Literatură comparată

Anul II, semestrul II

FIŞĂ DE LUCRU
Asumarea tragică a datoriei – Antigona
Seminarul 6

Lectură obligatorie:
Sofocle – Antigona (441 î. Hr.)

a. Direcții de lectură

1. Asumarea tragică a datoriei

2. Riturile de trecere
3. Autocrație vs. democrație
4. Instituția familiei vs. Instituția de stat

b. Origini. Contextul mitic

Antigona – fiica lui Oedipus, regele cetății Thebae, născută din dragostea incestuoasă a acestuia cu mama sa, Iocasta, și soră cu Ismene, Eteocles și Polynices.
După ce oracolul lui Tiresias a dezvăluit crima și incestul săvîrșit și Oedipus s-a pedepsit singur, scoțîndu-și ochii și pornind orb în pribegie, Antigona și-a însoțit
tatăl, devenit cerșetor. După moartea lui Oedipus la Colonus, ea s-a reîntors la Thebae, unde a trăit alături de sora sa Ismene. Între timp, cei doi frați, Eteocles și
Polynices, muriseră în luptă, ucigându-se reciproc. Încălcând porunca tiranului Creon, care oprise ca Polynices să fie îngropat, Antigona presară țărînă peste trupul
neînsuflețit al fratelui ei, îndeplinind în felul acesta ritualul înmormîntării. Pentru acest gest, ea e condamnată de Creon să fie îngropată de vie în mormîntul
labdacizilor. Antigona se spînzură în închisoare, iar Haemon, logodnicul ei și fiul lui Creon, se sinucide.

Creon – Regele Corintului și tatăl lui Glauce. Vrând să-și marite fiica cu Iason, pe care-l adăpostea la curtea sa împreuna cu Medea, Creon și-a atras ura acesteia
din urma. Ca să se razbune, Medea i-a oferit drept dar de cununie lui Glauce un veșmânt otravit. De îndată ce l-a îmbrăcat, Glauce a fost cuprinsă de flacari și a
murit în chinuri groaznice. Aceeași soartă a împărtășit-o și tatal ei, Creon, care alergase să-i dea ajutor. Fiul lui Menoeceus și fratele Iocastei. La moartea regelui
Laius, Creon s-a urcat pe tronul cetății Thebae. Asupra cetății însă s-a abatut o mare năpastă: rând pe rand tebanii erau devorați de Sfinx. Acest animal monstrous
le punea întrebări la care nu știau să-i răspundă și-i ucidea. Ca să mântuie cetatea, Creon a făgăduit tronul și mâna surorii sale aceluia care, reușind să dezlege
enigma pusă de Sfinx, avea să izbăvească poporul. Oedipus reușește să dea răspunsul cuvenit. El obține în felul acesta tronul lui Creon și mâna Iocastei. Când mai
târziu, Oedipus și-a descoperit incestul săvârșit cu mama sa și a plecat în exil, el și-a lăsat familia în grija lui Creon, care, în felul acesta, și-a redobândit tronul.
Figura lui Creon e legată și de expediția celor șapte împotriva cetății Thebae, el fiind cel care a ordonat ca trupul lui Polunices să rămână neîngropat. Tot el este cel
care a pedepsit-o pe Antigone cu moartea pentru vina de a-i fi încălcat porunca.

