 glanda salivară a abdomenului, cu precădere din cauza

secreţiei sale exocrine;

 două tipuri de secreţii: endocrină, reprezentată de
insulină şi glucagon şi exocrină, reprezentată de
tripsină, amilază şi lipază;
 secreţia exocrină - profermenţi, contrar, ar autodigera
glanda. Profermenţii pancreatici sunt activaţi de
secreţia eliberată de stomac şi conţin toate enzimele
necesare digestiei;
 când secreţia exocrină nu se produce, alimentele nu se
pot digera;

 clinic: steatoree, deoarece grăsimile vor fi emulsionate

de către sărurile biliare dar nu sub o formă resorbabilă;

 degradarea incompletă a glucidelor - procese de

fermentaţie, imprimând un miros de putrefacţie
fecalelor;
 Pancreatita - inflamaţia pancreasului putând evolua
extrem de variabil de la simpla anorexie până la
simptomele abdomenului acut (în forma
severă,necrotico-hemoragică)

 morfopatologic, pancreatitele acute pot evolua sub

forma catarala (bovine), supurativa (cal), hemoragica
(cal, măgar,câine, porc);

 la toate speciile, dar mai bine exprimate clinic la

câine, la care poate fi cauza morţii în 3% din decese.
 refluxul biliar în canalele pancreatice;
 ocluzia canalelor pancreatice prin edem sau spasm al papilei
duodenale, prin duodenită sau paraziţi gastrointestinali;
 excesul de lipide din raţie;
 hipertrigliceridemia; hipercalcemia;
 infecţiile intestinale (Clostridium welchii) stările alergice şi
autoimunopatiile (Lupus eritematos sistemic);
 glucocorticoizii (măresc vâscozitatea sucului pancreatic şi
provoacă reacţii proliferative ale epiteliilor canalelor
pancretice), tetraciclinele, unele diuretice etc.
 activare intrapancreatica a enzimelor, care ar determina
alterarea arhitecturii şi a biochimismului său;
 embolia, ischemia, necroza locală, coagularea
intravasculară difuză şi şocul hipovolemic;
 efectul pe care îl poate exercita pancreasul lezat asupra
plexului solar (situat în vecinătate), din partea căruia
poate împrumuta simptome ca sindrom de excitaţie sau
sindrom de inhibiţie solară;
 toate implică procese circulatorii şi trofice locale
responsabile şi de altele, de ordin general.
 mărirea în volum a pancreasului;
 evidenţierea canalelor excretoare;
 infiltraţii hemoragice;
 leziuni de tip citosteatonecrotic, în special la porc,
imprimând glandei un aspect mozaicat şi chiar
leziunii supurative;
 la cal şi câine s-au întâlnit abcese pancreatice cu un
conţinut mucopurulent steril.
 prin colică, ca urmare a excitaţiei solare, determinată
de activarea profermenţilor intrapancreatici,
imprimând aspectul clinic al unui abdomen acut;
 voma repetată, sialoreea;
 sensibilitatea abdominală mărită, care determină
animalul să adopte o atitudine cifozată şi decubitul
sternoabdominal în locuri răcoroase;
 febră;
 manifestările clinice apar, de regulă, după un tain mai
copios, bogat în grăsimi la carnivore.
 la câine - anorexie, febră, tulburări digestive grave,
vomitări incoercibile, gemete, apoi diaree intensă durere
la palpaţia abdomenului, uneori icter;

 în a doua parte a evoluţiei - starea comatoasă prin

instalarea colapsului circulator şi autointoxicaţiei, dată
de autodigestia pancreatică;

 simptomele enunţate nu sunt patognomonice, motiv

pentru care s-au făcut investigaţii paraclinice, fără a avea
nici prin ele şansa unui diagnostic cert.
 la oi în forma gravă se asociază sindromul de icter, deoarece
canalul pancreatic se deschide în canalul coledoc;
 la bovine şi cabaline - pancreatită manifestată prin diabet
zaharat, cu polidipsie, poliurie, hiperglicemie, glucozurie şi
emaciere;
 la cai pancreatita poate fi datorată şi larvelor de strongili;
 biochimic - creşterea amilazemiei, lipazemiei, glicemiei,
colesterolemiei, a azotului ureic, methemalbuminemiei serice;
 hematologic se întâlneşte leucocitoză neutrofilică, cu
deplasarea indicelui Arneth spre stânga;
 amilaza şi lipaza pancreatica

