CURSUL 5

2.2. OŢELURI CU PROPRIETĂŢI

ANTICOROSIVE

Oţelurile aliate cu crom (cu sau fară adaos de molibden sau

nichel) şi oţelurile cu conţinut ridicat de siliciu sunt exemple
semnificative de materiale metalice din această categorie, cu
proprietăţi anticorosive.

2.2.1. Oţelurile cu crom

Deosebit de apreciate, ca materiale de construcţie pentru
instalaţiile chimice, sunt oţelurile inoxidabile care conţin peste
12% crom. Au fost introduse în acest domeniu în anul 1923, iar
ulterior au fost realizate progrese extraordinare în ceea ce
priveşte elaborarea compoziţiilor, a metodelor de obţinere şi a
procedeelor de prelucrare, aşa încât se poate considera că
elaborarea şi folosirea acestor tipuri de oţeluri a exercitat asupra
construcţiei instalaţiilor chimice o influenţă foarte mare în acest
domeniu.
Oţelurile care conţin mai puţin de 0,1% C şi peste 12% Cr
se caracterizează printr-o bună rezistenţă la atacul agenţilor
atmosferici şi a unor reactivi chimici. Această proprietate se
explică prin formarea unei pelicule de oxid subţire şi aderentă, la
suprafaţa aliajului, proprietate care se numeşte pasivitate. Dacă
această peliculă se întrerupe, ea se poate reface expunând
materialul într-un mediu oxidant.
Dezavantajul acestor oţeluri constă în faptul că nu pot fi
durificate, prin tratamente termice, decât într-o mică măsură.

9
Dacă însă la aceste aliaje care conţin 12-20% Cr se adaugă o
cantitate mai mare de carbon se obţin oţeluri care, pe lângă
proprietăţile anticorosive prezintă, şi pe aceea de a putea fi
durificate prin tratament termic. Pentru aceasta oţelurile se
încălzesc într-un mediu austenitic şi urmează o răcire rapidă,
pentru recristalizarea fazei feritice. Reţeaua cristalină formată
determină o microstructură martensitică, caracterizată printr-o
mare duritate.
Structura acestor oţeluri în funcţie de compoziţia lor
chimică se poate urmări pe diagrama de echilibru din figura 2.4.

Fig. 2.4. Compoziţia aliajelor Fier-Crom.

Cromul are drept efect stabilizarea feritei în structura

oţelurilor.
Cercetările au arătat că nichelul are un efect opus, anume
el contribuie la stabilizarea austenitei. De exemplu, un oţel cu
18% Cr şi 8% Ni, conform conţinutului de crom, ar trebui să fie
feritic la temperatura ordinară, însă datorită conţinutului de
nichel, practic el rămâne într-o stare austenitică metastabilă, chiar
dacă răcirea se efectuează cu o viteză moderată. Când conţinutul
de nichel este mai mare de 14% austenita devine stabilă. Când
conţinutul de nichel este mai mic de 7% austenita se transformă
uşor în ferită chiar sub efectul prelucrării la rece.

10
 În afara efectelor sale asupra structurii, nichelul execută o
influenţă apreciabilă asupra rezistenţei la coroziune, atunci când
este prezent în proporţii mai mari decât 8%. Acest element de
aliere măreşte, în general, rezistenţa la coroziune precum şi
numărul substanţelor chimice faţă de care oţelurile austenitice
manifestă rezistenţă apreciabilă. De exemplu, deşi nu măreşte
rezistenţa faţă de agenţii oxidanţi, îmbunătăţeşte rezistenţa faţă
de acidul sulfuric şi acizii organici sau alţi agenţi corozivi.
Când conţinutul de crom depăşeşte valoarea de 22%,
nichelul nu îmbunătăţeşte pasivitatea oţelurilor.
Pe lângă fazele obişnuite de ferită, austenita şi carbonul,
care se găsesc în majoritatea oţelurilor, unele oţeluri cu crom
manifestă şi tendinţa de a forma o fază dură, fragilă,
nemagnetică, denumită faza sigma. Acest lucru se vede foarte
bine în figura 2.4. pentru aliajele Fe-Cr şi în figura 2.5 pentru
aliajele Fe-Cr-Ni.

