Literatură comparată

Anul II, semestrul II

FIŞĂ DE LUCRU
GENEALOGIA MITICĂ A ATRIZILOR: ORESTE
Seminarul 3

Lectură obligatorie:
Orestia – Eschil (458 î. Hr.) Muștele – Jean-Paul Sartre (1943)
Oreste – Euripide (408 î. Hr.)

1. Direcții de lectură

a) Legea Talionului
b) Genealogia maladivă
c) Cultura rușinii – cultura vinovăției (E. R. Dodds)
d) Ființă-în-sine – Ființă-pentru-sine (J. P. Sartre)

2. Genealogia Atridă (origini, context, personaje)

Orestes, fiul lui Agamemnon și al Clytemnestrei și frate cu Iphigenia, Chrysothemis și Electra. Pentru a-l feri de mânia lui
Aegisthus, după moartea tatălui lor Agamemnon, Electra își ascunde fratele, oe Orestes, trimițându-l la curtea regelui
Strophius în Phocis. Acolo Orestes a crescut alături de fiul regelui, Pylades, de care-l va lega mai târziu o trainică
prietenie. Când atinge vârsta bărbăției, Orestes se înapoiază acasă pentru a răzbuna, la îndemnul Electrei, moartea tatălui
său. El îi ucide pe Aegisthus și pe Clytemnestra, dar în urma acestei crime e chinuit de erinii și-și pierde mințile. Ca să se
purifice de păcatul care apasă asupra lui, se duce la Delphi, unde este purificat de însuși Apollo, după care se înfățișează
înaintea unui tribunal atenian. Iertat de zeci de muritori pentru fapta sa, Orestes, vindecat, e trimis de Apollo în Tauris ca
să aducă de acolo statuia lui Artemis. În templul acestuia el o întâlnește pe Iphigenia, devenită între timp slujitoarea zeiței.
Cei doi frați care s-au regăsit se înapoiază în patrie întovărășiți de Pylades și ducând cu ei prețioasa statuie. Întors în
Argolida, Orestes se căsătorește cu Hermione – după ce-l ucide mai întâi pe Pyrrus, soțul acesteia – alături de care trăiește
până la adânci bătrâneți. Cu Hermione, Orestes a avut un fiu, Tisamenus. (Balaci 1969: 283-284)

Agamemnon, erou grec (cunoscut din Iliada). Era regele cetății Mycenae și urmaș al lui Atreus. Când Atreus a fost ucis de
către Aegisthus, Agamemnon a fost izgonit din Mycenae, împreună cu fratele său, Menelaus. Cei doi fugari s-au îndreptat
către Sparta. Acolo Agamemnon s-a căsătorit cu Clytemnestra, cu care a avut patru copii: trei fiice, pe Iphianassa
(Iphigenia), Chrysothemis și Laodice (Electra). Și un fiu, Orestes. Cu ajutorul lui Tundareus, regele Spartei, Agamemnon
reușește să-și recucerească tronul și să se întoarcă la Mycenae. Menelaus, care se căsătorise între timp cu Helena, fiica lui
Tyndareus, îi urmează acestuia la tron și rămâne în Sparta. Când Helena a fost răpită de către Paris, Agamemnon a fost
numit căpetenia oștilor grecești care au pornit la asediul Troiei. Pentru a o îndupleca pe Artemis să dezlănțuie vânturi
prielnice care să îngăduie flotei grecești să iasă în larg, Agamemnon a sacrificat-o la Aulis pe propria lui fiică, pe
Iphigenia. În felul acesta grecii au putut ajunge pe țărmurile Troiei. În cursul luptelor care au urmat, Agamemnon a dat
dovadă de multă vitejie și curaj. Dar cearta lui cu Achilles în cel de-al zecelea an de război a provocat mari pierderi
grecilor. După distrugerea Troiei, lui Agamemnon i-a revenit, printre altele, drept pradă de război Casandra, fiica lui
Priamus. Casandra i-a prorocit că va fi ucis la întoarcere de către soția lui, Clytemnestra. Nedând crezare spuselor ei,
Agamemnon s-a înapoiat acasă, unde a fost într-adevăt omorât de Clytemnestra și de amantul acesteia, Aegisthus.
Moartea sa a fost răzbunată mai târziu de Orestes. (Balaci 1969: 30-31)

