Evaluarea școlară- funcție principală a procesului instructiv-educativ

în ciclul primar

Preocupările intense privind procesele evaluative sunt stimulate de recunoaşterea faptului că

evaluarea este o componentă esenţială a procesului instructiv- educativ. Cercetările întreprinse în
domeniul ştiinţelor educaţiei au demonstrat că evaluarea didactică nu trebuie considerată ca o etapă
separată în acest proces, ea fiind în realitate o activitate cu care atât predarea, cât şi învățarea se află
într-un permanent raport interacţional.

În literatura de specialitate, actul de evaluare este definit de mai mulți autori ca fiind:
➢ “procesul menit să măsoare și să aprecieze valoarea rezultatelor sistemului de educație sau a
unei părți a acestuia, a condițiilor și a operațiilor folosite în desfășurarea activității, prin
compararea rezultatelor cu obiectivele propuse, în vederea luării deciziilor privind
ameliorarea activității în etapele următoare”. (Skinner)
➢ “o ocazie de validare a justeţii secvenţelor educative, a componentelor procesului didactic şi
un mijloc de delimitare, fixare şi intervenţie asupra conţinuturilor şi obiectivelor
educaţionale.” (C. Cucoş);
➢ “o suită de acte prin care educatorul se informează asupra atingerii obiectivelor şi poate emite
o apreciere asupra activităţii elevului.” (M. Ionescu);
Înțelegerea deplină a naturii acestui proces și a locului său în ansamblul activității instructiv-
educative face însă necesară precizarea scopului urmărit, a funcțiilor ce le indeplinește, a condițiilor
de realizare și a rolului său în corelație cu multiple laturi ale procesului de învățământ.

a. Scopurile evaluării:
✓ stabileşte acţiuni precise pentru a adapta necontenit strategiile educative la particularităţile
situaţiei didactice, la particularităţile elevilor, la condiţiile economice şi instituţionale existente;
✓ determină măsura în care obiectivele programului de instruire au fost atinse, precum şi eficienţa
metodelor de predare-învăţare folosite;
✓ generează anumite informaţii care au o funcţie autoreglatoare pentru creşterea eficienţei
instruirii;
✓ asigură feed-back-ul.

b. Funcțiile evaluării:

În general, funcțiile evaluării sunt date de relațiile funcționale dintre acțiunile de evaluare ale
rezultatelor școlare și procesele de instruire și educare. Ele sunt stabilite pe baza unor criterii
psihopedagogice, sociologice și docimologice ce urmăresc efectele evaluării în plan individual și
social. Dintre acestea, amintim:
1. Funcția de informare a societăţii, în diferite forme, privind stadiul şi evoluţia pregătirii
populaţiei şcolare;
 2. Funcția motivaţională sau stimulativă, de întărire a rezultatelor, de conştientizare a
posibilităţilor elevilor (evaluarea prin calificative în ciclul primar are o asemenea funcţie,
deoarece urmăreşte evoluţia copilului şi are un deosebit caracter formativ);
3. Funcția de control sau de verificare a achiziţiilor şcolare este relevantă pentru identificarea
măsurii în care elevii şi-au însuşit anumite deprinderi sau capacităţi;
4. Funcția de diagnoză, respectiv de constatare a cauzelor care au condus la o slabă pregătire şi
la o eficienţă scăzută a acţiunilor educative;
5. Funcția de selecţie şi certificare, respectiv de stabilire a unei ierarhii, implicită sau explicită,
prin atribuirea, în funcţie de rezultate, a unui rang valoric;
6. Funcția de prognoză, respectiv stabilirea nevoilor şi disponibilităţilor viitoare ale elevilor sau
ale instituţiilor de învăţământ;
7. Funcția de reglare-autoreglare a activităţii de predare-învăţare, respectiv stabilirea a ceea ce
urmează a fi făcut în continuare; reprezintă feedback-ul de la care învăţătorul porneşte pentru
stabilirea paşilor următori în activitatea de predare-învăţare.

Deşi nu există un inventar bine precizat al funcţiilor evaluării, identificarea şi analiza acestora
fiind relativ diferite de la un autor la altul, în toate sistematizările întâlnim totuşi două funcţii esenţiale,
din perspectiva cărora se realizează, în general, analiza şi semnificarea formelor şi a metodelor de
evaluare:
Funcţia de decizie asupra clasificării sau
Funcţia orientativ-ameliorativă sau formativă
ierarhizării elevilor
- este predominantă în sistemele de învăţământ - este predominantă în sistemele de învăţământ
tradiţionale, închise şi concurenţiale. moderne, deschise, care pun accent nu atât pe
- generează practici educative autoritariste, concurenţă sau nu pe o concurenţă de dragul
stimulând învăţarea motivată extrinsec, o învăţare concurenţei, cât pe cooperare, pe comunicare şi
“pentru şcoală şi examnele ei”, lipsită însă de participarea activă a elevilor la procesul propriei
relevanţă pentru ceea ce cere, la modul concret, formări.
profesia aleasă sau viaţa cotidiană.