Insuficienţa pancreatică
Pancreatita acută
exocrină
Semne clinice principale: Semne clinice principale:
Diaree cronică Deshidratare
Steatoree Vomă
Bulimie Abatere
Pică – coprofagie Diaree hemoragică
Polidipsie Stare de şoc
Durere intestinală frecventă
Tulburări respiratorii
 Diagnosticul diferenţial se va face faţă de:

 stările de ileus, în care exista triada de corpi străini

(anorexie, vomă şi absenţa defecării);

 pielonefrita acută (febră, urina tulbure);

 intoxicaţia cu stricnină, în care apar contracturile

cronice şi opistotonusul
 combaterea şocului, a dezechilibrului hidroelectrolitic, supresia secreţiei
pancreatice, calmarea durerilor, prevenirea coagulării intravasculare,
combaterea infecţiei;

 supresia secreţiei pancreatice - dietă absolută prelungită, până la reducerea

frecvenţei vomei;
 reducerea vomei - atropină în doză de 0,04-0,08 mg/kg m.c. de 2-4 ori pe zi
şi propantelina 2 mg/kg/zi, în două reprize;
 durerile - calmante (novocaină cu atropină) şi spasmolitice. Se mai
recomandă substanţe alcaline, antienzimatice de tipul Iniprolului;

 după dieta se administrează cantitaţi mici, crescânde de lichide şi alimente

sărace în grăsimi, dar bogate în glucid.
Este cea mai frecventă formă de evoluţie a disfuncţiilor pancreatice la carnivore fără a
se putea asimila întrutotul cu insuficienţa pancreatică exocrină, care presupune doar
reducerea secreţiei de enzime.
Ea poate să evolueze şi asociat cu insuficienţa pancreasului endocrin.
Pancreatita cronică poate fi primară şi secundară.
 urmarea unei pancreatite acute, a proceselor
neoplazice cu sediu pancreatic, a ocluziilor şi
obstrucţiilor canalelor excretoare şi sindromul de
diabet;
 insuficienţa cronică pancreatică corespunde tuturor
proceselor hipotrofice, regresive, fibroase şi
sclerozante;
 în pancreatita secundară intervin: secreţia intestinală
insuficientă (secretină şi colecistochinină), ph-ul
intestinal scăzut şi unele dismetabolii persistente.
 apetitul exagerat, alotriofagie (coprofagie), pierderea în
greutate, afectarea învelişului pilos, fecale gleroase,
eventual icterul;
 voma apare în special după un tain copios şi bogat în lipide;
 în cazul afectării şi a pancreasului endocrin - polidipsia,
poliuria şi glucozuria, eventual cetonuria;
 animalul este slab, mereu în căutare de hrană, iar trenul
posterior murdărit de fecale, lăsând impresia de animal uns
cu grăsimi;
 fecalele pot fi grăsoase, decoloate, cu alimente nedigerate.
 dificultate, atât la câine, cât mai ales la celelalte specii;
 examenul paraclinic al fecalelor şi al sângelui (amilază,
lipaza, colesterol);
 la un animal bulimic, care slăbeşte continuu, fără să
existe alte cauze decelabile, se poate suspecta
dignosticul de pancreatită cronică;
 teste suplimentare examenul macroscopic al fecalelor
(urme de hrană nedigerată), identificarea elastazelor
din fecale prin metoda ELISA, determinarea nivelului de
cobalamină şi acid folic din plasmă.
 substituirea secreţiei deficitare cu Triferment,
Zymogen, Mezym forte administrat după mese în mod
diferenţiat cu subiectul;
 regim dietetic, excluzând alimentele bogate în lipide;
 tratamentul de lungă durată - ameliorări, dar niciodată
vindecări definitive;
 tratamentul pancreatitei cronice se asociază cu
tratamentul diabetului avîndu-se în vedere controlul
glicemiei, cu sulfamide hipoglicemiante (carbutamida,
clorpropamida, biguanida) sau insulină.
Peritonita reprezintă inflamarea seroasei peretelui parietal
şi/sau visceral al peritoneului, putând fi localizate sau
generalizate, acute sau cronice.
Se întâlneşte la toate speciile dar mai frecvent la
rumegătoarele mari, păsări şi cabaline.
 Contuzii profunde
TRAUMATISME EXTERNE Răni penetrante externe
Accidente iatrogene
Enterobacterii
Leziuni gastrice acute cu ruptură
Corpi străini penetranţi
PERFORAŢII ŞI RUPTURI ALE Necroze focale
TRACTUSULUI GASTRO-INTESTINAL Infarct tromboembolic
Necroze cu strangulaţii
Obstrucţii acute