Aegisthus, fiul lui Thyestes, născut din unirea acestuia cu propria lui fiică, Pelopia. A fost crescut la curtea lui Atreus,
regele cetății Mycenae și fratele lui Thyestes. După ce, la îndemnul tatălui său, și-a omorțt unchiul, Aegisthus a rămas în
casa acestuia. Nu a participat la războiul împotriva Troiei și, în lipsa lui Agamemnon, a sedus-o pe soția acestuia,
Clytemnestra. La întoarcere, Agamemnon a fost ucis de cei doi. Aegisthus a domnit timp de șapte ani asupra cetății

1
 Literatură comparată
Anul II, semestrul II
Mycenae. În cel de-al optulea an însă, a fost omorât la rândul său de Orestes, fiul lui Agamemnon, care în felul acesta a
răzbunat moartea tatălui său. (Balaci 1969: 29)

3. Termeni cheie propuși pentru analiza tragediilor

a) Koros – suficiența omului care a reușit prea bine (Dodds 1983: 50)
b) Phthonos – invidia, gelozia divină
c) Moira – destin, voința zeilor
d) Aidos – recunoaștere publică, respectul opiniei publice

4. Fragmente de text – propuneri de lectură

„JUPITER: La ce bun? Nu ţi-am spus că mi-e silă să pedepsesc? Am venit să vă mîntuiesc. ELECTRA: Să ne scapi? Nu-ţi
mai bate joc de noi, stăpîne al răzbunării şi al morţii, căci nici măcar unui zeu nu-i e îngăduit să dea o speranţă deşartă
celor în suferinţă.
JUPITER: într-un sfert de ceas ai putea fi afară.
ELECTRA: Teafâră şi nevătămată?
JUPITER: îţi dau cuvîntul meu.
ELECTRA: Şi ce-mi vei cere în schimb?
JUPITER: Nu-ţi cer nimic, copila mea.
ELECTRA: Nimic? te-am auzit bine, zeu bun, zeu slăvit?
JUPITER: Sau aproape nimic.Ceva ce-mi poţi da foarte uşor: un strop de căinţă.
ORESTE: Bagă de seamă, Electra. Nimicul ăsta o să apese ca un munte peste sufletul tău.
JUPITER (către Electra): Nu-l asculta. Mai bine răspunde-mi: de ce n-ai primi să osîndeşti această crimă: altcineva a
făptuit-o. Cel mult se poate spune că i-ai fost părtaşă.
ORESTE: Electra! Vrei să te lepezi de cincisprezece ani de ură şi speranţă?
JUPITER: Cine spune să se lepede? Ea n-a dorit niciodată o asemenea faptă nelegiuită. ELECTRA: Vai!
JUPITER: Hai, poţi să ai încredere în mine. Oare nu citesc eu în suflete?
ELECTRA (neîncrezătoare):Şi citeşti în al meu că n-am dori tacest omor? Cînd cincisprezece ani am visat numai asasinat
şi răzbunare?
JUPITER: Aş! Visele acelea sîngeroase care te legănau aveau un fel de nevinovăţie, te făceau să uiţi robia, îţi oblojeau
rănile mîndriei. Dar nu ţi-a trecut niciodată prin minte să le înfăptuieşti. N-am dreptate?
ELECTRA: Ah! Zeul meu, zeul meu iubit, ce tare aş vrea să ai dreptate!
JUPITER: Nu eşti decît o fetiţă, Electra. Celelalte fetiţe năzuiesc să ajungă cele mai bogate sau cele mai frumoase femei
din lume. Tu, vrăjită de crîncena soartă a neamului tău, ai năzuit să ajungi femeia cea mai îndurerată şi mai criminală. N-
ai vrut niciodată să faci rău, n-ai dorit altceva decît propria ta nenorocire. La vîrsta ta, copiii se mai joacă cu păpuşile sau
