MINISTERUL AFACERILOR INTERNE Nesecret

INSPECTORATUL GENERAL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ Ex. nr.

INSPECTORATUL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ Nr.
„Dealu Spirii” AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI București
GRUPUL SPECIAL DE SALVATORI
DETAȘAMENTUL SPECIAL DE SALVATORI

- PREGĂTIRE POTRIVIT SPECIFICULUI LOCULUI DE MUNCĂ -

SALVĂRI DIN DIFERITE MEDII OSTILE VIEŢII

- Cunoaşterea tehnicilor de autosalvare, salvare şi recuperare -

1. Structura temei
Traversările cu ajutorul funicularului (clasa II);
Traversările prin pendulare (clasa I);
Traversările cu ajutorul balustradei recuperabile (clasa I);
Coborârea victimei cu targa sau folosind centura complexă;
Recuperarea victimei (clasa I);
Procedee de autosalvare şi autoevacuare;
Transportul victimei;
Sisteme de multiplicare forţă;
Noţiuni de prim ajutor de bază
Tehnici de recuperare cu ajutorul elicopterului (clasa I).
2. Obiective operaţionale (scop)
- cunoașterea tehnicilor de autosalvare, salvare și recuperare, precum și
modalități de folosire ale acestor tehnici .
3. Participanţi - personalul din structura Comandantului Detașamentului Special de
Salvatori / personalul participant la cursul în vederea obținerii titlului de
Specialist de clasă alpinism intervenție clasa a III-a
4. Timp - ore
5. Metoda: - ședință teoretică și practică;
6. Locul de desfăşurare
- club, turnul de instrucție;
7. Asigurarea materială
- caiet de pregătire, pixuri, echipamente specifice de alpinism;
8. Conţinutul temei - conform anexă planul conspect
9. Bibliografie -Manualul alpinistului de intervenţie - Editura Ministerului
Administraţiei şi Internelor 2006;
- Manualul Salvatorului Montan - Editura Sedcom Libris 2008;
- F.T./V.M.-7, Instrucţiuni privind instrucţia alpină - Centrul de
Pregătire Montană „Bucegi”
- Lucru la înălţime şi alpinism utilitar - ing. Dan Vasilescu 2004;
- Procedura privind salvarea persoanelor şi a animalelor surprinse /
imobilizate în spaţii înguste sau medii ostile vieţii – Inspectoratul
General pentru Situaţii de Urgenţă nr. 503/OP 21.03.2011.
10. Gradul, numele şi prenumele persoanei care a întocmit documentul
- Cpt. Breahnea Nicolae

11. Data
Exerciţiul. 1. Traversările cu ajutorul funicularului (clasa II)

Funicularul este un sistem realizat din coarda de alpinism sau cablu de oțel, folosit
pentru deplasarea luptătorilor sau a materialelor între două puncte suspendate, aflate în linie
dreaptă sau la diferență de nivel între ele ori pentru operațiuni de salvare. Deplasarea
salvatorilor se poate face cu ajutorul unui sistem de scripeți, acționat manual de la unul din
capete în cazul funicularului realizat din cablu de oțel sau prin coborârea oblică pe funicularul
realizat din coarda de alpinism, pentru aceasta folosindu-se procedee de alunecare pe coardă,
cu ajutorul carabinierelor, scripeților simplii sau tandemului. Pentru montarea funicularului se
recomandă folosirea a două corzi statice, ce pot fi întinse foarte bine.
Aceasta metoda se utilizează în special în cazul când, din diverse motive, nu este
posibilă coborârea tărgi la baza clădirii.
În această situație se poate realiza un sistem funicular format dintr-un cablu (din oţel
sau coardă) pe care alunecă un scripete pe care este fixată targa.
La acest sistem este obligatoriu să se verifice :
- ancorarea capetelor cablului la teren și la partea superioară (etajul de la care se
coboară rănitul) ;
- întinderea cablului support ;
- fixarea tărgii pe dispozitivul de deplasare (scripete).
Operaţiunile trebuie executate astfel încât să fie exclus orice pericol de accident.
Ancorarea capătului sistemului funicular la înălţime se poate realiza în diferite moduri,
în funcţie de posibilităţile de la faţa locului (coşuri de fum rezistente, pereţi interiori
nedeterioraţi, grinzi de beton armat, etc.).
Ancorarea sistemului funicular trebuie să se realizeze fie de o clădire învecinată, fie de
ţăruşi înfipţi în sol, stâlpi de iluminat, etc.

Tehnici de traversare pe funicular

Salvatorul se asigură de ham cu un zelb prevăzut în capătul liber cu o carabiniera prin

care se trece coarda funicularului. Ajuns în poziția optimă pentru începerea traversării,
luptătorul intră în tensiunea zelbului, duce o mână pe funicular în față carabinierei, iar cealaltă
în spate, părăsește locul de plecare și începe alunecare pe coardă. Mâna din spate se folosește
pentru controlul vitezei de alunecare și alături de cea din fața pentru menținerea echilibrului și
a poziției cu fața spre sensul de coborâre. Pentru frânare se folosește doar mâna din spate, cea
din față putând fi lovita de carabiniera zelbului. Poziția la traversarea pe funicular este deci cu
ambele mâini pe coardă și cu picioarele în echer. La sosire vârfurile picioarelor se întind către
în față pentru amortizarea eventualului șoc.

O altă poziție în care se poate realiza traversarea pe funicular, este poziția orizontală a
corpului, paralela cu aceasta, folosită în condițiile în care spațiul de desfășurare este îngustat.

Traversarea pe funicular se poate face și cu folosirea a două carabiniere, fiecare mână

ținând una din ele, frânarea executându-se în acest caz prin rotirea carabinierelor în sensuri
opuse, sau cu ajutorul scripetului sau tandemului.

Se recomandă asigurarea salvatorilor pe timpul traversării, cu ajutorul unei corzi

folosită pentru oprirea sau încetinirea acestuia la nevoie.
Întinderea unui funicular
Acest procedeu se foloseşte pentru transportul accidentaţilor între doi versanţi, pentru a evita
obstacolele grele ce se află în vale.
Materiale folosite la acest procedeu
2 corzi statice cu lungimea egală cu distanţa dintre cele două puncte de ancoraj (A şi C) plus
lungimea dintre punctul de ancorare din aval şi locul unde targa poate fi preluată (C şi D).
O coardă statică sau dinamică, cu care se face asigurarea tărgii în timpul lansării.
5 carabiniere cu siguranţă.
2 role cu carabinieră.
Targă.

Descrierea punctelor A;B;C;D.

A – 2 puncte de ancorare pentru corzile fixe. Se va folosi nodul „opt simplu”.
B – un punct de asigurare a tărgii. Se va folosi „nodul semicabestan”.
C – 2 puncte de ancorare pentru corzile fixe. Se va folosi „nodul de blocare”.
D – la slăbirea corzilor fixe, acestea vor fi slăbite până când targa va ajunge la locul dorit. Se
va folosi „nodul semicabestan”.

Mod de lucru
Se fixează în amonte cele două capete ale corzilor statice. Punctele de ancorare vor fi făcute
conform tehnicii de ancorare, fiecare coardă în alt punct (vezi punctul A).
Se fixează un al treilea punct pentru asigurarea tărgii (vezi punctul B).
Cele două capete ale corzilor statice sunt duse la locul de ancorare din aval. Prin două puncte
de ancorare, corzile se întind prin nodul semicabestan. Forţa de întindere trebuie să fie
conform tabelului:

Lungimea corzii Forţa de întindere

100 m. 80 kg.
50 m. 40 kg.
20 m. 18 kg.

Cele două corzi, după întindere, se vor fixa prin „nodul de blocare”.
Targa se fixează pe corzile fixe cu ajutorul a două role cu distanţier între ele.
Se asigură targa cu a treia coardă, până în punctul de preluare al accidentatului.
 Se eliberează capetele celor două corzi fixe din punctul C, până când targa ajunge la
locul dorit.
Se recuperează toate materialele.

Exerciţiul. 2. Traversările prin pendulare (clasa I)

Traversările orizontale sau oblice (ascendente sau descendente) sunt procedee tehnice
ce aplică atât căţărarea liberă cât şi căţărarea artificială, într-o pondere mai mare sau mai
mică, astfel:
Traversarea prin căţărare este un procedeu de căţărare liberă la care direcţia de
înaintare este orizontală sau oblică, în sus sau în jos.
Traversarea Dülfer este o combinaţie între un rapel Dülfer (sau alt procedeu actual)
foarte oblic şi o căţărarea liberă.

Traversarea prin pendulare

Este un procedeu de traversare prin care capul de coardă traversează oblic asigurat de
la un punct superior, iar secundul nu are cum să traverseze decât printr-o pendulare, deoarece
nu dispune de a doua coardă în care să facă un rapel dirijat.
Traversarea prin pendulare se poate realiza individual de către salvatorul aflat în rapel,
acesta imprimând corzii un balans cu ajutorul căruia poate ajunge în locul dorit sau cu ajutorul
unui alt luptător, aflat la sol, care pe principiul rapelului dirijat îl blochează pe acesta și
imprimă o mișcare care să îl ducă în punctul dorit.