Fig. 2.5. Domeniul fierului în diagrama de echilibru

a aliajului Fe-Cr-Ni la 650 0C.

Faza sigma se formează prin încălzire la 7580C. Prezenţa

fazei sigma imprimă aliajului o ductilitate redusă şi, uneori, o
rezistenţă la coroziune mai mică faţă de anumiţi agenţi chimici.
În figura 2.6 se arată că în oţelurile inoxidabile se pot
produce şi alte modificaţii ca, de exemplu, în cazul carburilor.

11
 Formarea carburii de crom (ex. Cr23C6) are loc dacă
temperatura s-a ridicat până la 550…8500C şi apare îndeosebi în
zonele limitrofe sudurilor. În astfel de zone se produce o sărăcire
accentuată în crom, care determină reducerea pasivităţii.
Consecinţa acestui fapt este apariţia coroziunii locale la
interfeţele dintre grăunţi. Fenomenul este numit în cazul
oţelurilor austenitice ”deteriorare de sudură”, iar în cazul
oţelurilor martensitice “coroziune în bandă”.
Pentru evitarea acestui tip de defect se reâncălzesc piesele
într-un domeniu austenitic stabil (1050…11000C), la această
temperatură carburile se dizolvă şi, prin răcirea ulterioară rapidă,
rămân în soluţie. Pentru unele ansambluri din oţel ustentic care,
din diferite motive, nu pot fi supuse acestui tratament de
recoacere, fie se micşorează conţinutul de carbon până la cca.
0,03%, fie se adaugă titan în proporţie de 4 ori mai mare decât
conţinutul de carbon sau columbiu, în proporţie de 8 ori mai
mare decât carbonul.

Fig.2.6. Domenii din diagrama de echilibru

a unui aliaj Fe-C-Cr.

12
 Aceste elemente au o tendinţă mai pronunţată de a forma
carburi decât cromul, ceea ce împiedică blocarea cromului în
carburi şi deci evită micşorarea conţinutului de crom.
Se spune că oţelurile inoxidabile tratate în acest mod sunt
“stabilizate”.
Se stabilizează cu titan piesele forjate din oţel inoxidabil,
iar columbiul stabilizează piesele care se toarnă şi se sudează.
Oţelurile inoxidabile pot fi clasificate, din punct de
vedere al structurii, în:
- feritice,
- martensitice,
- austenitice.
Însă în interiorul fiecăreia dintre aceste categorii există un
mare număr de aliaje care diferă între ele prin compoziţia
chimică, adică în special prin conţinutul de crom, nichel şi
carbon, precum şi prin unele adaosuri speciale ca, de exemplu,
molibden, sulf, seleniu, zirconiu şi plumb.
Elaborarea unui număr mare de aliaje a fost impusă de
marea varietate şi stricteţe a condiţiilor cerute de industria
chimică.
Valorile unor caracteristici fizice, ca de exemplu,
densitatea şi coeficientul de dilataţie termică, a oţelurilor Ni-Cr
(tabelul 2.7) sunt cosiderabil mai mari decât la oţelurilul carbon
obişnuit, oţelul cu 13% Cr prezintă pentru aceste constante
fizice, valori mult mai mici.
Rezistivitatea electrică a tuturor oţelurilor inoxidabile este
destul de mare, iar valorile cele mai ridicate se întâlnesc la
oţelurile austenitice.
Conductivitatea termică a oţelurilor austenitice este
aproximativ jumătate din cea a oţelului crom obişnuit.

