MATERIALE FOLOSITE ÎN CONSTRUCTIA RACHETELOR ŞI

NAVELOR COSMICE

Trebuie subliniat încă de la început că în comparaţie cu avioanele, chiar de mare viteză,

condiţiile exterioare şi funcţionale pe care trebuie să le îndeplinească materialele care intră în
constituţia unei rachete sau nave cosmice sunt mult mai variate şi mai complexe. Astfel, un avion
evoluează într-un mediu constant şi relativ omogen şi, cu toată variabilitatea condiţiilor de zbor ele
sunt aceleaşi faţă de variabilitatea condiţiilor care se întâlnesc în cazul unui vehicul cosmic. De
aceea dacă avioanele sunt construite, cel puţin structura de rezistenţă, dintr-un material sau în orice
caz există un material de bază, în construcţia unei rachete sau nave cosmice se foloseşte o mai mare
varietate de materiale, mai ales dacă se ţine seama că în componenţa unei rachete întâlnim mai
multe subansambluri specializate funcţional sau din punct de vedere rezistent.
Problema celor mai potrivite materiale trebuie examinată concomitent şi în strânsă legătură
cu problema condiţiilor exterioare şi funcţionale ale aparatului. Astfel prin denumirea de rachete şi
nave cosmice înţelegem în general toate aparatele, cu sau fără oameni sau vieţuitoare la bord, care
folosesc motoare rachetă; rachetele balistice de rază de acţiune medie şi mare, sateliţi artificiali,
nave cosmice, etc. Avioanele rachetă şi planoarele cosmice pot fi incluse în categoria avioane sau
rachete după cum, caracteristicile pe care le posedă, se apropie mai mult de una sau de alta din
categoriile menţionate. Evoluţia aparatelor care ne interesează poate fi impărţită în trei faze
importante:
A. Decolarea sau lansarea, în care sub acţiunea împingerii motoarelor rachetă mişcarea
este accelerată, racheta îndepărtîndu-se de suprafaţa terestră.
B. Evoluţia în spaţiul cosmic, un timp mai mult sau mai puţin îndelungat în condiţiile
speciale de presiune, temperatură, radiaţii şi impact cu meteoriţii.
C. Reintrarea în atmosfera terestră şi aterizarea, evoluţie caracterizată printr-o
decelerare puternică şi o încălzire apreciabilă a învelişului navei datorită frecării în
atmosferă.

Evoluţia de lansare:
Este fără îndoială evoluţia de cea mai mare importanţă care condiţionează posibilitatea
efectuării evoluţiilor următoare. În cursul acestei evoluţii se urmăreşte accelerarea rachetei până la
o anumită viteză dorită, deziderat care, cu toate progresele realizate, nu a dobândit încă o
soluţionare complet satisfăcătoare atât din punct de vedere al siguranţei în funcţionare cât şi din
punctul de vedere al randamentului, greutăţii proprii şi cantităţii de combustibil necesare.
Problemele care se pun sunt următoarele:
a) greutatea proprie a rachetei necesară pentru lansare;
b) greutatea combustibilului necesară pentru lansare;
c) probleme termice legate de funcţionarea motorului rachetă;
d) combustibilul şi procesele de ardere optime;
Stănescu Ana-Maria Facultatea de Inginerie Aerospaţială
Grupa 932-B2 Universitatea Politehnica Bucureşti

e) influenţa acceleraţiilor, vibraţiilor, etc.

Condiţiile privind greutatea proprie a rachetelor:

După cum s-a menţionat, se urmăreşte a imprima rachetei o viteză la finele

combustiei, viteză care trebuie să aibă valori apreciabile. Astfel în cazul unei nave

cosmice. După cum se ştie soluţia preconizată este folosirea unor motoare rachetă cu combustibil
lichid sau solid. Considerând cazul cel mai simplu al unei racheter cu o singură treaptă lansată pe

verticală cu un debit de combustibil ars şi viteză de ejecţie constante, viteza la finele

combustiei este dată de o relaţie de forma:

, unde

dacă se neglijeajează variaţia acceleraţiei gravitaţionale, iar este greutatea la şi

reprezintă greutatea propria a rachetei. Este uşor de văzut că reprezintă greutatea a

combustibilului.