Exerciţiul. 3. Traversările cu ajutorul balustradei recuperabile (clasa I)

Balustrada recuperabilă, în alpinismul de intervenție urbană este reprezentată de o bară

metalică, o scândura de lemn, sau după caz o scara așezată orizontal între două puncte
suspendate.
În funcție de obiectul folosit, înălțimea și dificultatea pasajului ce urmează a fi depășit,
traversarea se face asigurat cu un zelb sau o buclă de coardă. Deplasarea se poate face în
poziții asemănătoare traversării cu funicularul, în forța brațelor sau când materialul folosit
permite, prin mers pe acesta. Procedeul este simplu: se fixează balustrada în cele două puncte
între care se dorește a fi realizată legătura, luptătorii traversează pe rând, după care o
recuperează pe cealaltă parte a pasajului.
Cea mai recomandată pentru aceasta este scara metalică, cu o lungime de 2-4 m care
poate fi folosită si ca „prăjină”.
In stancă, balustrada recuperabilă reprezintă un sistem de siguranță montat în pasajele
greu de traversat, realizat dintr-o bucată de coardă fixată de stancă cu ajutorul pitoanelor sau
buclelor petrecute după colțuri ale stâncii. Aceasta poate fi montată și pe verticală, ajutând la
ascensiunea unor pasaje dificile.

Exerciţiul. 4. Coborârea victimei cu targa sau folosind centura complexă

Cea mai rapidă, sigură şi uşoară metodă de a scoate accidentatul din locul de muncă în
care s-a accidentat/îmbolnăvit este coborârea sa cu ajutorul echipamentelor pe care le avem la
îndemână.
Lăsarea victimei în coardă, cu ajutorul unei frâne dinamice, se poate aplica dacă
accidentatul este conştient şi poate să se folosească, într-o oarecare măsură, de membrele sale,
pentru a ocolii obstacolele.
Un singur salvator nici nu poate să facă mai mult în această situaţie limită.
Recuperarea unui alpinist căzut în cap de coardă şi coborârea sa la regrupare sau la sol se
face de sus în jos, de către un secund, ambii fiind asiguraţi de sus de cel puţin încă un
coechipier.
Schema de salvare prezentată în figura alăturată se poate întâlneşte numai în cazurile
ideale, la şcolile de salvamont de exemplu, când echipa cuprinde cel puţin trei salvatori şi 10
puncte de ancorare, montarea întregului ansamblu poate dura peste jumătate de oră.
În cazurile reale se dispune de un singur secund şi cel mult două puncte de ancorare,
unul fiind folosit pentru autoasigurare, al doilea pentru asigurarea accidentatului şi a
salvatorului.
Dacă timpul de montare şi coborâre pe 40 m a victimei depăşeşte 5 minute, salvarea
poate fi compromisă, având în vedere că mai sunt necesare încă alte câteva asemenea cicluri
de coborâre pentru pereţi de 200 m.
Un alpinist în perfectă condiţie fizică nu trebuie să stea suspendat în centură mai mult
de 20 minute, cu atât mai puţin un accidentat, conştient sau inconştient.
Dacă accidentatul este suspectat de traumatisme grave la cap sau la coloană, coborârea
sa se face numai cu targa, asistați de către personal specializat medical.
 Din amonte se eliberează coarda de asigurare folosindu-se frânarea prin semicabestan.
Dacă săgeata funicularului creşte, targa va fi filată din aval până la destinaţie.

In cazul in care accidentatul nu poate fi coborât in siguranța prin rapel, acest lucru
poate fi realizat cu ajutorul funicularului, astfel încât sa poată fi depus intr-o zona de
siguranța si mai ușor accesibila pentru acordarea îngrijirilor medicale.

Rănitul poate fi transportat cu ajutorul funicularului în mai multe moduri:

- Pe targa , daca situația o impune, cu un salvator în spatele acesteia, care sa controleze

alunecarea pe coarda și buna poziționare a tărgii.
- Bine ancorat pe o targa dirijată cu ajutorul unei corzi, de către un salvator care
eliberează coarda succesiv, până ce targa cu rănitul ajunge in partea cealaltă.
- Cu ajutorul procedeului normal de traversare pe funicular, asigurat cu un zelb de
coarda și cu un altul de salvator.

Exerciţiul. 5. Recuperarea victimei (clasa I)

In perete.

Recuperarea se executa cu ajutorul diferitelor tehnici speciale de realizare a sistemelor

de scripeți, ce ajuta la ridicarea unor sarcini mari. Se poate realiza prin 2 metode principale.
 Recuperarea cu ajutorul corzii de care era legat in momentul căderii. Se ridica rănitul
cu ajutorul corzii de care este legat pana la punctul de asigurare de la care a căzut, sau se
folosește o alta coarda, din care se face un sistem de scripeți ce se atașează corzii in tensiune
cu ajutorul unui blocator. Astfel se realizează un efort minim. Tehnica nu este recomandata
deoarece accidentatul, fiind asigurat cu o singura coarda, tensiunea si forța de frecare pot
afecta caracteristicile tehnice ale corzii, ducând pana la ruperea acesteia si periclitarea acțiunii
si a participanților.

Cu ajutorul unei alte corzi.

Se realizează prin coborârea salvatorului la accidentat, asigurarea acestuia si coborârea

sau ridicarea ambilor. Aceasta tehnica necesita participarea mai multor persoane si se face
astfel: cu ajutorul unui rapel dirijat, recomandat cu doua corzi, unul din salvatori coboară pana
la accidentat, îl asigura de el cu un zelb. De coarda salvatorului se prinde o bucla pe coarda cu
nodul Prusick, iar celalalt capăt al corzii se prinde cu ajutorul unui blocator de coarda
accidentatului. In acest moment accidentatul este asigurat si de corzile salvatorului si de
centura sa. Se taie coarda accidentatului de deasupra blocatorului, rămânând astfel prins de
salvator care coboară cu el.

Un alt procedeu este cel în care accidentatul este grav rânit și nu poate fi coborât legat
în centură. În acest caz salvatorul coboară până la el cu o targă de salvare asigurată separat,
așează și asigură accidentatul în targă, după care este coborât împreună cu rănitul de către
ceilalți salvatori. Aceste tehnici de salvare necesită o bună pregătire și o tehnică deosebită în
materie de salvare din perete și acordare a primului ajutor (care este primul lucru care se face
în momentul ajungerii la accidentat).

După recuperarea accidentatului, acesta este deplasat de urgenta la primul punct

sanitar cu personal specializat.

Exerciţiul. 6. Procedee de autosalvare şi autoevacuare

Procedeele folosite pentru autosalvare si autoevacuare se bazează pe tehnici simple de

alpinism, care se pot folosi în situații limită.

RAPELUL

Pe timpul coborârii, corzile circulă uşor prin mâini, neexistând pericol de ardere decât
atunci când viteza de coborâre este prea mare; corpul se lasă pe spate, pentru ca centrul de
greutate să se găsească în dreptul coapsei, picioarele sunt depărtate şi întinse, împingând
direct în peretele stâncii/ fațada clădirii.

Un exemplu de dispozitiv de autoevacuare din incinte incendiate este EXO, produs al

firmei Petzl, alcătuit din cârlig de ancorare, coborâtor confecționat integral din material
metalic și coardă de aramidă rezistentă la acțiunea temperaturilor ridicate. Folosind acest
dispozitiv putem considera că se realizează o autoevacuare de urgență din zona incendiată.
 FUNICULARUL SAU TIROLIANA

Poate reprezenta o soluție viabilă pentru autoevacuare și autosalvare în caz de situații

de urgență, dezavantajul său este acela că necesită un număr relativ mare de personal și o
durată de timp mai îndelungată pentru instalare. Un mare avantaj este faptul că odată instalat
se pot evacua eventualele victime surprinse în zona afectată, fie ele conștiente, fie
inconștiente.
Pe funicular pot fi trecuţi atât salvatori, cât şi echipamente, accesorii şi materiale ce se
folosesc pentru desfășurarea operațiunilor de salvare. Având în vedere posibilităţile de
ancorare cât şi alţi factori, funicularul se poate întinde orizontal şi oblic - cu alunecare şi prin
tracţionare prin forţa braţelor.

Funicularul se desfăşoară şi se întinde având în vedere următorii factori organizatorici:

- situarea faţă de zona afectată;
- adâncimea şi lărgimea zonei de instalare a funicularului;
- cantitatea materialelor de alpinism puse la dispoziţie;
- nivelul de pregătire al salvatorilor .
 AUTOEVACUAREA FOLOSIND ELICOPTERUL

Însușirea corectă a acestui tip de coborâre este foarte importantă deoarece este foarte
rapidă, eficientă și se execută în multiple situații, inclusiv din elicopter, fiind astfel și o bună
pregătire pentru fast-rooping.
În alpinismul de intervenție rapelul în poziție normală se execută până la o bună
însușire, ca procedeu de coborâre artificială în timpul antrenamentelor, dar și în timpul
acțiunilor, ca mod de abordare al unui punct greu accesibil sau ca mijloc de coborâre din
elicopter.