1
 Literatură comparată
Anul II, semestrul II

Concept Fragment critic Comentarii

„Credințe primitive nu lipsesc nici din această piesă. Astfel, ideea fundamentală din cauza
căreia se produce toată nenorocirea este datoria sacră a celor rămași, și în primul rînd a
rudelor celor mai apropiate, de a îngropa mortul după riturile funebre consacrate. A neglija
acest lucru înseamnă a atrage mînia zeilor, atît asupra celor vinovați direct cît și asupra
cetății.” (Aram Frenkian 1969; 72)
„De la început pînă la sfîrșit sîntem prinși în atmosfera unei tensiuni, în care totul se
precipită într-un ritm nemaiîntîlnit încă. Apare cu claritate conflictul între două principii
opuse. Care sînt acelea? Hegel a fost cel dintîi care a susținut, că în fond aici sînt în luptă pe
de o parte instituția familiei, pe de altă parte instituția de stat. Această părere domină și
astăzi, cu totul pe nedrept. Fiindcă dacă Antigona se simte adînc încadrată în instituția
familiei, amintind necontenit că legătura de sînge o obligă să-și înmormînteze fratele, ea
este departe de a reprezenta numai această instituție. Iar Creon, dacă se consideră
reprezentant al statului, în fond n-are nimic comun cu rațiunea de stat. Antigona consideră
că obligația ei decurge din legile divine, care însă, după cum știm, pentru greci se confundau
cu legile naturii. Însăși natura impune ca morții să fie îngropați, însăși natura a înfiltrat în
sufletul omului iubirea de frate și toate sentimentele nobile, care impun anumite obligații.
Pentru aceea este clar că Antigona nu reprezintă numai instituția familiei, întrece cu mult
cadrele acesteia, ea reprezintă anumite principii superioare inerente lumii în marele ei
ansamblu. Creon reprezintă polul opus: este omul cu vederi strîmte și porniri arbitrare, este
tipul despotului. El reprezintă prin excelență pe stăpînul absolut, pentru care nu contează
decît capriciul său individual, pentru care cetatea aparține stăpînului fără ca acesta să fie
obligat să asculte de dorința supușilor săi. Platforma pe care se plasează este șubredă de tot,
din care motiv căderea lui este iremediabilă. (...) Prin urmare principiile care se înfruntă în
Antigona sînt: despotismul și democrația. Și astfel reapare la Sofocle ideea pe care o
cunoaștem pe larg de la Eschil: despotismul este sortit înfrîngerii, fiindcă este potrivnic
legilor supreme inerente lumii.” (Liviu Rusu 1961; 173-174)
„Printre riturile de separare, dintre care unele au fost trecute în revistă, se cuvin incluse :
diversele procedee de transport al cadavrului afară ; arderea uneltelor, a casei, a bijuteriilor,
a averii mortului ; uciderea soțiilor, a sclavelor, a animalelor sale preferate ; spălările,
ungerile și, în general, riturile numite de purificare ; tabuurile de orice fel. Pe lîngă acestea,
există procedeele materiale de separare : groapă, sicriu, cimitir, împrejmuire de nuiele,
depunere a cadavrelor în copaci, mormane de pietre etc. care se construiesc sau se utilizează
ritual, închiderea sicriului sau a mormîntului care încheie adesea întregul rit într-un mod
solemn. Ca rituri colective, sînt ceremoniile periodice de alungare a sufletelor celor morți în
afara casei, a satului, a teritoriului tribal. Ritului de „răpire a miresei îi corespund luptele
pentru cadavru, atît de răspîndite în Africa, pentru care nu pare să se fi găsit pînă acum
2
 Literatură comparată
Anul II, semestrul II

adevăratul sens : cei vii nu vor să piardă pe unul din membrii societății, decît dacă sînt
forțați, căci are loc o scădere a puterii sociale. Din acest motiv, luptele sînt cu atît mai
violente cu cît poziția mortului în societate era mai înaltă . Cît despre distrugerea propriu-
zisă a cadavrului (incinerare, grăbirea putrefacției etc.), aceasta are ca obiect dezagregarea
părților componente, corpuri și suflete ; în ciuda afirmațiilor lui Hertz, foarte rar resturile
(oase, cenușă) constituie noul corp al mortului în viața de apoi. Ca rituri de agregare, voi
cita în primul rînd mesele de după funeralii și cele prilejuite de sărbătorile de comemorare,
mese avînd drept scop să reînnoade pentru membrii unui grup rămași în viață, și, uneori, cu
defunctul, lanțul rupt prin dispariția unuia din elementele sale. Adesea, o astfel de masă are
loc și cu prilejul renunțării la doliu. Cînd funeraliile se desfășoară în două etape (provizorii
și definitive), la sfîrșitul primei etape de obicei, se oferă rudelor o masă de comuniune, la
care se presupune că asistă și mortul. în sfîrșit, dacă este invitat și tribul, clanul sau satul,
modul de convocare (tobe, mesager etc.) subliniază și mai mult caracterul ritual colectiv al
mesei la care participă membrii grupurilor interesate. Cît despre riturile de agregare la
lumea de dincolo, acestea sînt echivalente cu riturile de ospitalitate, de agregare la clan, de
adopție etc. Adesea, faptul este sugerat sub formă de tabuuri, în legendele avînd drept temă
centrală coborîrea în infern sau călătoria în țara morților : nu trebuie să mănînci împreună cu
morții, să mănînci sau să bei ceva produs în țara lor, să îi lași să te atingă sau să te
îmbrățișeze, să accepți daruri de la ei etc. Pe de altă parte, a bea laolată cu un mort
determină agregarea la lumea lui și, în consecință, permite să călătorești printre ei fără
pericol ; același efect îl are și plata (în bani etc.). Printre riturile de detaliu, voi cita lovitura
cu bîta în cap pe care o dau morții noului venit; ultima împărtășanie a creștinilor ; așezarea
mortului pe pămînt. în sfîrșit, probabil că trebuie să includem în această categorie „dansurile
morților executate de către anumiți amerindieni, de indigenii anyanja în Africa etc., de
membrii societăților secrete sau din alte societăți magico-religioase speciale.” (Arnold van
Gennep 1996: 145-146)

c. Întrebări

1. Dezbateți problema eredității Antigonei și felul în care moștenirea genealogică își pune amprenta asupra parcursului tragic al eroinei.
2. Care este însemnătatea socială/simbolică a riturilor de înmormântare în dialectica spiritului grec?
3. Care este simbolistca morții Antigonei?
4. Cum este reprezentată relația cu divinitatea în piesa lui Sofocle?
5. Cine sunt exponenții celor două direcții prevalente ale textului: democrație vs. autocrație, respectiv instituția familiei vs. instituția statului. Exemplificați.
6. Descrieți relația Antigona – Ismene.