Tabelul 2.7
Constantele fizice ale oţelurilor inoxidabile uzuale
18/8 13% Cr 13% Cr. Oţel
Oţel Aliaj Fe-Cr martensitic
austenitic (oţel 20) inoxidabil
(oţel 19) (oţel 21)
Conţinut de carbon , % 0,08 0,13 0,27
Conţinut de crom , % 19,11 12,95 13,69
Conţinut de nichel , % 8,14 0,14 0,20
Densitatea la 15 0C, (g/cm3) 7,916 7,745 7,741

13
Caldura 50…100 0C 0,122 0,113 0,113
specifică 250…300 0C 0,131 0,132 0,131
(Kcal/kg 0C) la: 450…500 0C 0,142 0,163 0,162

Coeficientul de 0 … 50 0C 13,88 9,86 9,62

dilatare termică 250…300 0C 18,52 12,30 12,26
(106/g) 450 …500 0C 19,92 13,20 13,32

Rezistivitatea 20 0C 71,0 50,6 52,2

electrică 300 0C 91,6 76,9 76,9
(cm) 500 0C 102,6 93,8 93,5

Conductivitatea termică 0 0C 0,038 0,064 0,060

(Kcal/mh0C) 100 0C 0,039 0,066 0,063
300 0C 0,044 0,067 0,066
500 0C 0,052 0,065 0,065

Aliajele feritice şi martensitice sunt magnetice. Aliajele

austenitice sunt nemagnetice, dar pot deveni uşor magnetice prin
prelucrarea la rece, datorită formării unei proporţii reduse de
ferită.
În tabelul 2.8 sunt prezentate unele proprietăţi mecanice
ale principalelor oţeluri inoxidabile, de unde rezultă că oţelurile
martensitice inoxidabile posedă proprietăţi superioare de
rezistenţă mecanică, ceea ce le face potrivite pentru construirea
instalaţiilor chimice.
Oţelurile austenitice stabilizate au proprietăţi mecanice
normale la tempratură ridicată, dar deosebit de bune la
temperaturi scăzute şi temperaturi înalte.
Este cunoscut faptul că aceste oţeluri prezintă o bună
rezistenţă la curgere şi la exfoliere până la temperaturi de 8000C.
La temperaturi de până la 1830C aceste tipuri de oţeluri prezintă
o mărire considerabilă a rezistenţei la tracţiune şi a limitei de
rupere, dar ductibilitatea este uşor micşorată. Este remarcabil
faptul că rezistenţa păstrează valori constante. Aceste proprietăţi
bune se datoresc faptului că în condiţiile date oţelul îşi păstrează
structura austenitică.

Tabelul 2.8
Proprietăţile mecanice ale unor oţeluri inoxidabile
Compoziţia, % Proprietăţi mecanice
C Mn Ni Cr Mo Rezistenţa la Rezistenţa la Alungirea,
curgere, rupere, (%)
(tf/cm2) (tf/cm2)

14
 Oţeluri feritice
0,10 0,30 - 13,0 - 2,63 5,3 35,0
0,08 0,40 0.11 12,3 - 4,74 6,0 29,5
0,07 - - 13,3 - - 6,0 34,0
0,09 - - 15,5 - - 5,0 38,0
0,09 - - 22,8 - - 4,4 21,0
Oţeluri martensitice
0,17 0,50 0,2 12,64 - 5,64 7,3 27,5
0,22 0,45 0,14 13,6 - 6,68 7,7 25,0
0,25 0,8 - 13,0 - 4,5 6,5 29,0
0,15 0,23 2,50 16,86 - 7,63 8,8 22,0
0,34 0,39 0,31 13,48 - 6,2 7,4 29,0
Oţeluri austenitice
0,1 0,3 8,0 18,0 - 3,1 6,5 60,0
0,12 0,8 8,0 20,0 - 2,8 5,9 26,0
0,12 - 8,2 18,0 - 2,5 8,5 56,0
0,12 0,68 8,7 21,2 - 3,8 7,1 57,0
0,16 - 7,1 20,1 4,2 5,2 7,1 46,0
0,1 0,7 9,0 19,0 2,5-4,0 3,4 7,1 50,0
0,12 0,8 9,0 19,0 2,5-4,0 3,1 6,8 25,0
Oţelurile cu un conţinut relativ mare de nichel prezintă o
mai bună stabilitate, un mic adaos de mangan măreşte şi mai
mult stabilitatea.
Toate oţelurile inoxidabile pot fi prelucrate la rece prin
presare sau tragere.