c. Clasic şi modern în docimologia didactică

În prezent, pe baza reconsiderării actului instructiv-educativ în ansamblul său şi în temeiul
descoperirilor psihologiei cognitive, asistăm la modificări substanţiale în planul docimologiei
didactice. Analiza acestora pun în evidenţă existenţa următoarelor principale direcţii de acţiune:
• accentuarea dimensiunii formative a autoevaluării şi evaluării didactice: efortul întreprins în direcţia
depăşirii caracterului pur constatativ al acestor două procese;

• dezvoltarea capacităţii de autoevaluare a elevilor: se bazează pe strategii de acţiune implicite prin

care elevii pot să-şi conştientizeze mai adecvat nivelul real al achiziţiilor cognitive şi comportamentale
şi să-şi restructureze pe acest temei, în sensul optimizării, efortul de învăţare;

• proiectarea şi introducerea unor noi strategii evaluative;

Aceste nevoi au apărut pornind de la constatarea că dezvoltarea gândirii critice şi mai ales a
abilităţii de a stabili conexiuni între informaţii variate nu poate fi pusă în evidenţă şi nu se poate realiza
efectiv pe baza evaluării tradiţionale. Terminologia de specialitate înregistrează în această direcţie
denumiri diverse ca: "evaluare directă", "evaluare autentică", "evaluarea performanţei", etc, toţi aceşti
termeni putând fi însă sintetizaţi prin intermediul expresiei generice de evaluare alternativă.

d. Perfecţionarea metodologiei de evaluare

În contextul general al reformei învăţământului românesc are loc şi o reformă a evaluării

rezultatelor şcolare. Schimbări de esenţă s-au întâmplat atât în ceea ce priveşte evaluarea curentă, cât
şi în ceea ce priveşte evaluările externe (examenele, testele naţionale). Astfel, în ciclul primar a fost
elaborat şi aplicat cu succes un nou sistem de apreciere prin calificative.
În învăţământul primar:
➢ evaluarea are un caracter formativ;
➢ înregistrarea rezultatelor elevilor în cataloage şi carnete se realizează ca rezultat al mai multor
evaluări, în anumite momente stabilite de cadrul didactic;
➢ nu orice rezultat al unei evaluări de mai mică întindere este automat înregistrat în catalog, ci
într-un caiet personal al cadrului didactic;
➢ principiul înregistrării ritmice a rezultatelor constituie o constantă definitorie a noului sistem
de evaluare;
➢ în documentele şcolare, în locul notelor, se înregistrează calificativele (Foarte bine, Bine,
Suficient, Insuficient) şi datele acordării acestora (calificativele se acordă pe baza descriptorilor
de performanţă elaboraţi de Serviciul Naţional de Evaluare şi Examinare).
Elemente caracteristice evaluării în ciclul primar:
1. Descriptorii de performanţă:
- sunt elaboraţi în concordanţă cu noul curriculum pentru învăţământul primar şi descriu
capacităţile şi subcapacităţile pe care elevii trebuie să le demonstreze după anumite perioade
de instruire;
- aceste capacităţi corespund obiectivelor cadru sau obiectivelor de referinţă din curriculum şi
reprezintă criterii unitare de apreciere a performanţelor elevilor
- sunt prezentaţi în ghidul elaborat de SNNE (pe baza lor, fiecare cadru didactic formulează o
capacitate şi/sau subcapacitate pe care doreşte să o evalueze, dedusă din obiectivele cadru sau
de referinţă; aplică o probă de evaluare şi notează elevii în concordanţă cu descriptorii de
performanţă elaboraţi);
2. Calificativul semestrial va fi decis astfel:
- se aleg două calificative cu frecvenţa cea mai mare, acordate în timpul semestrului;
- în urma aplicării probelor de evaluare sumativă, cadrul didactic optează pentru unul din cele
două calificative.
3. Calificativul anual se alege dintre calificativele semestriale, pe baza câtorva criterii
orientative:
- progresul sau regresul în performanţă al elevului;
- raportul efort-performanţă realizată;
- creşterea sau descreşterea motivaţiei elevului;
 - realizarea unor sarcini din programul suplimentar de pregătire sau din cel de recuperare stabilite
de cadrul didactic.
4. La sfârşitul anului şcolar:
- un elev este declarat promovat la o disciplină dacă a obţinut cel puţin calificativul semestrial
“suficient”;
- elevii nu mai primesc premii, ci distincţii stabilite de Consiliul învăţătoral al şcolii.
Transparenţa organizării şi desfăşurării examenelor, informarea permanentă a celor interesaţi
privind modificările preconizate şi formarea cadrelor didactice în domeniul evaluării sunt condiţii
esenţiale pentru punerea în practică a unui sistem credibil şi obiectiv de evaluare şi examinare curentă
în România.

