și
ofertei de monedă din economie.
Importanță politicii monetare rezultă din obiectivul fundamental al acesteia, respective

stabilitatea prețurilor, la care se adăugă limitarea inflației și mentinerea valorii interne și
externe a monedei.
Responsabilitatea îndeplinirii acestor obiective revine Băncii Centrale, care deține

monopolul în formularea și transpunerea în practică a obiectivelor politicii monetare.
Stabilitatea prețurilor constituie obiectivul fundamental al politicii monetare dar, în același
timp, reprezintă un obiectiv central al politicii economice, alături de creșterea economică
durabilă, ocuparea deplină a forței de mincă, sustenabilitatea balanței de plăți.
Pentru atingerea acestor obiective, la nivelul fiecărei țări, sunt identificate

instrumentele care să conducă la cele mai bine rezultate, dintre care cele mai inseminate sunt:
politică fiscală, politică veniturilor, politica monetară, poltica valutară și politică comercială.
Politica monetară contribuie la realizarea politicii economice și prin obiectivele sale specifice,
care constau în următoarele:
- creșterea masei monetare până la un nivel optim;
- menținerea ratei dobânzii la un nivel corespunzător; - practicarea unui nivel optim al

ratei de schimb;
- alocarea optimă a resurselor financiare (fonduri pentru creditare) în cadrul

economiei; Obiectivele generale ale politicii monetare care alcătuiesc pătratul magic sunt
următoarele:
- stabilitatea prețurilor
- stăpânirea inflației este un deziderent major, deoarece inflația împiedica alocarea

eficientă a fondurilor de investiții întrucât taxarea profitului distorsionează nivelulu real al
profitului făcând-l inapt pentru dimensionarea corectă a productivității reale a capitalului pe
ramuri determină redistribuirea venitului și a avuției în defavoarea creditorilor și a tuturor
întreprinzătorilor care încasează profituri28;
- redistribuie veniturile chiar și în cadrul fiecărei clase de venituri între familiile care
au solicitat împrumuturi defavorizate;
28
Ion, Gliga: Drept financiar şi fiscal,Ed. All, Bucureşti, 1999; Ionescu Lucian, Băncile şi operaţiunile bancare,
Editura Economică, Bucureşti,199619.Iulian, Văcărel: Finanţe publice,Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A.,
Bucureşti,1992;20.Mihai Ilie, Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, Editura Expert,Bucureşti, 2003
36
- produce un climat social economic nesigur și incert în care familiile nu mai pot să
discearnă dacă e bines au rău să cheltuiască sau să fac economii;
- mărește veniturile guvernului față de cheltuieli, deoarece prin sistemul de taxe și

impozite este impozitat câștigul capitalului nominal și nu al celui real;
- guvernul este un debitor, datoriile și dobânzile pe care le plătește micșorându-se.

Politica monetară se confruntă cu problema celui mai adecvat nivel al șomajului.
De altfel, în locul utilizării indicatorului ratei ocupării forței de muncă, se poate folosi,
în definirea acestui obiectiv, rata șomajului. Obiectivul reducerii ratei șomajului pornește de
la diferențierea șomajului;
a) șomaj frictional determinat de numărul de personae aflate în căutare de locuri de

muncă între două ocupări;
b) șomaj structural provocat de schimbările intervenite în activitățile

economico-sociale destinate satisfacerii nevoilor sociale în care au intervenit unele schimbări,
respective restrângerea sau dispariția unor profesii, meserii etc;
c) șomaj cyclic apărut în perioada de criză a ciclurilor economice. Soluția optimizării

ratei șomajului depinde de criteriul adoptat, de exemplu:
- Fie rata șomajului care maximizează nivelul producției prin echilibrarea marginală a
pierderii directe datorită faptului că există muncitori neangajați concomitant cu câștigul
provenit din flexibilitatea crescută a forței de miunca neangajate;
-Fie NAIRU (Non-Accelerating Inflation Rațe of Unemlooyment), adică rata

șomajului care nu accelerează inflația sau rata naturală a șomajului.
Rata creșterii economice influienteaza nivelul de trăi real al populației. Politica

monetară poate cataliza procesul de economisire și, legat de acesta, investițiile. O rata mai
înaltă a investițiilor nu înseamnă numai mai mult capital pe muncitor, ci și o cale impoertanta
de introducere a progresului tehnologic, atât timp cât inovațiile se materializează adesea în
echipamente noi.
O cale de creștere a investițiilor easte menținerea ratei reale a dobânzii la un nivel

foarte scăzut. Dar acest lucru duce la extinderea inflației; pentru a preveni mărirea înflatei, o
astfel de poltica ar trebui să fie însoțită de o politică fiscalka restrictive, adică de un surplus
guvernamental blarg sau de menținerea unui deficit mai mic. Totuși, rata reală a dobânzii nu
este obligatoriu să fie mereu real positivea la toate creditele acordate de băncile comerciale, ci
poate fi realizată ca o medie a tuturor acestor împrumuturi.
37
Prin politica să economică, guvernul poate subvenționa împrumuturile din domeniile

de activitate considerate prioritare insprijinul relansării acestora și a întregii economii. Luând
în considerare dezideratul ridicării nivelului de trai, se impune măsurarea creșterii economice
în termini reali, nu numai în termini nominali. Cea mai obișnuită cuantificare a creșterii
economice este cea a creșterii produsulkui brut real.
Apropierea de esență conceptului impune căutarea unor indicatori mai fideli. Astfel,
întrucât nu poate fi considerate satisfăcătoare o cresere a PIB doar în aceeași proporție cu
sporirea populației, PIB pe lucrător reprezintă probabil o măsură mai bună. Nici aceasta nu
este însă sufficient de semnificativă, întrucât creșterea bunăstării poate fi măsurată și prin
extinderea timpului liber (scurtarea săptămânii de lucru)29.
Ca urmare, în numeroase țări, productivitatea muncii pe om-ora este considerate o

cuantificare mai bună a creșterii economice. Echilibrul balanței de plăți și creșterea rezervelor
mijloacelor de plata internaționale Realizarea și menținerea unei balanțe de plăti echilibrate
depinde în mare măsură de politică cursului de schimb valutar al monedei naționale. În cea
mai mare măsură, starea balanței comerciale este cea care determină echilibrul său
dezechilibrul balanței de plăți și chiar nivelul efectiv al rezervelor de mijloace de plata
internaționale. Contradicții și complementarități între obiectivele generale ale politicii
monetare Astfel, sunt cunoscute: contradicția dintre rata înaltă a ocupării forței de muncă și
stabilitatea prețurilor, care îmbrăcă următoarele forme:
- când intenția de a micșora șomajul se bazează pe ipoteza că cerea globală va fi

deficitară, adoptarea unei politici expansioniste bva fi o politică adecvată pe termen scurt,
când cererea este, într-adevăr, insuficiență, dar, pe termen lung, cererea suplimentară
provocată de politică expansionistă va fi inflaționistă;
- mărirea prețurilor datorită șocului ofertei justifica crearea unor bani suplimentari care
determină reducerea șomajului, dar ridică și ami mult nivelul prețurilor;
- deprecierea monedei naționale stimulează exporturile (și dezvoltă concurență dintre

importatori), crescând nivelul ocupării forței de muncă, dar această politică este, în ultimă
instanță, inflaționistă;
- contradicția dintre cursul adecvat de schimb valutar, pe de o parte, și rata înaltă a

ocupării forței de muncă și stabilitatea prețurilor, pe de altă parte. Astfel, deprecierea monedei
naționale diminuează șomajul, iar reprecierea monedei naționale diminuează inflația.
29
PascariuGheorghe,Managementulserviciilorbancare–coordonateactualeşi perspective, Editura Fundaţiei
Academice “Gh. Zane”, Iaşi,2004
38
În aceste condiții, doar un curs de schimb valutar de echilibru al monedei naționale

poate stăpâni concomitant șomajul și inflația, împiedicând intrarea în conflict a cursului de
schimb valutar cu celelalte două obiective urmărite;
- complementaritatea dintre creșterea gradului de ocupare a forței de muncă și

creșterea economică se manifestă printr-o relație de susținere reciprocă a celor două obiective;
contradicția dintre creșterea economică și stabilitatea prețurilor pe termen scurt se manifestă
în momentul în care politică prea expansionistă, determinând amplificarea inflației: reduce
capacitatea investițională a firmelor sau diminuează temporar șomajul sau sporește gradul de
ocupare a forței de muncă;
- complementaritatea dintre creșterea economică și inflația moderată care face ca

aceste două obiective să poată fi realizate simultan;
- contradicția dintre stabilitatea preturilkor și nivelul ridicat al ocupării forței de

muncă, pe de o parte, și conservarea mediului și evitarea poluării, pe de altă parte; se
datorează faptului că utilizarea echipamentelor și a tehnologiilor nepoluante mărește costurile
de producție și deci prețurile de vânzare.
În aceste condiții, eliminarea de pe piață a firmelor care nu rezistă concurenței unor

prețuri mai mici decât cele la care ele pot vinde mărfurile prin internalizarea costurilor
antipolunte determina reducerea nivelului de ocupare a forței de muncă30.
30
Dictionar Economic, Editura Economica
[2] Vasile Turliuc, „Politici monetare”, Editura Polirom 2002
4 Victor Stoica, Petre Deaconu, „Bani si credit”, Editura Economica
39
ISPAS SORIN CRISTIAN ANALIZA INSTITUȚIILOR DE CREDIT
CAPITOLUL III : ANALIZA INSTITUȚIILOR DE CREDIT
3.1. Enumearea principalelor instituții de credit
Sistemul bancar din România este un sistem pe două nivele, cuprinzând Banca