Proprietăţi de rezistenţă la coroziune. Cu privire la modul

de comportare, faţă de mediile corozive, oţelurile inoxidabile se
clasifică în patru categorii:
- oţeluri la care coroziunea are un caracter general,
- oţeluri la care coroziunea se produce între grăunţi,
- oţeluri care în medii corozive prezintă fenomene de
finisare sub tensiune,
- oţeluri la care coroziunea se produce punctiform.
Proprietăţile de pasivare ale oţelurilor inoxidabile
menţionate anterior, nu permit coroziunea generală, totuşi
rezistenţa la coroziune generală poate reprezenta uşoare fluctuaţii
influenţate de condiţiile mediului înconjurător.
Fenomenul acesta se întâlneşte adesea în cazul soluţiilor
diluate sau fierbinţi de acid sulfuric. Prezenţa aerului sau a unor
cantităţi mici de substanţă oxidantă (ex. acid azotic) menţin
pasivitatea în condiţii de coroziune.
Hidrogenul pus în libertate în urma procesului de
coroziune sau altă substanţă reducătoare, prezentă în sistem poate
duce la anularea pasivităţii.

15
 Pentru preântâmpinarea unor astfel de cazuri în oţelul
respectiv se adaugă molibden în proporţie de 2…4%.
Coroziunea intergranulară se datoreşte prezenţei carburilor
de crom precipitate la interfaţa grăunţilor. Prezenţa acestor
carburi nu determină o lipsă de rezistenţă a oţelului la orice agent
coroziv ci numai la unii dintre aceştia.
Când asupra oţelului acţionează simultan atât anumite
tensiuni cât şi coroziunea, pot să apară fenomene de fisurare.
Fisurarea apare la oţelurile care au fost prelucrate la rece prin
procedee energetice, dar poate apare şi provocată de tensiunile ce
se produc în instalaţii în timpul funcţionării.
La instalaţiile în care mediul conţine cloruri sau hidrogen
sulfurat, apar adesea fenomene de fisurare prin coroziune sub
tensiune.
Pentru a reduce la minimum coroziunea de acest tip,
elementele respective sunt recoapte înaintea utilizării, la
temperaturi la care nu pot apare alte defecte dăunătoare, de
exemplu precipitarea carburilor sau formarea fazei sigma.
Coroziunea punctiformă sau locală se produce atunci când
în anumite puncte care conţin impurităţi, se formează
microcupluri locale galvanice sau când un agent coroziv
stagnează în dreptul fisurilor sau îmbinărilor cu garnituri.
Apariţia acestor microfisuri locale este favorizată de prezenţa
clorurilor, deosebit de periculoase fiind clorura cuprică şi clorura
ferică.
Pentru evitarea coroziunii punctiforme se iau în primul
rând măsurile de eliminare a cauzelor care pot da naştere
coroziunii. Oţelurile cele mai rezistente la acest tip de coroziune
sunt oţelurile austenitice cu molibden.
Tabelul 2.9 arată efectele tipice ale coroziunii provocate de
o serie de acizi şi baze.
Tabelul 2.9
Exemple tipice de rezistenţă la coroziune a oţelurilor
inoxidabile
Reactiv Tipul oţelului
Oţel cu 13% Cr Oţel austenitic 18/8 Oţel 18/10
(+ Mo)
Acizi
Rezistent la toate Rezistă la toate concentraţiile La fel ca
Acid acetic concentraţiile, la temperaturi până la punctul de fierbere. Este oţelul 18/8