joacă şotron. Dar tu, sărmană fetită, fără jucării şi fără prieteni, te-ai jucat de-a omorul, pentru că e un joc care se poate
juca de unul singur.
ELECTRA: Vai mie! Vai mie! Te ascult şi văd limpede în mine.
ORESTE: Electra! Electra! Abia acum eşti vinovata. Cine poate şti mai bine decît tine ce-ai dorit? Laşi pe altcineva sa
hotărască în privinţa asta? De ce schilodeşti un trecut care nu se mai poate apăra? De ce nu mai vrei să recunoşti acea
Electra plină de mînie, acea tînărâ zeiţă a urii pe care am iubit-o atît? Nu vezi cum îşi bate joc de tine zeul acesta crud?
JUPITER: Să-mi bat joc de voi? Ascultaţi ce vă propun: dacă vă lepădaţi de crimă, vă urc pe amîndoi pe tronul Argosului
ORESTE: în locul victimelor noastre?
JUPITER: Aşa se cuvine.
ORESTE: Şi voi pune pe mine veşmintele calde încă ale regelui mort?
JUPITER: Pe acelea sau altele, n-are nici o însemnătate.
ORESTE: Da, numai negre să fie, nu-i aşa?
JUPITER: Nu eşti în doliu?
ORESTE: în doliu după mama, da, uitasem. Şi supuşii mei, va trebui să-i îmbrac şi pe ei în negru?
2
 Literatură comparată
Anul II, semestrul II
JUPITER: Sînt gata îmbrăcaţi.
ORESTE: Adevărat. Să le dăm răgaz să-şi prăpădească veşmintele vechi. Ei? Ai înţeles, Electra? Dacă verşi cîteva
lacrimi, capeţi în dar fustele şi cămăşile Clitemnestrei, cămăşile ei puturoase şi scîrnave, pe care le-ai spălat vreme de
cincisprezece ani cu mîinile tale. Te aşteaptă şi rolul ei, nu vei avea altceva de făcut decît sâ-l reiei. Iluzia va fl desăvîrşiă,
toată lumea va crede că are de-a face cu mama ta, căci ai început să semeni cu ea. Mie mi-e mai scîrbâ, eu n-o să îmbrac
nădragii măscăriciului pe care l-am ucis.
JUPITER: Te ții tare semeţ: ai lovit un bărbat care nu se apăra şi o bâtrînâ care cerea îndurare; dar dacă te-ar auzi vorbind
cineva care nu te cunoaşte şi-ar putea închipui că ai scăpat de la pieire oraşul în care te-ai născut, luptînd de unul singur
împotriva a treizeci.
ORESTE: Poate că, într-adevăr, am scăpat de la pieire oraşul în care m-am născut.
JUPITER: Tu? Ştii tu cine se află în spatele acestei porţi? Locuitorii Argosului, toţi locuitorii Argosului, îşi aşteaptă
mîntuitorul cu pietroaie, furci şi bîte, ca să-i dovedească recunoştinţa lor. Eşti singur ca un lepros.
ORESTE: Da.
JUPIER: Hai, hai, nu mai fi aşa mîndru de asta. Oamenii te-au aruncat în singurătatea dispreţului şi a groazei, ca pe cel
mai mişel dintre ucigaşi.
ORESTE: Cel mai mişel dintre ucigaşi este acela care are mustrări de cuget!
JUPITER: Oreste! Eu te-am făurit şi eu am făurit totul, priveşte!
(Se deschid zidurile templului. Apare cerul, punctat de stele care se rotesc. Jupiter e în fundul scenei. Vocea lui a devenit
tunătoare - microfon - dar el nu poate fi zărit decît cu greu.)
Priveşte aceste planete, care se învîrtesc după o anume rînduială, fără să se ciocnească niciodată: eu le-am hotărît drumul,
după dreptate. Ascultă muzica aştrilor, acest uriaş imn de slavă sideral, care se împrăştie în cele patru colţuri ale cerului.
