Articulaţiile coloanei vertebrale

Vertebrele se articulează între ele prin corpurile vertebrale şi prin

procesele articulare.
Articulaţiile dintre corpurile vertebrale sunt cartilaginoase, amfiartroze.
Articulaţiile dintre procesele articulare sunt sinoviale, diartroze, de tip
planiform în regiunile cervicală şi toracală şi de tip trohoid în regiunea lombară.
1. Articulaţiile corpurilor vertebrale
a. feţe articulare: sunt reprezentate de feţele superioare şi inferioare
ale corpurilor vertebrale. Acestea delimitează un spaţiu lentiform,
ocupat de discul intervertebral.
b. mijloace de unire: sunt reprezentate de discurile intervertebrale şi
de ligamentele longitudinale anterior şi posterior.
 discul intervertebral:
- se află între feţele corpurilor vertebrale;
- are forma unei lentile biconvexe;
- este un organ avascular ce se hrăneşte prin imbibiţie;
- forma sa corespunde cu cea a corpului vertebrei iar
grosimea creşte spre caudal;
- în totalitate, discurile intervertebrale reprezintă ¼ din
lungimea coloanei vertebrale;
- structural ele prezintă o porţiune periferică – inelul fibros
– şi o porţiune centrală – nucleul pulpos:
 inelul fibros – aderă de cartilajul hialin şi este format din
lamele concentrice, fibroase la periferie şi
fibrocartilaginoase central.
 nucleul pulpos
 este o masă moale, elastică, gelatinoasă;
 este mai elastic la tineri şi mai rigid la bătrâni;
 este incompresibil, dar îşi poate modifica
forma.
Datorită faptului că este incompresibil, în urma unui traumatism
sau a unei mişcări bruşte, în special în regiunea coloanei
lombare, nucleul poate rupe fibrele inelului fibros şi hernia.
 ligamentul longitudinal anterior
- este o bandă fibroasă aşezată pe feţele anterioare ale
corpurilor vertebrale;
 ligamentul longitudinal posterior
- este o bandă fibroasă situată în canalul vertebral, pe partea
posterioară a corpurilor vertebrale, anterior de duramater.

2. Articulaţiile proceselor articulare.

Procesele articulare, prin articulaţiile lor, frânează deplasarea vertebrelor.

1
 a. feţele articulare:
 sunt acoperite de o lamă fină de ţesut hialin;
 sunt plane, ovalare, în regiunile cervicală şi toracală;
 în regiunea lombară, cele superioare au forma unui
semicilindru gol (concav) iar cele inferioare forma unui
cilindru plin.
b. mijloace de unire:
 capsula articulară – se inseră la periferia feţelor
articulare;
 ligamentele galbene:
 au formă patrulateră;
 unesc lamele vertebrale ale vertebrelor
adiacente;
 delimitează posterior canalul vertebral.
 ligamentele interspinoase – sunt lame subţiri, fibroase,
ce se întind între procesele spinoase ale vertebrelor
adiacente;
 ligamentul supraspinos – este un cordon fibros median
care uneşte vârfurile proceselor spinoase de la C7 până la
sacru;
 ligamentul nucal – este continuarea superioară a
ligamentului supraspinos, care se întinde de la C7 la
protuberanţa occipitală externă;
 ligamentele intertransversare – sunt fibre care unesc
procesele transverse.

Biomecanica coloanei vertebrale

Coloana vertebrală are un rol esenţial atât în statica cât şi în dinamica

corpului.
Mişcările coloanei vertebrale constituie sumarea tuturor mişcărilor de la
nivelul articulaţiilor intervertebrale. Mişcarile coloanei vertebrale sunt flexia,
extensia, înclinaţia (flexia) laterală, circumducţia, care reprezintă sumarea
primelor trei şi rotaţia.
În mişcările de flexie, extensie şi înclinaţie laterală, coloana vertebrală
acţionează ca o pârghie de gradul 3.
1. Flexia
 constă în înclinaţia anterioară a coloanei;
 axul mişcării este transversal;
 agenţii motori:
i. muşchi situaţi la distanţă:
1. SCM;
2. mm. infrahioidieni;
3. mm. drepţi abdominali;
4. mm. oblici externi şi interni.
ii. muşchi inseraţi pe coloana vertebrală:

2
 1. mm. prevertebrali;
2. mm. scaleni;
3. mm. intercostali interni;
4. m. psoas mare;
5. m pătrat lombar.
2. Extensia
 constă în înclinarea posterioară a coloanei;
 axul mişcării este transversal;
 agenţii motori: sunt muşchi ai spatelui şi ai cefei:
i. splenius al gâtului şi al capului;
ii. semispinal;
iii. dinţat postero-superior;
iv. latissimus dorsi.
3. Înclinaţia (flexia) laterală
 constă în comprimarea discurilor vertebrale de aceeaşi parte,
limitată de rezistenţa dată de aparatul musculo-ligamentar de
partea opusă;
 axul este sagital;
 agenţii motori – acţionează prin contracţie unilaterală:
i. mm. drept lateral al capului;
ii. sistemul transverso-spinos;
iii. SCM;
iv. mm. scaleni.
4. Circumducţia – reprezintă sumarea şi succesiunea mişcărilor precedente.
5. Rotaţia
 este maximă în regiunea cervicală (75 grade) şi redusă în regiunile
toracală şi lombară;
 axul său este vertical şi trece prin mijlocul discurilor intervertebrale;
 agenţii motori:
i. muşchi ce rotează coloana de aceeasi parte:
1. m. oblic intern;
2. mm. cefei;
3. m. splenius al gâtului.
ii. muşchi ce rotează coloana de partea opusă:
1. m. SCM;
2. m. trapez;
3. m. oblic extern;
4. m iliopsoas.