Națională a României și instituțiile de credit., sistem ce a fost introdus în decembrie 1990
odată cu trecerea de la economia de tip centralizat la economia de piață.
Instituțiile de credit care desfășoară activități în România sunt persoane juridice

române care aparțîn următoarelor categorii:
- bănci;
- organizații cooperatiste de credit;
- bănci de economisire și creditare în domeniul locativ;
- bănci de credit ipotecar;
- instituții emitente de moneda electronică
- sucursale ale unor instituții de credit persoane juridice străine, din state terțe sau state
membre ale Uniunii Europene.
3.2. Definiția instituțiilor de credit
Conform legislației în vigoare privind instituțiile de credit și adecvarea

capitalului, instituţia de credit este:
a) o entitate a cărei activitate constă în atragerea de depozite sau de alte

fonduri rambursabile de la public și în acordarea de credite în cont propriu;
b) o entitate, alta decât cea prevăzută la lit. a), care emite mijloace de plată în formă de
monedă electronică, denumită în continuare instituţie emitentă de monedă electronică31.
3.3. Organizarea și funcționarea instituțiilor de credit conform legislației actuale

(OUG 99/2006 și alte acte normative în vigoare)
La baza constituirii și funcționarii instituțiilor de credit stau Legea 31/1900 privind

societățile comerciale și OG 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea
capitalului. Formă de constituire este aceea a societăților comerciale pe acțiuni, iar
funcționarea lor este condiționată de existența unei autorizări în acest sens, autorizație emisă
de Banca Națională a României. Astfel, desfășurarea activității instituțiilor de credit în
31
Ionescu Lucian, Băncile şi operaţiunile bancare, Editura Economică, Bucureşti,199619.Iulian, Văcărel: Finanţe
publice,Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti,1992;20.Mihai Ilie, Tehnica şi managementul operaţiunilor
bancare, Editura Expert,Bucureşti, 2003
40
România presupune obținerea unei autorizații de la Banca Națională a României.

Pentru obținerea autorizației, entitățile trebuie să îndeplinească o serie de condiții privind
capitalurile, acționariatul, conducerea, sediul și respectarea reglementărilor.
Capitalul inițial al instituției de credit nu poate fi mai mic decât echivalentul în lei a 5

milioane de euro1. La constituire capitalul social al unei instituții de credit, persoană juridică
română trebuie vărsat integral și în numerar la momentul subscrierii, inclusiv în cazul
majorării acestuia, fără a fi permise aporturile în natură. Acțiunile sau părțile sociale pot fi
numai nominative.
Conducerea operativă a unei instituții de credit este asigurată de cel puțîn două

persoane, care au experiență adecvată în exercitarea responsabilităților specifice activității
financiar- bancare. Activitatea instituției de credit trebuie să se desfășoare preponderent pe
teritoriul României.
Sediul social sau după caz sediul real. al instituției de credit persoană juridică română,
trebuie să fie situat pe teritoriul României. Sediul real reprezintă locația în care se situează
centrul de conducere și gestiune a activității statutare, în cazul în care nu este același cu sediul
social.
Structura acționariatului este un aspect important în obținerea autorizației unei

instituții de credit. Banca Națională a României trebuie să fie informată cu privire Ia
identitatea acționarilor sau membrilor care dețîn direct sau indirect participații calificate la
instituțiilor de credit, dar și cu privire la valoarea acestor participații. Scopul băncii centrale
este de a se asigura că instituția de credit dezvoltă un management prudent și sănătos.
Înființarea unei societăți bancare prevede obligativitatea parcurgerii a două etape:
constituirea societății bancare;
autorizarea funcționarii băncii.
Aprobarea constituirii unei societăți bancare se realizează de către Banca Națională a

României, și nu este o garanție a autorizării funcționarii băncii în cauza32.
În termen de maxim 2 luni de la comunicarea aprobării de constituire, pentru obținerea

autorizației de funcționare instituția de credit trebuie să prezinte Băncii Naționale a României
documentele care atestă constituirea legală a instituției de credit conform dispozițiilor
aplicabile.
32
41
Documentația care însoțește cererea de autorizare pentru aprobarea funcționarii

băncii se compune din:
 copie legalizată de pe actul constitutiv/sau originalul;

 scrisoare din partea depozitarului fondurilor ce vor constitui capitalul social
subscris;
 dovadă obținerii spațiului aferent sediului social consimțământul proprietarului
pentru spațiul individual; contractul de închiriere);
 repartiția capitalului social;
 identitatea acționarilor, distribuția capitalului;
 identitatea conducerii operative (minim două persoane);
 studiu de fezabilitate;
 certificat de înmatriculare la Registrul Comerțului - copie;
 comunicare privind existența reglementărilor proprii privind desfășurarea
activității.
După depunerea acestei documentații BNR va analiză documentația, urmând că în 3

luni de la dată depunerii să comunice în scris aprobarea sau respingerea autorizării societății
bancare. În acest de-al doilea caz se vor comunica și motivele ce au stat la baza deciziei BNR.
Autorizarea unei instituții de credit se realizează pe durata nedeterminată. Motivele ce pot stă
la baza respingerii autorizării unei societăți bancare sunt următoarele:
> documentație incompletă sau nenconforma cu prevederile legale în vigoare;
> capital social inferior limitei stabilite de BNR;
> formă juridică de constituire necorespunzătoare;
> din evaluarea documentației prezentate rezultă că banca nu poate asigura

realizarea obiectivelor propuse în condiții compatibile cu bună funcționare a sistemului bancar
și cu regulile unei practici bancare prudente, care să asigure protejarea intereselor
deponenților și ale altor creditori;
> incompatibilitatea conducătorilor cu condițiile de onorabilitate, vechime și

experiență profesională;
> actionarii băncii, atât din perspectiva calității acestora, cât și a structurii grupului
din care aceștia fac parte, sau alte persoane care au legături strânse cu banca, nu corespund
cerințelor de garantare a unei gestiuni financiare corespunzătoare;
> înainte de obținerea aprobării de constituire, fondatorii au făcut comunicări

publice asupra funcționarii băncii.
42
Cererea de autorizare a unei instituții de credit trebuie însoțită de asemenea de un plan

de activitate, care să cuprindă structura organizatorică și activitățile ce urmează a fi
desfășurate, cu respectarea regulilor de practică bancară sănătoasă. Instituțiile de credit trebuie
să dispună de un cadru formal de administrare a activității riguros conceput, cu linii clare de
responsabilitate, transparente și coerente.
O gestiune sănătoasă a riscurilor se poate face utilizând procedee de identificare,

administrare, monitorizare și raportate a riscurilor însoțite de mecanisme adecvate de control
intern. Banca Națională a României acordă un răspuns scris la cererea de autorizare înaintată
de o instituție de credit în termen de cel mult patru luni de la depunerea documentației
complete. Dacă primește aprobarea de constituire, instituția de credit este obligată că în
termen de maxim două luni să prezinte băncii centrale documentele care atestă constituirea
legală a instituției de credit conform legii.
Banca Națională a României poate retrage autorizația acordată unei instituții de credit

în următoarele situații:
a) instituția de credit nu și-a început activitatea pentru care a fost autorizată în termen
de 1 an de la dată acordării autorizației sau a încetat să mai desfășoare activitate de mai mult
de 6 luni;
b) autorizația a fost obținută pe baza unor informații false sau prin orice alt mijloc
ilegal;
c) instituția de credit nu mai îndeplinește condițiile care au stat la baza acordării

autorizației;
d) instituția de credit nu mai posedă suficiente fonduri proprii sau există elemente care
conduc la concluzia că într-un termen scurt instituția de credit nu își va mai putea îndeplini
obligațiile față de deponenți sau alți creditori și, în special, nu mai poate garanta siguranță
fondurilor/instrumentelor financiare care i-au fost încredințate33.
Autorizația unei instituții de credit își încetează de drept valabilitatea în următoarele

situații:
a) a avut loc o fuziune sau o divizare a instituției de credit în urmă căreia această își
încetează existența;
b) a avut loc o transformare a instituției de credit în altă categorie de institutele credit;
c) s-a pronunțat o hotărâre de declanșare a procedurii falimentului instituției de credit.

