Noțiuni și concepte din teoria romanului

Scena – unitatea fundamentală în textul romanului

Scena este elementul fundamental al romanului și are de obicei lungimea unei pagini. Într-o scenă
întâlnim descriere, acțiune și dialog, mai puțin gânduri și expunerea narativă (antecedente și
precedente, explicații etc.). Scenele trebuie să curgă una din alta, în sensul că fiecare scenă trebuie să
deschidă o cauză care să producă scena următoare. Câte scene sunt într-un roman ? Un roman
obișnuit conține în medie 80.000 de cuvinte. La 250 de cuvinte/pagină (distanțate cu două linii albe,
înseamnă 320 de pagini, deci 320 de scene. Același calcul se poate face și pentru proza scurtă. 5000
de cuvinte împărțit la 250 de cuvinte/pagină înseamnă 20 de pagini/scene. În principiu, o scenă
trebuie să genereze trei lucruri: să îmbogățească (dezvolte) personajul; să furnizeze informație
pentru cititor; să furnizeze motivul, cauza, care să împingă scenariul (romanul) către sfârșit. Cât
privește conținutul scenelor în romanul modern, acestea trebuie să cuprindă aproape în totalitate
acțiune Prin scene scriitorul trebuie să arate, iar nu să spună. Aceasta înseamnă că trebuie să
favorizeze detaliile și cuvintele concrete. În ce privește succesiunea scenelor, principiul general rste
ca scena să fie provocată de scena precedentă. Aceasta e ca în exemplul: „Regele a murit” (prima
scenă. „Regina a murit” (a doua scenă). Dar, „Regele a murit”, după care „Regina a murit de supărare
că murise regele” Doar scene de acest ultim fel pot fi cuprinse într-un text cu pretenție de roman.

Pentru a fi siguri că o scenă merită să fie cuprinsă în roman, noi trebuie să ne întrebăm:

- Este într-adevăr scena necesară ?

- Cu ce contribuie scena la dezvoltarea personajului, informația necesară în acest punct al
romanului și motivul/cauza care să împingă scenariul mai departe ?
- Am reușit să-i creez scenei propriul început, cuprins și sfârșit ?
- Am intrat rapid în scenă și am sfârșit-o tot atât de rapid ?
- Ce fel de scenă trebuie să urmeze ?

Les Standiford, „What I Stole from the Movies” in „The Complete Handbook of Novel Writing”,
Writers Digest”, 2010.

Scenele sunt evenimente încadrate într-o perioadă de timp și sunt însoțite de circumstanțele atașate.
De foarte multe ori, o scenă conține un punct de vedere. Scene diferite conțin puncte de vedere
diferite. O scenă trebuie arătată prin cele cinci simțuri, însă nu trebuie folosite mereu toate, ci doar
acelea care sunt legate de încadrarea, circumstanțele scenei. Astfel, pare normal ca dacă scena e
întrun restaurant trebuie să prevaleze gustul și mirosul, la fel cum dacă se petrece într-un peisaj,
atunci implicăm mai mult văzul și dacă suntem la un raliu, atunci auzul. Fiecare scenă trebuie să
conțină informație care să ducă la rezolvarea (încheierea) scenariului.

Scena are o atmosferă și o dispoziție. Îl părăsim pe Kessler și căutăm pe internet o definire a celor
două noțiuni. Atmosfera, cate se realizează de obicei prin descriere sau prin punctul de vedere al
personajului este acel text care va determina experiența emoțională a cititorului. Cum se va simți
cititorul ? Plin de speranță, încrezător, deprimat, anxios, curios etc. ? Acestea sunt emoțiile,
dispozițiile pe care descrierea (atmosfera) făcută de scriitor trebuie să le provoace. Atmosfera se
realizează prin cuvinte judicios alese, prin adjective ei adverbe. Atmosfera se mai numește ton, însă
tonul este o noțiune mai largă ce implică și elemente non-emoționale.
(https://literaryterms.net/atmosphere/).

Trebuie bine gândit ce fel de și cum oferim imaginile mentale rezultate din textul scenelor, imagini
care trebuie să fie memorabile și importante pentru mișcarea romanului.
Există niște scene, pasaje, probabil mai scurte, dar în orice caz speciale, care se numesc tranziții sau
continuări (sequels, în lb. Engleză). Acestea au rolul de a face legătura între scena precedentă și cea
care urmează. Ele îi oferă cititorului motivațiile acțiunii din scena precedentă. În romanul de azi
tranzițiile se întrebuințează rar.

