Trăsăturile unui basm cult studiat

,,Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă

,,Povestea lui Harap-Alb” (1877) este o creaţie-sinteză ce aparţine basmului cult, fiind
publicată în epoca marilor clasici. Pus în relație cu tovarășii săi de generație (Eminescu,
Caragiale si Slavici), Creangă este povestitorul de vocație, spirit homeric neîntrecut până azi.
El are o mare putere de inovaţie asupra speciei folclorice în toate paliere textuale.

Specifică realismului, o trăsătură a basmului lui Creangă (crengist) este tratarea

veridică a fabulosului: adversarii nu sunt personaje supranaturale (zmei, balauri), ci fiinţe
omeneşti însemnate (omul spân, Împăratul Roş) sau animale vrăjite/solomonite (ursul,
cerbul). În mod excepțional, însuși eroul este lipsit de puteri supranaturale, ba chiar are, nu
doar calităţi, ci şi slăbiciuni, defecte care-l umanizează pregnant: e neîncrezător în forțele
sale și în preparativele magice, ușor de iscodit și de atras în capcane cât timp se află la
începutul maturizării sale.

O altă trăsătură importantă (caracteristică doar basmului cult) este complexitatea

personajelor, atenția acordată individualizării în plan psihologic, chiar dacă ele reflectă tipuri
specifice basmului clasic. Mai ales eroul, în mod original față de specia folclorică, este
surprins în evoluţie de la naivitatea novicelui la înţelepciunea unui iniţiat. Complexitatea
personajelor se datorează creşterii importanței/ponderii dialogului faţă de naraţiune, a.î.,
prin limbaj și mentalitate, personajele devin inconfundabile. Chiar și personajele secundare
au un profil spiritual unic: craiul e înțelept și sfătos, împăratul Verde e naiv și lăudăros, dar și
Gerilă e supărăcios, certăreț, Ochilă, împăciuitor, Păsări-Lăți-Lungilă, bonom. Un exemplu
foarte grăitor este fata împăratului Roș, care, departe de a fi doar personajul căutat fără
trăsături distinctive, evoluează de la statutul de opozant (”farmazoană cumplită”, fiind
șireată, disimulată/ascunsă) la cel de adjuvant (atoateștiutoare, devotată).

II. Tema tradiţională a basmului este dată de confruntarea dintre bine şi rău, la care
autorul cult adaugă tema iniţierii (călătoria de recuperare a echilibrului devenind aici
sinonimă cu maturizarea spirituală a erolui) şi cea a destinului, căci mezinului de crai Sfânta
Duminică îi proroceşte că îi este scris să ajungă împărat luminat cum nu a mai fost altul, dar,
după ce va trece prin grele încercări. În acest mod, basmul devine ”un bildungsroman cu
subiect fabulos”.

Două secvenţe-cheie în acţiune, prin care se reflectă viziunea realistă a autorului, sunt
momentul de final al intrigii ( robirea mezinului de crai de către Spân) şi deznodământul care
reface echilibrul pierdut. Deşi Craiul îl avertizase pe mezin să nu se întovărăşească cu omul
spân, acesta încalcă sfatul la cea de-a treia apariţie a adversarului ascuns sub aparenţa unei
slugi credincioase. Intrat în slujba fiului de Crai, Spânul îşi pune la cale cu viclenie planul de
furt al identităţii stăpânului, profitând de naivitatea acestuia: îi cere apa (sursă a vieții) pe
care o varsă pe motiv că e stătută, apoi îl conduce către fântâna fără cumpănă în care îl
convinge să coboare pentru a se răcori. Nu puterile adversarului, ci propria lipsă de
prevedere îl face pe crăișor vulnerabil, căci comite o greșeală intolerabilă oricărui războinic:
își cedează/încredințează paloşul în mâna unui necunoscut căruia nu-i testase loialitatea. Tot
o dovadă a nepriceperii este că nu sesizează invocația/formula ezoterică pe care spânul o
rostește – ”chima răului pe malul pârului” – și cade cu ușurință în capcană. Sluga îl închide în
fântâna devenită temniţă infernală, îi cere să jure pe paloş ca, până va muri şi iar va învia,
mezinul să devină sluga sa. Botezul cu numele de Harap-Alb îi definește simbolic noua
identitate pentru toată etapa inițierii care va urma sub robia răului care-i devine cel mai
dur/aspru pedagog. Secvenţa este educativă pentru că această uzurpare devine calea prin
care eroul să înveţe din propriile greşeli şi să deosebească aparenţele înşelătoare,
maturizându-se înainte de accede la statutul de împărat.

O altă secvenţă importantă este cea a demascării Spânului de către fata împăratului Roş
pe care Harap-Alb i-o aduce de soţie după a treia probă. Eroul a dovedit până aici calităţi
alese, mai ales loialitate, fapt pentru care va primi ca recompensă redobândirea statutului
pierdut. Dar trecerea de la etapa de slugă supusă iniţierii la cea de iniţiat se face prin moarte
şi renaştere simbolice: tăindu-i capul, Spânul îl dezleagă de jurământ iar fata împăratului Roş
îl readuce la viaţă într-o lume din care sămânța răului a dispărut. Apa joacă în ritualul
renașterii un rol reîntemeietor, valorificându-se motivul popular al apei moarte (care oprește
sângerarea și leagă părțile separate) și al apei vii (redă viața, una eternă, dacă ținem cont de
prezicerile din formula finală). Faptul că nu eroul, ci calul său, ca adjuvant cu puteri
fabuloase, îl pedepsește pe Spân are un dublu rol. Pe de o parte, pedagogul aspru este
eliminat din scenă pentru că rolul lui s-a încheiat, acela de a-l forţa pe erou să îşi descopere
toate calităţile alese care îl vor face un împărat luminat; iar, pe de altă parte, eroul rămâne
pur, fără pata unui omor, fie el și justițiar.

În structura basmului, incipitul şi finalul sunt redate prin formula introductivă şi cea
finală cu rol de a amplifica ruptura/distanța dintre realitate şi fabulos. În mod original,
Creangă imprimă un caracter realist întâmplărilor, dând conţinut verosimil atemporalităţii şi
aspaţialităţii din basmul popular ,,Amu cică era odată într-o ţară îndepărtată un crai (…)”.
Prin explicaţii detaliate, care urmează formulei introductive, dimensiunea fabulosului capătă
pentru cititori o logică mai apropriată de realul cunoscut. Formula finală introduce o
autoironie a naratorului: (,,Şi-un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu”) prin care se
adânceşte distanţa dintre realitate şi lumea poveştii

Acţiunea basmului este organizată pe opt secvenţe narative legate prin tehnica
înlănţuirii, graţie formulelor mediane (de exemplu: ,,Şi merg ei o zi, şi merg două, si merg
patruzeci si nouă (…)” sau ,,Merg spre împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din
poveste, înainte mult mai este…”). Rolul acestor formule este să recapteze interesul
cititorului legând secvenţele şi să amâne deznodământul previzibil (în care binele învinge
răul). Construcția subiectului presupune respectarea unui tipar narativ tipic: starea de
echilibru inițială (fiind introduse detalii pregătitoare intrigii pe platforma unei expozițiuni
minime), ruperea/tulburarea echilibrului inițial printr-o lipsă sau printr-un furt (lipsa
urmașilor la tron și furtul de identitate al crăișorului, posibil prin faptul că Imparatul Verde
nu-și cunoaște nepotul), aventura eroului presărată de probe ce cresc ca dificultate
(desfășurarea acțiunii și punctul culminant), refacerea echilibrului și răsplata eroului
(deznodământul).

O caracteristică importantă a construcției acțiunii este faptul că intriga se realizează

prin acumulare gradată, fapt semnalat în prezentarea tiparului narativ, dar la care se
cumulează încă o serie de detalii: căutările fiului cel mai destoinic scot la iveală lipsa curajului
fiilor mai mari, dar și lipsa de încredere a mezinului, lipsit de experiență. Ultima treaptă în
definitivarea intrigii este încălcarea interdicției paterne, urmată de furtul de identitate a
eroului de către adversar, toată acțiunea evoluând apoi prin motivul lumii pe dos.

O altă particularitate în construcția acțiunii este că deznodământul unei secvenţe devine

şi intriga următoarei secvenţe. De exemplu, în timpul ospăţului dat în cinstea lui Harap-Alb
care aduse pielea cerbului cu nestemate, îşi face apariţia pasărea în care e metamorfozată
fata Împăratului Roş, astfel încât Spânul îl trimite pe erou să i-o aducă de soţie.

Etapele acţiunii sunt cunoscute pe baza repetiţiei, mai ales a cifrei trei (procedeu numit
triplicare). Craiul îi testează pe toţi cei trei fii în acelaşi mod, deghizat în pielea de urs şi
ieşind de sub pod, Spânul iese de trei ori în calea mezinului schimbându-şi hainele şi vocea,
iar Harap-Alb are de trecut trei probe pentru a-şi salva viaţa: aducerea salatelor din grădina
ursului (etapa maturizării fizice), a pielii de cerb fermecat (etapa maturizării
spirituale/cognitive) şi aducerea fetei Împăratului Roş (etapa maturizării afective). Chiar și
întâlnirea lui Harap-Alb cu fiecare din cei cinci uriaşi năzdrăvani se desfăşoară strict după
aceeaşi structură/schemă. Cele şase probe de la curtea Împăratului Roş se grupează câte
trei. Primele sunt teste la care îl supune tatăl fetei pentru a-i testa destoinicia (camera
înroşită în foc, ospăţul, alegerea macului din nisip), iar ultimele trei o au în centru pe fata
împăratului ( supravegherea fetei pe timpul nopţii, deosebirea ei de alta fata şi aducerea
apei vii, apei moarte şi a crenguţelor de măr dulce. Analizând fiecare secvență în sine/parte,
se observă că schema/tiparul clasic(ă) (situație de echilibru, pierderea echilibrului, aventura
pentru recuperarea echilibrului și câștigarea unui echilibru superior) se reia metodic, dar
imprevizibil, ca într-o spirală.