33
43
Instituțiile de credit desfășoară activități specifice domeniului financiar bancar și sunt

direct implicate în atragerea de resurse din mediul economic și plasarea acestora prin
intermediul produselor specifice. Ele sunt implicate direct în administrarea mijloacelor de
plata, dar și emiterea acestora sub formă de cărți de credit, cecuri sau monadă electronică.
Că intermediari financiari, instituțiile de credit participa la derularea și finanțarea tranzacțiilor
comerciaie.
Principalele operațiuni desfășurate de instituțiile de credit sunt:
 atragerea de depozite și de alte fonduri rambursabile;

 acordare de credite;
 leasing financiar;
 operațiuni de plăti;
 emitere și administrare de mijloace de plata;
 emitere de garanții și asumare de angajamente; tranzacționare în cont propriu
sau în numele clienților cu instrumente financiare și de credit;
 participarea la emisiunea de valori mobiliare și alte instrumente financiare, prin
subscrierea și plasamentul acestora ori prin plasament și prestarea de servicii
legate de astfel de emisiuni;
 operațiuni cu metale și pietre prețioase și obiecte confecționate din acestea;
 alte servicii financiare.
O operațiune de bază a acestor instituții este activitatea de creditare. În ultimii ani s-au
dezvoltat la nivelul instituțiilor de credit o gama largă de produse și servicii specifice, cum ar
fi: credite de consum, credite ipotecare, factoring, forfetare, finanțarea tranzacțiilor
comerciale.
Instituțiile de credit participa activ la piață financiară prin tranzacții cu cecuri, bilete la
ordin, certificare de depozit, valute convertibile, valori mobiliare și alte instrumente financiare
transferabile. în scop asiguratoriu sau speculativ, instituțiile de credit tranzacționează
contracte financiare futures și options sau instrumente financiare, având la baza cursul
de schimb și rată dobânzii34.
În condițiile respectării reglemetarilor bancare, instituțiile de credit acordă clienților

servicii de consultanță cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri și alte aspecte
34
Dănilă Nicolae, Retail banking, Editura Expert, Bucureşti, 20049.Dobre Elena, Elemente de monedă, credit,
bănci, Editura Ex Ponto, Constanţa, 200310.Dragotă Victor, Ţâţu Lucian, Stoian Andreea, Dragotă Mihaela, Ce
trebuiesă ştim când cumpărăm sau vindem o locuinţă, Editura All Back, Bucureşti,2005
44
legate de afaceri comerciale, fuziuni și achiziții. De asemenea, pentru clienții lor, efectuează
intermedieri pe piață
interbancară, administrează portofolii și acordă consultanță în legătură cu acestea și

pun la dispoziție casete de siguranță.
Instituțiile de credit acoperă toate serviciile de investiții financiare ce au că obiect

instrumente financiare atâta timp cât sunt respectate legile în vigoare.
Instituțiile de credit pot desfășura și alte activități cum ar fi: operațiuni de comision

sau operațiuni nefinanciare în mandat, operațiuni de administrare a patrimoniului sau să
presteze servicii clientelei proprii, că o prelungire a operațiunilor bancare. Nivelul total al
veniturilor din aceste activități nu poate depăși 10% din veniturile obținute din operațiunile
principale. Este obligatoriu că toate activitățile prestate trebuie să fie compatibile cu cerințele
activității bancare, să mențînă bună reputație a instituției de credit și să protejeze interesele
deponenților.
În privința operațiunilor cu bunuri mobile și imobile, instituțiile de credit se pot angaja

numai în următoarele condiții;
 operațiunile sunt necesare desfășurării activității de baza;

 operațiunile au că obiect bunuri mobile și imobile dobândite în urmă executării
creanțelor;
 operațiunile au că obiect bunuri mobile și imobile destinate perfecționării,
pregătirii profesionale a salariaților, organizării unor spații de odihnă și
recreare sau asigurării de locuințe pentru salariați.
Printre operațiunile nepermise instituțiilor de credit se înscriu:
 gajarea propriilor acțiuni pe contul datoriilor băncii;

 acordarea de credite garantate cu acțiuni, alte titluri de capital sau cuobligatiuni
emise de instituția de credit însăși sau de o altă entitateapartinand grupului din
care face parte instituția de credit;
 atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile, titluri saualte valori, de
la public, când instituția de credit se află în insolvență35.
3.3.1. Bănci
35
45
În economia modernă, un rol destul de important în funcționarea pieței capitalului și în

desfășurarea relațiilor monetare și financiare, interne și externe, îl au instituțiile bancare.
Banca este o unitate economică specializată, care organizează circulația băneasca,

efectuează operațiuni de încasări și plăti în numerar și decontări între agenții economici,
mobilizează mijloacele bănești temporar disponibile în economie, acordă credite, emite titluri
de credit, emite și pune în vânzare hârtii de valoare.
Rolul băncilor în economie rezultă din principalele lor funcții.
Mijlocitori și centre de credit și de casă ai agenților economici, având ca scop

obținerea de profit( banca de emisiune coordonează plațile și încasările ce se efectuează în
întreaga economie națională);
Emit și pun în vânzare diferite titluri de credit;
Efectuează decontări între agenții economici;
Restricționează creditul;
Băncile pot selectiona proiecte de dezvoltare pe care le susțin cu credite;
Întremediar între debitor și creditor, fiind specializate în constituirea și mișcarea

capitalului de împrumut. Astfel, băncile contribuie la lărgirea activității economice pe calea
creditului, la accelerarea vitezei de rotație a capitalurilor, la micșorarea cheltuielilor de
circulație și a masei bănești necesară circulației. Ele îndeplinesc un rol important în calitate de
intermediar între debitori și creditori, fiind specializate în constituirea și mișcarea capitalului
de împrumut.
Deci, băncile efectuează următoarele opratiuni:
 Operațiuni principale pasive (atragerea de disponibilități bănești, sub formă de

depuneriin cont, depuneri de economii, etc);
 Operațiuni principale active (acordare de credit, scontare de cambia și alte
efecte de comerț)
 Operațiuni accesorii (incașo, depozite în custodie, servicii de casă, etc) În orice
țară cu economie de piața există, în prezent, numeroase bănci și tipuri de bănci,
care sunt structurate după anumite criteria și care alcătuiesc un sistem bancar
dezvoltat și inytregat în economia națională a fiecărei țări.
În cadrul sistemul bancar, se disting băncile centrale (de regulă, câte una în fiecare
țară), băncile specializate și instituțiile specile de credit36.
36
46
Bancă centrală ocupa un loc deosebit în cadrul sistemului bancar. Ea este, în economia
contemporană, principal instituție prin intermediul căreia guvernele realizează politică
monetare, valutară, de plăți și de credit, în contextual și subordonată politicii generale
economice a târî. Rolul multifuncțional al băncii centrale rezultă din funcțiile pe care le
îndeplinește:
Funcția de emisiune a monedei naționale, funcție în care bancă centrală are un rol
primordial și preponderent în creația monetară;
Reglarea circulației monetare interne;
Emisiunea instrumentelor de credit, aplicând, în același domeniu, politica monetară și

de credit a guvernului;
Efectuează operațiuni de decontare între băncile comerciale și păstrează depozitele

acestora; Primește și păstrează rezervele de aur ale statul;
Administrează rezervele bugetare și valutate ale statului.
Băncile pot selecționa proiecte de dezvoltare pe care le susțin cu credite;
Băncile de depozit(uneori denumite și bănci de afaceri), care realizează cea mai mare
parte a activitățiilor pe plan intern, prin atragerea de depozite și acordarea de credite, pe
termen scurt sau mediu, firmelor și persoanelor fizice.
Băncile comerciale, își desfașoară activitatea atât pe plan intern, cât și pe plan
internațional. Activitatea lor este foarte diversă și, prin aceasta, ocupa un loc deosebit de
important în cadrul sistemului bancar: acordarea de credite firmelor, acceptarea de depuneri
de la alte bănci și firme, administrarea averilor, finanțarea schimburilor comerciale ale țării
unde sunt amplsate.
Băncile specializate în finanțarea comerțului extern, au ca obiect de activitate atât

operațiuni de casă, cât și operațiuni de credit privind raporturile economice internațional.
Băncile ipotecare, acordă împrumuturi în numerar sau în scrisuri funciare- de regulă

pe tremens lung- garantate cu ipotecă asupra terenurilor sau clădirilor debitorului.
Băncile locale, care opreaza pe plan intern, au ca principală activitate servirea

clientelei locale, formate din firme mici și mijlocii, precum și personae particulare. Activitatea
lor cuprinde atragerea de depozite, acordarea de credite, administrarea averilor, etc.
Casele de economii sunt instituții bancare, cu o rețea vastă de mobilizare a