e. Forme/tipuri de evaluare a rezultatelor şi a progreselor şcolare

Din perspectivă temporală, dar şi din punctul de vedere al cantităţii de informaţie putem
identifica trei tipuri de evaluare:
- care se face la începutul unei etape de instruire (prin teste docimologice, concursuri);
Evaluarea
- evaluarea iniţială are scopul de a dezvălui nivelul de la care porneşte activitatea de învăţare
iniţială sau
evaluarea iniţială se aplică la începutul anului şcolar, la începutul studierii unei unităţi de
predictivă
învăţare, la introducerea unei noi discipline sau la începerea unui ciclu de învăţământ;
- care se face în timpul secvenţei de instruire (prin tehnici curente de evaluare: observaţia curentă,
Evaluarea
chestionarea sau examinarea orală, precum şi testele de cunoştinţe);
continuă sau
- se realizează prin verificări sistematice, pe secvenţe mai mici;
formativă
- se desfăşoară prin verificarea tuturor elevilor şi asupra întregii materii;
- care se realizează la sfârşitul unei perioade de formare (prin verificări parţiale, examene etc.);
- are un caracter terminal, respectiv urmăreşte diferenţierea elevilor în funcţie de performanţele
obţinute; operează prin sondaj în rândul elevilor şi în materie;
Evaluarea
- prin observaţiile şi concluziile pe care le permite, prin complexitatea probelor prin care se
finală sau
realizează, ea devine un prilej de bilanţ care poate fundamenta o analiză în profunzime a
sumativă
activităţii didactice;
- această formă de evaluare ţinteşte rezultate mai de substanţă, cum ar fi capacităţile de muncă
intelectuală .

f. Metode de evaluare
Metoda de evaluare reprezintă o cale prin care profesorul oferă elevilor posibilitatea de a
demonstra nivelul de stăpânire a cunoştinţelor, de formare a diferitelor capacităţi testate prin utilizarea
unei diversităţi de instrumente adecvate obiectivului de evaluare propus.
Metodele tradiţionale de evaluare Metode moderne de evaluare
• Probele scrise •Observarea sistematică a activităţii şi a
• Probele practice comportamentului elevilor
• Probele orale • Referatul
• Investigaţia
• Proiectul
 • Portofoliul
• Autoevaluarea.

g. Erori în evaluarea şcolară

Obiectivitatea în notare poate fi influenţată de anumite circumstanţe care pot induce variaţii
destul de semnificative fie de la un învăţător la altul (variabilitate interindividuală), fie la acelaşi
învăţător în momente diferite (variabilitate intraindividuală).
Efectul „halo”:

- aprecierea elevului se realizează prin extinderea unor calităţi secvenţiale la întreaga sa conduită
didactică;
- în evaluarea conduitei se pot identifica două variante ale efectului „halo”: efectul blând
(aprecierea cu indulgenţă a persoanelor cunoscute comparativ cu cele necunoscute) şi eroarea
de generozitate (tendinţa de a prezenta o realitate la modul superlativ, dorinţa de a masca o
stare de lucruri reprobabilă).

Efectul „Pygmalion”:
- în acest caz aprecierea rezultatelor unui elev este influenţată de părerea relativ fixă pe care
învăţătorul şi-a făcut-o despre capacităţile acestuia;

Ecuaţia personală a examinatorului:

- în funcţie de personalitatea sa, fiecare învăţător îşi structurează criterii proprii de apreciere:
unii sunt mai generoşi, alţii sunt mai exigenţi; unii folosesc nota ca mod de stimulare a elevului,
alţii constrâng prin notă elevii la depunerea unor eforturi suplimentare; unii apreciază mai mult
originalitatea, alţii conformitatea cu informaţiile predate;
Efectul de contrast:

- acelaşi rezultat primeşte o notă mai bună dacă urmează după evaluarea unui rezultat mai slab,
sau primeşte o notă mai mică dacă urmează după răspunsurile unui candidat care a dat
răspunsuri foarte bune
 BIBLIOGRAFIE

Bocoş, M.; Jucan D., (2007) Teoria şi metodologia instruirii. Teoria şi metodologia evaluării,
București
Cristea, S. (2000), Dicţionar de pedagogie, Editura Litera – Litera Internaţional, Chişinău –
Bucureşti.
Cucoş, C., (2006), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
M.,E., Î., “Ghidul de evaluare în învăţământul primar”, Bucureşti, 1999

Repere şi instrumente didactice pentru formarea profesorilor, ediţia a II-a, revăzută, Editura Paralela
45, Piteşti.
Stan Panţuru, Doina Cornelia Păcurar – Curs de pedagogie, partea a II-a, Universitatea Transilvania
Braşov, Braşov 1997
Stan, C., (2000), Autoevaluarea şi evaluarea didactică, Editura Presa Universitară
Stan, C., (2001), Teoria educaţiei. Actualitate şi perspective, Editura Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca