Mircea Eliade, „Maddalena”:

Virilitate, ispitire, viol, cunoaștere

17 Feb 2017

PDF

Continuând demersul nostru de a prezenta o față mai puțin cunoscută a

celebrului Mircea Eliade, propunem spre lectură și analiză volumul de
nuvele Maddalena. Acesta reunește unele dintre nuvelele scrise și publicate de Mircea
Eliade în presa interbelică, înainte de apariţia romanului Isabel și Apele
Diavolului (1930). Pe lângă nuvelele care nu mai fuseseră publicate în volum, cei doi
exegeți ai operei eliadești care editează acest volum, Mircea Handoca și Nicolae
Florescu, au inclus și nuvelele Aventura și Întâmplare (publicate inițial în
volumul Șarpele).

Aceste scurte proze de început sunt tributare lecturilor din perioada formării
(Dostoievski, Papini, Balzac etc.) și prefigurează teoriile autenticității pe care le va
dezvolta mai târziu Eliade în publicistica sa. Literatura pe care o scrie în perioada
autenticistă este în concordanță cu îndemnurile adresate tinerilor în publicistica de la
sfârșitul anilor `20. Acesta propune o proză în care obținerea unei valori estetice nu mai
este scop în sine, ci rezultatul imediat al relatării pure a unor experiențe. Astfel,
valoarea estetică este o caracteristică intrinsecă experienței, accentul nemaifiind pe
„cum”, ci pe „ce”.

Temele care aveau să facă subiectele centrale ale operelor experiențialiste ale lui
Mircea Eliade încep să se contureze în această perioadă: păcatul, virilitatea, vitalitatea
intelectualului, asceza, demonismul și modificarea existenței printr-o continuă răzvrătire
(împotriva tuturor structurilor existente sociale sau divine). Personajele acestor nuvele
vor și depun toate eforturile pentru a trăi în „păcatul revelator”, pas imperios necesar pe
drumul cunoașterii absolute.

Fie că este vorba de gelozie („Prietenul meu se desfăta. Iar eu râdeam, şi mă arătam
nepăsător de urâţenia şi neputinţa mea, şi îl linguşeam pe el. Îl linguşeam – pentru că îl
uram mult. Şi el mă socotea prieten, şi îmi deschidea gândurile, şi mă îmbrăţişa. Şi nu
bănuia cele ce se frământau înlăuntrul meu, şi nu simţea arsura ochilor mei” – Iubirea
prietenului meu), egoism (aflat în fața morții – pe o vreme cumplită trei tineri se rătăcesc
pe munte –, „eroul” nuvelei Întâmplare se lasă pradă instinctului de conservare și
egoismului și nu îl mai interesează soarta fetei căreia în urmă cu câteva zile îi
mărturisise iubirea), misoginism, ispitire și respingere (cazul din nuvelele Maddalena),
viol (nuvela Cel care trebuie ascultat – povestea unei tentative eșuate de viol –
anticipând un episod din romanul Huliganii, violul ca experiență necesară), batjocură
etc., personajele acestor nuvele își caută identitatea prin trăirea unor experiențe pure
(cu sensul de „veritabil”, „autentic”, „adevărat”), alegând faptele în locul sentimentelor
idealizate (textul Iubirea este o adevărată demontare a mitului construit în jurul acestui
sentiment).

Personajele acestor nuvele își caută identitatea prin trăirea

unor experiențe pure (cu sensul de „veritabil”, „autentic”,
„adevărat”), alegând faptele în locul sentimentelor idealizate
Este de ajuns să privim câteva dintre titlurile reunite aici pentru a ghici „atitudinea”
personajelor în fața „reperelor” impuse de societate: Apologia virilității, Eu, Sfântul
Diavol și cele șaisprezeci păpuși, Cel care trebuie ascultat, Iubirea prietenului
meu, Păcatul șamd.

După ce în primele texte reunite în acest volum este făcută apologia sexualității și a
cunoașterii prin intermediul experiențelor carnale („Cânt fecioarele, cânt vrăşmaşul
temut, cânt ispita caldă în înserat, cânt ochii care au aflat să plângă şi să înfrângă. Cânt
fecioarele, cânt carnea lor ce curmă săgeata privirilor. Carnea fecioarelor ce turbură
seninul – al cerului, al ochiului, al duhului. Carnea fecioarelor, ce va înflori în patimă şi
se va pogorî – vis şi umbră turburătoare – pe toate drumurile ce se înalţă către eroism”
sau „Cânt vrăjile, cânt ispitele, cânt bucuriile care ne-au luminat sexul în jalnicul său
coborâş” – Apologia virilității – Litanii pentru fecioară), în nuvela care dă titlul volumului
descoperim un personaj masculin fascinat de fecioria fiicei maestrului său, pictorul
Salust.
Tânărul Mircea Eliade

Întreaga miză a nuvelei constă în maniera în care el o ispitește și o abandonează pe

fată în momentul în care aceasta cedează ispitei („Maddalena, i-am răspuns, fecioria ţi-
am cules-o în cea dintâi seară, când ţi-am despletit cosiţele. Acum, eşti fecioară pentru
toţi ceilalţi. Alege-ţi soţul. Descoperă-te şi lui. Apoi alege altul. Pierde-ţi tainele în
îmbrăţişările a oricâtor tovarăşi. Vei rămânea mereu fecioară – pentru ceilalţi”) – nu
întâmplător numele personajului feminin este Maddalena, trimiterea la Maria Magdalena
(în italiană, Maria Maddalena) fiind transparentă. Personajul masculin din această
nuvelă, ispititorul care își asumă condiția („Sosi ziua judecăţii. Am îndurat zâmbind
batjocora mulţimii şi ura haină a fecioarelor, şi pietrele mamelor şi loviturile
târgoveţilor”), ne duce inevitabil cu gândul la Doctorul din Isabel și Apele Diavolului,
care vrea să seducă și să supună prin sex.
Nuvelele reunite aici constituie punctul de plecare pentru ceea ce va deveni cunoscut
sub numele de proza „autenticistă” sau „experiențialistă” a lui Eliade și trebuie privite ca
atare, netrebuind să le fie exagerată valoarea literară. Stilul scriiturii nu este unul foarte
bine conturat, modul de structurare a narațiunilor are anumite deficiențe, dar aceste
nuvele trebuie apreciate din perspectivă retrospectivă, putând astfel explica modul în
care s-a format și dezvoltat gândirea scriitorului român care avea să conducă tânăra
generație interbelică și să „teoretizeze” o adevărată direcție a prozei românești de la
începutul anilor `30.

Mircea Eliade, Maddalena: nuvele, Editura Jurnalul Literar, București, 1996, 276 pagini