disponibilităților bănești ale populației, prin diferite instrumente de economisire. Resursele pe
care le dețin sunt plasate în hârtii de valoare, în împrumuturi acordate băncilor comerciale,
altor agenți economici, statului și propriei clientele.
47
3.3.2. Bănci de economisire și creditare în domeniul locativ
Ideea de bază a conceptului Bancă pentru locuințe se poate explica prin următorul
exemplu: "Zece dezvoltatori imobiliari, care nu dețin nici un capital de start, economisesc
individual pentru achiziția unor proprietăți imobiliare.
Dacă fiecare dintre aceștia are posibilitatea de a economisi în fiecare an câte o zecime
din valoarea proprietății, după zece ani ar putea dispune de suma necesară achiziției. Dacă
acești zece dezvoltatori ar pune banii la un loc (cont), timp de un an, s-ar strânge suma
necesară pentru că primul dintre ei să achiziționeze proprietatea. În acest fel, contribuția sa a
fost de 10%, diferența de 90% reprezentând împrumut, pe care urmează să îl returneze timp
de 9 ani. Continuând în acest sistem, al doilea dezvoltator ar putea achiziționa proprietatea în
al doilea an și tot așa până când ultimul dezvoltator va achiziționa proprietatea dorită.
Dezvoltatorii care au achiziționat deja proprietățile contribuie în continuare la suma

totală returnând împrumutul, astfel încât contul comun să nu fie niciodată gol. O formă a
sistemului Bancă pentru locuințe, care avea la baza economisirea colectivă pentru domeniul
locativ, s-a înregistrat în China în anul 200 i. Ch. În timpul Dinastiei Han acest sistem avea la
baza reciprocitatea. Însă prima Bancă pentru locuințe a fost înființată în anul 1775 în Anglia,
în orașul Birmingham, principiul de funcționare fiind asemănător cu cel descris în secțiunea
anterioară. În prima jumătate a secolului XIX au fost înființate societăți de economisire pentru
locuințe în diferite colțuri ale lumii precum SUA, Australia, Africa de Sud și Brazilia. Mai
târziu, în anul 1885, pastorul Bodelschwingh a înființat prima societate Bancă pentru locuințe
(Bausparkasse) în orașul Bielefeld, deschisă pentru toți cei care doreau să economisească
pentru domeniul locativ. În perioada 1924 - 1929, după Primul Război Mondial, reconstrucția
clădirilor din Germania, presupunea resurse financiare foarte mari și astfel sistemului37.
Băncii pentru locuințe i s-a adaugat partea de împrumut. O schimbare fundamentala a

sistemului german Banca pentru locuințe a avut loc în anul 1930 când s-a renunțat la alocarea
împrumutului prin ‘loterie’ și s-a construit un proces de evaluare echitabil. Astfel, din acel
moment alocarea creditelor se putea realiza în funcție de ritmul de acumulare a economiilor.
În anul 1973, tot în Germania s-a legiferat sistemul Banca pentru locuințe (Actul pentru Banca
pentru locuințe) și au început să opereze societăți private și publice având la bază prevederi
clare și uniforme.
În România, BCR - Banca pentru locuințe (BCR BpL) BCR BpL este o subsidiară
integrată a Grupului BCR Erste. Este o bancă de sine stătătoare, specializată în economisirea
37
48
și creditarea în sistem colectiv pentru domeniul locativ. Acționarii sunt BCR Erste România și
S Bausparkasse der Oesterreichischen Sparkassen (Austria).
BCR BpL oferă produse de economisire-creditare pentru domeniul locativ și este

autorizată de Banca Națională a României. Sistemul de economisire – creditare în sistem
colectiv pentru domeniul locativ în baza contractului de economisire-creditare clientul se
obligă să economisească, în lei, între 40% si 50% din suma necesară investițiilor sale în
domeniul locativ. Dacă toate condițiile contractului sunt îndeplinite, după perioada de
economisire sau mai devreme, BCR BpL oferă clientului posibilitatea accesării unu credit în
lei, destinat investițiilor în domeniul locativ. Atât dobanda la depozit cât și dobânda la credit
sunt fixe pe toată durata contractului. Dobânzile sunt stabilite de la început prin contract, fiind
independente de fluctuațiile de pe piață.
Activitatea de economisire-creditare în sistem colectiv pentru domeniul locativ

presupune astfel: acceptarea de depozite/economii de la clienți;
acordarea de credite pe baza sumelor economisite.
Din punct de vedere istoric, la baza economisirii și creditării în sistem colectiv pentru
domeniul locativ actual au stat Societățile de finanțare a domeniului locativ (Building
societies) din Anglia și Casele de economii pentru domeniul locativ (Bausparkassen) din
spațiul germanic (Germania, Austria). În Europa de Est, bănci specializate în economisire-
creditare în sistem colectiv pentru domeniul locativ au luat ființa imediat după 1990 în
Slovacia (1992), Cehia (1993), Ungaria (1997), Croația (1998) și în România (2002)38.
Aceste bănci finanțează astăzi o mare parte a investițiilor în domeniul locativ și se

bucura de o mare popularitate în rândul cetățenilor, oferind acces la resurse pentru creșterea
comfortului locativ al fiecăruia.
Scopul economisirii și creditării în sistem colectiv este finanțarea activităților din

domeniul locativ. Băncile de locuințe nu finanțează alte scopuri. Activitațile finanțate prin
Banca pentru locuințe Următoarele activități din domeniul locativ pot fi finanțate prin
economisire-creditare în sistem colectiv (OUG 99/6.12.2006):
 construirea unei locuințe;

 amenajarea spațiului locativ;
 reabilitarea locuinței;
 modernizarea locuinței;
 consolidarea casei;
38
Ion, Gliga: Drept financiar şi fiscal,Ed. All, Bucureşti, 1999;Ionescu Lucian, Băncile şi operaţiunile bancare,
Editura Economică, Bucureşti,199
49
 extinderea locuinței;
 cumpărarea de terenuri în scop locativ;
 achziționarea de locuințe;
 refinanțarea de credite comerciale în scop locativ
3.3.3. Bănci de credit ipotecar
În Romania, există cel puțin două aspecte favorabile, care vor conduce pe viitor la un
acces mai eficient la finanțarea internațională, și prin urmare, la posibilitatea acordării de
împrumuturi pe termen lung prin reducerea riscului ratei dobânzii și riscului de lichiditate:
- imbunătățirea riscului de țară ca o rezultantă a evoluției pozitive a principalilor

indicatori macroeconomici;
- un sistem bancar preponderent privat, controlat de importanți investitori străini.

Creditul ipotecar pe termen lung este un împrumut oferit pe o perioadă mai mare de 5 ani de
către o instituție financiară autorizată unei persoane fizice sau juridice, în scopul achiziționării
sau construcției de locuințe. Cea mai avantajoasă opțiune în acest stadiu fiind de la 15 la 20
ani sau la 25 de ani, deoarece un termen de rambursare mai mare determină plăți lunare mai
mici pentru împrumutat.
Avansul pe care împrumutatul se obligă să-l platească pentru locuință a fost redus prin
ultimele reglementări ale Bancii Naționale a României. Reglementările nu mai stabilesc o
valoare minimă a avansului și dau mână liberă băncilor comerciale să stabilească singure
nivelul acestuia39.
Locuința ipotecată nu poate fi utilizată ca și garanție pentru o altă obligație și nu poate

fi inchiriată de catre împrumutat fara acordul scris al împrumutatorului.
Creditul ipotecar pe termen lung este acordat în condiții de costuri, termene,

rambursare și control strict în privința utilizării acestuia, principala garanție a rambursării
constituind-o imobilul achiziționat /construit cu aceste fonduri.
De aceea, contractul de credit trebuie să conțină următoarele clauze: valoarea

creditului ipotecar, termenele și graficul de rambursare, dobânda percepută de împrumutator
și condițiile plății anticipate, etc. în ceea ce privește contractul de ipotecă acesta trebuie să
includă urmatoarele clauze: obiectul ipotecii și valoarea locuinței ipotecate, principalele
39
Ion, Gliga: Drept financiar şi fiscal,Ed. All, Bucureşti, 1999; Ionescu Lucian, Băncile şi operaţiunile bancare,
50
obligații asigurate prin ipotecă, termenul de valabilitate, executarea ipotecii în caz de neplată
și cerințele de asigurare a proprietății ipotecate.
În contractul de credit și în cel de ipotecă se prevăd drepturi și obligații ale părților,

care vor garanta atât împrumutatului cât și împrumutatorului protejarea intereselor lor
impotriva posibilelor abuzuri.
Obținerea creditului ipotecar presupune parcurgerea unor etape într-o procedura

standard:
1. Aprobarea preliminară a împrumutatului;
2. Evaluarea făcută de împrumutător asupra capacității de plată a împrumutatului și

identificarea plafonului maxim al creditului ipotecar pe care îl poate susține împrumutatul;
3. Selectarea unei proprietăți care să satisfacă posibilitățile financiare ale

împrumutatului și cerințele împrumutătorului;
4. Evaluarea locuinței care reprezintă obiectul ipotecii, pentru a i se cunoaște valoarea

de piață;
5. Încheierea contractului de vânzare-cumpărare și pe baza acestuia, a contractului de

credit și de ipotecă între împrumutat și împrumutător;
6. Încheierea tranzacției cu vânzătorul locuinței;
7. Asigurarea locuinței și asigurarea de viață a împrumutatului. Împrumutătorul

asigură în continuare serviciile asociate creditului acordat: urmărește încasarea plăților de la
împrumutat, tine evidență rambursării creditului și a dobânzii aferente, etc.
După rambursarea obligațiilor financiare, ipotecă constituită asupra imobilului este

radiată.
Cei mai importanți participanți în sistemul de creditare ipotecară În procesul de

funcționare și derulare a creditului ipotecar intervin mai mulți participanți care conlucrează,
prin sarcinile și funcțiile lor specifice, la bună desfășurare a mecanismului de creditare:
1. Împrumutații sau debitorii: sunt cetățeni români care încheie contracte de credit cu
o bancă sau contracte de credit cu o persoană juridică nebancară în scopul exclusiv de a
achiziționa sau construi o locuință, care va reprezenta garanția executării obligațiilor
contractuale (ipotecă)
2. Vânzătorii de locuințe: sunt persoane fizice sau juridice care vând locuințele
deținute în proprietate sau locuințele altor persoane fizice sau juridice în numele acestora;
51
3. Împrumutătorii sau creditorii: sunt bănci sau alte persoane juridice autorizate care
oferă credite ipotecare conform unei proceduri stabilite prin lege. împrumutătorul are
următoarele funcții: acordarea creditului ipotecar, încheierea unui contract de credit și a unui
contract de ipotecă și derularea creditelor ipotecare acordate în conformitate cu clauzele din
contractele de credit și ipotecă.
4. Operatorii de pe piața ipotecară secundară: sunt instituții specializate care au ca

scop refinanțarea împrumutătorilor primari și acordarea de credite ipotecare pe termen lung,
având ca și funcții: refinanțarea împrumutătorilor primari, emiterea de valori mobiliare
ipotecare, atragerea de fonduri de la investitori și asistență tehnică acordată împrumutătorilor
primari.
5. Registratari ai statului: sunt instituții de stat care înregistrează tranzacțiile și

drepturile constituite în urma tranzacțiilor imobiliare. Acest tip de instituții au următoarele
funcții: înregistrează transferul de proprietate în urma tranzacțiilor imobiliare, înregistrează
ipotecă și drepturile care decurg din contractul de ipotecă și stochează și furnizează informații
referitoare la drepturile de proprietate și ipotecă tuturor participanților pe piața ipotecară40.
6. Societățile de asigurare: sunt societăți autorizate de asigurare care oferă asigurări

ale proprietăților, ale persoanelor împrumutate precum și asigurări civile.
7. Evaluatorii: sunt persoane fizice și juridice autorizate să efectueze evaluări ale

locuințelor constituite că ipotecă.
8. Agenții imobiliare: sunt persoane juridice autorizate să intermedieze tranzacții pe

piața imobiliară și să acorde consultanță de specialitate.
9. Investitorii: sunt persoane fizice sau juridice care achiziționează valori mobiliare
garantate cu ipoteci și emise de împrumutători sau operatori de pe piața secundară. Din
această categorie fac parte fondurile de investiții, fondurile de pensii, societățile de asigurare,
băncile, etc.
10. Operatorii care asigură infrastructura creditării ipotecare
Din această categorie fac parte notarii publici, autoritățile de înregistrare, custodie și
garantare, consultanții juridici și alții care conduc operațiuni specifice tranzacțiilor cu
locuințe. Statul are un rol aparte în inițierea creditării ipotecare pe termen lung, prin
elaborarea conceptului de dezvoltare a creditării ipotecare, promovarea bazei legale pentru o
funcționare eficientă și credibilă, furnizarea măsurilor de protecție a împrumutaților dar și a
40
Ion, Gliga: Drept financiar şi fiscal,Ed. All, Bucureşti, 1999;Ionescu Lucian, Băncile şi operaţiunile bancare,
52
împrumutătorilor și investitorilor, stabilirea politicii fiscale, înființarea instituțiilor necesare

unei piețe organizate și participarea la managementul acestora.
Dezvoltarea pe scară largă a construcțiilor de locuințe este un obiectiv social al

Guvernului, pentru realizarea căruia este necesară asigurarea unor condiții favorabile în
vederea creării unui sistem consistent de finanțare pe termen lung.
Prin potențialul pe care stocul imobiliar îl are, lansarea creditului ipotecar poate
reprezenta un factor important de creștere economică. în țările europene, investițiile în
locuințe se ridică la 2-4% din PIB, în timp ce în România ele reprezintă numai 0,8% din PIB.
La ora actuală, în România, infrastructura legislativă ce stă la baza funcționarii creditului
ipotecar este compusă din următoarele acte normative care reglementează creditul ipotecar[8]:
o Legea nr. 190 /09.12.1999 privind creditul ipotecar pentru investițiile

imobiliare; Ordinul nr. 4 /18.04.2000, emis de Comisia Națională a Valorilor
Mobiliare, privind aprobarea Regulamentului nr. 2 /2000 de aplicare a legii
190 /1999;
o Norme metodologice nr. 3 /17.04.2000, emise de Banca Națională a României
și de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare de aplicare a legii 190 /1999;
o Ordonanță de Urgență nr. 200 /18.12.2002 privind înființarea societăților de
credit ipotecar;
o Ordonanță de Urgență 201 /2002 privind modificarea Legii 190 /1999 Codul
civil, Titlul XVIII /Privilegii și ipoteci, CapitoleleI-IX, art. 1718-1823;
o Legea locuinței nr. 114 /1996, republicată și modificată;
o Legea nr. 152 /1998 privind înființarea Agenției Naționale a Locuinței și
normele metodologice emise pentru aplicarea ei, aprobate prin Hotărârea de
Guvern nr. 962 /2001.
o Legea 541 /2002 privind Casele de economisire creditare în sistem colectiv
pentru domeniul locativ. Codul Civil, Titlul XVIII - Despre privilegii și
ipoteci, capitolele MX, de la Art. 1718 până la Art. 1823 vine în completarea
acestui cadru legislativ și normativ.
Instituțiile care pot acorda creditele ipotecare sunt:
 Agenția Națională pentru Locuințe;

 Băncile și cooperativele de credit;
 Casa de Economii și Consemnațiuni;
 Alte instituții de credit.
53
Creditul ipotecar este, prin urmare, reglementat prin Legea nr. 190 din 9 decembrie
1999. Conform legii, creditul ipotecar pentru investiții imobiliare desemnează acel tip
de credite acordate de instituții financiare autorizate, destinat să finanțeze construirea,
cumpărarea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinație locativă,
industrială sau comercială. în vederea îmbunătățirii cadrului legislativ existent,
Guvernul a aprobat și o ordonanța OUG nr. 200 /2002, privind creditul ipotecar,
pentru investiții imobiliare.
Guvernul consideră că promovarea acestor măsuri va facilita atragerea unor fonduri

financiare însemnate din partea investitorilor români și străini interesați să acționeze
pe piața creditului ipotecar, cu efect direct asupra volumului de resurse atrase pe piață.
Totodată, dezvoltarea instrumentelor financiare aferente creditului ipotecar reprezintă
un factor cheie în maturizarea, extinderea și eficientizarea pieței financiare.
Dezvoltarea pieței creditului ipotecar va crea oportunități reale de plasament pentru

fondurile de pensii. Se instituie o excepție de la perioada minimă pentru care poate fi
acordat creditul ipotecar. Astfel, în cazul în care beneficiarul solicită în mod expres,
creditul ipotecar pentru investiții imobiliare poate fi acordat pe o perioadă mai scurtă
decât cea prevăzută de lege (minimum 5 ani pentru persoanele juridice și minimum 10
ani pentru persoanele fizice).
A fost stabilită posibilitatea ca suma creditului acordat să fie exprimată, în contractele

de credit ipotecar, în lei sau în valută41.
A fost eliminată prevederea potrivit căreia modul de calcul al indicelui de referință, în

cazul în care prin contractul de credit ipotecar s-a stabilit că rata dobânzii să fie
variabilă, va fi stabilit prin hotărâre a Guvernului.
Categoria instituțiilor care pot avea calitatea de cesionar al creanțelor ipotecate și

privilegiate a fost extinsă. Aceste creanțe pot fi cesionate instituțiilor financiare
autorizate prin lege ori unor alte instituții autorizate să administreze portofolii de
creanțe ipotecare și să emită valori mobiliare pe baza acestora.
Legea mai stabilește păstrarea titlului executoriu și în cazul cesiunii creanțelor

ipotecare. Astfel, indiferent de tipul instituției cesionare, contractul de credit ipotecar
din care a rezultat creanța ipotecară sau privilegiată și fiecare dintre contractele de
garanție aferent își păstrează caracterul de titlu executoriu.
Acordarea, garantarea și derularea creditelor ipotecare se va realiza de către

împrumutători în baza unor norme interne de creditare aprobate de:
41
Cezar, Basno, Monedă, credit,banci,Ed. Economică, Bucureşti, 1997
54
 consiliul de administrație, în cazul băncilor, persoane juridice române, inclusiv