Relaţia de mai sus arată că mărimea vitezei depinde în special de viteza de ejecţie a

produselor de combustie din motorul rachetă şi de parametrul k. În condiţiile actuale, la rachetele

cu combustibil lichid sau solid, vitezele de ejecţie sunt limitate.
Metalele pure sau aliajele metalice pot fi folosite în special atunci când există posibilităţi de
răcire. În cazul încărcărilor termice mari, singurele care pot fi luate în considerare sunt metalele cu
puncte de topire foarte ridicate. Deşi are o greutate specifică foarte mare se preconezează folosirea
în viitorul apropiat a tungstenului fie aliat, fie chiar în stare pură.
Motoarele rachetă pot fi realizate cu ajutorul unor combinaţii diferie ale materialelor
menţionate, în funcţie de tipul şi caracteristicile impuse şi de sistemul de protecţie folosit.
În cazul folosirii unor învelişuri protectoare pasive tip puţ de căldură ete necesară o grosime
cât mai mare a stratului pentru a se putea acumula o cantitate cât mai mare de căldură. De aceea,
această soluţie este greu de folosit dacă durata de funcţionare a motorului este mare. Totuşi în cazul
în care temperatura flăcării este foarte ridicată este una din puţinele soluţii ce pot fi utilizate. Unele
materiale ce pot fi folosite în acest scop sunt prevăzute în tabelul următor:

Temp. topire Conduct. termica Caldura spec. Greut. spec.

c
˚C kcal/m2h˚C kcal/kg˚C g/cm3
Grafit 3640(subl.) 60(134-26.8) 0.42(0.20-0.47) 1.68
TiO 3250 6.7(23.8-4.5) 0.20(0.12-0.22) 4.9
BN 2990 10.4(14.9-9) 0.22(0.11-0.25) 2.21
TiN 2990 9(38.7-6) 0.21(0.14-0.24) 5.43
MgO 2790 9(25.3-6) 0.31(0.22-0.34) 3.46
1
Stănescu Ana-Maria Facultatea de Inginerie Aerospaţială
Grupa 932-B2 Universitatea Politehnica Bucureşti

SiC 2686 (desc.) 45(105-12) 0.30(0.16-0.40) 3.21

BeO 2530 37.2(194-12) 0.43(0.20-0.50) 2.75

Se constată că cel mai bun material, capabil să înmagazineze cea mai mare cantitate de
căldură este grafitul. Dar chiar în ipoteza utilizării grafitului, rezultă grosimi mari ale stratului
protector. De exemplu, dacă temperatura flăcării este de 3500˚K iar transferul de căldură este de

ordinul a , atunci dacă temperatura care se atinge pe stratul de sub protecţie

trebuie să fie de 600˚C iar durata fenomenului 120 s, rezultă că grosimea stratului de grafit va
trebui să fie de cca 10 cm. Grosimea necesară poate fi redusă dacă se interpune un strat izolator.
Pentru izolaţie termică este necesar un material cu o conductibilitate termică cât mai redusă pentru
a limita penetraţia termică la o grosime cât mai subţire în imediata apropiere a suprafeţei fierbinţi.
În acest caz însă temperatura suprafeţei creşte considerabil apropiindu-se de temperatura flăcării
sau gazelor arse. De aceea, cel mult cu excepţia cazului unor durate foarte scurte, metoda este
limitată la cazurile în care temperatura flăcării este relativ redusă pentru a nu depăşi temperatura de
topire a materialului. Dacă materialul izolant este foarte refractar şi în plus chimic inert faţă de
produşii de combustie, poate fi folosit direct pentru a căptuşi camera de combustie şi ajutajul
motorului. În caz contrar este necesar ca suprafaţa în contact cu flacăra să fie compusă dintr-un strat
care să satisfacă cerinţele menţionate. Există desigur şi posibilitatea unor combinaţii de diferite
straturi cu proprietăţi corespunzătoare.
Dintre materialele ce pot fi folosite ca izolanţi, cele mai interesante proprietăţi din punct de
vedere al conductibilităţii termice le posedă în continuare grafitul pirolitic. În plus rezistă până la
temperaturi mari, are bune caracteristici mecanice, inclusiv rezistenţă la şocuri termice, rezistenţă la
eroziune, etc. Pentru a scoate în evidenţă posibilităţile acestui procedeu de izolare, menţionăm că
pentru aceleaşi condiţii ca şi în exemplul anterior, grosimea stratului izolant rezultă de numai 10
cm.
Există şi o serie de alte materiale care pot sau se speră că vor putea fi folosite ca izolatori
eficienţi şi anume materialele ceramice. Cele mai interesante sunt incluse în tabelul următor în
comparaţie cu grafitul pirolitic:

Temp. top. Conduct. termica Greut. spec.