(Melodramatic.)
Prin mine se perpetuează speciile, am poruncit ca omul să zămislească întotdeauna un om şi ca puiul de cîine să fie cîine,
prin mine limba dulce amareelor vine să lingă nisipul şi se retrage la un anume ceas, eu fac să crească plantele, şi
răsuflarea mea călăuzeşte în jurul pâmîntului norii galbeni de polen. Nu eşti la tine acasă, veneticule. Tu eşti în lume ca
aşchia în carne sau ca braconierul în pădurea stăpînului; pentru că lumea este bună; am făurit-o după vrerea mea şi eu sînt
Binele. Dar tu, tu ai făcut răul şi lucrurile te învinuiesc cu vocea lor împietrită. Binele se află pretutindeni, ele măduva
socului, prospeţimea izvorului, miezul cremenei, greutatea pietrei, îl poti găsi pînâ şi în făptura focului şi a luminii; chiar
şi trupul te trădează, pentru că ascultă de poruncile mele. Binele este în tine, în afara ta; el te străpunge ca o coasă, te
striveşte că un munte, te duce-n cîrcă şi te leagănă ca o mare; datorită lui a izbîndit fapta ta rea, căci el a fost lucirea
luminărilor, tăria săbiei, puterea braţului tău. Şi Răul acesta de care te mîndreşti atîta, al cărui făuritor zici că eşti, ce
altceva e decît o oglindă a fiinţei, un tertip, un chip amăgitor, a cărui existenţă însăşi se reazemă pe Bine. Retrage-te în
natura ta, Oreste; universul te socoteşte vinovat şi tu nu eşti decît o muşiţă în univers. Reîntoarce-te în natură, fiu
denaturat: recunoaşte-ţi greşeala, fie-ţi groază de ea, smulge-o din tine ca pe un dinte stricat şi urît mirositor. Altminteri
teme-te că marea se va înapoia din faţa ta, că izvoarele vor seca în drumu-ţi, că pietrele şi stîneile se vor rostogoli din
calea ta şi că pâmîntul se va sfârîma sub paşii tăi.
ORESTE: N-are decît să se sfarme! Stîncile să mă osîndeascâ, iar plantele să se veştejească în calea mea; întreg universul
tău nu va fi de ajuns pentru a mă face să mă simt vinovat, Eşti regele zeilor, Jupiter, regele pietrelor şi al stelelor, regele
valurilor mării. Dar nu eşti regele oamenilor.
Zidurile se apropie din nou şi Jupiter reapare, obosit şi gîrbov. Şi-a recăpătat vocea obişnuită.
JUPITER: Nu sînt regele tău, larvă neruşinată! Cine te-a zămislit?
ORESTE: Tu. Dar nu trebuia să mă zămisleşti liber.
JUPITER: Ţi-am dat libertatea ca să mă slujeşti.
ORESTE: Se prea poate, dar ea s-a întors împotriva ta şi n-avem ce face, nici tu, nici eu. JUPITER: In sfirşit! lata şi
dezvinovăţirea.
ORESTE: Nu mă dezvinovăţesc.
JUPITER: Zău? Ştii că această libertate, al cărei rob spui să eşti seamănă leit cu o dezvinovăţire? ORESTE: Nu sînt nici
stâpîn, nici rob, Jupiter. Eu sînt libertatea mea! De îndată ce m-ai zămislit, am încetat să mai fiu al tâu.
ELECTRA: în numele tatălui nostru, Oreste, te rog din suflet, nu adăuga la crimă şi hula.
JUPITER: Auzi-o! Şi ia-ţi nădejdea c-o vei aduce lîngâ tine cu argumentele tale; acest fel de a vorbi pare destulde nou
pentru urechile ei - şi destul de supărător.