Cu cât scenele au mai puține cuvinte, cu atât ritmul romanului e mai rapid. Fiecare scenă conține de
obicei la început un conflict, un obstacol sau o provocare, care sunt rezolvate la sfârșit sau în scena
următoare. Când nu sunt rezolvate, toate aceste conflicte sau provocări împing acțiunile romanului
spre rezolvarea lor (încheiere).

Gordon A. Kessler, „Novel Writing Made Simple”, Kindle Edition, Library of Congress, 2012.

O altă definiție a scenei (Gardener John) este „tot ceea ce i se întâmplă unui personaj sau ce se
întâmplă între două personaje, într-o perioadă de timp, neîntrerupt, cu excepția unor expuneri
narative sau „flashback”-uri (informatie din trecut adusă în prezentul acțiunii scenei, pe motivul că e
importantă). Scena trebuie să „dramatizeze”, să scoată în evidență opusul expunerii narative. Scena
se bazează pe expunerea narativă, însă reliefează informația importantă și interesantă. O scenă
trebuie să răspundă la două condiții majore: să împingă romanul către sfârșit și să fie interesantă în
sine.

Tranzițiile pot fi de două feluri: în interiorul scenei și atunci este un fel de introducere și în afara
scenei. Scenele de la începutul romanului sunt mai lungi, în timp ce următoarele sunt mai scurte
(fiindcă nu au nevoie de atâtea introduceri și explicații ). Tranzițiile în interiorul scenei pot fi realizate:
prin întreruperi marcate cu o linie albă, urmate de expunere narativă; prin introducerea unui
personaj la mijlocul scenei; prin „flashback”-uri.

James Hynes, „Writing Great Fictions”, The Teaching Company, Chantilly-Virginia, 2014

Personajul – ca un alt eu

În orice roman, personajele sunt acelea care îi dau viață și interesul cititorului se îndreaptă spre
personaje. Până la urmă, diferența între un roman bun și unul foarte bun este dată de capacitatea
scriitorului de a clădi personaje ficționale („characters”, lb. engleză) extrem de complete, adânci, vii,
care să-l pasioneze pe cititor.

Din perspectiva construirii personajului, este importantă regula celor patru dimensiuni, normă după
care, într-un roman, orice personaj trebuie caracterizat din patru puncte de vedere:

1) Prima dimensiune (poate fi denumită „fotografierea” personajului) constă în redarea