Mat. Caldura spec. kcal/kg˚C
˚C kcal/m2h˚C g/cm3
Grafit
3690 0.52(3.6-0.3) 0.45(0.22-0.58) 2.0
pirolitic
TiC 3880 10(15-9) 0.054(0.04-0.07) 14.5
TiO 3250 6.7(24-4.5) 0.205(0.12-0.22) 4.9
ZrC 3375 17.6 0.125 6.7
ThO2 3050 3(10.5-2.1) 0.076(0.056-0.082) 9.7
BN 2990 10.4(14.9-9) 0.22(0.11-0.25) 2.21
ZrB2 3040 7.5(15-5.7) 0.13(0.095-0.14) 6.09
TaN 2940 9(39-6) 0.21(0.14-0.24) 5.4
MgO 2790 9(26-6) 0.31(0.22-0.34) 3.46

2
Stănescu Ana-Maria Facultatea de Inginerie Aerospaţială
Grupa 932-B2 Universitatea Politehnica Bucureşti

Aceste materiale în grosimi de cca 30 mm pot suporta condiţiile termice din exemplele
precedente, pentru durate variind între 20 şi 120 secunde, fără ca stratul de sub izolant să depăşască
1500˚C. Evident, este necesar un al doilea strat, de aproximativ aceiaşi grosime, care să izoleze în
continuare structura, însă realizarea acestuia este mult mai simplă şi cu materiale mai accesibile.
Dacă se consideră în plus şi faptul că materialele din tabelul anterior au greutăţi specifice mari, se
constată că această soluţie are puţine şanse de folosire, în comparaţie cu grafitul sau tungstenul.
Un sistem de protecţie deosebit de promiţător în viitor este protecţia termică radiantă, la
care echilibrul termic se realizează între căldura transmisă de flacără sau gaze arse şi căldura radiată
de suprafaţă. Deoarece ultima creşte cu puterea a patra a temperaturii un asemenea sistem nu este
posibildecât dacă temperatura suprafeţei are valori mari şi totodată presiunile în interiorul
motorului nu trebuie să fie mari. Singurul material care ar putea fi folosit în acest scop este tot
grafitul pirolitic. Pentru aceleaşi date numerice, ar fi suficient un strat de grafit pirolitic de cca 3.5
mm, suprafaţa exterioară ar atinge 3450˚K iar cea interioară 1350˚K.
Rezultă deci că sistemele pasive de protecţie pun probleme tehnologice şi de materiale
dificile. Mai simplu de realizat şi mai eficiente în cazul încărcărilor termice mari şi duratele scurte
de funcţionare sunt sistemele active de protecţie deşi prezintă inconvenientul alterării geometriei
interioare. Dintre sistemele active cel mai folosit este ablaţiunea.
Eficienţa ablaţiunii este considerabil mai mare decât în cazul puţ de căldură deoarece
căldura este absorbită în plus în procesul de topire şi evaporare a materialului. Această eficienţă

poate fi caracterizată prin căldura efectivă de ablaţiune, [kcal/kg],unde prin s-a

notat transferul de căldură către stratul inferior neablativ, iar este viteza de ablaţiune. În acelaşi

timp într-o primă aproximaţie, , unde:

- este coeficientul de transfer;

- este temperatura flăcării (sau a gazelor arse);

- este temperatura peretelui neablativ.

Ţinând seama de relaţiile de mai sus, regresiunea suprafeţei va fi egală cu:

unde este densitatea stratului de alaţiune. Rezultă deci că este proporţional cu timpul,
conductibilitatea termică a materialului, diferenţa de temperatură şi invers proporţional cu
densitatea şi căldura efectivă de ablaţiune. În sfârşit, grosimea totală a stratului ablativ va fi egală

cu unde este grosimea minimă care asigură izolarea, respectiv temperatura .

3
Stănescu Ana-Maria Facultatea de Inginerie Aerospaţială
Grupa 932-B2 Universitatea Politehnica Bucureşti

Pentru materialele plastice de tipul răşinilor fenolice sau nylonul, are valori de ordinul

1500 – 3000 kcal/kg. De exemplu dacă , , ,

, şi , rezultă şi greutatea stratului de 176

kg/m2. Se vede că pentru durate de ordinul celor menţionate, ablaţiunea conduce la grosimi h mai
mari şi modificări importante ale geometriei interioare a ajutajului rachetei.
Rezultă deci că ablaţiunea ca atare nu ar putea fi utilizată decăt cel mult pentru o durată
extrem de scurtă. Există însă posibilitatea de a realiza un strat ablativ armat. Consideraţiile de mai
sus ar fi valabile atunci numai în cazul extrem când şi armătura se topeşte. Dacă însă armătura
rezistă, avem de a face cu o ablaţiune tranzitorie la care geometria interioară a ajutajului nu se
modifică. Pentru a avea ablaţiune tranzitorie se realizează o matrice dintr-un material rezistent la
temperatură cum ar fi tungstenul sau grafitul şi un material ablativ care poate fi metal sau polimer.
Vaporii formaţi difuzează afară prin matrice realizând şi o răcire prin flux de masă în stratul limită.
Câteva exemple în acest sens sunt următoarele: matrice din tungsten cu 40% sau 20% cupru ca
material ablativ sau matrice din tungsten cu 20% teflon ca material ablativ.
În sfârşit, amintim şi o metodă combinată pentru protecţia motoarelor rachetă realizată prin
radiaţie, sublimare şi răcire suplimentară. Colul se face din grafit pirolitic înconjurat de un material
sublimator (NH4Cl sau teflon). Radiaţia grafitului provoacă sublimarea stratului inferior. Gazele
astfel formate sunt trimise în cameră în amonte formând un film de gaz pentru răcire adiţională în
stratul limită.

Evoluţia în spaţiul cosmic:

În timpul evoluţiei în spaţiul cosmic, materialele din care este construită nava sunt supuse
unor condiţii speciale de temperatură, presiune şi trebuie cât mai bine cunoscută comportarea
acestora în astfel de condiţii. În plus, au loc ciocniri cu meteoriţi şi micrometeoriţi cu o posibilitate
mai mare sau mai mică funcţie de dimensiunile acestora. De asemeni trebuie bine cunoscut efectul
radiaţiilor cu toate că acestea au în general influienţă asupra metalelor, însă asupra altor materiale
cum ar fi elastomerii şi semi-conductorii pot avea efecte importante.
În tabelul următor sunt prezentate condiţiile fizice ale mediului la diferite altitudini. Trebuie
precizat că temperatura în spaţiul cosmic a fost calculată utilizând energia cinetică a particolelor.

Presiune Nr. molecule, ioni,

Altitudine Temp. ˚C Compoziţie
mmHg atomi, pe cm2
Nivelul marii 760 -40 la +40 2.5*1019 N278, O221, A 1%
30 km 90 4*1017 N2, O2, A
200 km 10-6 103 1010 N2, O, O2,O+
800 km 10-9 103 106 O, O+, H
6500 km 10-13 103 103 H+, H
22000 km 10-12 10 - 105
3
10 – 102 H 85%, He++15%
+

4
Stănescu Ana-Maria Facultatea de Inginerie Aerospaţială
Grupa 932-B2 Universitatea Politehnica Bucureşti

Ciocnirea cu meteoriţii poate introduce şocuri mecanice şi în cazuri excepţionale distrugerea

rachetei. Din fericire, probabilitatea de ciocnire cu meteoriţi mai mari este foarte mică, în afară de
zonele de meteoriţi, cozi de cometă, etc. De exemplu pe o suprafaţă de 93 mm 2, un impact cu un
meteorit de 4 mm diametru are o probabilitate de 1/250000 ani, la diametrul de 0.6 mm
probabilitatea este de 1/20 ani la diametrul de 0.16 mm probabilitatea este de 0.4 ani. Aceşti ultimi
meteoriţi cu diametrul de 0.16 mm pot fi opriţi de o foaie de duraluminiu cu grosimea de 1 mm.
Fluxul de energie datorită radiaţiilor, la o distanţă de 1 A.U. de soare (1.5*10 11cm), este de
2 cal/cm*min şi 99% din această energie este compusă din fotoni cu o energie individuală sub 4
eV. Cea mai mare parte din energie este în spectrul vizibil şi poate fi folosită pentru a energiza
calculele fotoelectrice. Radiaţiile infraroşii care există pot numai încălzi învelişul rachetei, a cărui
temperatură va fi determinată de emisivitatea sa superficială.
O parte din radiaţii sunt raze cosmice de mare energie (10 2 – 1011MeV) în special protoni.
Intensitatea maximă în dreptul pământului este de cca 2 particule/cm 2*s. Aceste particule vor
interacţiona cu rachete şi vor rezulta particule încărcate. Efectul devine important numai la doze
mai mari.
Efectul temperaturilor scăzute asupra materialelor.
În ultimul tabel au fost prezentate temperaturile ce se întâlnesc în spaţiul cosmic, la diferite
altitudini faţă de pământ. Trebuie să nu se înţeleagă însă că acestea sunt temperaturile pe care le
capătă nava ce evoluează în spaţiul cosmic. Temperatura suprafeţei navei depinde de distanţa faţă
de soare, de emisivitatea şi absorbivitatea suprafeţei şi desigur dacă suprafaţa respectivă este
luminată sau nu de soare.
Efectul presiunilor scăzute.
Presiunile în spaţiul cosmic sunt foarte scăzute, cu mărimi între 10 -6–10-9 mmHg, la
altitudini de 200 – 800 km faţă de pământ, ajungând la 10-13 mmHg pentru distanţe mai mari.
Efectele acestor presiuni asupra materialelor nu sunt în totalitate cunoscute, deoarece în laborator
vidul cel mai înaintat ce a putut fi obţinut a fost de 10 -8 mmHg. Totuşi câteva consecinţe importante
au fost stabilite. Astfel, frecarea între piese în mişcare este foarte mare, deoarece filmul de oxizi,
distrus prin frecare, nu se restabileşte datorită lipsei oxigenului. Pentru a micşora frecarea pot fi
utilizaţi lubrifianţi solizi cum ar fi, bisulfura de molibden sau politetrafluoretina. Grafitul nu poate
fi utilizat, deoarece el acţionează ca lubrifiant numai în prezenţa unui film absorbant de vapori de
apă.
O altă consecinţă importantă este sublimarea materialelor, fenomen care nu se produce în

condiţii obişnuite. Viteza de evaporare în vid de pe o suprafaţă este , unde:

- w este viteza de evaporare în g/cm2*s;

- p este presiunea vaporilor în mmHg;
- M este greutatea moleculară a materialului în fază gazoasă;
- T este temperatura în ˚K.
În tabelul ce urmează sunt date temperaturile la care vitezele de sublimare au diferite valori
pentru o serie destul de mare de materiale. Se remarcă faptul că în special cadmiul şi seleniul vor

5
Stănescu Ana-Maria Facultatea de Inginerie Aerospaţială
Grupa 932-B2 Universitatea Politehnica Bucureşti

avea pierderi mai mari la temperaturile probabile ce se vor întâlni în spaţiul cosmic. Magneziul se
evaporă foarte încet sub 170˚C, dar la 240˚C viteza este destul de mare, 1mm pe an. Compuşii
organici au o tendinţă accentuată de descompunere la presiuni scăzute.