Leziuni perforate
PARAZITISM Arterita verminoasă
Migrări de larve
Obstrucţii ale tractusului urinar
Nefroze
BOLI URO-GENITALE Leziuni penetrante
Complicaţii la parturiţie
Suturi imperfecte
Sechestrări chirurgicale
Traumatizări excesive
Drenaj ineficient
COMPLICAŢII CHIRURGICALE Hemoragii excesive
Iritaţii peritoneale
Corpii străini peritoneali
Ţesuturi cu necroză

Abcese intraabdominale
Abcese extraabdominale
Infiltraţii de bilă sau suc pancreatic
Septicemii, piemii
CAUZE DIVERSE Medicaţie greşit aplicată
Neopazii şi chişti
Calculoză biliară
Alte cauze
 cele mai frecvente sunt cauzele trumatice asociate cu cele
microbiene, infecţia realizându-se pe cale sanguină,
transabdominală, transviscerală şi prin progresie din
organele invecinate;

 reacţia inflamatorie care începe cu faza congestivă, faza de

exsudaţie şi faza de resorbţie sau organizare, determină
iritaţie solară, responsabilă de evoluţia semnelor clinice şi
multiplicarea rapidă a germenilor microbieni în cavitatea
abdominală;

 şocul care survine este neurogen (dureros), hipovolemic,

septic, toxic fiind complicat şi de ileusul paralitic.
 La cal peritonita acută difuză evoulează cu
simpotome de colică de intensitate moderată cu mers
“hienoid” evită decubitul, prezintă pleurostotonus.
Exploraţia rectală este dificilă şi însoţită de tenesme;

 La palpaţie abdomenul este retractat prezentând

durere la palpaţia externă şi abdomen de “lemn”;
 creşterea în volum a abdomenului, respiraţie amplă de
tip abdominal, ptoză abdominală;

 la palpaţia abdomenului consistenţa este moale sau

fluctuantă, “senzaţia de val”, iar la percuţie se constată
matitate hidrică;

 prin paracenteză se obţine un lichid seros, serofibrinos,

sero-hemoragic lactescent, uneori chiar cu conţinut
alimentar având reacţia Rivalta pozitivă.
 în formele grave - ruperea pereţilor unor viscere,
revărsarea de conţinut în cavitatea abdominală,
urmată de instalarea stării de şoc şi inhibiţie solară;

 în peritonita acută localizată a calului formă

anatomo-clinică intalnită mai rar, semnele sunt
discrete, iar în cazul ruperii rectului, orificiul
(leziunea) respectivă se descoperă prin exploraţie
rectală.
 La rumegătoarele mari peritonita - localizat, ca urmare a reacţiei
de tip fibrinos, cu o simptomatologie asemănatoare
reticuloperitonitei traumatice;

 gemete în momentul culcării sau ridicării, în timpul defecării şi

urinării, cifoză, atonia prestomacelor, sensibilitate abdominală
localizată, tremurături musculare, tahicardie, mucoase defecare
rară;
 febra - nu este un simptom constant.

 Hematologic, se constată leucocitoză neutrofilică, cu devierea

indicelui Arneth spre stânga ca şi la cabaline.
 La rumegătoarele mici: temperatura este variabilă, atonia
prestomacelor, sensibilitate dureroasă abdominală;
 apatie, slăbire şi scăderea apetitului, peritonita apare în special în
cazul fasciolozei acute caracterizată printr-o simptomatologie
hepatică evidentă;

 La porcine şi carnivore - febră, tahicardie, tahisfigmie, astenie,

anorexie, vomă frecventă, defecare rară sau absentă, mucoase
congestionate sau chiar cianotice;
 balonare, abdomen de batracian, ulterior semne de colecţie lichidă
(senzaţie de val), umbră radiologică, iar la palpaţie starea de
peritonism.
 La pisici, în caz de peritonită infecţioasă boala
evoluează progresiv, cu abatere, disorexie, febră,
dispnee, anemie, uneori diaree şi icter chiar si
colecţie abdominală;

 în micoplasmoza suinelor pe lângă poliserozite se

constată şi leziuni de peritonită. Examenul
hematologic relevă şi la aceste specii leucocitoză şi
neutrofilie.
 La păsări-peritonită vitelină, se remarcă atitudinea de
pinguin, adinamie, horiplumaţie, cianoza crestei şi a
bărbiţelor;

 se poate complica cu colibaciloza la abdominocenteză, se

extrage un lichid fetid şi purulent;

 Peritonita cronică - slăbire progresivă, febră intermitentă,

constipaţia alternând cu diareea, colici de diferite intensităţi
pareza prestomacelor, uneori meteorism recidivant, sindrom
de oclusie intestinală, chiar indigestie vagală.
 La rumegătore, peritonita cronică generalizată - de regulă
tuberculoasă, peritonita perlată, caracterizată prin slabire
progresivă, tulburări digestive şi respiratorii, subfebrilitate şi
febră intermitentă;
 formele proliferative - examen transrectal (aderenţe, noduli) iar
prin paracenteză şi examinarea exsudatului eventualele tumori;
 La cal - colici recidivante şi simptomele ocluziei şi obstructiei
intestinale;
 La carnivore - anorexia şi apatia, abdomenul poate fi marit în
volum cu senzaţia “de val” la palpaţie, iar la percuţie matitate
declivă orizontală. Prin puncţie se obţine un lichid lactescent.
 peritonitelor se bazează pe semnele generale,
digestive şi locale;

 în cazul peritonitei acute diagnosticul este mai uşor

de pus la animalele de talie mică şi cal şi mai dificil
la rumegătoare şi porc, bazându-se pe apariţia
semnelor clinice de neliniste, colici, duferinţă,
febră, sensibilitate abdominală (peritonism) vomă
şi/sau vomituriţie etc.
 în cazul formei exsudative, puncţia abdominului
este edificatoare în cazul cabalinelor şi carnivorelor,
iar în cazul rumegătoarelor mari şi la porc exsudatul
fibrinos se poate coagula rapid astfel încât puncţia
rămâne albă;

 în cazul formelor de peritonită lichidul inflamator

este exudat având reacţia Rivalta pozitivă.
 Diferenţierea se impune faţă de visceropatiile însoţite de
manifestări similare şi de ascită;
 în parazitozele peritoneale lichidul peritoneal este
chiliform şi conţine elemente parazitare;
 în ascită, lichidul este neinflamator, apărând şi alte semne
legate de afecţiunea primară (boli cardiace, hepatice,
renale, endocrine);

 La cal - stările de ileus (în care nu apare febra) şi faţă de

anemia infecţioasă în care puncţia abdominală e negativă,
iar examenul serologic e pozitiv confirmând boala.
 igenico-dietetic constă în repaus, aşternut gros,
temperatură optimă în adăpost, fără curenţi de aer;

 dietetic animalele vor fi hrănite cu furaje laxative

pentru stimularea peristaltismului (fără a-l exagera)
ceai, lapte, furaje verzi;

 când situaţia o impune se practică alimentaţia

artificială, parenterală prin perfuzii şi soluţii
electrolitice.
 Combaterea şocului - administrarea unor cantităţi
mari de soluţii perfuzabile cu electroliţi şi a
glucocorticoizilor în doze mari;

 Calmarea animalelor, dacă este cazul se folosesc

sedative cu rol şi în combaterea durerii uneori chiar
cardiotonice (Strofantina) şi cardio-excitante;