(atribuirea) trăsăturilor fizice, adică înălțime, greutate, vârstă, culoarea pielii, a părului, a
ochilor, semne particulare (tatuaje, cictrici etc.) și altele de acest gen. Nu este nevoie să
prezentăm toate trăsăturile, ci doar pe acelea mai distincte, cele care-l specifică mai bine pe
un personaj.
Există două moduri de prezentare a trăsăturilor fizice . Primul este neconvenabil și se face
prin întreruperea acțiunii, urmată de un portret. De exemplu: „Maria luă găleata agățată de
un piron bătut sus pe tocul ușii, ieși din casă și, după ce dădu binețe unor vecin, se îndreptă
către fântână. [...] Maria era o femeie scundă, cu părul blond lung până la talie și ochi albaștri
de culoarea cicoarei”. Al doilea mod de portretizare se poate face împletind acțiunea
dinamică cu trăsăturile statice, de exemplu: „Maria se ridică pe vârful picioarelor ca să apuce
 găleata prinsă de un piron ruginit din tocul ușii și ieși din casă. Un vânt ușor îi flutură părul
galben lung până la talie. Bună ziua vecine, zise ea și ochii-i albaștri îl fixară pe acesta cu
insistență”.
Ar mai fi de spus că un punct de vedere al personajului limitează prin selecțiile operate acest
prim nivel de portretizare.
2. A doua dimensiune ar putea fi denumită „filmul” și descrie ce acțiuni desfășoară
personajul și cum le efectuează. Tot aici este descris limbajul personajului. Este o dimensiune
importantă, fiindcă cititorul poate concluziona asupra personajului, după acțiunile făcute. De
exemplu: „Marin se trânti în fotoliu ca o stâncă prăbușită de pe culmea muntelui și scoase un
oftat de plăcere. Ana privi îndelung tăblia fotoliului, ca și cum ar fi căutat vreo pată, după
care se așeză încet și cu grijă parcă să nu deformeze arcurile”.
3. A treia dimensiune ar putea fi intitulată „scena” și descrie trăsăturile personajului care
rezultă din acțiunile și reacțiile sale în raport cu circumstanțele create de scriitor în roman.
De aici rezultă inteligența, sensibilitatea, tipul social, nivelul asumat de responsabilitate,
studiile, gradul de dependență. Tot aici intră deprinderile și obișnuințele. Este important de
înțeles că aceste trăsături sunt „persona publica”, adică cum este văzut (observat) un
personaj de către majoritatea oamenilor (celelalte personaje). Ceea ce nu înseamnă că în
interior ca „persona privata” personajul nostru să nu aibă alt punct de vedere.
Trăsăturile de nivelul al treilea pot fi revelate cel mai simplu prin dialog. Un dialog în care
între personaje există o confruntare. Cât despre deprinderi sau obișnuințe, acestea sunt
redate prin repetarea unor acțiuni. Haideți să urmărim două exemple:
Dialog
- Îmi dai te rog stiloul, zise Maria cu o voce abia șoptită [Maria este o fată extrem de
politicoasă, chiar timidă]
- Mai caută-te-n geantă, împrăștiat-o, a răspuns George [n extravertit bădăran]
Repetiție
Buimac de somn, George se repezi la expresorul de cafea și-și turnă o ceașcă plină ochi.
Deodată se trezi cu Maria care îi împinse ceașca. Nu fără mine, dragule ! a spus ea. La prânz,
Maria gătise niște paste „carbonara” minunate. Și când George se repezi cu furculița, Maria îl
prinse de mână spunând: Așteaptă, dragule ! Trebuie să mai torn puțină pastă de roșii”. [Uf,
ce fel de om o mai fi și Maria asta ?]
4. Al patrulea nivel al descrierii unui personaj este „teatrul interactiv, participativ”. Acum
cititorul descoperă interiorul unui personaj așa cum este firea sa adevărată. Acum, cititorul,
prin iscusința scriitorului, descoperă „de ce” face personajul ceva, care-i sunt motivațiile
interioare reale. Și tot aici intră secretele personajului, ce ascunde acesta de ceilalți. O
problemă de tehnică scriitoricească apare acum. Cum îi vom dezvălui cititorului secretul ? O
primă modalitate este pătrunderea gândurilor personajului ca în: „În acel moment George
zâmbi satisfăcut. Însă în mintea sa își zise: „Doar n-o să-i arăt cât sufăr, fiindcă n-am încheiat
afacerea !”. O a doua modalitate este arătarea gândului prin comportament și vorbă : „Nu-mi
pasă, zise George cu voce scăzută. Pe urmă, umerii i se lăsară vizibil în jos și fața i se
posomorî”. O a treia modalitate poate fi numită „momentul adevărului”, în sensul că de
multe ori în situații tragice oamenii destăinuiesc secrete: „Medicul mi-a mai dat șase luni de
trăit. Nu mai am nimic de pierdut. Te-am mințit în legătură cu... Iartă-mă !”

Stephanie Kay Bandel, „Four Dimensional Characters” in „The Complete Handbook of Novel
Writing, Writers Digest, 2010.
Personajul, cel mai rapid mod de caracterizare

Cel mai simplu și rapid mod de caracterizare a unui personaj se face prin arătarea:

1. Înfățișarea personajului: cum arată, cum se îmbracă, ce fac pentru înfățișarea lor;
2. Accesorii, obiecte ce-i aparțin, comportament față de ele;
3. Ce spune și cum spune;
4. Ce face și cum face;
5. Istoria vieții sale;
6. Ce spun alte personaje despre el;
7. Ce gândește;
8. Ce ne spune naratorul despre personaj

Michael Kardos, The Art and the Craft of Fiction, Bedford St Martin’s Edition, Boston, f.a.

Personajele, o altă perspectivă

Nu este o mare noutate în afirmația că fără personaje bune, un roman nu are prea mare valoare,
chiar dacă toate celelalte elemente sunt bine realizate. Oricât de bun ar fi conflictul, acțiunile, oricât
de intense ar fi emoțiile, fără calitatea personajelor un roman este neinteresant.

