Unitate de conținut Metode fizico – chimice utilizate în medicină

Planul lecției
1. Metode fizico-chimice de analiză – generalități;
2. Refractometrie;
3. Polarimetrie;
4. Colorimetrie;
5. Spectrofotometrie;
6. Cromatografie;
7. Electroforeza.

1. Metode fizico-chimice de analiză – generalități

Metodele chimice de analiză sunt aplicate constant în diagnostic și examinări
preventive. Sinteza chimică este baza pentru fabricarea majorității medicamentelor. O
varietate de materiale noi create de chimie în ultimii ani sunt utilizate pe scară largă ca
echipamentele medicale și în fabricarea organelor artificiale.
Metodele de cercetare fizico-chimică reprezintă metodele de determinare
cantitativă și calitativă a substanțelor medicamentoase; care, de regulă, implică
utilizarea diverselor instrumente de măsurare, adesea destul de complexe, utilizate și
sub termenul „metode instrumentale de analiză”. Metodele fizico-chimice se bazează pe
legile fizicii și chimiei.
Metodele de analiză bazate pe observarea și măsurarea proprietăților fizice ale
sistemului analizat (intensitatea culorii etc) rezultate din anumite reacții chimice se
numesc metode fizico-chimice.
Mereu sunt descoperite substanțe noi, ceea ce poate duce la crearea de noi metode.
Trebuie remarcat faptul că nu există o metodă universală potrivită pentru toate
investigațiile, în ultimii ani se pune accent pe utilizarea combinată a două sau mai multe
metode.
Sensibilitatea metodelor face posibilă analiza conținutului celulelor, determinarea
cantitativă a componentelor celulare utilizând metoda de electroforeză capilară sau
spectrometria de masă:
 determinarea cadmiului și a zincului într-un microeșantion de țesut extras prin
biopsie de prostată (o modificare a conținutului acestor elemente face posibilă
înțelegerea mai bună a mecanismului carcinogenezei).
 creșterea concentrației de glucoză în sângele diabeticilor poate fi descoperită nu
numai direct, de exemplu, prin bioteste (dintre care unele necesită doar câțiva
microlitri de sânge), ci și prin conținutul crescut de acetonă din aerul expirat.
Metoda neinvazivă pentru determinarea hematocritului din sânge se bazează pe
utilizarea tehnicilor de spectrometrie în infraroșu și chimiometrie.
 Metode fizico – chimice utilizate în medicină:
 Refractometrie;
 Polarimetrie;
 Colorimetrie;
 Spectrofotometrie;
 Nefelometria și turbidimetria;
 Fotometria de flacără;
 Fluorescența etc.
2. Refractometria
Indicele de refracţie este o constantă fizică foarte importantă, folosită la
identificarea substanţelor lichide şi la verificarea purităţii lor. Valoarea indicelui de
refracţie depinde de temperatură; cu creşterea temperaturii valoarea lui scade. Cu
schimbarea concentraţiei se schimbă, de asemenea, şi valoarea indicelui de refracţie.
În cazul soluţiilor, valoarea indicelui de refracţie depinde de natura
solventului şi de concentraţia soluţiei.
Fiind o constantă de material, indicele de refracţie se utilizează în practica
farmaceutică pentru:
 identificarea unor substanţe;
 determinarea gradului de puritate al preparatelor farmaceutice;

 determinări de concentraţie - trasând curba de variaţie n=f(c) pentru o

serie de soluţii etalon ale unei anumite substanțe farmaceutice, se poate determina
valoarea unei concentraţii necunoscute aceleeși substanțe;
 determinări de structură
 În medicină, metodele refractometrice se folosesc pentru determinarea
concentraţiei proteinelor din serul sanguin (proteinemia). În cazul apariţiei anumitor
afecţiuni ale organismului, valoarea indicilor de refracţie caracteristici lichidelor
biologice se pot modifica semnificativ, oferind informaţii asupra afecţiunilor
intervenite. Astfel, de exemplu, în cazul şocului anafilactic, indicele de refracţie al
serului sanguin înregistrează, în primele ore, o scădere după care revine la valorile
normale.
Determinarea indicilor de refracţie ai lichidelor biologice reprezintă, în
consecinţă, o metodă de a obţine informaţii preliminare asupra gradului de sănătate a
pacienţilor.
De obicei, coeficientul de refracţie este indicat prin n 20D, unde t este
temperatura, la care a fost determinat coeficientul, iar D este linia spectrală de sodiu.
Aparatele utilizate pentru măsurarea indicelui de refracţie poartă denumirea de
refractometre. În construcţia acestora, este folosit fenomenul de reflexie totală a
luminii.

