LP 2 - Contenţia animalelor

Prin contenţie se înţelege imobilizarea şi aşezarea animalului într-o anumită poziţie în

vederea examinării sau efectuării unor intervenţii zootehnologice şi medicale.
În scop chirurgical prin contenţie trebuie să se realizeze următoarele obiective:
1 – asigurarea accesului la regiunea pe care trebuie s ă se opereze;
2 – crearea condiţiilor de siguranţă şi de securitate intraoperatorie, evitându-se mişcările
spontane ale animalului;
3 – realizarea condiţiilor de protecţia muncii personalului muncitor şi evitarea accidentelor
posibile generate de constrângerea şi de poziţia forţată la care este supus animalul.
Indiferent de procedeul sau metoda de contenţie, limitarea forţată a mişcărilor spontane şi
punerea animalelor în poziţii nefiziologice sunt agresiuni faţă de care animalele manifestă
reacţii de apărare, mai mult sau mai puţin violente, ce pot genera accidente şi complicaţii,
uneori grave. De aceea, contenţia intră în factorii de risc operator, de care trebuie s ă se ţină
cont în raport de particularităţile comportamentale ale fiecărei specii şi ale fiecărui individ.
Dintre accidentele posibile în timpul contenţiei mai frecvente sunt următoarele:
- obstrucţia căilor respiratorii prin aplicarea incorectă a iavaşalei sau mucarniţei sau prin
compresiunea laringelui sau traheei prin strângerea excesivă a căpăstrului sau a altor mijloace
de contenţie ce acţionează pe gât;
- contuzii, plăgi, excoriaţii, arsuri în lanţ;
- entorse luxaţii, întinderi tendinoase şi rupturi musculare şi aponevrotice;
- prolaps rectal şi tulburări topografice ale anselor intestinale, mai ales când acestea sunt
pline, cazul cailor contenţionaţi fără dietă prealabilă;
- rupturi viscerale (stomac, ficat, splină, vezică urinară);
- fracturi ale oaselor lungi, favorizate uneori şi de o predispoziţie organică (rahitism,
osteoporoză) şi determinate de căderi violente pe terenuri dure sau de contracţiile musculare
atunci când contenţia membrelor nu se realizează rapid şi corect;
- factori ale coloanei vertebrale (foarte rare, dar posibile) produse în timpul trântirii (căderii)
atunci când nu se dirijează corect căderea şi atunci când se folosesc metode de contenţie în
decubit cu chiostecuri, când punctul fix de forţă în timpul contracţiilor musculaturii
membrelor se inversează, devenind punctul fix distal la extremităţile membrelor imobilizate,
iar punctul activ pe coloana vertebrală, pe care acţionează toată forţa dezvoltată de contracţia
musculară. Acest fapt poate fi contracarat prin menţinerea capului în extensie şi prin
tracţionarea cozii.
Pentru prevenirea accidentelor este necesar să se respecte următoarele reguli generale:
- să se aleagă metoda de contenţie cea mai adecvată în raport de specie, de temperamentul
animalului şi de scopul urmărit;
- să se instruiască în prealabil personalul, care va face contenţia, insistându-se pe respectarea
şi aplicarea corectă a metodei de contenţie şi respectarea tuturor măsurilor de protecţia
muncii;
- să verifice în prealabil materialele de contenţie sub aspectul cantităţii şi calităţii lor
(rezistenţă, mod de confecţionare);
- în toate cazurile nu se admit improvizaţii, iar atunci când contenţia animalului vigil nu este
realizabilă se va recurge obligator, dar diferenţiat, la tranchilizare, neuroplegie,
neuroleptanalgezie sau la narcoză ;
- în toate cazurile se va evita trântirea şi contenţia în decubit pe terenuri dure şi murdare;
- este obligator să se respecte dieta alimentară de minim 12 ore atunci când se recurge la
trântirea şi imobilizarea animalelor mari în poziţii decubitale.
In raport cu scopul urmărit, contenţia animalului se poate realiza în poziţie patrupedă sau în
decubit.