16
 medii. Este atacat de acid la slab atacat de acidul 100% la
fierbere, la toate fierbere.
concentraţiile.
Anhidrida Este atacat de acid la Este atacat slab în acid la Asemănător ca
acetică fierbere. fierbere. oţelul 18/8
Acid boric Este atacat de soluţia Rezistă la toate temperaturile în Asemănător ca
saturată la fierbere. acid de toate concentraţiile. oţelul 18/8
Acid Rezistent la acid rece cu Rezistă la acidul 50% rece. Este Asemănător ca
Cromic concentraţia de 5…10%. atacat slab în acid fierbinte oţelul 18/8
Este atacat de acid 50% 50%.
fierbinte sau rece.
Acid citric Rezistent la acid diluat la Rezistă la toate temperaturile în Asemănător ca
fierdere. Este atacat de acid acid de toate concentraţiile. oţelul 18/8
fierbinte sau la fierbere în
concentraţie de 10…50%.
Acid formic Rezistent la acid 1% rece. Rezistă la soluţia de conc. 1% Asemănător ca
Este atacat la toate fierbinte sau rece. Este atacat de oţelul 18/8,
temperaturile de acid cu acid 10% fierbinte. Este atacat dar prezintă
concentraţia până la 50%. de soluţia 50% fierbinte. Rezistă rezistenţă la
Rezistent la toate la acidul 100% la toate soluţia 50%
temperaturile la acid 100%. temperaturile. fierbinte.
Acid Este atacat la toate La fel ca şi oţelul 13% Cr. Asemănător ca
bromhidric, concentraţiile. şi oţelul 13%
Acid Cr.
clorhidric,
Acid
flourhidric,
Acid
flousilicic.
Acid azotic Rezistent la acid de toate Este atacat numai de acidul Asemănător ca
concentraţiile, la rece. Este concentrat la fierbere. şi oţelul 18/8.
atacat de acid concentrat la
fierbere.

Acid azotos - Este atacat de acidul diluat rece. La fel ca

oţelul 18/8.
Acid oxalic Slab atacat de acidul rece. Rezistă la acidul rece. Este Rezistă la
Este atacat de acidul atacat de acidul fierbinte şi la acidul
fierbinte şi la fierbere. fierbere. fierbinte, dar
este atacat la
fierbere.
Acid fosforic Este atacat de acid la toate Rezistă la soluţii de acid de Rezistă la
concentraţiile, dar mai puţin majoritatea concentraţiilor până acid de toate
în intervalul 60…90%. la punctul de fierbere. concentraţiile
Este atacat slab la fierbere în până la
acid de 40% şi în stare fierbinte punctul de
la concentraţia de 60…90%. fierbere, dar
Este atacat de acidul 80%, la este atacat de
temperatura de 1100C. acidul 80%, la
temperatura de
1000C
Acid sulfuric Este atacat la toate Este atacat slab în acid de Rezistă la
concentraţiile. concentraţie 5…10% la rece şi acidul
85…95% fierbinte şi rece. Este 5…10%
atacat de soluţii de concentraţie fierbinte sau

17
 15…75% la cald sau la rece. rece,
15…85% şi
95% rece. Este
slab atacat de
soluţiile 15%,
85% şi 95%,
fierbinţi. Este
atacat de
soluţia 20%
fierbinte şi
cele 40-70%
reci.
Acid sulfuros Rezistent la soluţia saturată La fel ca şi oţelul 13% Cr. La fel ca şi
la temperatura camerei. Este oţelul 13% Cr.
atacat de soluţia la fierbere
sub presiune.
Acid tartric Rezistent la soluţia 1%. Este Rezistă la soluţii cu concentraţia Asemănător ca
atacat de acidul 5…50%. de 1…50% până la punctul de oţelul 18/8.
fierbere.
Alcalii .
Amoniac Rezistent la toate La fel ca şi oţelul 13% Cr. La fel ca şi
concentraţiile la cald şi la oţelul 13% Cr.
rece.
Hidroxid de Rezistent la soluţii până la Rezistă la soluţiile fierbinţi Asemănător ca
sodiu 30% fierbinţi sau reci. Este 30…50%. Este slab atacat de şi oţelul 18/8.
slab atacat de soluţia substanţa topită la 3700C.
fierbinte de concentraţie
30…50% şi de substanţa
topită la temperatura de 370
0
C.
Hidroxid de Rezistent la soluţia 25% Rezistă la soluţia 25% până la Asemănător ca
potasiu. până la punctul de fierbere. punctul de fierbere. Este slab oţelul 18/8.
atacat de soluţia 50% la
fierbere. Este atacat de substanţa
topită la 3600C