3
 Literatură comparată
Anul II, semestrul II
ORESTE: Şi pentru ale mele, Jupiter. Şi pentru gîtlejul meu, prin care trece răsuflarea cuvintelor, şi pentru limba mea,
care le plăsmuieşte; mi-e greu să mă înţeleg pe mine însumi. Ieri încă mi-erai ca un zăbranic pe ochi, ca un dop de ceară în
urechi. Ieri mă puteam dezvinovăţi; prin tine mă dezvinovăţeam că exist, căci mă aduseseşi pelume ca să-ţi îndeplinesc
ţelurile, iar lumea era o codoaşă bătrînâ care îmi vorbea fără încetare de tine. Şi pe urmă m-ai părăsit.
JUPITER: Eu să te părăsesc?
ORESTE: Ieri eram aproape de Electra; toată natura ta se îngrămădea în jurul meu. Ea cînta Binele tău ca o sirenă, şi îmi
dădea sfaturi cu nemiluita. Ca să mă împingă spre blîndeţe, fierbinţeala zilei se potolea aşa cum se împăienjeneşte o
privire; pentru a-mi propovădui uitarea jignirilor, cerul se făcuse blajin ca iertarea. Ascultîndu-ţi poruncile, tinereţea mea
se ridicase şi-mi stătea în faţa ochilor rugătoare ca o logodnică pe cale de-a fi părăsită; îmi vedeam tinereţea pentru ultima
oară. Dar, pe neaşteptate, s-a năpustit asupra-mi libertatea, m-a covîrşit,natura s-a dat îndărăt şi n-am mai avut vîrstă; şi
m-am simţit singur la sînul lumii tale mici şi blajine, asemeneacuiva care şi-a pierdut umbra; şi în cer nu mai era nimic,
nici Binele, nici Răul, nimeni care să dea porunci.
JUPITER: Ei, şi? Trebuie să admir oaia pe care rîia o rupe de turmă sau pe leprosul închis în spital? Aminteşte-ţi, Oreste:
ai făcut parte din turma mea, păşteai iarba cîmpurilor mele, în mijlocul oilor mele. Libertatea ta nu-idecît o rîie care te
mânîncă, nu-i decît un surghiun. ORESTE: Adevăr grăieşti: un surghiun.
JUPITER: Răul nu-I atît de adînc: a început de ieri. întoarce-te printre noi. Întoarce-te. Vezi cît eşti de singur, pînâ şi sora
ta te părăseşte. Eşti galben la faţă şi spaima îţi măreşte ochii. Speri că vei trăi? lată-te măcinat de o suferinţă neomenească,
străină naturii mele, străină ţie însuţi, întoarce-te. Eu sînt uitarea, eu sînt odihna.
ORESTE: Străin mie însumi, ştiu. în afara firii, împotriva firii, e de neiertat, fără alt sprijin decît în mine. Dar nu mă voi
întoarce sub legea ta: sînt osîndit să nu am altă lege decît a mea. Nu mă voi întoarce la natura ta: în ea sînt croite mii de
drumuri care duc la tine, dar eu nu pot să merg decît pe drumul meu. Pentru că sînt om, Jupiter şi, fireşte, fiecare om
trebuie sâ-şi născocească drumul. Natura nu-l poate suferi pe om, iar tu, tu, suveran al zeilor, nici tu nu poţi să-i suferi pe
oameni.
JUPITER: Nu spui minciuni. Cînd seamănă cu tine, îi urăsc.
ORESTE: Bagă de seamă: ti-ai mărturisit slăbiciunea. Eu nu te urăsc. Ce este din tine în mine? Vom aluneca unul pe lîngă
celălalt, fără să ne atingem, ca două corăbii. Tu eşti un zeu, iar eu sînt liber. Sîntem aidoma de singuri şi neliniştea noastră
este aidoma. De unde ştii că n-am căutat remuşcarea, în timpul acestei nopţi lungi? Remuşcarea. Somnul. Dar nu mai pot
să am remuşcări. Şi nici să dorm.
Pauza.
JUPITER: Ce ai de gînd să faci acum?
ORESTE: Oamenii din Argos sînt oamenii mei. Trebuie să le deschid ochii.
JUPITER: Sărmanii de ei! Le vei dărui singurătatea şi ruşinea, le vei smulge pînzele cu care i-am învelit şi le vei arăta
dintr-o dată traiul, traiul lor şters şi obscen, pe care-l capătă de pomană. ORESTE: De ce să nu le dau disperarea care-i în
mine, dacă aşa li se cuvine?
JUPITER: Ce să facă ei cu disperarea?
ORESTE: Ce vor. Sînt liberi, şi viaţa omenească începe de partea cealaltă a disperării.
Pauză.
JUPITER: Ei bine, Oreste, toate astea au fost prevăzute. Trebuia să vină un om care să vestească amurgul meu.Aşadar, tu
eşti acela? Cine-ăr fi crezut una ca asta ieri, văzînd chipul tău feciorelnic?
ORESTE: Parcă eu aş fi crezut? Cuvintele pe care le rostesc sînt prea mari pentru gura mea şi o sfîşie; soarta pe care o duc
înspinare e prea grea pentru tinereţea mea şi mi-a frînt-o.
JUPITER: Nu mi-eşti drag şi totuşi te plîng.
ORESTE: Şi eu te plîng pe tine.
JUPITER: Adio, Oreste!
(Face cîţiva paşi.)
Cît despre tine, Electra, gîndeşte-te că domnia mea nu s-a încheiat încă – departe de asta - şi că nu vreau să mă dau bătut.
Vezi dacă eşti cu mine sau împotriva mea. Adio!
ORESTE: Adio!”

