CONTRIBUȚIA TINERILOR CERCETĂTORI LA DEZVOLTAREA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE 145

DESCENTRALIZAREA ADMINSITRATIVĂ ÎN REPUBLICA

MOLDOVA
ȘI FRANȚA: ABORDARE COMPARATĂ
GUȚU Nina, doctorandă,
Academia de Administrare Publică

SUMMARY
The administrative system of Moldova, historically, was targeted by so-
called „improvements” through numerous legislative changes, some taken from
other countries and adapted, others applied directly. Regardless of similarities or
common features, there isn’t a unique way and identical solution that operate in
all states. An efficient administrative system can be designed the same in different
countries, but because of different levels of professional and administrative
capacity, this process of system building will have different rates of ascension.
Descentralizarea administrativă şi creşterea autonomiei locale reprezintă un
pas necesar pentru a aduce serviciile publice şi deciziile mai aproape de cetăţeni.
Deși procesul de descentralizare include în sine descentralizarea administrativă,
financiară, patrimonială, etc., reorganizarea administrativ - teritorială a Republicii
Moldova este considerată a fi primul pas necesar pentru a putea avansa cu toate
celelalte aspecte. [7, p. 1 ].
Perfecţionarea structurii administrativ-teritoriale reprezintă o pârghie
importantă pentru realizarea optimă a funcţiilor administraţiei publice în
statul de drept. [1, p. 54 ], iar asigurarea descentralizării eficiente a sistemului
administrativ din Republica Moldova reprezintă o prerogativă de dezvoltare a
unui sistem de organizare administrativă, ce permite ca administrația publică să
devină mai eficientă și mai operativă, iar problemele care interesează populația să
se soluționează la nivele inferioare, în condiții de oportunitate și de operativitate
sporită.
Profesorul Ioan Alexandru menţionează că organizarea administrativ -
teritorială are menirea de a asigura creşterea eficienţei activităţii autorităţilor
publice, sporirea iniţiativei şi operativităţii acestora în serviciul public,
îmbunătăţirea legăturilor dintre autorităţile centrale şi locale, în special cu unităţile
de bază, asigurarea unui control mai eficient şi a unui sprijin mai competent
unităţilor administrativ-teritoriale. [2, p. 53]. În opinia noastră, descentralizarea
administrativă constă în transferarea unor atribuții ale diverselor autorități centrale
către unitățile administrativ-teritoriale sau chiar autorităților publice locale. În
esență, menirea principală a descentralizării rezidând în apropierea factorului
politic şi administrativ de cetăţeni.
Transformările intervenite în Republica Moldova după prăbuşirea imperiului
sovietic în plan politic, economic şi social, au determinat în mod firesc schimbări
de substanţă şi în planul concret al organizării şi funcţionării administraţiei statului.
146 MATERIALELE CONFERINȚEI ȘTIINȚIFICO-PRACTICE INTERNAȚIONALE