Toate cele trei tipuri de oţeluri inoxidabile din acest tabel

sunt rezistente faţă de majoritatea soluţiilor apoase ale sărurilor,
cu excepţia clorurilor de amoniu, cupru, fier, mercur, siliciu şi
staniu.
Halogenii, sulful, clorura de sulf, clorhidratul de anilină,
bisulfatul de sodiu la fierbere şi topitura de sodiu atacă toate
oţelurile inoxidabile.
Spre deosebire de modul de acţionare al agenţilor chimici
izolaţi, amestecurile unor substanţe acţionează mult mai energic
asupra oţelurilor, de exemplu amestecurile de acid sulfuric şi acid
azotic la fierbere atacă chiar oţelurile austenitice cu molibden.
Acest tip de oţeluri, rezistente la acţiunea creozotului sunt
corodate de creozot cu un mic conţinut de sare. De aceeea
acţiunea amestecurilor de reactivi trebuie totdeauna stabilită

18
experimental deoarece ea nu reprezintă suma efectelor
individuale ale reactivilor respectivi.
Oţelurile inoxidabile găsesc largi aplicaţii în diferite
ramuri ale industriei chimice.
Dintre utilizările care prezintă o extindere mai mare se pot
cita următoarele:
a) confecţionarea de diferite recipiente ca: rezervoare,
reactoare, coloane de absorbţie, coloane de distilare,
schimbătoare de căldură.
b) confecţionarea de instalaţii ca: pompe, ventilatoare,
compresoare, reactoare, centrifuge, uscătoare, răcitoare,
filtre.
c) confecţionarea de echipament pentru transportul
diferitelor materiale ca: cisterne auto, cisterne feroviare
şi conducte.
Pentru a se stabili exact ce material este mai potrivit pentru
fiecare caz în parte, trebuie să se ţină seama la ce solicitări va fi
supus materialul din punct de vedere al tensiunilor,
temperaturilor şi agenţilor chimici.
De asemenea trebuie să se ţină seama de forma instalaţiei
şi de forma în care se găseşte materialul (tablă, bare, piese
forjate, piese turnate, benzi, sârmă, ţevi etc.)
În mod deosebit trebuie remarcate avantajele folosirii
oţelurilor inoxidabile la transportul acidului acetic. Anterior
acidul acetic era manipulat în recipiente din cupru. Cuprul
prezintă o bună rezistenţă faţă de acidul acetic, la toate
concentraţiile şi temperaturile, cu condiţia să nu fie prezent aerul
sau alţi agenţi oxidanţi. Acest lucru este însă foarte greu de
realizat din punct de vedere practic şi de aceea se preferă
utilizarea în acest scop a oţelurilor inoxidabile, în special a
oţelului austenitic.
Odată cu elaborarea oţelurilor inoxidabile cu adaos de
molibden s-a rezolvat şi problema depozitării sulfatului de
amoniu cu conţinut de acid sulfuric liber. Această substanţă
corodează puternic oţelurile cu crom precum şi oţelurile
austenitice 18/8 de aceea înainte de a fi devenit cunoscută
rezistenţa oţelurilor cu molibden faţă de sulfatul de amoniu se
folosea plumbul sau fonta silicioasă. Acestea însă prezintă
anumite dezavantaje tehnice. S-a dovedit că oţelul 18/10 cu un
conţinut de molibden 2…3% corespunde tuturor condiţiilor.