1
Contenţia cabalinelor

1. Contenţia în poziţie patrupedă

1.1. Contenţia capului şi gâtului
Se realizează cu următoarele mijloace şi procedee:
a) – Aplicarea căpăstrului obişnuit sau a căpăstrului de forţă la caii retivi şi care
cabrează. Aceasta, spre deosebire de căpăstrul obişnuit, este prevăzut la partea
superioară a botarului cu o întăritură metalică (dublură cu lanţ sau curea metalică) cu
un inel care se prinde pana căpăstrului (fig. 1). Când nu se dispune de un căpăstru gata
confecţionat, acesta se poate improviza dintr-o frânghie de 1,5- 2,5 m sau dintr-un lanţ
(fig.2). Pentru caii sperioşi şi care nu pot fi introduşi în sala de operaţie se utilizează
căpestre prevăzute cu pânză special confecţionate pentru acoperirea ochilor (capote)
(fig. 3).

Fig. 2. Contenția cu căpestre improvizate

2
Legarea în mod corespunzător la o bară.
Notă: a se observa nivelul la care este legat de gard și că legarea este făcută scurt.
Important: nodul facut permite eliberarea rapidă

b) – Contenţia capului şi constrângerea calului cu iavaşaua aplicată pe buza superioară sau la

baza pavilionului urechii. Este un procedeu drastic şi se utilizează atunci când se practică
intervenţii dureroase şi la caii retivi, greu de stăpânit. Iavaşaua poate fi confecţionată dintr-un

3
baston de 40-60 cm lungime care la unul din capete prezintă două orificii prin care se trece un
lanţ de frânghie (fig. 4 a şi b), sau din două bare metalice, articulate la un capăt, iar la cele
două libere cu sistem de fixare fie tip cremalieră, fie simpla înfăşurare a unei sfori (fig.4 b).
Indiferent de tipul iavaşalei, aplicarea se va face cu prudenţă, prinzând cu o mână pana
căpăstrului, apoi pe cealaltă se trece lanţul de la iavaşa sau braţele iavaşalei metalice şi cu
ajutorul degetelor se prinde buza superioară cât mai ferm, apoi se mută lanţul iavaşalei pe
buză şi se strânge prin răsucire (fig. 4 c).
Iavaşaua nu se ţine mai mult de 20-30 de minute pentru a nu se produce lezionarea prin
compresiune şi stază vasculară.
Aplicarea pe pavilionul urechii se va face numai atunci când nu se poate aplica pe buza
superioară, deoarece este mai puţin eficientă şi se poate solda cu traumatizarea nervilor şi
consecutiv paralizia pavilionului, afectând estetica calului.

c). – Deseori în practică se recurge la iavaşaua de gură, care este foarte eficientă, dar riscantă,
putându-se produce entorsa, luxaţia sau chiar fractura articulaţiei temporomandibulare. Se
realizează cu ajutorul unei frânghii de 1-1,5 m cu un lanţ la un capăt care se trece de după
ceafă şi prin gură şi se trage strângând-se pe comisura buzelor (fig. 5 a ). Strângerea se poate
realiza şi cu ajutorul unui baston prin răsucire (fig. 5 b).

4
d) – Imobilizarea gâtului se face în scopul limitării întoarcerii capului pentru a proteja
regiunile corporale, unde se aplică diferite tratamente. Se foloseşte gâtarul alcătuit din 10 –12
bare de lemn de 40 – 50 cm lungime şi de 3 – 4 cm grosime, care la capete sunt prevăzute cu
orificii prin care se trece o frânghie. Între bare se interpun bile de lemn pentru a le menţine la
distanţă (fig. 6 a).

5
e) – În acelaşi loc se poate folosi imobilizarea cu ajutorul unei bare, fixată la căpăstru şi la o
chingă toracică (fig. 6 b), sau prin imobilizarea capului cu două pene de căpăstru (fig. 6 c) şi
prin imobilizarea capului într-un cadru special montat la un travaliu de contenţie (fig. 6 d).

Prinderea fermă a pielii, a unui pliu cutanat, chiar în fața spetei se poate dovedi o metodă
eficientă și mai acceptabilă pentru unii proprietari mai ales la caii care refuză aplicarea
iavașalei pe buză.

2. Contenţia membrelor
Are ca scop imobilizarea acestora pentru limitarea deplasării calului şi pentru a realiza unele
intervenţii.

6
Membrele anterioare se contenţionează prin ridicarea unui membru cu mâna sau cu ajutorul
unei frânghii şi prin legarea în “8” (fig. 7). La ridicarea membrului se recurge pentru
examinarea şi tratarea unor afecţiuni ale extremităţii sau pentru a preveni lovirea cu
membrele pelvine atunci când se intervine pe regiunile trenului posterior.
Membrul anterior scos din sprijin va fi de aceeaşi parte pe care se lucrează.