Conflictul este coloana vertebrală a oricărui text epic, iar în basm este de natură
etică, dată fiind confruntarea dintre forțele binelui binelui și ale răului. Conflictul are o dublă
importanță. Pe de o parte, are rol formativ pentru personajul pozitiv, ajută la formarea
caracterului căci scoate la iveală calitățile latente/ascunse ale celui neinițiat. Pe de altă parte,
susține rolul subtil educativ al speciei, transmițând mesajul că valorile pozitive precum
curajul, cinstea, omenia, demnitatea, credința, perseverența, chiar puse temporar în umbră
(sau îngenuncheate) de valori negative ca minciuna/impostura, brutalitatea vor ieși în cele
din urmă la suprafață/triumfătoare. Conflictul principal dintre erou (mezinul craiului) și
opozant (Spânul) se manifestă prin răsturnări neașteptate de situații, deși previzibile, atât în
intrigă (cel luat slugă, devine stăpân, robindu-l pe erou), cât și în punctul culminant
(demascarea impostorului și recompensa oferită eroului). Tratat conform motivului
aparențelor înșelătoare, căci sluga e stăpân și stăpânul e slugă (aspect de care naratorul ne
avertizează: ”lumea asta e pe dos, toate merg cu sus-n jos”), conflictul pare o alianță care
însă dă de gândit celorlalte personaje: spânul se mândește că tatăl i-a dat așa o slugă
credincioasă să-l slujească, dar se poartă inuman cu ea. În fapt, toate probele la care îl
supune Spânul pe Harap-Alb sunt tot atâtea pretexte de a-l pierde/de a se descotorosi de el.
Astfel, conflictul principal declanșează conflicte secundare în care eroul e aruncat, fără voia
sa, în luptă cu opozanți cu puternici : ursul, cerbul solomonit/fermecat și Împăratul Roș. În
rezolvarea tuturor conflictelor rol hotărâtor au personajele adjuvant sau donator care
echilibrează balanța în favoarea forței binelui prin sfaturi și obiecte magice ( fiertura de
somnoroasă și miere, pielea de urs, obrăzarul și sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, aripa
crăiesei furnicilor etc.) sau rezolvarea probelor în locul eroului. Însă, din fiecare confruntare,
eroul iese îmbogățit cu calități noi: din proba cu ursul învață să acționeze după un plan și să
fie vigilent, cu cerbul, să fie ascultăor și să reziste la ispite/tentații, în proba focului, să fie
rezervat, să nu se amestece în gâlceava supușilor, în cea a ospățului, să fie cumpătat, în
alegerea macului din nisip, să discearnă utilul de nefolositor, valoarea/adevărul de
nonvaloare/minciună, în păzirea fetei, să fie cu ochii în patru la șireteniile femeiești etc.
Conflictul principal se finalizează ultimul întrucât are cel mai important rol formativ: forțat
(cu costul vieții) să rămână în umbra și sub dominația unui stăpân care nu-și merită statutul,
eroul e nevoit să-și dovedească cele mai alese calități pentru a se desăvârși ca om și viitor
împărat luminat.

Un element de mare originalitate este includerea unui episod care surprinde

conflictul interior al eroului dintre pasiune și datorie, redat prin fină observație psihologică:
”sălățile din Grădina Ursului, pielea și capul cerbului le-a dus la stăpânu-său cu toată inima.
Dar pe fata împăratului Roș mai nu-i venea s-o ducă, fiind nebun de dragostea ei” Iar pasajul
descriptiv în manieră liricizată (cu metafore în lanț) în care naratorul redă portretul fetei prin
ochii tânărului îndrăgostit nu dramatizează conflictul, cât generează o atmosferă ce
anticipează dragostea ce se va împlini în mod previzibil, căci ”Nu-i vorbă, și ea fura cu ochii,
din când în când, la Harap-Alb, și în inima ei se petrecea parcă nu știu ce...”.

În concluzie, Creangă se dovedeşte a fi un scriitor original, care înnobilează structura

speciei tradiţionale cu elemente care dau complexitate basmului cult. Între acestea se
numără şi mesajul că răul are un rol esenţial în iniţierea forţelor binelui, căci cel mai mare
efect în maturizarea eroului îl are principala forță a răului, Spânul, pedagogul
aspru/demonic.

2000