Exerciţiul. 7. Transportul victimei

Transportul accidentatului se face numai după o analiză rapidă, dar de mare

răspundere, a stării accidentatului, sau accidentaţilor şi stabilirea priorităţilor:
a. Necesitatea ca victima să fie transportată imediat, înainte de a-i acorda un prim
ajutor. Această variantă are în vedere starea sa fizică şi psihică, condiţiile de ridicare şi
transport concrete, dar şi pericolele exterioare la care se expun salvatorii şi victimele.
Înainte de a încerca să facem un bine, trebuie să fim convinşi că nu facem mai mult
rău.
Transportul unui accidentat se poate face de o singură persoană, prin tragere sau prin
ridicare, numai dacă este absolut necesar, dar pe suprafeţe orizontale, de câţiva zeci de metri.
 Ridicarea şi transportul unui rănit de către două persoane este mai uşor, prin două
metode.

Ridicarea şi transportul accidentatului se face, de obicei, după acordarea unui prim

ajutor la locul accidentului, cu posibilităţile şi riscurile existente. De exemplu, resuscitarea şi
oprirea unor hemoragii trebuiesc realizate în timpul cel mai scurt, cu asumarea unor riscuri
inerente.
După scoaterea victimei din zona periculoasă, ajungând la o bază mai sigură, mai
stabilă şi mai adăpostită, primul ajutor poate fi continuat sau amplificat.
Se alarmează zona şi se cere ajutorul altor persoane aflate în apropiere, mai ales
pentru transportul, supravegherea şi protejarea victimelor, în ordinea priorităţilor.

Transportul accidentatului pe verticală

În ciuda existenţei unui material din ce în ce mai performant, a traseelor din ce în ce

mai bine echipate şi a creşterii nivelului de pregătire a practicanţilor, alpinismul nu este un
sport lipsit de riscuri. În majoritatea cazurilor, accidentele sunt datorate neglijenţei sau
ignoranţei şi ar putea fi uşor de evitat.
Operaţiunile de salvare şi transport al accidentaţilor din pereţi verticali necesită o
tehnică deosebită, de aceea putându-se executa doar cu salvatori montani experimentaţi.
Fazele acestor operaţiuni sunt:
- Deplasarea la locul accidentului;
- Acordarea primului ajutor;
- Instalarea accidentatului în dispozitivul de transport şi transportul accidentatului.

Deplasarea la locul accidentului:

Se poate face prin 3 metode:

- De sus în jos, prin rapel.
- De jos în sus, prin căţărare.
 - O echipă prin rapel, o echipă prin căţărare.
În funcţie de gravitatea accidentului şi de dificultatea zonei, se stabileşte numărul de
salvatori montani ce se vor deplasa la locul accidentului. Indiferent de caz, numărul acestora
nu trebuie să fie mai mic de trei.
În cazul în care echipa se deplasează de sus în jos, se localizează locul accidentului
după care, de deasupra peretelui respectiv, se va coborî în rapeluri succesive până la
accidentat. La noi în ţară, această tehnică este foarte utilizată deoarece relieful permite
ajungerea pe deasupra pereţilor, pe căi mai uşoare.
Dacă locul în care s-a produs accidentul se găseşte în treimea inferioară a peretelui,
deplasarea se va face de jos în sus, prin căţărare.
Dacă traseul pe care urmează să se efectueze transportul accidentatului este lung şi
anevoios, se recomandă ca o echipă să se deplaseze de sus în jos iar alta de jos în sus şi să se
amenajeze locurile pentru amarajele necesare transportului.

Acordarea primului ajutor:

În funcţie de afecţiunile accidentatului, i se va acorda primul ajutor şi, dacă este

necesar, protecţie termică, pentru a putea rezista la transport.
Securitatea în transport este foarte importantă. Deoarece forţele care solicită punctele
de amaraj sunt foarte mari, trebuie avut în vedere ca unghiul format între ele să fie de 45,
conform figurii următoare.

Transportul accidentatului din surplombă

Salvarea şi transportul accidentaţilor din surplombă sunt cele mai grele intervenţii
pentru o echipă. Numai printr-o tehnică corectă reuşesc astfel de intervenţii dificile. Folosirea
procedeului de ancorare poate fi decisivă în asemenea cazuri.

Pentru zonele unde surplomba este mare, iar accidentatul se găseşte în perete, sub
surplombă, există două posibilităţi de salvare:
Cazul I

Vor fi coborâţi doi salvatori montani legaţi la două dispozitive de coborâre separate.
Cei doi vor fi legaţi între ei cu o coardă. Când se ajunge la extremitatea surplombei, unul
dintre salvatori va rămâne acolo iar al doilea va coborî spre accidentat, asigurat prin coarda
care îl leagă de salvatorul rămas sus. Concomitent se eliberează şi coarda de lansare.
Coborârea salvatorului la accidentat se va face cu ajutorul pitoanelor, prin inelul cărora se vor
fixa nişte bucle de circa 20 cm. care rămân în perete.
 Odată ajuns salvatorul la accidentat, se vor lega unul de celălalt şi vor coborî până la
un punct de regrupare optim.
În cazul în care este necesară continuarea coborârii, este bine ca din regrupare,
accidentatul să fie preluat de o altă echipă, iar cei doi salvatori să fie recuperaţi.

Cazul II
Se coboară până la baza surplombei, ca în cazul precedent. De aici, unul dintre
salvatori va fi coborât până în dreptul accidentatului (cu cca. 1 metru mai sus decât
acesta). Salvatorul va arunca o buclă de coardă în aşa fel încât accidentatul să o prindă
şi să o fixeze în inelul unui piton din zonă. Salvatorul se va autofila până la accidentat
şi se va lega de acesta, apoi va elibera progresiv bucla de tracţiune până va ajunge la
verticală. De aici, procedeul va fi similar cu cel descris mai sus.

Exerciţiul. 8: Sisteme de multiplicare forţă

Dispozitivele de tracţiune sunt folosite în operaţiunile de salvare pentru uşurarea

efortului fizic, la tracţionarea diferitelor sarcini (accidentat, dispozitiv de transport, etc.).
Scripeţi
Scripeţii sunt dispozitivele cele mai simple şi uşor de manevrat la tracţionarea
sarcinilor.
Cu ajutorul mai multor role şi blocatoare se pot realiza sisteme de scripeţi. La
realizarea scripeţilor se pot folosi corzi statice (de preferat) sau dinamice cu diametrul de 10,5
mm. şi cu o rezistenţă cuprinsă între 23 şi 29 KN. De asemenea este recomandat să se
folosească carabiniere cu siguranţă, cu o rezistenţă minimă de 38 KN.
Vom enumera trei dintre aceste sisteme, considerate uzuale:
Scripeţi simpli
În acest caz, forţa de tracţiune „F” este egală cu greutatea „G”, (F = G)
La acest sistem sunt necesare următoarele materiale:
Coardă
Blocator
Rolă simplă – 1 buc.
Scripeţi de gradul II
În acest caz, F = G/2
La acest sistem sunt necesare următoarele materiale:
Coardă
Blocator (sau nod Prusik)
Role simple – 2 buc.
Scripeţi de gradul III, cu tracţiune opusă greutăţii
În acest caz, F = G/3
La acest sistem sunt necesare următoarele materiale:
Coardă
Blocatoare (sau nod Prusik) – 2 buc.
Role simple – 2 buc.
Scripeţi de gradul III, cu tracţiune în direcţia greutăţii
În acest caz, F = G/3
La acest sistem sunt necesare următoarele materiale:
Coardă
Blocator (sau nod Prusik)
Role simple – 3 buc.

La folosirea scripeţilor se recomandă ca tracţiunea să se facă cursiv, să nu se tragă în

şocuri, aceste şocuri riscând să forţeze prea mult punctul de amaraj al scripetelui.
 Ancoră

Role
Blocator

Blocator
 De multe ori în alpinismul utilitar forța necesară ridicării unui obiect este forța
alpinistului. Folosind sisteme de scripeți se pot ridica greutăți mari cu efort relativ scăzut.
Sistemele de scripeți se folosesc la ridicat greutăți sau la salvări. O multitudine de
tipuri de scripeți există pe piață. Ei pot fi clasificați după tipul rolei: cu lagăr, ce prezintă
randament mai mic, dar preț scăzut și cu rulment, care prezintă un randament deosebit, dar
sunt mai scumpi.
Există de asemenea scripeți cu utilizări speciale (dublii, cu blocator). Trebuie optat
pentru scripeți cu rulment acolo unde calitatea este primordială, unde randamentul mecanic
este de o importanță covârșitoare (greutăți mari de ridicat) și unde există o utilizare de lungă
durată.
În funcție de modelele alese și de modul de folosire, se întâlnesc următoarele situații:
1. Sistem simplu de scripeți:
 După cum se vede forța cu care trebuie ridicata greutatea este foarte mare. Scripetele
fix poate fi folosit pentru a schimba în mod convenabil direcţia şi sensul de acţiune al forţei
active. La echilibru, modulul forţei active este egal cu modulul forţei rezistente.

2. Sisteme de scripeți cu demultiplicare de forte:

În funcție de scripeții folosiți și de modul în care sunt montați se poate reduce forța
active până la 27% din forța rezistentă (greutatea ridicată).
3. Sisteme de scripeți cu demultiplicare de forțe folosind și scripeți cu blocator

În acest caz, față de sistemul de scripeți anterior, se folosește un scripete cu blocator.

Astfel se mărește siguranța și dacă este folosit corect scripetele cu blocator nu permite căderea
accidentală a greutății ridicate.

Exerciţiul. 9. Noţiuni de prim ajutor de bază

Evaluarea situaţiei cuprinde tocmai găsirea rapidă a posibilităţilor de salvare şi

evaluarea riscului la care s-ar supune alpiniştii în timpul acestei acţiuni.
Trebuie ştiut că există şi situaţii în care alpiniştii nu au posibilităţi fizice (starea
avansată de oboseală), tehnice (dificultăţi care depăşesc nivelul de performanţă), psihice (stare
de şoc, lipsă de experienţă) sau materiale (lipsa corzilor, carabinierelor, pitoanelor, etc.) ca să
ajungă la victimă.
După cum există situaţii în care riscurile exterioare (avalanşă, căderi de pietre, ploaia,
frigul, noaptea) amplifică peste limitele admisibile riscul unei intervenţii, punând în pericol
iminent viaţa salvatorilor de ocazie, dar şi a victimei.
Înainte de a pornii o acţiune de prim ajutor şi salvare, persoana în cauză trebuie să aibă
deplină încredere în posibilităţile, cunoştinţele şi experienţa sa din acest domeniul.
 Acţiunea începe prin deplasarea unui alpinist la victimă şi asigurarea sa în această
poziţie.

Evaluarea stării victimei

Victima poate fi în stare de conştienţă sau poate fi inconştientă. În primul caz,
salvatorul trebuie să aibă o atitudine optimistă, să vorbească şi să încurajeze victima ţinând-o
de mână, iar cu cealaltă să palpeze capul, toracele şi abdomenul pentru a evidenţia eventualele
traumatisme fizice.
Evaluarea stării victimei trebuie să stabilească, în primul rând, pericolul afectării
funcţiilor vitale:
- starea de conştienţă
- respiraţia
- circulaţia sanguină.

Trebuie reţinut că întreruperea fluxului de oxigen la creier, pe o durată de timp mai