“STRIGĂTE DIN MULŢIME: La moarte! La moarte! Ucideţi-l cu pietre. Sfîşiaţi-l! La moarte!

ORESTE (fără să-i audă): Soarele!
MULŢIMEA: Nelegiuitule! Ucigaşule! Casapule! Te vom rupe în bucăţi. Vom turna plumb topit pe rănile tale.

4
 Literatură comparată
Anul II, semestrul II
O FEMEIE: Eu îţi voi scoate ochii.
UN BĂRBAT: Eu îţi voi mînca ficatul.
ORESTE (s-a ridicat): latâ-vâ, deci, preacredincioşii mei supuşi! Eu sînt Oreste, regele vostru, fiul lui Agamemnon, iar
ziua aceasta este ziua încoronării mele. (Mulţimea murmură, descumpănită.) Nu mai strigaţi? (Mulţimea tace.) Ştiu, vă e
teamă de mine. Acum cincisprezece ani, un alt ucigaş s-a ridicat în faţa voastră, avea mănuşi roşii pînă la coate, mănuşi de
sînge, dar vouă nu v-a fost teamă de el, aţi citit în ochii lui că era de-ai voştri şi că nu avea curajul faptelor sale. O crimă
pe care cel ce-o sâvîrşeşte n-o poate îndura nu mai e crima nimănui, nu-i aşa? E aproape un accident. L-aţi întîmpinat pe
ucigaş ca pe regele vostru, iar vechea crima a început să dea tîrcoale printre zidurile oraşului, gemînd încetişor, ca un cîine
care şi-a pierdut stăpînul. Vă uitaţi la mine, locuitori ai Argosului, aţi înţeles că omorul meu e într-adevăr al meu: îl iau
asupră-mi în faţa soarelui, e temeiul meu de viaţă şi mîndria mea; pedepsiţi, nici să mă plîngeţi, şi din pricina asta vă e
teamă de mine. Şi totuşi, o, oameni ai mei, eu vă iubesc, pentru voi am ucis. Pentru voi. Am venit să-mi cer înapoi regatul,
şi voi rn-aţi respins pentru că nu eram de-al vostru. Acum sînt de-al vostru, o, supuşii mei, sîntem legaţi prin sînge şi sînt
îndrituit să fiu regele vostru. Greşelile şi mustrările voastre de cuget, spaimele voastre din timpul nopţii, crima lui Egist,
toate sînt ale mele, le iau pe toate asupra mea. Nu vă mai temeţi de morţii voştri, sînt morţii mei. Şi iată, muştele voastre
credincioase v-au părăsit pentru mine, dar nu vă fie frică, locuitori ai Argosului: nu mă voi aşeza, şiroind de sînge, pe
tronul celui răpus de mine. Un zeu mi l-a oferit şi eu am spus nu. Vreau să fiu un rege fără ţară şi fără supuşi. Adio,
oameni ăi mei, încercaţi să trăiţi. Totul este nou aici, totul trebuie luat de la capăt. Şi pentru mine începe viaţa. O viaţă
ciudată. Ascultaţi încă ceva: într-o vară, Scyros a fost năpădit de şobolani. Era o molimă groaznică - lighioanele rodeau
totul şi locuitorii oraşului credeau că le-a sosit ceasul din urmă. Dar într-o zi a venit un cîntăreţ din fluier. El s-a ridicat în
mijlocul oraşului – aşa (se ridică în picioare). A început să cînte din fluier şi toţi şobolanii s-au îmbulzit în jurul lui. Apoi
a pornit-o la drum, cu paşi mari, aşa (coboară de pe piedestal), strigîndu-le celor din Scyros:„Daţi-vă la o parte!"
(Mulţimea se dă la o parte.) Şi toţi şobolanii au înălţat capetele, şovăitori - aşa cum fac muştele. Priviţi! Priviţi muştele!
Apoi, dintr-o dată, au dat năvală pe urmele sale. Iar cîntâreţul din fluier şi şobolanii lui au pierit pentru
totdeauna. Aşa! Iese; Eriniile se năpustesc urlînd după el. Cortina”