19
 Oţelurile inoxidabile de tip 18/8 găsesc aplicaţii largi la
fabricarea unor substanţe chimice de mare puritate cum sunt
produsele farmaceutice sau alimentare.
În această ramură industrială atenţia cea mai mare se
acordă purităţii produsului, în care nu pot fi tolerate nici chiar
urme de produse ale coroziunii. De exemplu pentru vitamina B6
nu poate fi admisă prezenţa fierului nici chiar în proporţii infime
(urme), de aceea oţelurile inoxidabile nu sunt potrivite în acest
scop. În cazul vitaminei C nu poate fi tolerat cuprul.
Oţelul inoxidabil este în schimb foarte indicat pentru
instalaţiile de producţie a vitaminei C.
Este adevărat că există materiale metalice care prezintă
proprietăţi mai bune decât oţelurile inoxidabile, cum este de
exemplu titanul care rezistă bine la acţiunea acidului azotic de
toate condiţiile, chiar la temperaturi superioare temperaturii de
fierbere. De asemenea titanul rezistă bine la coroziunea
punctiformă şi la fisurarea sub efectul coroziunii şi al
temperaturii, dar acest material este mult mai scump comparativ
cu oţelurile inoxidabile.

2.2.2. Oţelurile cu conţinut ridicat de siliciu

Oţelurile cu un conţinut de 14…18% siliciu se

caracterizează printr-o foarte bună rezistenţă la atacul coroziv al
acizilor. Acest comportament benefic se explică atât prin
formarea fazei Fe3Si cât şi prin formarea pe suprafaţa aliajului a
unui strat protector constituit din bioxid de siliciu.
Însă pe măsură ce conţinutul de siliciu creşte, proprietăţile
tehnologice ale acestor oţeluri scad. Acest fapt face ca să se
limiteze proporţia de siliciu. Valoarea acestor limite ţine de
specificul tehnologic al fiecărui producător de oţeluri cu siliciu.
Astfel în S.U.A. pentru această categorie de oţeluri, conţinutul de
siliciu nu depăşeşte 14,5%, în timp ce în Germania se preferă
obţinerea unor oţeluri cu 16% Si, care au o rezistenţă mai bună
faţă de acizi.
Realizarea oţelurilor cu proporţie înaltă de Si, necesită
respectarea strictă a unei tehnologii cu parametri riguroşi.
De-a lungul timpului s-au realizat însă progrese însemnate
în acest domeniu. Astfel, procesul de elaborare trebuie condus cu

20
experienţă tehnologică de înalt profesionalism, pentru realizarea
unei structuri corespunzătoare, care să nu fie sensibilă la şoc şi
variaţii de temperatură. De asemenea o atenţie aparte trebuie să
fie acordată şi proceselor de prelucrare, în special în ceea ce
priveşte necesitatea realizării unei preîncălziri corespunzătoare.
Acest lucru a avut ca efect pozitiv rentabilizarea producţiei de
oţeluri silicioase pentru o gamă foarte largă de utilizări.
Aceste două progrese au deschis noi domenii de aplicaţii şi
au determinat astfel o evoluţie avantajoasă a preţului de
producţie.
Oţelurile cu conţinut ridicat de siliciu au o rezistenţă greu
de egalat faţă de atacul acidului sulfuric, indiferent de
concentraţia sa, inclusiv până la punctul de fierbere a acidului.
De asemenea prezenţa sărurilor de mercur nu influenţează
negativ comportamentul anticoroziv al oţelurilor silicioase.
Acidul azotic şi acizii organici exercită o uşoară influenţă
corozivă. Trebuie însă observat că, în primele ore după intrarea în
funcţiune, piesele din oţel cu siliciu manifestă o coroziune relativ
puternică, care scade mult după câteva ore, iar după câteva zile
ajunge la o valoare minimă. Cauza acestui fenomen constă în
faptul că stratul protector necesită un anumit timp pentru
formare.
Oţelul cu siliciu se utilizează la construirea pompelor şi
ventilelor în instalaţiile pentru fabricarea acidului sulfuric,
precum şi pentru armăturile conductelor la instalaţiile Glover şi
Gay-Lussac.
Pompele şi armăturile din industria superfosfaţilor sunt
construite de asemenea în multe cazuri din acest material.
Oţelul cu siliciu prezintă şi o bună rezistenţă la uzură, ceea
ce face ca el să fie folosit pentru pompe care transportă nămoluri
acide.
Rezistenţa acestui material faţă de acidul clorhidric cu
concentraţie mai mare şi la temperatură ridicată este adesea
nesatisfăcătoare, dar se poate îmbunătăţii considerabil prin
folosirea unui adaos der molibden (circa 3%).
Asemenea aliaje sunt rezistente faţă de soluţia acidului
clorhidric de concentraţie 5% la temperatura de 900C, sau faţă de
soluţia aceluiaşi acid cu concentraţia de 30% la 400C.
Oţelul cu conţinut înalt de siliciu este rezistent şi faţă de
clorura de zinc, motiv pentru care din astfel de materiale se