mare de 3 – 5 minute conduce la deces.
Principalele cauze ale accidentelor se datorează:
 imprudenţei, nerespectării şi neexecutării ordinelor, precizărilor, lipsei de atenţie şi
acţiunilor pripite;
 lipsei de cunoştinţe despre munte şi folosirea unui echipament necorespunzător;
 lipsei marcajelor, indicatoarelor, necunoaşterii traseelor şi semnalelor/semnelor de
avertizare;
 consumului de băuturi alcoolice;
 lipsei unei pregătiri fizice generale corespunzătoare;
 fenomenelor meteorologice nefavorabile;
 insuficientei organizări a activităţilor de ieşire în munte de către comandanţi şi factorii
răspunzători.
Măsuri elementare de prim-ajutor.
Studiile medicale recente au evidenţiat faptul că este foarte periculos pentru o
persoană să atârne inconştientă în ham. În cazurile normale, se poate sta atârnat fără
probleme, cu condiţia repoziţionării corpului la intervale constante de timp din momentul
când poziţia devine incomodă. Repoziţionarea elimină ştrangularea circulaţiei sangvine.
Dacă o persoană atârnă şi nu se mişcă, îşi poate pierde cunoştinţa în doar câteva
minute, iar fără o intervenţie rapidă poate muri.
O lovitură la cap, în urma unei căderi sau din cauza impactului cu un obiect în cădere
ori o urgenţă medicală - leşin, probleme cu inima, pot conduce la cazul de atârnare
inconştientă.
Prin urmare, este necesară intervenţia rapidă a coechipierului, întrucât sunt disponibile
doar câteva minute. Dacă este posibil, rănitul poate fi coborât în regrupare sau pe o platformă
intermediară. Dacă nu, salvarea devine mai dificilă, întrucât coechipierul trebuie să coboare în
rapel sau să urce pe coardă lângă rănit.
Două reguli de bază pentru cazul rănirii unei persoane, având ca urmare durerea şi
şocul:
 nu se va administra nici un fel de medicament - morfină, tranchilizante,
aspirină, etc.;
 se va pansa, imobiliza, împacheta, instala, transporta rănitul cu suficientă grijă
pentru a reduce suferinţa la minimum.
Nu se dau băuturi alcoolice unui rănit. În lupta contra frigului se pot utiliza pe cât
posibil băuturi calde în cazul unui rănit în stare conştientă fără şoc şi fără traumatisme
abdominale.
 Netransportabili sunt cei cu stop respirator; se încearcă mai întâi respiraţia artificială.
Pentru o persoană aflată în stare de şoc problemele sunt mai dificile întrucât cu
mijloace nespecializate este aproape imposibilă tratarea şocului. Este posibilă doar plasarea
picioarelor victimei mai sus şi aplicarea unui pansament compresiv peste picioare.
În caz de comă trebuie reduse la minimum preparativele şi îngrijirile generale şi să se
facă transportul cât de repede posibil.
Traumatisme ce pot interveni.
Fracturi.
Fracturile sunt de două feluri:
- închise, în care pielea şi ţesuturile ce învelesc osul rămân nemodificate;
- fracturi deschise care sunt însoţite de rănirea acestora şi fracturi simple.
Fracturile deschise sunt mai grave şi necesită măsuri de prim ajutor mai complexe.
Când ruperea osului se face pe întreaga lui grosime, fractura este completă. Când osul este
fracturat in mai multe segmente fractura se numeşte cominutivă. Fragmentele osoase rezultate
din fracturi suferă deplasări sub acţiunea contracţiilor musculare, agravând fractura.
Fracturile pot fi vizibile sau greu de identificat - numai prin radiografie - fiind însoţite
de următoarele semne particulare:
- durere locală, însoţită uneori şi de zgomote care se ameliorează după
imobilizarea osului;
- deformarea locală a membrului - unghiulară sau îngroşată;
- imposibilitatea folosirii membrului fracturat;
- echimoză - învineţirea - locală la 1-2 zile după accident.
O fractură nu se cercetează prin solicitarea osului, deoarece poate provoca ruperea
unor vase de sânge sau nervi din zona fracturată, de aceea se trece imediat la imobilizarea sa.
Pentru această operaţiune se vor procura atele sau se improvizează din diferite obiecte -
ciocanul de alpinism, mai multe crengi, pioletul, beţe de schi sau chiar schiul - care se
învelesc cu vată sau cu o îmbrăcăminte moale şi curată şi se leagă peste osul rupt pe ambele
părţi, astfel ca imobilizarea să fie cât mai completă. În cazul că nu există nici un obiect care să
fie folosit ca atelă, membrul fracturat se leagă de cel sănătos.
Căderile şi alunecările de pe stânci se datoresc lipsei de pregătire în escaladarea
muntelui, a asigurărilor şi autoasigurărilor, a unor greşeli în baterea pitoanelor, alegerea
traseului şi a prizelor şi a nefolosirii căştilor şi centurilor de siguranţă la instrucţia alpină.
În astfel de situaţii se procedează, în primul rând, la scoaterea militarului din situaţia
critică în care a ajuns - atârnat de coardă, stare de hipotermie, şoc, hemoragie - folosind
metodele cele mai rapide şi eficiente pentru fiecare situaţie în parte.
Imediat după căderea de pe stâncă este necesar să se refacă climatul de ordine şi
disciplină în cadrul echipei, liniştindu-se victima cât şi ceilalţi militari - dacă au intrat în
panică.
Recuperarea/degajarea accidentatului, în special a capului de coardă rămas suspendat
în aer, se execută în cel puţin 5-7 minute. În acest caz secundul este nevoit să execute singur
manevrele de readucere pe pământ a militarului accidentat. Dacă sunt doi secunzi, unul dintre
ei rămâne cu accidentatul, iar celălalt pleacă să anunţe subunitatea sau formaţia salvamont.
Toate mişcările care se fac cu accidentatul trebuie executate cu grijă şi fără smucituri;
aşezarea se face în poziţie orizontală pe sac/foaie de cort/ pătură, după care se înveleşte cu
haine, pături etc.
În orice situaţie ordinea de degajare a accidentatului se face de la cap, faţă şi torace,
pentru a facilita efectuarea respiraţiei artificiale şi a masajului cardiac extern, dacă este cazul.
Pentru evitarea şocului şi a altor posibile complicaţii, se va menţină poziţia iniţială a axului
cap-ceafă-torace.
 Primele măsuri de prim ajutor constau în controlul mişcării respiratorii şi a bătăilor
inimii, chiar dacă aparent accidentatul prezintă semne de deces. Menţinerea funcţiilor vitale
ale organismului se realizează numai dacă se execută repede respiraţia artificială prin metoda
gură la gură şi eventual, masajul cardiac. Alte măsuri care se iau după revenirea respiraţiei şi a
pulsului inimii sunt: oprirea hemoragiilor, pansarea rănilor şi în final rezolvarea fracturilor,
luxaţiilor şi entorselor.
Acordarea măsurilor de prim-ajutor, indiferent de numărul accidentaţilor, se face în
următoarea ordine: întâi se reanimează funcţiile vitale la toţi accidentaţii, apoi se opresc
hemoragiile; se iau măsuri de protecţie şi siguranţă contra frigului, umezelii, vântului,
căderilor de pietre şi zăpadă, a alunecării accidentaţilor de pe locul în care au fost aşezaţi şi de
emitere a semnalelor de alarmare. Accidentaţii se introduc în saci de dormit, în corturi şi li se
administrează băuturi calde.
În caz de sincopă a aparatului circulator se procedează urgent la realizarea respiraţiei
artificiale sau a masajului cardiac extern. Uneori este necesar să se execute concomitent cele
două procedee. Combinarea celor două manevre se face astfel: la patru compresiuni de masaj
cardiac se face o insuflare de aer. Operaţiunea se continuă până la revenirea pulsului şi a
culorii pielii, urmată de cea a cunoştinţei şi a reflexelor. Pentru o mai bună irigare a creierului,
picioarele victimei se vor ridica oblic.
Fracturarea craniului se poate produce în timpul căderilor sau prin lovituri cu pietre,
atunci când nu se poartă cască sau când casca nu este bine legată. În această situaţie se aplică
un pansament steril, se protejează cu o cască sau căciuliţă şi se transportă urgent şi cu atenţie
maximă la spital.
Fracturarea coloanei vertebrale este şi ea posibilă în alpinism prin căderea capului de
coardă, în frânghii legate peste mijloc fără centura de siguranţă. Efectele imediate ale unor
astfel de fracturi sunt dureri puternice de spate, paralizii ale membrelor sau alte tulburări
nervoase. Accidentatul trebuie legat la orizontală pe o targă rigidă - scândură sau o uşă - şi
transportat de cel puţin două persoane până la cea mai apropiată unitate sanitară de prim -
ajutor.
Fracturarea coastelor se datorează căderilor în coardă, chiar în cazul în care militarul
este echipat cu centura de siguranţă. Astfel de fracturi sunt însoţite de dureri ascuţite în
momentul mişcării şi chiar al respiraţiei, sau în caz de tuse sau strănut. Primul ajutor constă în
bandajarea toracelui cu un prosop, apoi cu un bandaj, confecţionându-se astfel un corset, după
care accidentatul este transportat în poziţie culcat sau pe picioarele proprii la spital.
În cazul fracturării membrelor inferioare sau superioare, primul ajutor se acordă
imobilizând osul rupt. Şi la acest tip de fractură pot apărea hemoragii şi alte complicaţii.
Coborârea din perete a unui rănit la membre se face în spate, în rapel de asigurare.
Luxaţia reprezintă deplasarea unei articulaţii în afara poziţiei sale normale. Luxaţia se
imobilizează în poziţia cea mai puţin dureroasă, de regulă aşa cum a fost găsită, oricât de
ciudată ar fi. În nici un caz nu se pune în ax sau nu se tracţionează! Imobilizarea membrelor se
face cu atele. La nevoie atelele se pot improviza, dar cel mai simplu este de a lega piciorul
fracturat de cel sănătos. Accidentatul acuză o durere violentă în regiunea respectivă unde se
constată, de obicei, o deformare însoţită de poziţia normală a membrului. În caz de luxaţie nu
este bine să încercăm să readucem oasele în poziţia lor normală deoarece nu facem decât să
aducem dureri inutile bolnavului.
Entorsa. Constă în ruperea ligamentelor într-o articulaţie fără deplasarea
extremităţilor osoase, îndeosebi a genunchiului sau a gleznei. Se manifesta prin durere,
umflături, în regiunea respectivă şi incapacitate funcţională. O entorsă uşoară, cu umflare
slabă şi care mai permite o mişcare satisfăcătoare a articulaţiei, se tratează cu un bandaj
simplu. Dacă umflătura este importantă şi apare aproape imediat, însoţită de dureri mari,
leziunea trebuie tratată la fel ca o fractură, cu imobilizare şi transport la spital.
 Răcirea organismului. Reprezintă micşorarea numărului de pulsaţii cardiace, cu
mărirea amplitudinii respiratorii, contracţia vaselor sanguine periferice şi contracţia pereţilor
musculari ai organelor abdominale. Efecte tardive de reacţie constau în tahicardie,
vasodilataţie periferică şi creşterea producerii de căldură.
Îngheţul. Părţile corpului expuse mult timp la frig pot suferi leziuni de diferite feluri
şi grade, care se numesc degerături. Primele semne ale degerăturilor constau în paloarea şi