Casa de Economii și Consemnațiuni;
 organele statutare ale băncii, persoane juridice străine, în cazul sucursalelor
băncilor străine;
 consiliul național de coordonare, în cazul Agenției Naționale pentru Locuințe.
Prin urmare, în România, sub aspect juridic, există cadrul legislativ necesar
sistemului de credit ipotecar. Există legi și reglementări, inclusiv normele
Băncii Naționale a României, care oferă posibilitatea dezvoltării sistemului de
credit ipotecar, ceea ce rămâne de făcut pe viitor, este dezvoltarea sistemului și
sub aspect operațional.
3.3.4. Organizații cooperatiste de credit
Sistemele fundamentate de Raiffeisen și Schulze - Delitzsch corespund organizării

instituțiilor de credit cooperatist un numai din țara noastră, sistemul cooperației de credit din
România formându-se ca o îmbinare a celor două sisteme clasice. Integrată în context
european, cooperația modernă din țara noastră cunoaște un proces de evoluție similar
celorlalte state europene. Ea îmbrăcă aspectele generale ale acestui fenomen, dar este marcată
și de trăsături distincte, datorită particularităților evoluției istorice din țara noastră.
Apariția primei instituții de acest tip în România se inregistraza în anul 1851 în ținutul
Bistriței. Primă bancă populară a îmbrățișat principiile sistemului Raiffesen, concomitent cu
cele dintâi societăți din Germania, fiind înființată de sași. Au apărut și alte bănci populare, dar
fără ca mișcarea să ia avânt până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Băncile populare se numeau
reuniuni sau însoțiri de credit. Cooperativele din Banat și Ardeal un au un au adoptat un tip
unitar și un s-au încadrat în același sistem.
Românii au organizat bănci populare după trei tipuri: Schulze - Delitzsch, Raiffeisen și
unul mixt sau intermediar. La români, mișcarea pornește în 1867, iar prima bancă comercială
românească intitulată "Albina apare în 1871, cu sediul la Sibiu, începând activitatea în anul
următor.
Promotorul mișcării băncilor populare din Transilvania a fost învățătorul Visarion

Roman. La 24 aprilie 1867 apare prima cooperativă de credit și totodată prima instituție
financiară românească din Transilvania, care și-a început activitatea un an mai târziu și a
funcționat timp de 13 ani. Ea a adoptat principiul Schulze - Delitzsch. Capitalul s-a alcătuit
din părți sociale a câte 50 de florini fiecare. Înscrierea se făcea plătind o taxă de 2 florini. La
55
depuneri spre fructificare se acordă o dobândă de 5%, iar la împrumuturi se percepea 6%, plus
un comision de 0,3 % pe an.
Cooperativele de credit românești de tip Schulze - Delitzsch au avut în sfera lor de

activitate fie un oraș sau o localitate mai mare, fie mai multe localități și chiar un județ. Au
optat pentru răspunderea solidară și limitată a membrilor și pentru un sistem de vot în funcție
de numărul cotelor subscrise la capital. Numai Economia" din Lugoj acordă drept de vot egal
fiecărui societar. La sfârșitul anului 1915, an în care s-a declanșat primul război mondial, care
a condus la grave tulburări economico-sociale, mai existau 15 bănci populare de tip Schulze -
Delitzsch.
În anul 1893 ia ființă prima însoțire de credit românească după sistemul raiffeisian,
urmată apoi de alte 73 de cooperative de credit - bănci populare de același gen, care apar până
în anul 1912, toate acestea în județul Sibiu. În Transilvania, acestea au fost mai bine
reprezentate comparativ cu cele schulzeriene, fiind mai avantajoase pentru populația sătească.
S-au înmulțit și s-au sporit în permanentă afacerile, bazându-se nu atât pe mijloace financiare
proprii, cât pe cele atrase, care au avut o pondere dominantă42.
Dintre operațiunile active ale băncilor populare de la acea vreme, rolul primordial a
fost deținut de împrumuturile acordate societarilor sau nesocietarilor. Aceste împrumuturi se
acordau pe acte de credit personal, pe amanet și pe cambii sau pe ipotecă, în mod excepțional.
Băncile populare nu-și propuneau să aibe o rentabilitate la nivelul băncilor comerciale.
Cu toate acestea ele au obținut profituri an de an destinate remunerării capitalurilor,

creării de rezerve etc. Spre deosebire de mediul rural, în cel urban băncile populare și în
general întreaga mișcare cooperatistă nu s-a dezvoltat în perioada analizată în același ritm,
datorită faptului că în orașe există o concurență mai mare din partea băncilor comerciale.
Politica de dobânzi a fost diferențiată, acestea depinzând de raporturile dintre cooperative și
casa centrală a băncilor populare.
Dacă până în 1918 cooperativele de credit -bănci populare au fost analizate separat pe
zone geografice, datorită conjuncturii istorice, datele de bilanț la data de 31 decembrie 1930
reflectă activitatea acestora din România de după Unirea de la 1 Decembrie 1918. Astfel cele
4262 de cooperative de credit existente la acea dată grupau 993052 membri asociați, media
capitalului social vărsat al unei bănci populare era de 424.000 lei (13000 lei aur).
Dintre operațiunile pasive ale cooperativei de credit, un rol principal l-au avut
depunerile spre fructificare, cooperativele fiind cele mai nimerite colectatoare ale economiilor
populației. Aceste resurse atrase sunt destinate acordării de împrumuturi membrilor societari.
42
Cezar, Basno, Monedă, credit,banci,Ed. Economică, Bucureşti, 1997
56
Administrarea acestor depozite a constituit una din problemele principale și dificile pentru
conducătorii instituțiilor bancare, ele fiind acelea care au provocat de cele mai multe ori
prăbușirea băncilor. Problemă principală în privința administrării depozitelor este aceea a
lichidității instituțiilor care utilizează astfel de resurse.
Depunerile din economii la cooperativele de credit erau mai stabile decât cele de la
băncile comerciale. Dintre operațiunile bancare propriu-zise, cooperativele de credit efectuau
aproape exclusiv acordări de împrumuturi. Împrumuturile pe termen scurt trebuiau restituite
în termen de cel mult 9 luni, cu drept de prelungire în cazuri justificate. În anul 1934 existau
5044 bănci populare, iar în 1947 numărul acestora scade la 3300, având un număr de peste un
milion și fonduri proprii de peste 700 milioane lei.
În baza Decretului nr. 197din 1948 de naționalizare a întreprinderilor bancare și

instituțiilor de credit, cooperativele de credit și-au încetat activitatea, ca și băncile comerciale,
Banca Națională a R.S.R. preluând operațiile băncilor comerciale43.
Prin Decretul nr.455 din 1954 s-a autorizat constituirea de cooperative de credit și
economie, că organizații cu caracter economic, cu personalitate juridică, care se organizau
după stătute proprii. Acestea au fost sprijinite de stat, prin Bancă Agricolă recent înființată și
au făcut parte din sistemul cooperației de consum și de credit - CENTROCOOP.
Operațiunile desfășurate de către cooperativele de credit au fost Primirea de depuneri

spre fructificare, atât de la membrii cooperatori cât și de la alte persoane Acordarea de
împrumuturi pentru dezvoltarea producției agricole, pe termen de până la 3 ani, și pentru
nevoi gospodărești, pe termen de cel mult un an.
Contractarea de împrumuturi de la Banca Agricolă în scopul întregirii resurselor

Efectuarea de operațiuni financiar bancare în folosul membrilor cooperatori, în baza
mandatului încheiat cu Banca Agricolă În perioada scursă de la reînființarea cooperativelor de
credit până în 1989 au avut loc numeroase modificări în gama de operațiuni desfășurate de
acestea.
În condițiile unei economii centralizate nu se putea vorbi despre politica de dobânzi a

cooperativelor de credit, acestea foloseau rate ale dobânzilor similare celor de la B.N.R.
După 1989, Comisia Centrală a Cooperaticelor de Credit și comisiile județene și-au

diversificat activitățile prestate pentru cooperativele de credit, prin noi compartimente de
metodologie, informatică și control. În anul 1990 la 8 februarie este promulgat Decretul -
Lege nr. 67 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și de credit, care
definesc cooperativele de credit că fiind "organizații obștești, create la orașe și la sate, în
43
Gheorghe Carmen Adriana, Drept bancar, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006
57
scopul întrajutorării financiare a membrilor săi" a căror activitate se desfășoară în baza acestui
decret și în conformitate cu statulul aprobat de Congresul cooperației de consum și de credit.
Ca urmare a apariției Legii 109 1996 privind organizarea și funcționarea cooperației