Subiectul descentralizării a apărut în administrația publică încă în Constituția

Republicii Moldova, unde se menționează principiul descentralizării serviciilor
publice. Acest principiu rezultă din prevederile articolului 109 alin.(1) din
Constituţia Republicii Moldova şi este strâns legat cu principiul autonomiei locale.
Dacă descentralizarea serviciilor publice se referă la sistemul administraţiei
publice, autonomia locală se referă la dreptul colectivităţilor locale de a soluţiona
în mod independent o parte din treburile publice locale.
Ulterior, o mai mare conotație a descentralizării în Republica Moldova
se realizează în cadrul legislaţiei Republicii Moldova. Domeniul politicii de
descentralizare administrativă şi de coeziune a început să se conceapă mai profund
la mijlocul deceniului precedent. În procesul aspirațiilor Moldovei de a adera
la Uniunea Europeană, legislaţia din acest domeniu a început să se conformeze
rigorilor şi prevederilor aquis-ului comunitar.
În acest sens, la 28.12.2006 a fost aprobată Legea 435 privind descentralizarea
administrativă. Urmează o serie de studii și analize în domeniul descentralizării
administrative, care evidențiază necesitatea elaborării și votării a Strategiei
Naționale de descentralizare pentru anii 2012 – 2018 și care a derivat din
necesitatea planificării strategice a procesului de descentralizare, pentru a
consolida capacităţile autorităţilor administraţiei publice locale, a îmbunătăţi
managementul şi calitatea serviciilor publice prestate cetăţenilor. Strategia are
ca scop primordial ajustarea cadrului instituţional şi legal intern la legislaţia
europeană şi recomandările UE, la prevederile Cartei Europene a Autonomiei
Locale, eliminarea disfuncţionalităţilor evidenţiate de mai multe studii efectuate
în domeniul APL, consolidarea autonomiei şi democraţiei locale. [5, preambul]
Practica internaţională confirmă că reformele privind descentralizarea serviciilor
publice şi consolidarea sistemelor democratice de administrare locală sunt, de
obicei, nişte procese lente, caracterizate de numeroase conflicte şi contradicţii.
Printre statele Uniunii Europene, Franța este singurul stat care a îmbrățișat
pe deplin conceptul descentralizării regionale. Jean-Emile Vie, vede procesul
de descentralizare sau de creare a regiunilor în colectivităţi teritoriale cel de-al
„şaptelea dezastru” sau „dezastrul exploziei naţionale” [4, p. 61].
Astăzi, făcându-se aplicarea legii din 02.03.1982 şi luându-se în considerare
alegerile regionale din 1986, Franța numără 25 de regiuni şi 4 departamente
de peste mare. Aceste regiuni beneficiază de principiul liberei administrări
a colectivităţilor teritoriale, care fusese consacrată mai întăi pentru comune
prin Constituţie, departamente şi teritoriile de peste mare [6, p. 109]. Regimul
descentralizării teritoriale a fost el însuşi profund modificat într-un sens favorabil
autonomiei locale, prin reforma începută în anul 1982.
Legea nr. 92- 125 din 6 februarie 1992 a consacrat caracterul dual al administraţiei
teritoriale franceze hotărînd că ea „este asigurată de colectivităţile teritoriale
şi de serviciile descentralizate ale statului”, şi că ea „este organizată în respectul
principiului liberei administraţii a colectivităţilor teritoriale” (art. 1). [3, p.9]
În așa mod, descentralizarea misiunilor administrative ale statului devine,
 CONTRIBUȚIA TINERILOR CERCETĂTORI LA DEZVOLTAREA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE 147

prin această lege, principiu de drept comun; administraţiile centrale nu ar trebui