 Evacuarea conţinutului intestinal - clisme repetate cu

apă saponată şi călduţă administrarea de purgative
uleioase (ulei de parafină 1-2 l la animalele mari, 100
ml pentru cele mijlocii şi 5-10 ml la cele mici;
 Combaterea infecţiei - antiinfecţioase, atât pe cale generală cât şi în situ
(i.p.);
 pentru evitarea aderenţelor şi în general a organizării exudatului, se
recomandă corticosteroizii şi enzime fibrinolitice (tripsina,
alfachemotripsina, streptochinaza, streptodornaza i.m. sau i.p.) şi Tenazyn
ung i.p.;
 diuretice sulfamidice (Nefrix, Furosemid);
 formele purulente - chirurgical prin drenări sau prin centeză şi spălături cu
soluţii călduţe cu ser fiziologic;
 în peritonita cronică exsudativă - puncţii repetate, medicaţie cardiorenală
(cardiotonice, clorură de calciu), tonice generale eventual mijloace
etiotrope (antiparazitare).
  
 Sindrom polifactorial caracterizat prin acumularea, în general,a
unei cantităţi mari de lichid neinflamator în cavitatea abdominală.
Termenul derivă din grecescul ascosi=burduf.
Boala se întalneşte îndeosebi la câini şi într-o frecvenţă mai redusă
la porcine şi la rumegatoarele mici.
 congenital - la toate speciile în cazul hidropiziei
fetusului şi a înveliturilor fetale, ele însele cu o
etiologie necunoscută;
 ascita dobandită presupune existenţa unui
dezechilibru între tensiunea hidrostatică şi cea
coloidosmatică ducând la extragerea parţii lichide;

 Acumularea de lichid în cavitatea peritoneala este

întotdeauna secundară unor afecţiuni primare.
 creşterii presiunii venoase (hidrostatice) în insuficienţa cardiacă atât
congestivă cât şi dreapta, a compresiunii pe vena cavă şi a
hipertensiunii portale.

 în bolile cronice şi renale hepatice datorită scăderii presiunii osmotice

prin hipoproteinemie şi scăderii raportului albumino-globulinic.

 stările carenţiale, hipovitaminoza A în special la bovine, tulburările

tiroidiene, hiperaldosteronismul secundar, dezechilibrele
neurovegetative, hipofizare, suprarenale etc. care determină
creşterea permeabilităţii vasculare sunt raspunzătoare de apariţia
ascitei.
 în procesele neoplazice localizate în abdomen a
leucozelor, stările cirotice şi infestaţiile parazitare
masive cronice cu sediu hepatic;

 stăriile discrasice mixte explică transvazarea

peritoneala (neoplasme, carenţa în vitamina E şi
seleniu) şi apariţia ascitei;

 ascita evoluează concomitent cu hidrotoraxul,

hidropericardul şi cu edemele subcutanate.
 faza anascitică şi una ascitică;

 în faza anascitică semnele sunt necaracteristice,

meteorism, colici, dispnee, slăbire progresivă, anemie,
dispepsie gastro-intestinală manifestată alternativ prin
perioade de constipaţie şi prin perioade de diaree,
oboseala la orice efort;

 la acestea sublinează şi simptomatologia bolii primare

(insuficienţa cardiacă, hepatică, tumori sau alte
organopatii).
 în faza ascitică, se caracterizează prin distensia
ventrală a abdomenului care este ptozat, piriform,
asemănator cu cel ‘’de batracian’’ sau ‘’pantece de
broască’’ cu semnificaţia ‘’de val’’ la palpaţie,
consistenţă moale şi matitate hidrică ventrală
orizontală şi deplasabilă;

 respiraţia devine amplă, dispneizantă de tip costal,

iar venele superficiale sunt ectaziate sau colabate.
 periombilical apare ‘’capul de meduza’’;
 la ascultaţia abdomenului se percepe zgomot de
clapotament, sincron cu mişcările respiratorii;
 pot aparea şi edeme declive şi chiar generalizate;

 Paraclinic, radiologic se constată umbra radiologică

de lichid, iar prin puncţie obţinerea unui lichid clar,
cu reacţia Rivalta negativă;
 aspectul roşcat al lichidului de puncţie - proces
tumoral având un prognostic grav foarte rar
rezervat.
 Radiologic, se poate vizualiza nivelul lichidului asciatic,
eventuale tumori sau modificările conturului hepatic;