21
construiesc pompe de transport pentru aceeaşi clorură în stare
topită. Pompele care funcţionează în astfel de condiţii şi-au
dovedit fiabilitatea pe perioade îndelungate de timp.
Materialul acesta nu rezistă însă la acidul fluorhidric, la
fluosilicaţi şi fluorurile de amoniu, la acidul monocloracetic
topit, la alcalii concentrate fierbinţi şi în stare topită, la soluţiile
calde de clorură de fier şi de cupru, la trioxidul şi bioxidul de sulf
şi la soluţiile acestora.

2.3. FONTA CENUŞIE CU ADAOS DE NICHEL

În comparaţie cu oţelurile speciale cu nichel care au un

conţinut de 0,15…0,30% C, tipurile de fonte cu nichel prezintă
conţinuturi de carbon de 2,5…3,5% şi, în funcţie de conţinutul de
nichel se caracterizează prin structură perlitică, martensitică sau
austenitică.
Rezistenţa faţă de alcalii a acestor fonte este mult
îmbunătăţită prin adaosul de nichel, menţinându-se totodată la o
valoare cât mai scazută conţinutul de siliciu.
Adaosurile de nichel lărgesc foarte puternic domeniul
austenitic, iar adaosurile mai mari duc la un material de turnare
cu structură pur austenitică (tabelul 2.10).
Comportarea la turnare a acestor aliaje se ameliorează o
dată cu creşterea temperaturii de turnare şi cu apropierea din ce
în ce mai mult de compoziţia eutectică.

Tabelul 2.10
Compoziţia tipurilor de fontă cu nichel cu structură
austenitică
Denumirea Compoziţia chimică

%C % Si % Cr % Ni % Cu % Fe
Niresist 2,753,1 1,22,2 1,56 1220 58 Baza
Nicrosil 2 8 1,56 1220 58 Baza
Nucrosilal 1,8 6 2 18 - Baza

Proprietăţile de turnare sunt puternic influenţate, pe lângă

conţinutul de carbon, de conţinuturile de fosfor, siliciu şi

22
mangan. În medie concentraţia acestor aliaje reprezintă 1% şi ea
creşte odată cu micşorarea conţinutului de carbon.
La piesele turnate din aceste fonte apar tensiuni dacă sunt
prezente diferenţe mari între grosimile pereţilor, sau dacă piesele
au o suprafaţă mare şi un profil complicat. Mai totdeauna,
tensiunile nu sunt însă atât de însemnate încât este necesar
înlăturarea lor prin recoacere.
Puntru obţinerea pieselor şi utilajelor care vin în contact cu
alcalii şi cu produsele din industria alimentară se utilizează aliaje
lipsite de cupru şi cu 18…22% Ni.
În industria chimică de bază, tipurile de fonte cu nichel se
utilizează în măsură mai mică pentru armături (cu excepţia
robinetelor de la recipienţii pentru soluţii alcaline). În schimb
astfel de fonte se folosesc mai mult pentru realizarea cazanelor în
care se topesc alcalii, dar şi pentru recipienţii de acizi graşi,
pentru valţurile de pilotare a săpunului, la recipienţii de rezervă
pentru cianamida de calciu etc.

23