Metoda refractometrică se aplică și pentru determinarea concentrațiilor soluțiilor în

industria zahărului, conserve vegetale, produse zaharoase, glucoza, etc.
Se determina substanța uscată solubilă. Se poate determina și concentrația de zahăr
dacă în extractul solubil al unui produs alimentar predomină zaharurile iar nezaharul
este constant.
 Se folosesc: refractometrul Abbe, refractometru-zaharimetru, refractometru Zeiss,
refractometru de imersie, refractometrul de mâna, refractometre electronice.
Refractometria se utilizează și pentru determinarea indicelui de refracție al
grăsimilor, respectiv pentru determinarea continutului de grăsime al unui produs
alimentar.
3. Polarimetrie
Se folosește polarimetrul Zeiss, respectiv zaharimetre în industria zahărului la care
conținutul în zahăr (g / 100 g produs) se citește direct pe scara aparatului.
Cu ajutorul polarimetrului se determină unghiul de rotație specifică (α) definită
prin unghiul de rotație al unui strat de solutie de lungime L (dm) la temperatura t (°C),
având concentrația de 1 g substanță activă pură la 1 cm³ și densitatea d.
Determinările se fac la 20°C, cu lumina galbenă a sodiului corespunzătoare liniei
D din spectru și se utilizează relația: [α]D20 =α / (Lxd)
4. Colorimetria
Se bazează pe compararea intensității de culoare a două soluții ce conțin aceeași
substanță, dar în concentrații diferite, din care una cunoscută și alta necunoscută.
La baza colorimetriei stau legile absorbției luminii.
Metoda fotocolorimetrică are o deosebită importanță în studierea microelementelor
(substanțe care se conțin în cantități foarte mici în componența sângelui și în diferite
țesuturi ale organismului uman).