astfel să păstreze decât misiunile al cărui exerciţiu nu ar putea fi descentralizat (art.
2). Ea exprimă adaptarea administraţiei statului la condiţiile noi, care rezultă din
reforma descentralizării. În acest cadru regiunea este o circumscripţie de servicii
descentralizate a statului. Prefectul regiunii, exercită controlul prevăzut prin lege
asupra autorităţilor regionale, şi poate singur hotărî în regiune, dar el pune în
aplicare şi politicile naţionale şi comunitare privind dezvoltarea economică şi
socială şi amenajarea teritoriului.
Modelul francez al descentralizării teritoriale a fost el însuşi profund
modificat într-un sens favorabil autonomiei locale, prin reforma începută în anul
1982. Regiunile dispun de o competenţă materială largă, însă de o competenţă
normativă redusă. Luate global, bugetele lor sunt reduse în raport cu cele ale
comunelor şi departamentelor, dar regiunile au o mare stăpânire a resurselor lor şi
o mare libertate în folosirea acestora, mai ales pentru că natura competenţelor lor le
lasă o destul de mare marjă de manevră financiară şi le permite să disponibilizeze
o capacitate de investiţii importantă. Regiunile au devenit astfel actori politici
autonomi și chiar dacă ele pot suferi arbitraje guvernamentale contrarii dorinţei
lor, ele sunt capabile să formuleze şi să pună în aplicare politici publice. [3, 9]
Conform Legii nr. 82-213 din 2 martie 1982, art. 59, alineatul 1 „Regiunile
sunt colectivităţi teritoriale. Ele sunt administrate de un consiliu regional ales
prin vot universal direct.” Schimbare de statut s-a produs la prima reuniune a
consiliilor regionale alese prin vot universal direct, la începutul lunii aprilie 1986.
Regiunile reprezentând, astfel, o nouă colectivitate teritorială creată prin lege pe
baza art. 72 din Constituţie. Dacă analizăm cazul Republicii Moldova în acest
context, observăm că și Moldova are din punct de vedere legislativ structurată
divizarea teritorială, și aici menționăm Legea Nr. 764 din 27 decembrie 2001
privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova. Din păcate,
în legislația cu referire la descentralizare [5], nu atât de mult este pus accentul pe
structura administrativ – teritorială și modul de organizare a unităților teritorială
în procesul de descentralizare și după.
Spre deosebire de Moldova, în Franța, regiunile au fost organizate în
colectivităţi teritoriale, dotate cu instituţii concepute după modelul celor
al comunelor şi departamentelor. Astfel, beneficiind de principiul liberei
administraţii; ele nu pot exercita tutele asupra unei alte colectivităţi teritoriale.
O altă diferență majoră în domeniul descentralizării sistemului administrativ
din Republica Moldova și cel din Franța, constă în cele două inovaţii majore din
Franța prin introducerea alegerii consiliului regional prin vot universal direct.
De asemenea, principiile esenţiale privind instituţiile sunt comune regiunii,
comunei sau departamentului: un consiliu ales, un executiv unipersonal ales de
consiliu pe durata mandatului său (6 ani) şi pe care consiliul nu-l poate revoca.
Preşedintele consiliului regional este astfel singurul titular al puterii executive;
asemenea preşedintelui consiliului general dar, spre deosebire de primar, el nu
exercită nici o funcţie în sarcina statului. Preşedintele şi vicepreşedinţii nu pot fi
148 MATERIALELE CONFERINȚEI ȘTIINȚIFICO-PRACTICE INTERNAȚIONALE

demişi din mandat de către consiliului regional; în cazul unui conflict care face
imposibilă funcţionarea consiliului regional, acesta poate fi dizolvat prin decret şi
au loc noi alegeri. Consiliul general şi consiliul regional se deosebesc, în schimb,
de comună în ceea ce priveşte delegarea puterii deliberative. La nivel comunal,
consiliul municipal poate atribui anumite puteri ale sale primarului; în schimb,
consiliul regional şi consiliul general formează în sânul lor o comisie permanentă,
care este alcătuită din preşedintele consiliului, vicepreşedinţi şi eventual din alţi
membri, şi care exercită, în intervalele dintre întrunirile consiliului, puterile
deliberative ale acestuia în domeniile în care i-au fost acordate.[3, p.10]
Diferitele modele şi oscilaţii ale reformelor sectorului public dintr-un
şir de state europene explică logica şi importanţa unor schimbări structurale
fundamentale în domeniul public administrativ contemporan. O concluzie
generală, care se impune ca urmare a studierii diverselor reforme ale administraţiei
publice în Europa Centrală şi de Est, este că, indiferent de similitudini, trăsături
comune, nu există o cale unică şi soluţii identice, care să funcţioneze în toate
statele. Un sistem administrativ eficient pot fi conceput la fel în diferite state,
însă, din cauza nivelului diferit de dezvoltare a capacităţilor profesionale şi
administrative ritmurile de ascendență vor fi diferite.

Bibliografie:
1. Alexandru I., Gilia C., Ivanoff I., Sisteme politico-administrative europene,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008.
2. Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 18.08.1994.
3. Experienţa franceză în regionalizare: descentralizarea regională în statul
unitar GÉRARD MARCOU, Traducere de Ecaterina Săsărean şi Szőcs Imre.
4. Jean-Emile Vie Les sept plaies de la descentralisation, Editura Economica,
Paris, 1986
5. Legea nr. 68 din 05.04.2012 pentru aprobarea Strategiei naţionale de
descentralizare şi a Planului de acţiuni privind implementarea Strategiei
naţionale de descentralizare pentru anii 2012–2018
6. Pierre Bodineau, Michel Verpeaux, Histoire de la décentralisation, Editura
PUF, Paris, 1993.
7. Ruslan Codreanu, Consolidarea autonomiei locale, Concept de politică
publică, Chișinău, IPRE, 2016.