Personajele trebuie descrise (realizate) într-o încadrare temporală, adică e nevoie să aibă trecut,
prezent și viitor. Fie implicate mai mult sau mai puțin în poveste, totuși toate personajele trebuie să
fie înscrise în respectivele trei dimensiuni.

Fiecărui personaj i se atribuie o motivație, o cauză internă care-l face să acționeze într-un anume fel
în roman. Deci, motivațiile tuturor personajelor trebuie să fie diferite sau cel puțin să difere cu puțin.
Un personaj complex este - la modul simplu de a spune – omul care una zice și alta face. Un bun
personaj este alcătuit ca o ceapă, din foi, din straturi. El are dorințe și simțăminte, mai mult decât
asta el vrea.

Printre elementele pregătitoare ale romanului intră și „crearea personajelor”. Aceasta înseamnă că
pe o coală de hârtie pentru fiecare personaj, noi să însemnăm trăsăturile de personalitate, aspectul,
îmbrăcămintea, modul de a reacționa în diverse situații, idei fundamentale, dorințe, vreri,
simțăminte, ce-i place, ce respinge, pasiun, ciudățenii etc. Ne vom ocupa de trecut atribuindu-i o
experiență profesională și una de viață ce i-a modelat caracterul (i-a creat reacții stereotipe la situații
de viață din prezent). Vom nota și cum se comportă un personaj în relațiile cu celelalte personaje.

Motivația acțiunii (cauza interioară care-l pune în mișcare pe un personaj) unui personaj este foarte
importantă. În consecință, ne vom strădui să atașăm informația respectivă într-o propoziție care face
referință la acțiune. Un exemplu ar fi:

a) „La școală Georgică i-a mereu note mari”

b) „La școală Georgică i-a mereu note mari, fiindcă de fiecare dată primește o jucărie de la
părinți” [propoziția cauzală, introdusă prin „fiindcă”, este motivația lui Georgică]

Personaj și roluri
În fiecare povestire mai amplă există două personaje principale și câteva personaje secundare. Cele
două personaje principale sunt: „eroul” (protagonistul), „anti-eroul” (antagonistul), iar ca personaje
secundare întâlnim „tovarășul”[sidekick, lb. engleză](care împărtășește același interese cu
protagonistul), „mentorul”, „însoțitorul”[foil, lb. engleză] (care are calități total opuse eroului),
„iubitul/a” [love interest, lb. engleză] și altele.

Protagonistul (eroul) este personajul pozitiv (băiatul bun). De cele mai multe ori acest personaj este
un om obișnuit pus în niște circumstanțe excepționale. Frecvent, acești oameni obișnuiți posedă
cunoștințe și o pregătire specializată sau posedă o calitate ce-i face deosebiți. Pus în acele
circumstanțe speciale, eroul se transformă și acționează într-un fel în care oamenii obișnuiți nu o pot
face. Eroul este cheia întregului roman. Către el se îndreaptă toate acțiunile, cu el se leagă toate
acțiunile. În final, eroul îl învinge pe antagonist (sau obstacolul) și în felul acesta povestea se încheie,
deoarece problema (conflictul) a fost rezolvat. Protagonistul trebuie construit în așa manieră încât să
fie extrem de interesant și să trezească cititorului emoție și empatie, urmând, firesc, ifentificarea cu
acesta. Ca tuturor personajelor și protagonistului i se atașează un trecut ale cărui fapte săvârșite îi
creează motivații prezente. Protagonistul, ca orice om nu poate fi perfect, el are de asemenea și părți
rele.

Antagonistul, așa cum spune și numele se opune în permanență eroului. Deși rău, el poate avea și
părți bune. În gândurile sale el nu se consideră niciodată un om rău. I se atribuie ei lui un trecut care
să-i motiveze acțiunile prezente. În multe situații el este mai puternic sau mai inteligent decât eroul.
Antagonistul poate fi orice ființă însuflețită sau chiar un obiect.

„Însoțitorul” opus eroului are scopul ca prin contrast să- scoată mai mult și mai bine în evidență pe
erou.

Despre toate celelalte caractere secundare amintite aici, și altele, e de spus că cu cât le sunt atribuite
trăsături opuse, cu atât romanul câștigă dinamism.

Gordon A. Kessler, „Novel Writing Made Simple”, Kindle Edition, Library of Congress, 2012.

Conflictul

Existența eroului și a antagonistului aduce în discuție noțiunea conflictului. Conflictul este lupta
eroului pentru a învinge ceva, pentru a obține ceva.