7
Fixare frunie pe chișiță, trecere peste spate, revenire pe sub animal și sub piciorul scos din
sprijin, înfășurare o dată sau de două ori în jurul chișiței.

Membrele pelvine se contenţionează (de fapt se scoate un picior din sprijin):

- prin ridicarea cu mâna ca pentru potcovit (vezi imaginile și fig. 9 a);
- prin ridicare cu ajutorul unei frânghii de 4-5 m, care se fixează de coadă (vezi mod de
înnodare în fig. 8 a) şi se trece pe după chişiţă de unde, peste crupă, se duce la cap şi se ţine
de către cel ce face imobilizarea capului (fig. 9 b);

8
- prin ridicarea cu ajutorul unei frânghii de 4–5 m care se îndoaie în două părți egale astfel ca
cele două capete libere să fie egale, si care se fixează pe coadă (vezi mod de înnodare în fig. 8
b), capetele libere se trec prin inelul unui chiostec fixat în prealabil pe chişiţă (fig. 9 c).
- Când nu se dispune de un chiostec sau acesta nu poate fi aplicat se poate recurge la
aplicarea pe chişiţă a unui plat-lonje sau frânghii simple al cărei capăt se trece printr-un inel
legat la coadă cu o franghie (fig. 9 d) (funia avand inel se leaga de coada ca în fig. 8a).

9
 a

10
Pentru intervenţii pe regiunile posterioare (exploraţii rectale, vaginale, anestezie epidurală,
suturi plăgi etc.) este necesar să se efectueze contenţia membrelor posterioare. În acest scop
se folosesc următoarele procedee:
- imobilizarea unui singur membru cu ajutorul unei frânghii (fig. 10 a);
- imobilizarea ambelor membre cu ajutorul a două plat-lonje sau funii (fig. 10 b)
- imobilizarea ambelor membre cu o funie şi un chiostec (fig. 10 c);
- imobilizarea cu o funie lungă de 10–12 metri, care se îndoaie în două, se execută un lanţ cu
nod de oprire, care se plasează la baza gâtului. Cele două capete ale funiei se trec printre
membrele anterioare apoi printre membrele pelvine înconjurând piciorul dinspre interior spre
exterior pe după jarete, se efectuează un laţ dublu şi se readuc la laţul de la baza gâtului unde
se fixează (fig. 10 d). Acest procedeu are avantajul că este simplu, uşor de realizat, mai ales
la caii la care nu se poate aborda regiunea chişiţei

11
O alternativa mai rapida a variantei 10 d pentru limitarea mișcării (imobilizarea) ambelor
picioarelor din spate presupune executarea unui laț simplu in jurul jaretului. După înfășurare
funia revine la gât unde se face nod. Înainte de innodare funia se va răsuci de 2-3 ori în jurul
celei care vine dinspre membrele anterioare.

3. Contenţia în travaliu
Este cea mai practică şi permite, pe lângă limitarea deplasării calului, contenţia capului şi a
membrelor după cerinţe. Sub aspect constructiv există travalii simple (fig. 11 a) şi travalii
complexe cu dispozitive de suspendare şi imobilizare a capului şi membrelor (fig. 6 d, 11 c).

12
Pentru practică sânt de un real folos travaliile cu bare demontabile şi reglabile în raport de
talia animalului.

4. Contenţia capului cu aparatul de suspensie

Se aplică la cazurile cu afecţiuni ale membrelor la care sprijinul trebuie evitat sau la cazurile
care nu se pot menţine în poziţie patrupedă (fracturi, luxaţii, pareze etc.). Se utilizează
aparatul de suspensie, confecţionat dintr-o chingă rezistentă ce se trece sub torace şi abdomen

13
fixată de alte chingi care trec peste piept, fese, grebăn şi crupă. De chinga principală prin
intermediul unui cadru metalic se prind lanţuri rezistente care se ancorează la un cârlig în
tavan sau pe o grindă metalică pe sistem monorai (fig. 12 a). Când nu se dispune de aparat
special confecţionat se poate recurge la improvizarea acestuia cu ajutorul unei funii după cum
rezultă din figura 12 b.

14