10-1cm/an Temperatura de
Element 10-5cm/an ˚C 10-3cm/an ˚C
˚C topire ˚C
Cd 40 80 120 320
Se 50 80 120 220
Zn 70 130 180 420
Mg 110 170 240 650
Te 130 180 220 450
Li 150 210 280 180
Sb 210 270 300 630
Bi 240 320 400 270
Pb 270 330 430 330
In 400 500 610 160
Mn 450 540 650 1240
Ag 480 590 700 960
Sn 550 660 800 230
Al 550 680 810 660
Be 620 700 840 1290
Cu 630 760 900 1083
Au 660 800 950 1060
Ge 660 800 950 940
Cr 750 870 1000 1920
Fe 770 900 1050 1540
Si 790 920 1080 1410
Ni 800 940 1090 1455
Pd 810 940 1100 1554
Co 820 960 1100 1495
Ti 920 1070 1250 1730
V 1020 1180 1350 1735
Rh 1140 1330 1540 1966
Pt 1160 1340 1560 1773
B 1230 1420 1640 2030
Zr 1280 1500 1740 1857
Ir 1300 1500 1740 2454
Mo 1380 1630 1900 2625
C 1530 1680 1880 3700
Ta 1780 2050 2300 2996
Re 1820 2050 2300 3170
W 1880 2150 2500 3400

Efectul meteoriţilor şi micrometeoriţilor.

Comportarea materialelor la impact cu viteze mari este încă puţin cunoscută deoarece viteza
meteoriţilor nu a fost posibil să fie realizată în laborator. S-au efectuat cercetări cu viteze de cca 7
km/s care au arătat o comportare diferită a metalelor de nemetale. În metale se produc cavităţi
semisferice ca o consecinţă a scurgerilor plastice care se produc cu viteze mari. În nemetale, de
6
Stănescu Ana-Maria Facultatea de Inginerie Aerospaţială
Grupa 932-B2 Universitatea Politehnica Bucureşti

exemplu răşini fenolice, se produc rupturi, schije de material, iar particola de meteorit intră adânc
în fundul unei cavităţi înguste şi lungi. Apare la suprafaţă un crater, care însă nu are o formă de
petale ca în cazul metalelor, materialul respectiv fiind aruncat afară. Adesea de la crater se produc
spărturi, crăpături. La fel se comportă nylonul şi grafitul.
Pentru a preveni bombardarea părţii interioare a tablei metalice după impact, grosimea
tablei trebuie să fie de 2 – 3 ori mai mare decât grosimea minimă care împiedică pătrunderea
meteoritului.
Efectul impactului cu meteoriţi este mult micşorat dacă se prevăd în faţa rachetei grătare
care să acioneze ca o “armură spaţială”. Acestea vor sparge meteoriţii în fragmente mai mici, cu
putere de penetrare mai mică şi care vor fi dispersate pe o suprafaţă mai mare. O astfel de armură
de aluminiu cu o grosime de 1% din grosimea învelişului va fi plasată la o distanţă de circa 12 ori
grosimea învelişului.
Mai important este efectul eroziunii meteoriţilor de dimensiuni foarte mici, având în vedere
şi posibilitatea mai mare de ciocnire cu aceştia. Mărimea medie a lor este de circa 1 micron. Viteza
relativă a lor faţă de pământ este de 10 6 – 107 cm/s, deci viteza relativă faţă de rachetă poate fi
foarte mare. La o viteză de 10 -6 cm/s un atom de fier va avea o energie de 30eV, iar la 10 7 cm/s de
3keV. Densitatea interioară medie a micrometeoriţilor este de ordinul a 3.4 g/cm 3. Unii
micrometeoriţi pot însă avea densităţi mult mai scăzute, mergând până la 0.05 g/cm 3. Un
micrometeorit de rază 10-4cm poate conţine aproximativ 1011 atomi astfel îcât energia dezvoltată în
impact poate fi 3*1012ev la o viteză de 106 cm/s.
Aşa după cum s-a menţionat au fost efectuate recent experienţe de ciocniri cu asemenea
viteze. Se formează un crater al cărui volum V este proporţional cu energia E a proiectului,

, unde:

- este densitatea materialului în care intră proiectilul;

- este viteze sunetului în material;

- k este o constantă.

Astfel dacă un proiectil vine cu viteza pe o placă din acelaşi material, volumul craterului va fi,

Pentru o sferă de 3 mm cu viteză 1 – 5*10 6cm/s, k are aproximativ valoarea 25.4 pentru otel, Zn,
Al, Mg, iar în domeniul 7.5 – 22.5*104 cm/s, valoarea 82 pentru Fe, Cu, Ag, Zn, Al.
Adâncimea P a craterului depinde de panta craterului.
Fluxul de meteoriţi mai mari de 10-4cm rază, lângă pământ, este de circa 10/cm2*s. Fiecare
va produce deci un crater adânc de P=9*10-4 cm şi cu o suprafaţă de 2.5*10-6cm2, în aluminiu. În 10
ore, se vor izbi pe cm2 de suprafaţă circa 4*105 micrometeoriţi care vor strica calităţile optice ale ei.