de credit, a avut loc o diversificare a obiectului de activitate al cooperativelor de credit și
anume fructificarea economiilor bănești ale membrilor cooperatori și ale altor persoane,
precum și păstrarea disponibilităților bănești ale membrilor cooperatori, ale altor persoane
fizice sau juridice, în conturi deschise la cererea acestora44.
În anul 1998 apare Legea bancară nr.58 și potrivit art.90 al acesteia " instituțiile, altele
decât băncile, abilitate prin lege să desfășoare activități bancare, se supun autorizării,
supravegherii prudentiale și reglementărilor Băncii Naționale a României", fapt ce a impus
modificarea legislației referitoare la cooperația de credit prin Ordonanța de Urgență
nr.90/2000 privind organizațiile cooperatiste de credit, aprobată și modificată prin Legea 200/
2000. O.U.G. 97/ 2000 a dat posibilitatea cooperativelor de credit care funcționau potrivit
Legii 109 /1996 să opteze fie pentru varianta reorganizării în vederea funcționarii în cadrul
unei rețele cooperatiste, în conformitate cu prevederile ordonanței, fie pentru transformarea în
bancă comercială, conform cerințelor Legii bancare nr.58/ 1998.
Potrivit acestui act normativ, Banca Națională a României va autoriza, reglementa și

supraveghea activitatea cooperativelor de credit, care nu vor mai avea voie să folosească
termenul de bancă sau derivatele acestuia, nici în denumire și nici în sigla45.
În plus se vor garanta depozitele din sistemul cooperatist printr-un fond de garantare a
depozitelor, care potrivit legislației în vigoare va fi același ca și pentru bănci. (Fondul de
garantare a depozitelor din sistemul bancar) , fond care ar asigura restituirea unei sume pentru
deponenți, în cazul falimentului unei cooperative de credit. Ordonanța stabilește că pentru
înființarea unei cooperative de credit este necesar un număr de 1.000 persoane, care să
subscrie cel puțin o parte socială fiecare, în valoare de minimum 100.000 lei. Deși ordonanța
de urgență specifică că se pot organiza cooperative d ecredit și un număr minim de 100
persoane care să subscrie împreună minimum 1.000 de părți sociale în valoare de minimum
100.000 lei fiecare, înființarea unor astfel de cooperative este drastic limitată de un alt
paragraf al legii în care se specifică Părțile sociale ale organizațiilor cooperatiste de credit din
aceeași rețea sunt de valoare egală.
44
45
58
Pentru constituirea unei rețele de credit este necesar asocierea a cel puțin 50 de
cooperative de credit, iar capitalul agregat al acesteia trebuie să fie, până la data depunerii
documentației pentru autorizarea funcționarii rețelei, de cel puțin 150 miliarde lei.
Capitalul agregat al unei rețele cooperatiste de credit este parte al capitalului propriu
și este format din părțile sociale subscrise și vărsate de membrii cooperatori fondurile de
rezervă constituite de organizațiile cooperatiste de credit rezervele generale pentru riscul de
credit, constituite de organizațiile cooperatiste de credit rezervele de întrajutorare, constituite
de organizațiile cooperatiste de credit rezervă mutuală de garantare constituită la nivelul casei
centrale a cooperativelor de credit rezultate financiare curente și reportate ale organizațiilor
cooperatiste de credit.
Raza de operare a cooperativelor de credit a fost și ea drastic limitată. Dacă până la

apariția reglementărilor în vigoare, existau cooperative de credit ce operau la nivel național,
conform noilor reglementări, numai rețelele pot opera la nivel național. Nu este permisă
activitatea organizațiilor cooperatiste dincolo de granițele țării46.
Cooperativele de credit au voie să desfășoare activități doar pe o raza determinată din

cadrul unui județ. Casa Centrală va constitui rezervă mutuală de garantare pe baza cotizațiilor
cooperativelor de credit afiliate și a unei cote din profitul său brut. Acest fapt va duce la
scăderea riscului de faliment al cooperativelor de credit și la respectarea angajamentelor de
plăti asumate de către acestea. De asemenea, cooperativele de credit și casele lor centrale vor
constitui fiecare un fond de rezervă generală și o rezervă generală pentru riscul de credite,
acestea din urmă în limita a 2% din șoldul creditelor acordate. Totodată cooperativele de
credit trebuie să constituie o rezervă de întrajutorare prin repartizarea anuală către acestea a
50% din profitul net. B.N.R. poate institui supraveghere și administrare specială unei
cooperative de credit.
Organizațiile cooperatiste de credit vor putea acorda împrumuturi agenților economici

de tipul IMM în limita a 25 % din activele acesteia, iar casele centrale vor putea acorda
credite persoanelor juridice, cu excepția cooperativelor de credit afiliate, de până la 20% din
activele sale.
46
Ionescu Lucian, Băncile şi operaţiunile bancare, Editura Economică, Bucureşti,1996
59
60
ISPAS SORIN CRISTIAN CONCLUZII
CONCLUZII
În contextul aderării României la Uniunea Europeană, restructurarea sistemului bancar

este unul din elementele esențiale ale strategiei naționale de integrare, deoarece băncile
românești trebuie, în cadrul unei piețe financiare deschise, să fie suficient de puternice pentru
a susține interesele capitalului autohton. Evoluția sistemului bancar intern a fost marcată de
elemente cu o deosebită semnificație, precum apariția și consolidarea unei comunități a
băncilor comerciale independente, constituirea și întărirea treptată a structurii și activității de
supraveghere a mediului bancar dezvoltat, extinderea pe piața româneasca a activității
instituțiilor bancare internaționale, formarea unei culturi bancare concomitent cu apariția de
noi produse și servicii bancare adaptate noilor cerințe mai sofisticate ale clientelei,
intensificarea concurenței pe piața bancară, formarea și dezvoltarea piețelor financiare
adiacente - de capital, de asigurări, de leasing și a fondurilor de investiții - supravegheate de
instituții specifice. Chiar dacă perioada de asanare a sistemului bancar a depășit 15 ani, putem
afima că acest sistem nu a ajuns încă la standardele europene, dar este mult mai dezvoltat în
comparație cu celelalte ramuri din economia națională. Este necesară continuarea procesului
de restructurae și dezvoltare sub aspectul creșterii numărului de unități bancare, sub aspectul
calității în sensul perfecționării structurilor de operare și modernizare a activității,
intermedierii de produse și servicii bancare, care să aducă beneficii, atât băncilor, dar, în
special, clienților. În vederea integrării în Uniunea Europeană, Banca Națională a României a
trebuit să-și armonizeze politică monetară practicată cu cea a Băncii Centrale Europene. În
prezent, bancă centrală a trecut la politică monetară de țintire a inflației, care reprezintă doar o
etapă intermediară în vederea corelării acesteia cu cea a Băncii Centrale Europene. De
asemenea, întreaga legislație bancară a fost modificată pentru a răspunde cerințelor noului
sistem bancar și pentru a fi aliniată la reglementările aquis-ului comunitar. O caracteristică
principală a sistemului bancar din România este concentrarea acestuia, primele trei bănci
deținând aproape 50% din cota de piață și majoritatea operațiunilor desfășurate, atât în
sectorul de retail banking, cât și în cel de corporate banking. Chiar dacă procesul de
privatizare nu a fost încheiat în proporție de 100%, putem afirma că sistemul bancar românesc
este unul privat, fapt demonstrat din concurență bancară existentă în prezent. Potențialul de
creștere a utilizării serviciilor și produselor bancare pe fondul unui grad relativ scăzut de
intermediere financiară va conduce la intensificarea concurenței în sistem pentru acapararea
cotelor de piață, ceea ce a determinat noi ajustări și noi strategii bancare de abordare a
clientelei. Efectele concurenței și-au făcut simțită ușor prezența, urmând să se dezvolte și în
cadrul activităților conexe celei bancare, consolidându-se structurile de grup financiar-bancar
și procesul de fuziuni și achiziții. Entitățile bancare, astfel constituite, vor încerca să câștige
61
cote de piața cât mai semnificative în domenii cu perspective deosebite, precum asigurări,
leasing, brokeraj, asset management, credite ipotecare, fonduri de pensii private. Dacă în
perioada 2001-2003, băncile erau axate în principal pe sectorul corporate, începând cu anul
2003, băncile se orientează spre clienții retail oferindu-le un portofoliu din ce în ce mai
complex și diversificat de produse menite să satisfacă cerințele și necesitățile tuturor
cetățenilor. În această perioada segmentul de retail banking a cunoscut o evoluție
surprinzătoare, băncile profilate pe acest domeniu înregistrând profituri considerabile și
majorarea cotelor de piață. Astfel, au fost dezvoltate foarte mult produsele de finanțare pentru
populație. În perspectiva integrării europene, societățile bancare au descoperit și importanță
sectorului de coporate banking. Datorită necesităților societăților comerciale și a IMM-urior
de a investi cât mai mult pentru a se ridica la standardele europene, băncile și-au întors
privirea către acest sector, oferindu-le diverse posibilități de finanțare și alte servicii complexe
care să le confere rapiditate și siguranța în desfășurarea activităților. Datorită concurenței
bancare interne, nivelul dobânzilor a înregistrat pentru prima dată la credite valori sub 10%, în
timp ce dobânda la depozite începe să aibă o valoare real pozitivă. Nivelul dobânzii va
înregistra o scădere și în perioada următoare datorită băncilor noi care vor intra pe piața
bancară și vor dori să câștige cât mai multă cota de piață. Concurența, care se va accentua
permanent în următorii ani, va obliga toți competitorii din piața bancară internă să dea dovadă
de inovație, viziune de ansamblu prin fructificarea oportunităților ivite, putere financiară
pentru investiții în tehnologie și extindere a rețelei, management la cel mai înalt nivel al
riscurilor din activitatea bancară.
62
63
ISPAS SORIN CRISTIAN
BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE
I.Cărți, manuale, tratate:
1. Cezar Basno, Nicolae Dradac, Constantin Floricel - Moneda, Credit,Banci ,