insensibilitatea extremităţilor, nasului şi a urechilor.
Frigul şi temperaturile scăzute, vântul - care amplifică acţiunea frigului de circa 10 ori,
altitudinea, umiditatea şi lipsa de oxigen sunt factori împotriva cărora trebuie luate o serie de
măsuri preventive de călire, de echipare, de continuă mişcare, de alimentare şi hidratare mai
intensă.
În funcţie de gravitate, degerăturile se împart în trei categorii:
- degerături de gradul I - în acest caz, pielea devine insensibilă, palidă şi există
senzaţia de furnicături;
- degerăturile de gradul II - apar vezicule cu lichid;
- degerăturile de gradul III - cele mai grave, caz în care extremităţile devin
violete spre negru.
La primele semne de insensibilitate, militarii trebuie să acopere şi să încălzească zona
respectivă, sau chiar să se întoarcă din drum, dacă acest lucru este posibil. O altă măsură de
prim-ajutor este frecarea directă a extremităţilor afectate, adăpostirea în cort sau în sacul de
dormit, până la revenirea sensibilităţii - concretizată prin uşoare dureri. Nu se recomandă
frecarea cu zăpadă a zonelor degerate.
În hipotermiile grave, în caz de îngheţ, este necesară reanimarea funcţiilor vitale, prin
respiraţie artificială şi administrarea de oxigen sub presiune. În niciuna dintre situaţii nu este
indicată întrebuinţarea medicamentelor. Militarului i se asigură o bună protecţie termică şi,
după restabilirea completă a funcţiilor vitale ale organismului, este transportat la spital, pe cât
posibil, în poziţie orizontală.
Cârcelul sau crampa. Constituie unul dintre cele mai frecvente accidente şi se
datorează, pe de o parte, atât apei sau mediului rece, cât şi, pe de altă parte, acumulării
exagerate de toxine, rezultate din travaliul muscular.
Insolaţia. Acest accident se produce mai ales la militarii neatenţi. Se produce datorită
expunerii părţilor corpului la soare puternic, mai ales partea superioară a acestuia. Se
manifestă prin ameţeli, dureri de cap şi oboseală acută. Bolnavul are faţa congestionată, îşi
pierde puterile, cade fără cunoştinţă şi are pulsul slab. În astfel de situaţii se recomandă să fie
culcat la umbră, cu capul uşor ridicat, să fie stropit cu apă rece pe piept şi pe faţă şi să i se
pună comprese reci în regiunea inimii şi pe cap; în cazul în care respiraţia a dispărut, se
execută respiraţie artificială.
Oftalmiile. Sunt arsuri la nivelul ochilor provocate de razele ultraviolete reflectate în
zăpadă sau gheaţă, în cazul expunerilor îndelungate. În cazul în care sunt tratate imediat se pot
vindeca în câteva zile. Razele ultraviolete distrug celulele epiteliale corneoconjuctivale
superficiale ale ochilor, lăsând descoperite terminaţiile nervoase senzitive ale trigemenului pe
cornee, provocând dureri insuportabile. Primele simptome sunt clipirea deasă, usturimi,
senzaţia de arsură, lăcrimare şi cefalee, după care apare tumefierea palpebrală. Primul ajutor
constă în izolarea generală de lumină, şi aplicare pe pleoapele închise a unor comprese la o
temperatură de 15ºC, care se schimbă des.
În cazul în care se simt usturimi puternice, senzaţii de corp străin şi dureri intense, se
recomandă a fi folosite picături calmante proaspete. Nu se recomandă administrarea de
calmante direct pe pupila udă de lacrimi, deoarece duce la inactivitatea medicamentului
instalat. Senzaţia de usturime durează până la un minut, însă eficacitatea medicamentului se
observă la scurt timp, prin diminuarea lăcrimării şi deschiderea periodică sau spontană a
ochilor.
Pentru a preveni îmbolnăvirea şi tratamentul dureros, este necesar a se purta ochelari
cu lentile de sticlă, coloraţi sepia sau fumurii, în proporţie de 55%, cu sau fără dioptriile
necesare.
Muşcătura de viperă provoacă o stare deosebit de gravă sau moarte, din cauza
veninului pătruns în organism. Veninul de viperă este foarte toxic, chiar pus pe piele - fără a
avea o rană - provoacă băşici dureroase. Omul muşcat de o viperă poate muri în 5 ore,
deoarece veninul provoacă asfixierea în contact cu hemoglobina din sânge.
Iniţial muşcătura este puţin dureroasă, fiind marcată doar de două înţepături mici, abia
perceptibile; după puţin timp, locul devine dureros, tumefiat, pielea devine netedă, întinsă şi
capătă treptat o culoare albastru-roşiatică.
Primele simptome ale militarului muşcat de viperă sunt: vărsături, greţuri, transpiraţie
rece, diaree, senzaţie de sete, puls mai accelerat dar mai slab palpabil; tensiunea şi
temperatura scad, se instalează o stare de ameţeală care treptat duce la pierderea cunoştinţei.
Moartea poate interveni atât prin paralizia centrului respirator, prin asfixiere, dar şi
instantaneu, în urma unor reacţii de tip anafilactic.
Militarului muşcat de viperă i se suge imediat rana de către o altă persoană sau chiar
de către victimă care nu trebuie să prezinte leziuni în cavitatea bucală, apoi se aplică un garou
în partea superioară a rănii, pentru a evita împrăştierea veninului în tot corpul. Locul
muşcăturii poate fi ars cu ajutorul unui electrocauter sau tăiat cu o lamă/cuţit incandescentă.
Ulterior, în jurul rănii se injectează 5 mm soluţie permanganat de potasiu sau după ce s-a supt
plaga, se presară pulbere din acelaşi medicament prin a cărei acţiune se distruge veninul.
Contuziile. Reprezintă leziuni provocate de lovirea ţesuturilor moi de către un corp
contondent oarecare, fără ca tegumentele să pară în mod evident afectate.
Rosăturile. Apar la suprafaţa corpului datorită frecării ţinutei şi echipamentului
militar de părţile sensibile ale organismului. Apar acolo unde frecarea este mare şi constantă.
Hemoragia sau pierderea de sânge. Se produce în urma rupturii unor vase profunde
sau superficiale. Când vasele se rup cu ocazia unor plăgi, hemoragia se numeşte externă, iar
când vasele se rup în interiorul corpului se numeşte internă.
Hemoragiile se clasifică în:
- hemoragii mari, mortale, la care se pierde peste 1/3 din cantitatea totală de sânge -
proporţională cu greutatea;
- hemoragii mijlocii, la care se pierde sub 1/3 din sânge;
- hemoragii mici, când se pierd circa 500-600 g pentru un adult.
Semnele prin care se identifică/descoperă hemoragia internă sunt: ameţeală, creşterea
frecvenţei pulsului şi respiraţiei, paloarea, debitul vocal crescut, transpiraţie rece şi sete mare.
Hemostaza - oprirea hemoragiei - se poate realiza natural, prin reacţia organismului la
hemoragiile mici şi artificial, de către salvator, pentru celelalte tipuri de hemoragii.
Hemostaza provizorie este a doua acţiune urgentă în cadrul primului ajutor - după
eventuala restabilire a funcţiilor vitale - şi cel mai simplu se face prin aplicarea unor comprese
sterile pe rană - după sterilizarea rănii - şi pansarea ceva mai strânsă.
Pentru hemoragiile mari această acţiune nu este suficientă, trecându-se la comprimarea
vasului prin care se scurge sângele, într-un punct situat puţin mai sus decât artera sau puţin
mai jos decât vena.
Comprimarea se face întâi direct cu degetele sau pumnul în locuri în care vasul de
sânge trece pe lângă un plan osos, apoi dacă este nevoie se aplică un garou sau o bucată de
cordelină ori şiret, caz în care se reţine sau se notează ora şi minutul aplicării lui.
 Strângerea puternică a garoului opreşte întreaga circulaţie din zona periferică.
Menţinerea lui peste o oră poate duce la agravarea şi cangrenarea acestei zone. Periodic, este
indicat să se slăbească garoul pentru hrănirea şi oxigenarea zonei afectate.
Accidentaţii cu semne de hemoragie internă vor fi conduşi la cel mai apropiat punct
medical, transportul executându-se culcat pe o targă improvizată sau în spate având grijă ca
accidentatul să fie învelit şi îmbrăcat cât mai bine, ferit de ploaie, vânt, şocuri sau alte lovituri.
Accidente cauzate de trăsnet. Pot fi primare, datorita acţiunii directe a trăsnetului sau
secundare, datorită căderii şi lovirii de corpuri dure. Pot avea drept urmare pierderea vieţii, în
cazul în care efectul acestora a fost îndreptat asupra oamenilor.
În cazul acţiunii acestui fenomen, cel mai mult au de suferit organele vitale, cum ar fi
inima, sistemul nervos, creierul etc. Simptomele imediate rezultate din aceste fenomene sunt
arsuri de diferite grade, stop sau tulburări de ritm cardiac, stare de şoc, inconştienţă, paralizii
respiratorii, senzaţii de groază, incapacitate de mişcare, pierdere de cunoştinţă, edem
pulmonar, alterarea inimii şi circulaţia sângelui, spasm generalizat al vaselor sanguine,
tulburări de ritm cardiac, convulsii tonice, contractări şi chiar moartea.
La acordarea primului ajutor şi la aplicarea tratamentului se va ţine seama, în primul
rând, ca accidentatul să fie scos din poziţiile dificile şi aşezat într-un loc ferit, după care se
execută respiraţia artificială combinată cu un masaj cardiac extern. În cazul unor arsuri grave,
după ce victima şi-a revenit, se aplică pansament steril. Ulterior, se administrează alcaline şi
se transportă la unităţile sanitare, unde se aplică un tratament complet.
Reguli ce trebuiesc respectate pentru a se preveni accidentele prin descărcări electrice:
- în caz de furtună adăpostirea nu este permisă sub copaci, căpiţe, case şi stânci izolate;
- se evită marginile lacurilor, pâraielor, vârfurilor şi piscurilor ascuţite;
- izolarea de sol se execută printr-o încălţăminte cu talpă de cauciuc, obiecte de
îmbrăcăminte şi corzi de alpinism uscate;
- adăpostirea în peşteri, adâncituri, grote mici este interzisă, evitându-se pe cât posibil şi
fisurile verticale ale stâncilor;
- evitarea contactului cu obiecte metalice ascuţite - pitoane, pioleţi, schiuri şi beţe,
ciocane, carabiniere;
- adăpostirea în pădure se face în interiorul acesteia, sub coroana unor copaci şi la 4-6 m
de trunchiul acestora.
Accidente cauzate de avalanşe. Unele dintre cele mai frecvente pericole pentru
luptători iarna şi primăvara, când se găsesc pe traseele alpine , sunt avalanşele şi lavinele.
Dacă avalanşele poartă zăpada la vale, în general iarna, prin rostogolire pe jgheaburi,
hornuri si vâlcele foarte înguste cu un grad mare de înclinaţie, lavinele pornesc în aval prin
alunecare, de obicei primăvara pe pante mai puţin înclinate, dar cu o suprafaţă mai mare şi
sub forma unui con răsturnat.
Declanşarea avalanşelor este condiţionată de factori externi şi are loc aproape sigur
după ninsori abundente, cu creştere rapidă a straturilor proaspete de zăpadă. Acestea având
coeziune scăzută, dezechilibrează tensiunea determinând o mişcare a masei de zăpadă prin
rostogolire.
Lavinele, spre deosebire de avalanşe se declanşează de obicei primăvara şi pornesc