7
Stănescu Ana-Maria Facultatea de Inginerie Aerospaţială
Grupa 932-B2 Universitatea Politehnica Bucureşti

Fluxul de particule cu o rază mai mare de 10 -2cm este de 10-12 /cm2*s şi vor penetra
aluminiul în grosime de 1 mm. Deci o sferă de aluminiu de diametru 1 m şi grosime 1 mm va fi
punctată în cca 6 luni.

Din relaţia rezultă că penetrarea minimă o vor avea materialele

care au mare, deci valori ale modulului Young mari. Dintre lelmentele uşoare, beriliul are

modul mai mare decât aluminiul care la rândul lui are mai mare decât magneziul, aşa cum

reiese din tabelul următor:

Mg 4.2
*1011
Metal Pb 1.6
dyne/cm2 Efectul radiaţiilor.
W 35 Radiaţiile interacţionează cu materia transferând o parte din
Mo 29
Rh 29 energia lor. Dacă această energie este suficient de mare, electronii,
Be 29 atomii sau ambii vor fi ejectaţi producând un atom ionizat sau un
Cr 24 loc vacant în reţeaua cristalină a materialului.
Fe 20 Interacţiunea cu electronii:
Ni 20
Ta 19 a) Radiaţiile electromagnetice în banda infraroşu sau de energii
Pt 16 inferioare interacţionează cu vibraţiile atomice, încălzind
Cu 12 materialul.
Fonta 9.1
b) În spectrul de energii vizibil electronii sunt ridicaţi la nivele de
Zn 9
Au 7.8 energie mai mari fără să scape din atom iar când revin la nivelul
Ag 7.7 iniţial emit frecvenţe caracteristice de radiaţie.
Al 6.8 c) Energii mai mari decât 5 eV pot fi capabile să ejecteze electroni
Ir 5.2
din atomi, ionizându-i.
Sn 4.6
Cu cât energia elecronului incident este mai mare, cu atât creşta energia electronului ejectat.
d) La energii mai mari, electronii sunt ejectaţi prin efectul Compton la care numai o parte a
energiei fotonului este folosită pentru aceasta, fotonul fiind degradat la o energie mai scăzută.
e) La energii şi mai mari (1 MeV) electronul are suficientă energie pentru a avea loc aşa numita
producţie dublă sau pereche în care se generează un electron şi un pozitron.
f) La energii şi mai mari aceste fenomene de împrăştiere devin mai puţin importante. În schimb
este mai probabil ca să se producă o dezintegrare a nucleului atomic ceea ce produce un număr
mare de particule cu energie înaltă.
Deplasări atomice:
Deplasările atomice alterează proprietăţile tuturor materialelor, exceptând cazurile când
atomii materialului sunt liberi sau când temperatura este astfel încât atomii pot relua repede poziţia
normală de echilibru. Aceste temperaturi sunt de obicei cam jumătate din temperatura de topire.
Efecte de suprafaţă:
8
Stănescu Ana-Maria Facultatea de Inginerie Aerospaţială
Grupa 932-B2 Universitatea Politehnica Bucureşti