Ed.Didactica si Pedagogica, 2002
2. Cezar, Basno, Monedă, credit,banci,Ed. Economică, Bucureşti, 1997
3. D.Ciucur, I.Nastase, C.Popescu -Economie , Ed.Economica 20013
4. Constantin N.Ciotei, Finante-Moneda-Credit-Banci, Ed.Fundatiei "Romania
de maine", p. 195
5. Simon Claude, Băncile, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993, p. 10
6. Simon Claude, Băncile, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993
7. Dobre Elena, Elemente de monedă, credit, bănci, Editura Ex Ponto,
Constanţa, 200310
8. Dragotă Victor, Ţâţu Lucian, Stoian Andreea, Dragotă Mihaela, Ce trebuiesă
ştim când cumpărăm sau vindem o locuinţă, Editura All Back,
Bucureşti,2005
9. C.Floricel, Relatii valutare financiare internationale, Ed Novicel, 2003
10. Gheorghe Carmen Adriana, Drept bancar, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006
11. Mihai Ilie, Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, Editura
Expert,Bucureşti, 2003
12. Ion, Gliga, Drept financiar şi fiscal,Ed. All, Bucureşti, 1999

13. Ionescu Lucian, Băncile şi operaţiunile bancare, Editura Economică,
Bucureşti,1996
14. Dănilă Nicolae, Retail banking, Editura Expert, Bucureşti, 2004
15. Pascariu Gheorghe,Managementul serviciilorbancare–coordonate actuale şi
perspective, Editura Fundaţiei Academice “Gh. Zane”, Iaşi,2004
16. E.Prehoveanu, Economie Politică, Ed. Sylvi, 19992
17. Ristea, Luminita, Managementul societatilor bancare si institutiilor bancare,

Editura Muntenia si Leda, Constanta, 2002
18. Ristea, Luminita, Managementul societăților bancare și instituțiilor bancare,
Editura Muntenia si Leda, Constanta, 2002, p.7
19. Victor Stoica, Petre Deaconu, Bani și credit, Editura Economica
20. Maricica Stoica, Management bancar, Ed. Economică, 1999
21. Ion Turcu, Drept bancar, Vol. I, Editura Lumina Lex, 1999
22. Ion Turcu, Drept bancar, Vol. I, Editura Lumina Lex, 1999, p. 20,
64
ISPAS SORIN CRISTIAN
BIBLIOGRAFIE
23. Ion Turcu, Drept bancar, p. 21-22,
24. Vasile Turliuc, Politici monetare, Editura Polirom 2002
25. Iulian, Văcărel, Finanţe publice,Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A.,
Bucureşti,1992;
26. Dictionar Economic, Editura Economica
II. Site-uri consultate pentru întocmirea lucrării:
https://ro.scribd.com/document/514343881/Caracteristici-ale-Sistemului-Bancar-din-
Romania
https://ro.scribd.com/document/514343881/Caracteristici-ale-Sistemului-Bancar-din-
Romania
https://administrare.info/domenii/economie/17456-structura,-rolul-şi-perticularităţile-
sistemului-bancar-actual-în-românia
https://lege5.ro/Gratuit/geydcobrhe/supravegherea-si-cerinte-de-publicare-pentru-
banca-nationala-a-romaniei-ordonanta-de-urgenta-99-2006
https://ro.scribd.com/document/413622293/Caracteristica-Generala-Si-Clasificarea-
Operatiunilor-Bancare
https://ro.scribd.com/document/413622293/Caracteristica-Generala-Si-Clasificarea-
Operatiunilor-Bancare
https://www.scritub.com/economie/finante/Evolutia-sistemului-bancar-
rom1721720189.php
https://www.scritub.com/economie/finante/Evolutia-sistemului-bancar-
rom1721720189.php
https://www.studocu.com/ro/document/universitatea-din-craiova/monetary-
economics/31098705-sistemul-bancar-in-romania/38453104
65

Licenta Sistemul Bancar

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Licenta Sistemul Bancar

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA ,,SPIRU HARET” BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, ECONOMICE ȘI

SPECIALIZAREA: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

Lect. univ. dr. Banu Cristiana Ecaterina

Ispas Sorin Cristian

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, ECONOMICE ȘI

SPECIALIZAREA: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

Lect. univ. dr. Banu Cristiana Ecaterina

Ispas Sorin Cristian

CAPITOLUL I : CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND SISTEMUL BANCAR ȘI

1.1. Istoricul apariției sistemului

CAPITOLUL II : STRUCTURA SISTEMULUI BANCAR DIN ȚARA

2.1. Mediul bancar - trecut, prezent și viitor……………………………………………... 19

2.2. Componenta sistemului bancar - băncile: prezentare, analiză, rol………………..... 24

2.3. Funcţiile bănciilor comerciale în economie………………………………………… 30

2.4. Sinteza principalelor evoluții economice și de politica monetară………………….. 32

CAPITOLUL III : ANALIZA INSTITUȚIILOR DE CREDIT……………….......... 39

3.1. Enumearea principalelor instituții de credit………………………………………... 39

3.2. Definiția instituțiilor de credit………………………………………………………. 39

3.3. Organizarea și funcționarea instituțiilor de credit conform legislației actuale…… 39

3.3.2. Bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ…………………………. 47

3.3.3. Bănci de credit ipotecar………………………………………………………… 49

3.3.4. Organizaţii cooperatiste de credit……………………………………………… 54

Indicatorii de structură ai sectorului bancar arată că numărul instituţiilor de credit a

Principala trăsătură a sistemului bancar românesc de dinainte de anul 1989 o constituia

Obiectivul fundamental al BNR este asigurarea stabilităţii monedei naţionale, pentru a

O componentă importantă a reformei sectorului bancar în ţările de tranziţie o

Băncile, datorită “calităţii lor de intermediar principal în relaţia economii-investiţii,

Încrederea este un element esenţial în derularea acestui proces de intermediere.

În acest proces de intermediere, băncile îndeplinesc două importante funcţii, care le

În general, termenele de utilizare a resurselor sunt superioare celor de constituire a lor.

- Asigurarea mecanismului de funcţionare a plăţilor, care să susţină creşterea

Cele mai multe dintre aceste instituţii financiar-monetar-bancare au fost constituite

Mica producţie (agricolă, industrială, meşteşugărească şi comercială) era susţinută în

Lucrarea de față ne supune atenției studierea sistemul bancar românesc – influențe

Lucrarea este structurata in trei capitole.

Primul capitol, intitulat CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND SISTEMUL BANCAR

Capitolul trei – ANALIZA INSTITUȚIILOR DE CREDIT – conține enumerarea

1.1. Istoricul apariției sistemului bancar

Primele dovezi ale desfășurării unei activități bancare pe teritoriul României au

În epoca moderna , primele încercări de creare a unei bănci au avut loc la

Cuvântarea din 10 ianuarie 1861 a lui I . C. Brătianu nu a rămas fără ecou. În

În 1864 a fost fondată Casa de Depuneri și Consemnațiuni . Această instituție , a

Înființarea unei bănci de emisiune rămânea , în continuare , o mare nevoie,

Acest moment important a fost caracterizat de Ștefan Zeletin ca “ cel mai de

Sediul principal al băncii s-a stabilit la București , cu obligația de a înființa

Datorită urmăririi în permanență a mersului pieței , adaptând-se cu elasticitatea

Înființarea B.N.R. a creat premisele pentru apariția și a altor bănci și pentru

Banca Națională a României s-a constituit ca importantă instituție destinată

La 1 ianuarie 1901 , Banca Națională devine instituție cu caracter privat, statul

La sfârșitul secolului al XIX-lea a început să se facă simțită o puternică

În perioada primului război mondial s-a intensificat activitatea bancară în

Anii care au urmat imediat războiului au adus o încetinire dramatică activității

După primul război mondial , numărul băncilor din România a continuat să

În anii ‘40 sistemul bancar a fost dominat de 5 bînci principale : Banca

Pană în 1947 , sistemul bancar românesc cunoscuse o dezvoltare remarcabilă .

După 1947 , sistemul bancar a fost restrâns datorită trecerii la economia de

În anul 1989 în România existau 4 bănci : Banca Natțonală a României , Banca

După 1989 , România a fost martora multor schimbări , iar trecerea la o

Reforma sistemului bancar a început în 1990-1991 , prin elaborarea și abordarea

Prin noile reglementări , Banca Națională încearcă să creeze un sistem bancar

În România , băncile comerciale funcționează conform legii privind societățile

1.2. Sistemul bancar - accepțiune generală