prin alunecare ca urmare a fenomenului de dilatare a straturilor suprapuse de zăpadă de
densităţi diferite aşezate pe suprafeţe întinse şi acoperite de iarbă ale văilor din zona alpină şi
pe feţele laterale ale căldărilor de sub creste, ca urmare a acţiunii soarelui.
În cazul producerii avalanşei, militarul surprins ia următoarele măsuri de salvare:
- depărtează cât mai mult picioarele şi mâinile, ţine capul în sus, încearcă să se menţină
la suprafaţă prin mişcări de înot, având permanent gura închisă;
- încearcă să degajeze zăpada din jurul capului, pentru a-şi asigura o cantitate cât mai
mare de aer pentru oprirea din rostogolire;
 - evită mişcările inutile pentru a nu consuma şi micşora astfel cantitatea de oxigen
existentă în cavitatea în care a fost prins.
Personalul rămas în afara avalanşei, urmăreşte cu atenţie locul de dispariţie/reapariţie a
victimei, observând direcţia şi punctele respective sau şnurul de avalanşă, luând măsuri de
salvare.
Sub o avalanşă se poate supravieţui până la 2 ore, atunci când victima s-a oprit cu faţa
în jos.
La identificarea locului victimei se vor lua măsuri urgente pentru a se degaja cât mai
repede capul şi căile respiratorii, după care se scoate complet de sub zăpadă, aşezându-se cu
faţa în sus. În funcţie de situaţie se execută respiraţia artificială, masaj cardiac extern, se
acordă primul ajutor pentru celelalte leziuni, se dau accidentatului lichide îndulcite /ceai, se
înveleşte cu mijloace cât mai călduroase şi se transportă la cea mai apropiată unitate sanitară.
Starea de oboseală şi surmenaj. Efortul cumulat în timp duce la starea de oboseală şi
surmenaj ca urmare a scăderii rezervei de energie a organismului.
Oboseala fizică - psihică, senzorială - se manifestă printr-o încetinire a mişcărilor a
căror coordonare devine din ce în ce mai greoaie. Senzaţiile, percepţiile şi capacitatea de
înţelegere devin pe măsura scurgerii timpului cât mai reduse, iar concentrarea şi atenţia scad
foarte repede.
Militarului obosit şi surmenat i se reduce voinţa, perseverenţa, stăpânirea de sine, i se
estompează senzaţiile şi cade într-o somnolenţă şi apatie generală, formându-i-se multe iluzii
optice şi acustice.
În cazul lipsei posibilităţilor de recuperare, de odihnă, de hrănire, dar mai ales în urma
deshidratării datorită setei, starea de somnolenţă trece treptat într-o formă mai grea denumită
surmenaj.
La instalarea surmenajului mai concură alcoolul, consumul excesiv de medicamente,
necunoaşterea traseului, terenului şi singurătatea. Ca urmare a reacţiilor vasomotorii se
instalează ameţeli, tulburări ale ritmului respirator, hipotonie musculară, anxietate,
sentimentul de insecuritate, nelinişte, somnolenţă, ducând la leşin. Aşa apare reacţia de stupor
emoţional, care se manifestă prin apariţia slăbiciunii generale, inactivitate şi dorinţa
permanentă de somn.
Starea de delir este o tulburare a cunoştinţei, frecvent întâlnită în surmenajul
accentuat, care se caracterizează prin dezorientare în timp şi spaţiu, tulburări masive în sfera
percepţiei, manifestate prin halucinaţii vizuale şi auditive, iluzii prin fragmente de idei
delirante, incoerente şi absurde.
Prevenirea urmărilor nefaste ale oboselii, surmenajului şi delirului constau dintr-o
pregătire fizică multilaterală a militarilor, un echipament corespunzător, hrană suficientă şi
luarea tuturor măsurilor pentru a nu se ajunge la astfel de situaţii.
Comandanţii în orice situaţie au obligaţia de a destina pentru acţiuni în munte numai
subunităţi/echipe, evitându-se, pe cât posibil, trimiterea unor militari izolaţi.
Alte categorii de accidente specifice muntelui. Se datoresc câinilor de la stânele de
oi, vulpilor turbate, roiurilor de albine, jnepenişurilor, muşcăturilor de la nevăstuici sau
acţiunii animalelor sălbatice carnivore - lupul ursul râsul etc.
Un alt pericol de accidentare a luptătorilor îl constituie alunecările în lacurile din
căldările alpine. Lacurile alpine i-au tentat întotdeauna pe oameni să le vadă, dar aceste
lacuri pot sa fie adevărate capcane, dacă primăvara târziu şi la începutul verii când le
traversăm malurile putem aluneca şi cădea în apa lor rece. Dacă lacul are malurile îngheţate
mai mult de 3-4 m, nu este indicat sa le traversăm. O alunecare în lacurile alpine, mai ales
când organismul a fost suprasolicitat de efort poate provoca moartea prin stop cardiac.
Pe timp urât, pe ceaţă, trebuie evitate jnepenişurile deoarece nu ne mai putem orienta
corespunzător şi ieşirea dintre acestea necesită un efort suplimentar. Escaladarea unei
suprafeţe cu jnepeni timp de o ora echivalează cu trei ore urcuş cu diferenţa de nivel intre 500
- 1000 m.
Plăgile superficiale. Ne vom referi strict la tratamentul plăgilor produse prin
traumatisme uşoare. Tratamentul urmăreşte oprirea sângerării, asigurarea condiţiilor pentru o
vindecare rapidă şi prevenirea infecţiei.
Pentru acelaşi tip de rană diferite zone ale corpului vor sângera diferit, cel mai mult
plăgile din zona capului şi gâtului. Oprirea sângerării se va face imediat după rănire dacă este
cazul. Cu o bucată de material textil, curată, dar nu neapărat sterilă, se apasă direct pe rană.
Dacă o plagă situată la nivelul unui membru sângerează masiv, rănitul va fi aşezat întins pe
spate, cu membrul respectiv ridicat, astfel încât plaga să fie deasupra nivelului inimii, iar
presiunea se va aplica pe rană în aceasta poziţie. Nu se va apăsa lângă rana şi nu se va pune
garou, chiar daca sângerarea este abundentă. Presiunea se menţine atât timp cât e nevoie, până
la oprirea sângerării.
Nici o rană nu este iniţial curată întrucât peste tot în mediul înconjurător exista
microbi. Trebuie prevenită proliferarea microbilor în plagă care poate avea consecinţe foarte
grave (cangrena) chiar dacă rana pare la început inofensivă.
Este foarte important ca rana să fie spălată cu apă din abundenţă şi săpun. Trebuie să
fie un jet de apă, iar bucata de săpun nu se pune direct pe rană pentru a nu lăsa fragmente.
Operaţia trebuie făcută foarte conştiincios şi trebuie obligatoriu însoţită de îndepărtarea
eventualelor corpuri străine - pământ, aşchii de lemn, fragmente de rocă - sau bucăţi de piele
moartă. Până la vindecare rana trebuie spălată cel puţin o dată pe zi cu apă şi săpun.
Reapariţia unei mici sângerări după spălare nu trebuie să ne sperie.
Spirtul/alcoolul medicinal nu este recomandat pentru dezinfecţia rănii. Spirtul omoară
bacteriile dar şi celulele proprii venite în plagă pentru a apăra organismul împotriva acestor
bacterii, iar ulterior bacteriile rămase se înmulţesc mult mai repede. De aceea spirtul poate fi
folosit eventual, doar pentru dezinfecţia tegumentului intact din jurul plăgii.
Cea mai bună substanţă dezinfectantă, ce poate fi folosită direct pe orice rană şi nu
ustură, este betadina. Se găseşte în farmacii sub formă de gel sau soluţie.
O altă substanţă ce se poate folosi pentru dezinfecţia rănii este cloramina, care se
găseşte la farmacie sub formă de pastile. Soluţia dezinfectantă se prepară la faţa locului din
pastile de cloramină şi apă. Deşi cloramina pare a fi mai uşor de transportat în trusa medicală.
prin comparaţie cu betadina este mai puţin eficientă.
Apa oxigenată este un foarte bun dezinfectant dar este ceva mai greu de transportat.
Dacă tot obişnuiţi să luaţi o sticluţă de spirt la munte, mai bine renunţaţi la conţinut şi puneţi
în loc apă oxigenată.
După oprirea sângerării, spălare şi dezinfecţie se va trece la pansarea rănii.
Pansamentul trebuie să fie steril, pe cât se poate aerisit (nu se acoperă complet cu leucoplast)
şi nu foarte gros. Leucoplastul va fi aplicat pe pielea sănătoasă şi nu trebuie în nici un caz să
atingă rana.
După aproximativ 24 de ore de la rănire este cel mai bine ca o plagă superficială să fie
lăsată la aer, fără pansament. Explicaţia este că cei mai periculoşi microbi ce se pot dezvolta
într-o rană sunt cei anaerobi (microbi cărora aerul le este fatal). În plus, un pansament menţine
o oarecare umezeală care nu e favorabilă vindecării. Totuşi, există situaţii în care pansarea
rănii rămâne necesară pe o perioadă de timp mai îndelungată (pentru a evita contactul cu
îmbrăcămintea sau cu pământ, crengi, etc.; alteori chiar aerul nu permite lăsarea descoperită a
rănii: de exemplu, pe o vreme cu vânt puternic, chiar în condiţiile aerului curat de la munte,
nu e bine ca rana să stea descoperită). Obligatoriu o dată pe zi pansamentul se va scoate, se va
spăla rana şi apoi se va pune un pansament nou - de preferat pe rană se va pune, înainte,
puţină betadină. La nevoie, schimbarea pansamentului se va face mai des - de exemplu, după
o ploaie pe traseu nu se va lăsa pansamentul ud.
 Chiar în condiţiile unui tratament corect aplicat este foarte importantă supravegherea
rănii. Dacă pielea din jur se înroşeşte la mai mult de 1-2 cm de la marginea plăgii şi devine
lucioasă, dacă zona afectată se umflă, dacă durerea se accentuează simţitor, dacă din plagă se
scurge puroi, înseamnă că rana s-a infectat. Destinaţia imediată trebuie să fie cel mai apropiat
spital.
Resuscitarea cardio-respiratorie. Succesul reanimării este condiţionat de trei
imperative:
- rapiditatea intervenţiei. O victimă rareori revine la viaţă dacă nu a respirat timp de 5
minute;
- necesitatea unei bune permeabilităţi a căilor respiratorii superioare prin împiedicarea
limbii de a intra în faringe şi a obtura aceste căi;
- continuarea efortului de reanimare.
Reanimarea trebuie continuată până când victima îşi regăseşte propria sa autonomie
respiratorie şi circulatorie sau până la constatarea decesului de către un medic. Resuscitarea se
repetă timp de minim o jumătate de oră, în unele cazuri abandonându-se abia după mai multe
ore - în caz de trăsnet, hipotermie.
Resuscitarea nu se face cu pauze, ci într-un un ritm bine determinat, cum ar fi 10-12
insuflări pe minut.
Se recomandă ca metodă de respiraţie artificială binecunoscuta metodă gură la gură.
Pentru o determinare corectă a faptului dacă accidentatul respiră sau nu, se va lipi urechea
peste gura sau nasul victimei. Înainte de a începe respiraţia, se vor degaja căile respiratorii
prin hiperextensia capului, luxarea anterioară a mandibulei, etc. Respiraţia gură la gură este
executată corect dacă toracele se destinde cu minim 3-4 cm. Între două insuflări căile
respiratorii trebuie lăsate libere pentru ca aerul să iasă spontan afară prin elasticitatea cutiei
toracice.
În caz de stop respirator şi cardiac, respiraţia artificială nu este suficientă şi trebuie
însoţită de masajul cardiac extern.