Din cauza vitezelor mari ale rachetelor poate rezulta un bombardament apreciabil de atomi.
La vitezele menţionate, o coliziune cu un atom staţionar este echivalentă cu un bombardament cu
un atom de heliu cu 2 eV sau cu un atom de fier cu 30 eV. Ori vehiculele spaţiale pot călători cu
viteze şi mai mari astfel încât bombardamentele de gen pot eroda suprafaţa. Coliziunile pot provoca
şi deplasări de atomi care rămân interstiţiali.
Încălzirea suprafeţei:
Singurul efect de care ar trebui să se ţină seama în legătură cu radiaţiile este încălzirea.
Temperatura suprafeţei rezultă din egalitatea dintre energia primită şi energia radiată.
Temperaturile de echilibru sunt comparabile cu cele întâlnite la un zbor supersonic cu M=2
şi apar probleme prea grele din punctul de vedere al materialelor. Învelişul, în special pentru
sateliţi, trebuie să aibă proprietăţi maxime de reflexie.
Reintrarea în atmosferă.
Vitezele de reintrare în atmosferă sunt foarte mari, un satelit are o viteză de 28000 – 29000
km/h iar navele cosmice au 38000 – 39000 km/h.
La decolare racheta câştigă încet viteză şi atinge altitudini mari chiar înainte de atingerea
vitezei sunetului. La reintrare unda de şoc apare la altitudinea de cca. 100 km, iar după undă apar
temperaturi de ordinul a 8300˚C sau chiar mai mult. Căldura produsă variază aproximativ cu
puterea a treia a vitezei astfel încât la rachetele intercontinentale apar temperaturi mult mai mari
decât la rachetele balistice de rază medie. Pe lângă aceasta, din cauza frecării cu aerul, apar în
cădere liberă acceleraţii de ordinul a 20 – 50g.
Un satelit merge iniţial pe o traiectorie cuasiparalelă cu pământul iar reintrarea se face cu
unghi de coborâre mic, sub 5˚, în acest mod temperatura maximă şi forţele de decelerare se menţin
la valori mult mai mici decât pentru rachetele balistice, însă perioada de supraîncălzire este
considerabil mai mare. La rachetele balistice unghiul de intrare este mare iar perioada de
supraâncălzire şi decelerare este relativ scurtă.
Coridorul de zbor se găseşte între două limite. Limita superioară este curba de viteză
minimă admisă la o anumită altitudine pentru care portanţa şi forţa centrifugă echilibrează greutatea
vehiculului, iar limita inferioară este curba de viteză maximă admisă la aceeaşi altitudine pentru
care temperatura pe care o capătă structura vehiculului mai este încă acceptabilă. Se vede că cele
două tipuri de rachete balistice traversează coridorul intrând în zona temperaturilor mari. Sateliţii şi
rachetele în zbor planat rămân în coridor.

Concluzii.
Faza de lansare a rachetei pune două probleme mai importante şi anume condiţie severă
privind greutatea proprie a rachetei şi măsuri eficiente de protecţie termică a pereţilor motorului
rachetă.
Pentru atingerea vitezei finale necesare la lansării se impune ca greutatea proprie a rachetei
să nu depăşească 10% din greutatea totală la lansare.
Problemele de protecţie termică a motorului rachetă sunt asemănătoare cu cele care apar la
reintrarea în atmosferă a navei cosmice, satelitului sau rachetei balistice. Pentru ambele cazuri sunt
9
Stănescu Ana-Maria Facultatea de Inginerie Aerospaţială
Grupa 932-B2 Universitatea Politehnica Bucureşti

posibil de utilizat două metode de protecţie, activă sau pasivă. În cazul temperaturilor ridicate şi
durată scurtă este indicat folosirea metodei active adică “ablaţiunea” iar pentru durate mari de
funcţionare şi temperaturi ceva mai mici este mai indicată metoda pasivă, eventual combinând
diverse sisteme cum ar fi puţ de căldură plus izolator plus radiaţie.
În faza de evoluţie în spaţiul cosmic există în principal patru probleme mai importante şi
anume, influenţa temperaturilor scăzute, influenţa presiunilor scăzute, impactul cu meteoriţii sau
micrometeoriţii şi efectul radiaţiilor.
Temperaturile scăzute nu pun probleme deosebite materialelor doar eventuala fragilizare a
unora din materiale. Presiunile scăzute din spaţiul cosmic duc la sublimarea materialelor şi pentru
evoluţii îndelungate trebuie ţinut cont de acest efect. Impactul cu meteoriţii nu este în general de
luat în considerare deoarece probabilitatea este foarte mică.
Efect mai important îl are impactul cu micrometeoriţii.
Radiaţiile au influenţă redusă asupra metalelor.
Cel mai important efect este încălzirea datorită radiaţiilor infraroşii. Dintre materialele mai
sensibile la radiaţii sunt elastomerii şi semiconductorii şi de aceea trebuiesc protejaţi. Ei sunt
afectaţi de centura de radiaţie Van Allen. Oricum învelişul exterior al rachetei trebuie făcut dintr-un
material insensibil la radiaţii, preferabil un metal.

10