 Ecografia - metoda paraclinică optimă de punere în

evidenţă a epanşamentelor abdominale în special la
carnasiere;

 examenul sangelui - hipoproteinemie, hipoalbuminemie,

prelungirea timpului de sângerare şi coagulare.
 stare de slăbire avansată, cahectice cu abdomenul
mult mărit în volum;
 colecţie peritoneală în cantitate variabilă;
 volumul de lichid variază foarte mult ajungând pană la
150 l la animalele mari, 20-25 l la animalele mijlocii, la
câine 1-15 l, la pisică până la 4 l şi la păsări până la 1 l;
 lichidul cavitar poate fi clar (ca şi apa de stâncă) cu
reacţia Rivalta negativă, fiind un transudat ;
 uşor de stabilit mai ales la animalele mici si mijlocii, au
peretele abdominal subţire şi când colecţia cavitară este
în cantitate mare, la palpaţie senzaţia de ‘’val’’;

 în precizarea diagnosticului trebuie să avem în vedere

natura lichidului, prezenţa şi caracteristicile acestuia;

 în stabilirea diagnosticului cert un rol important îl are

diagnosticul corect al bolii primare.
 Tratamentul igienico-sanitar - asigurarea unor raţii cu o
valoare energetică ridicată şi hipoproteica;
 alimentele trebuie să conţină mult potasiu, puţin sodiu
(fructele, cartofii), iar proteina să fie în cantităţi mici,
uşor digestibilă;
 regimul hidric va fi restricţionat, fiind admise în
alimentaţie doar ceaiuri diuretice îndulcite (cu miere de
albine);
 dacă ascita se datorează unei afecţiuni hepatice cronice
se va institui o dietă alimentară vizind insuficienţa
hepatică cronică.
 puncţia abdominalăm (abdomenocenteza terapeutică) ;
 administrarea de diuretice;
 administrarea unor soluţii perfuzabile ;
 vitaminoterapia ;
 susţinerea cardiacă (cardiotonice);
 antibioticoterapia.
 eliminarea lichidului abdominal - recomandat să se facă
şi în situaţia în care animalul prezintă dificultăţi în
respiraţie;

 evacuarea unei cantităţi mari de lichid abdominal poate

avea repercusiuni negative asupra stării generale a
animalului;

 paracenteza repetată la intervale scurte de timp poate

determina instalarea stării de hipoproteinemie, de
apariţia peritonitei şi instalarea colapsului ‘’ex vaccuo’’;
 lichidul ascitic dacă este steril poate fi readministrat
subcutanat (0,5-1 l la animalele mari şi 10-15 ml la
animalele mici), prevenindu-se în felul acesta
pierderile masive de proteine şi minerale;

 evacuarea prea rapidă a fluidului este contraindicată

şi din cauza pierderilor masive şi de potasiu (K) şi
instalării tulburarilor de aflux renal.
 medicamentos lichidul ascitic poate fi evacuat si prin administrarea
diureticelor (Furosemid, Nefrix, Manitol, Spironolactona, Glucoza);

 doze de 2-4 mg/kg/24 de ore in doza unică sau înjumataţită la 12

ore;

 efectele negative în cazul administrării pe termen lung al

Furosemidului (hipopotasemie) se recomanda ca tratamentul sa fie
de lunga durata si sa se foloseasca Spirolactona;

 concomitent administrate oral in preparatul tipizat (DIUREX).

dacă ameliorarea apare rapid - doza diuretica sa se reduce la minim;

la caini, cu efect diuretic cât şi hepatoprotector se poate utiliza metionina în doza de 500
mg/zi/animal timp îndelungat;

solutii perfuzabile (ser gluconat 5-10%, ser Ringer, Ringer lactat);

prevenirea apariţiei peritonitelor, general cât şi local pe acul de puncţie -antiinfecţioase;

insuficienţa cardiacă va trebui susţinută cu cardiotonice (digitalice), infestaţiile

parazitare masive prin deparazitări periodice iar insuficienţa hepatică prin redresarea
funcţiilor ficatului;

alimentatia – bogată in proteine, glucide, saracă în lipide - efect laxativ şi bogată în

factori lipotropi.