Exerciţiul. 10. Tehnici de recuperare cu ajutorul elicopterului (clasa I)

Reguli care trebuie respectate pe aerodrom

Salvatorii se vor deplasa pe calea de rulaj și pe bretelele de staționare la start, exclusiv

în scopul îndeplinirii atribuțiilor funcționale (regulamentare).
Pistele de decolare-aterizare se pot traversa numai cu aprobarea conducătorului de
zbor.
Când pe aerodrom nu se desfășoară activitate de zbor, se interzice circulația
mijloacelor auto și personalului atât pe pista betonată (artificială) cât și pe cea înierbată
(naturală).
Deplasarea autoturismelor în spatiile tehnice ale aeroporturilor și aerodromurilor se
face cu viteză redusă, în coloana și cu luminile de avertizare pentru avarii pornite.
Circulația pe aerodrom este direcționată de următoarele reguli principale:
- indiferent de categoria aerodromului este interzisă traversarea pistei;
- circulația se efectuează pe marginile aerodromului (pistei) atunci când nu există
drumuri în afara lui;
- luptătorii care execută deplasarea se vor găsi totdeauna sub comandă;
- deplasarea se execută în coloană cu respectarea strictă a regulilor de deplasare.
 Apropierea de elicopter se face întotdeauna de pe partea cu ușa, în linie dreaptă și din
față, astfel încât luptătorii să poată fi observați din cabina de pilotaj.
La aterizarea elicopterului, poziționarea salvatorilor se va face ținând cont de faptul că
elicopterul va veni întotdeauna cu vântul de față.
Distanța față de punctul de aterizare este de minim 50 m.
Atunci când elicopterul urmează să aterizeze într-o zonă, pe timp de zi sau de noapte,
se va controla terenul pas cu pas, se va baliza zona la nevoie și va fi îndrumat.
Este interzisă apropierea de elicopter în timpul manevrelor de aterizare sau din spate,
pe la elicea de coadă.
Semnalul „este permisă aterizarea” se dă cu lanterna de culoare verde sau cu ajutorul
ambelor brațe ridicate oblic pe aceeași direcție, iar semnalul „nu este permisă aterizarea” sau
„nu avem nevoie de ajutor” se dă cu lanterna de culoare roșie sau cu brațul stâng ridicat în sus
și cu brațul oblic jos.

Reguli care trebuie respectate pe timpul zborului

Pe timpul zborului cu elicopterul, salvatorii vor urma întocmai instrucțiunile pilotului,
copilotului sau mecanicului de bord.
In cazul efectuării desantului, rapelului sau coborârii pe coarda rapida (fast-rooping),
salvatorii vor executa întocmai indicațiile instructorului care conduce operațiunile.
In vederea efectuării rapelului, luptătorii vor urca în aeronava în ordine inversă ieșirii,
astfel, primul care va cobori în rapel va fi ultimul care a urcat.
Când urmează a se coborî pe coarda rapidă, îmbarcarea se va executa în ordinea în
care urmează a se coborî; astfel, primul care va executa fast-rooping-ul va urca primul și se va
așeza lângă trapă.
Instructorul sau salvatorul care va sta în ușa elicopterului pentru supravegherea
rapelului, cel care executa asigurarea sau orice alta activitate, va fi obligatoriu asigurat cu un
zelb (o bucla de coardă cu ajutorul căreia se leagă de un element de siguranță din aeronavă).
Când se folosește elicopterul în zona montană trebuie să se țină seama de următoarele
reguli:
- decolarea și aterizarea se vor executa pe platforme orizontale cu dimensiunile
minime de 50x50 m în afara văilor, stâncilor, stâlpilor, copacilor, mijloacelor de transport pe
cablu sau a liniilor de înaltă tensiune;
- îndepărtarea de curenții turbionari ai elicopterului a materialelor, armamentului și
echipamentului din sectorul de aterizare – decolare la distanțe și înălțimi de peste 100 și
respectiv 50 m;
- bătătorirea pe o suprafață de minim 20x20 m a stratului de zăpadă pe timp de iarnă;
- semnalizarea direcției vântului pe platforma de aterizare se face prin așezarea cu
spatele în direcția din care se rămâne până la oprirea motorului;
- apropierea de elicopter se face numai din față sau lateral, însă numai după oprirea
elicei și la semnalul pilotului.

Recuperarea cu ajutorul troliului

Troliul este un sistem de scripeți și cablu de oțel acționat electric sau mecanic ce
folosește la salvarea sau recuperarea salvatorilor sau a eventualelor victime din zone în care
aceasta nu se poate face altfel sau se impune de urgență. La capătul cablului se afla un cârlig
prevăzut cu sistem de siguranță. Pentru o recuperare simplă se stabilizează elicopterul, se
coboară cablul, salvatorul se prinde de ham sau de sistemul de recuperare al ținutei de
intervenție și este ridicat la elicopter. La recuperarea unui rănit sau a unei persoane ce nu
poate să se asigure de cârligul troliului, se coboară odată cu acesta un salvator ce cunoaște
tehnica acestei recuperări, cu o centura de siguranță cu care asigură victima și fie face semn ca
acesta să fie urcat la elicopter după care este recuperat și el, fie sunt ridicați amândoi în
același timp. La nevoie se poate folosi și targa pentru a ridica rănitul de la sol, dar trebuie
evitată apariția fenomenului de rotire a acesteia, datorat curenților provocați de elicele
elicopterului.
Recuperarea cu ajutorul parâmei de recuperare
Parâma de recuperare este realizată după același principiu ca și coarda pentru
coborâre rapidă, cu diferența ca aceasta nu asigură doar coborârea ci și recuperarea rapidă a
unui număr de victime sau salvatori. La capătul liber al parâmei se afla un număr de 8-10
ochiuri de care se agață și se asigură cu centura de alpinism tot atâția salvatori. Aceasta
tehnică de recuperare nu permite ridicarea salvatorilor în elicopter, ci doar scoaterea lor din
zona periculoasă și depunerea într-un loc sigur. În cazuri de forță majoră când se impune o
recuperare ce nu suportă amânare și nu poate fi realizată decât cu elicopterul, dar lipsește atât
parâma de recuperare cât și troliul, ori acesta din urma nu funcționează, se poate folosi pentru
recuperare, dacă există, o coardă de alpinism pentru ca salvatorul să se poată lega în ea și să
fie transportat astfel într-un loc sigur. De asemenea, dacă lipsește timpul necesar sau
condițiile nu permit ridicarea troliului, recuperarea se poate face și cu deplasarea salvatorului
agățat la acesta până la un loc sigur.
Semne si semnale folosite la recuperarea cu ajutorul elicopterului
Pe timpul coborârii cu troliul, când ajunge la aproximativ 2 m de sol, salvatorul
întinde ambele brațe în lateral. Astfel, operatorul de troliu știe că trebuie să încetinească
coborârea pentru a-l depune pe acesta la un loc sigur pe sol.
După legarea la cârligul troliului, salvatorul care efectuează recuperarea victimei sau
urmează a fi el însăși ridicat, verifică acest lucru și face un semn circular cu mâna ridicată
deasupra capului și degetul arătător în sus. Acest semn înseamnă că totul este în regulă și se
poate începe operațiunea de ridicare.
O dată începută ridicarea cu ajutorul troliului, dacă ceva nu este în regulă, luptătorul
va face semn cu ambele brațe, îndoindu-le din coate, în plan orizontal. Acesta înseamnă că
operatorul de troliu îl va coborî de urgență la sol.
În cazul în care sunt probleme cu troliul sau aeronava și nu se poate realiza în condiții
de maximă siguranță recuperarea, operatorul va face semn către personalul de la sol
balansând brațul întins în plan orizontal. La acest semn cei de la sol vor ieși din cârligul de
ancorare la troliu, așteptând permisiunea reînceperii operațiunii.
Același semnale se folosesc, în aceleași condiții și la recuperarea cu ajutorul parâmei.
Singura diferență este ordinea operațiunilor în acest caz, efectuându-se mai întâi
ancorarea la parâma de recuperare, apoi transportul și la final, depunerea salvatorilor sau
victimelor la sol.