Sursă: https://www.scribd.com/doc/129918319/Jean-Paul-Sartre-Mustele accesat la 18.03.2018, ora 15:52

5. Fragmente critice (propuneri de analiză)

Concept Genealogia mitică a Atrizilor: de la cultura rușinii la cultura vinovăției

Libertate „timp de un secol sau chiar mai mult, individul stătuse față în față cu propria sa libertate
intelectuală, iar acum îi întoarce spatele și o rupe la fugă în fața perspectivei îngrozitoare – mai bine
determinismul rigid al destinului astrologic, decât povara teribilă a responsabilității de toate zilele.”
(Dodds 1983: 275)
Erinii
„Iată de ce grecii socoteau foametea și ciuma drept zei, iar atenianul modern încă socotește că un
anumit loc de pe Dealul Nimfelor este locuit de trei daimoni numiți Holera, Variola și Ciuma. Sunt
spirite puternice sub a căror strânsoare omenirea este neajutorată; iar zeitatea înseamnă putere. Așa
se explică de ce efectul persistent și apăsător al unei impurități ereditare poate lua chipul acelui
Destin vs. eschilean (demon al nașterii) și de ce situația de vinovăție criminală e ipostaziată ca Erinie. O astfel
Conșiința morală de ființă, după cum am văzut, nu este cu totul exterioară victimelor sau agenților săi umani: Sofocle
poate vorbi, așadar, de Erinia creierului. Eriniile sunt totuși obiective reprezentând legea potrivit
căreia sângele trebuie ispășit; doar Euripide și T. S. Eliot le consideră psihologizant mustrări de
conștiință. (Dodds 1983: 62)