Articulaţiile costovertebrale
Coastele se articulează cu vertebrele toracice prin capul coastei şi prin
tuberculul coastei.
Astfel, articulaţiile costovertebrale sunt formate din articulaţia capului
coastei şi articulaţia costotransversară.

1. Articulaţia capului coastei – este o diartroză planiformă.

3
 a. feţele articulare:
i. faţa articulară a capului coastei. Capul coastei este împărţit
de creasta lui în două feţe articulare, câte una pentru faţa
costală corespunzatoare a fiecărei vertebre. Creasta
corespunde discului intervertebral;
ii. feţele costale corespunzătoare superioară şi inferioară a
două vertebre toracice adiacente.
b. mijloace de unire:
i. capsula articulară – subţire, se inseră la periferia feţelor
articulare;
ii. ligamentul radiat al capului coastei – se inseră pe capul
coastei şi pe cele 2 vertebre, împreună cu discul
intervertebral corespunzator;
iii. ligamentul intraarticular al capului coastei – uneşte
creasta capului coastei cu discul intervertebral.

2. Articulaţia costotransversară – este o diartroză planiformă, cu axul vertical

la coastele superioare şi oblic antero-inferior la cele inferioare.
a. feţe articulare:
i. faţa articulară de pe procesul transvers vertebral;
ii. faţa articulară a tuberculului costal.
b. mijloace de unire:
i. capsula articulară – subţire, se inseră la periferia feţelor
articulare;
ii. ligamentul costotransvers posterior – se inseră pe faţa
posterioară a colului coastei şi pe procesul transvers;
iii. ligamentul costotransvers superior – se prinde pe colul
coastei şi pe procesul transvers al vertebrei superioare;
iv. ligamentul costotransvers lateral – se întinde între vârful
procesului transvers şi tuberculul coastei.

Articulaţiile costosternale
Se fac prin intermediul cartilajului costal.
Sunt articulaţiile cartilajului costal cu coasta şi ale cartilajului costal cu
sternul.
1. Articulaţiile costocondrale – sunt sincondroze la nivelul cărora periostul
costal se continuă cu pericondrul cartilajului costal;
2. Articulaţiile sternocostale – sunt diartroze planiforme, cu excepţia celei
dintâi, care este o sincondroză.
a. feţe articulare:
i. incizurile costale ale sternului;
ii. capătul sternal al cartilajelor costale.
b. mijloace de unire:
i. capsula articulară – este subţire şi se inseră la periferia
feţelor articulare;

4
 ii. ligamentul sternocostal intraarticular – situat între fundul
incizurii costale şi cartilajul costal. Este inconstant;
iii. ligamentele sternocostale radiate – se inseră pe faţa
anterioară a cartilajului costal şi pe stern.
c. articulaţiile intercondrale – sunt diartroze planiforme care se
formează între extremităţile anterioare ale cartilajelor costale VI,
VII, VIII, IX, X. Arcul cartilaginos comun care se formează se
numeşte arc costal, constituind un mijloc de solidarizare.

Noţiuni de biomecanica respiratiei

Respiraţia reprezintă succesiunea ritmică a inspiraţiei şi expiraţiei şi
constă în expansiunea şi retracţia cutiei toracice, fiind posibilă datorită mobilităţii
şi direcţiei oblice a coastelor ce aduce după sine modificarea volumelor de aer
din plămâni. Lichidul din cavitatea pleurală, cu rol de lubrifiere a foiţelor pleurale
permite plămânilor să urmeze pasiv mişcările cutiei toracice, datorită elasticităţii
lor.
Inspiraţia se realizează prin două mecanisme:
1. Prin contracţia diafragmei, care se aplatizează, mărind diametrul vertical
al cutiei toracice;
2. Prin contracţia celorlalti muşchi inspiratori (supracostali, scaleni şi
intercostali externi), care determină ridicarea şi orizontalizarea coastelor,
deci măresc diametrele sagital şi transversal ale cutiei toracice.
Agenţii motori ai inspiraţiei sunt muşchii: diafragma, intercostali externi,
ridicători ai coastelor, scaleni, SCM, pectorali, dinţat postero-superior şi dinţat
anterior (fasciculele superior şi inferior).
Expiraţia este în parte un act pasiv şi constă în revenirea cutiei toracice la
volumul iniţial când diametrele se micşorează datorită încetării acţiunii muşchilor
inspiratori.
Muşchii activi în expiraţia normală sunt intercostalii interni care coboară
coastele, iar în expiraţia forţată intervin muşchii laţi ai abdomenului, muşchiul
dinţat postero-inferior şi muşchiul transvers toracic.