5. Spectrofotometria
Se bazează pe descompunerea luminii în radiații monocromatice și măsurarea
intensității acestora în diferite regiuni ale spectrului.
Această metodă de analiză este utilizată în vederea elucidării masei şi structurii
unor compuşi necunoscuţi, în analizele din domeniul criminalisticii şi cele cu privire la
poluarea mediului înconjurător, dar şi în controlul calităţii medicamentelor,
conservanţilor şi polimerilor.
Cantitatea de probă necesară pentru o analiză prin spectrometrie de masă este de
ordinul microgramelor, uneori chiar şi mai puţin şi din acest motiv această metodă este
considerată o metodă analitică practică şi de interes pentru diverşi compuşi naturali sau
sintetici precum peptidele sau proteinele, ADN-ul sau ARN-ul.
 Importanţa analizei spectrale în practica medicală
Aparatele de analiză spectrală sunt frecvent utilizate la cercetarea medico-biologică
pentru studiul structurii chimice a diverselor molecule organice. Aminoacizii şi acizii
nucleici prezintă benzi caracteristice, în funcție de dozarea lor în soluţii. Analiza
spectrală calitativă este larg folosită în domeniul medicinii pentru identificarea urmelor
de sânge şi stabilirea cauzelor diverselor intoxicaţii. Aceste analize au la bază faptul că
hemoglobina şi derivaţii săi au spectre de absorbţie caracteristice. O variantă a analizei
spectrale cantitative de emisie este metoda de dozare flamfotometrică a unor ioni
alcalini din produsele biologice. Actualmente în laboratoarele clinice sunt de strictă
necesitate spectrofotometrele pentru identificarea unor substanţe, precum şi pentru
constatarea rezultatelor unor reacţii de laborator.
Aplicarea radiației laser în practica medicală
În medicină întroducerea laserului permite dezvoltarea unor tehnici medicale care
să înlocuiască mai eficient tehnicile convenționale sau să creeze noi modalități de
investigație și tratament. Astfel, cu ajutorul unui dispozitiv laser care emite în infraroșu
se pot face determinări ale diferitor substanțe din sânge fără să se apeleze la recoltarea
probelor sanguine.
În chirurgie și microchirurgie laserul este folosit pentru tratarea glioamelor, la
desprinderea unor tumori de la principalele vase de sânge, la vaporizarea unor tumori
din ventricule, la extirparea unor tumori cerebrale vascularizate intens, la excizia
nevroamelor, la detașarea mușchilor de os. Raza laser este folosită drept bisturiul clasic,
doar că intervențiile chirurgicale sunt nesângeroase și nu apar complicații
postoperatorii.
În oftalmologie laserul este folosit în retinopatia diabetică, la ocluzia vaselor
retiniene, la prevenirea hemoragiilor, în chirurgia tumorilor pleoapei, la forme de
cataractă și glaucom.
Alte domenii în care se folosește radiația laser sunt, otorinolaringologia,
dermatologia, ortopedia, traumatologie și terapie.
 6. Cromatografia
Cromatografia este o metodă fizico-chimică pentru separarea, concentrarea și
analiza amestecurilor de substanțe, bazată pe diferențele de distribuție a substanțelor
care trebuie separate între fazele mobile și staționare.
Metodele cromatografice în prezent sunt utilizate în:
 analiza pesticidelor organo-fosforice;
 igienă și ecologie pentru determinarea conținutului de impurități toxice în aer,
apă și produse alimentare;
 toxicologie și criminalistică pentru diagnosticul otrăvirii;
 farmacologie pentru controlul calității medicamentelor, cercetarea
metabolismului medicamentelor.
7. Electroforeza
Fenomenul electrocinetic, în care are loc mișcarea orientată într-un anumit mediu a
particulelor încărcate electric, independent de proveniența lor (ioni, particule coloidale,
alte particule și bule de gaz în suspensie), sub acțiunea câmpului electric exterior, se
numește electroforeză.
Metoda electroforetică este folosită pentru separarea şi analiza proteinelor
individuale şi a altor biopolimeri, a viruşilor, a structurilor celulare supramoleculare,
precum şi a celulelor întregi. Prin această metodă se studiază componenţa în proteine a
diverselor lichide biologice, de exemplu, sângele, urina, sucul gastric etc. – factor
important pentru diagnosticul diverselor maladii.
O mare importanţă în diagnostică reprezintă separarea electroforetică a fermenţilor
în izofermenţi şi aprecierea cantitativă şi calitativă a lor.
În imunologie una dintre metodele frecvent utilizate este imunoelectroforeza –
separarea electroforetică a unui amestec de anticorpi sau antigeni. În fizioterapie, cu
scop curativ, este folosită pe larg electroforeza medicamentoasă. Metoda curativă
fizioterapeutică, în care se utilizează curentul electric continuu pentru a întroduce
substanţe medicamentoase (de obicei sub formă de ioni) în organism prin piele sau
membrane mucoase, se numeşte electroforeză medicamentoasă (ionoforeză, ionoterapie
electrică, galvanoionoterapie, ionogalvanizare). Simultan cu electroforeza
medicamentoasă are loc şi acţiunea integrală asupra organismului a curentului electric
continuu – metodă denumită galvanizare. La realizarea electroforezei medicamentoase
între electrozi şi piele se aşază tampoane hidrofile, muiate în soluţia substanţelor
respective. Medicamentul se întroduce de la polul a cărui sarcină el o posedă: anionii de
la catod, cationii de la anod. S-a dovedit că unele substanţe întroduse pe cale de injecţii
subcutanate se elimină repede pe când dacă sunt întroduse pe cale electroforetică,
eliminarea se face mai încet, aşa că substanţa îşi poate exercita efectele ei terapeutice.
Electroforeza este o metodă importantă pentru separarea fracţiunilor proteice din serul
sanguin. Serul sanguin se prelucrează cu o soluţie tampon cu reacţie alcalină în urma
căreia particulele proteice se încarcă negativ. De aceea în camera electroforetică
picătura de ser prelucrat se depune cu micropipeta pe o peliculă de celuloid acoperită cu
un strat subţire de gel, mai aproape de electrodul negativ. Proteinele, devenind ioni
negativi, migrează spre anod, însă cu diferite viteze din cauza dimensiunilor şi a
mărimii sarcinilor lor. În consecință ele se separă spaţial, formând electroforegrama
proteică sanguină. Cele cinci fracţiuni proteice principale ale serului sanguin (1
fracţiune de albumină şi 4 fracţiuni de globulină: α 1, α2, β şi γ) devin vizibile pe pelicula
de celuloid, dacă după migrare se colorează cu un colorant special.