„Se știe că și în societatea modernă, sentimentele insuportabile de vină sînt înlăturate prin
Cultura rușinii proiectarea lor imaginară asupra altcuiva. Și putem presupune că noțiunea de ate avea același scop
pentru omul homeric, permițându-i să proiecteze, cu aceeași bună credință, sentimentul copleșitor
de rușine asupra unei puteri din afară. Spun rușine și nu vină, fiindcă unii antropologi americani ne-
Cultura au învățat recent să distingem culturile-rușinii de culturile-vinovăției, iar societatea descrisă de
vinovăției Homer aparține în mod evident primei categorii. Pentru omul homeric, lucrul cel mai de preț nu este
5
 Literatură comparată
Anul II, semestrul II
să te bucuri de o conșiință liniștită, ci de stima publică (time). (...) Cea mai puternică forță morală
cunoscută de omul homeric nu este teama de zei, ci respectul opiniei publice, aidos. (...) Într-o astfel
de societate, tot ceea ce îl expune pe om disprețului și batjocurii semenilor săi, tot ceea ce îl face să-
și piardă chipul este resimțit ca insuportabil.” (Dodds 1983: 37)

„libertatea noastră e deci cea care constituie limitele pe care ea le va întâlni apoi. Desigur, după
aceste remarce, rămâne un residuum de nerostit şi de negândit care-i aparţine în-sinelui avut în
vedere şi care face că, într-o lume luminată de libertatea noastră, cutare stâncă va fi mai propice
Libertate escaladării şi cutare alta nu. Dar, departe ca acest reziduu să fie în mod originar o limită a libertăţii,
Facticitate datorită lui - adică însinelui brut ca atare - apare ea ca libertate. într-adevăr, simţul comun va
admite, împreună cu noi, că fiinţa denumită liberă e cea care poate să-şi realizeze proiectele. Dar
Ființă-în-sine pentru ca actul să poată comporta o realizare, se impune ca simpla proiecţie a unui scop posibil să se
Ființă-pentru-sine distingă a priori de realizarea acestui scop. Dacă e suficient să concep pentru a realiza, iată- mă
cufundat într-o lume asemănătoare celei a visului, în care posibilul nu se mai distinge deloc de real.
Sunt condamnat de acum înainte să văd lumea modificându-se după placul schimbărilor conştiinţei
mele, nu pot să practic, în raport cu concepţia mea, „punerea între paranteze" şi suspendarea
judecăţii care vor distinge o simplă ficţiune de o alegere reală. Obiectul apărând din momentul în
care este conceput pur şi simplu, el nu va mai fi nici ales, nici măcar dorit. Distincţia dintre simpla
dorinţă, reprezentarea pe care aş putea s-o aleg şi alegere fiind abolită, libertatea dispare o dată cu
ea. Suntem liberi atunci când termenul ultim prin care ne anunţăm ceea ce suntem este un scop,
adică nu un existent real, ca cel care, în supoziţia pe care am făcut-o, ar veni să ne satisfacă dorinţa,
ci un obiect care nu există încă. Dar, în consecinţă, acest scop n-ar putea fi transcendent decât dacă
este separat de noi şi, în acelaşi timp, accesibil.” (Sartre 2004: 651-652)
Întrebări Ce reprezintă, în dialectica lui E. R. Dodds, cultura rușinii, respectiv cultura vinovăției?
În ce tip de societăți/epoci întâlnim cele două culturi?
Care sunt personajele ce aparțin celor două culturi?
Care este contextul istoric/social/cultural care a favorizat trecerea de la cultura rușinii la
cultura vinovăției?
Ce sunt Eriniile și care este rolul acestora la nivelul pieselor propuse?
Intervin modificări în reprezentarea acestui personaj colectiv în relectura mitului atrizilor la
începutul secolului XX față de socitatea arhaică grecească?
Puneți în discuție următoarele relații între personaje: Oreste-Electra, Oreste-Jupiter, Oreste-
Clitemnestra, Oreste-Egist.

Bibliografie critică:

Balaci, Anca, 1969, Mic dicționar mitologic greco-roman, București, editura Științifică.
Dodds, E.R., 1983, Dialectica spiritului grec, traducere de Catrinel Pleșu, București, editura Meridiane.
Domenach, Jean-Marie, 1995, Întoarcerea tragicului, traducere de Alexandru Baciu, București, editura
Meridiane.
Sartre, Jean-Paul, 2004, Ființă și neant, traducere de Adriana Neacșu, Pitești, editura Paralela 45.