Ce crezi că simt?

Cum sunt?
Ce fac?
sănătos

rănit
prost dispus

temător simpatie
repulsie

posac generos
fâstâcit

politicos nepoliticos

egoist
somnoros
 Ce crezi că simt?
Cum sunt?
Ce fac?

flămând sătul atent

neatent mincinos sincer

lăudat mustrat

optimist nevinovat vinovat

dezamăgit satisfăcut îmbufnat zâmbitor

 Ce crezi că simt?
Cum sunt?
Ce fac?
tăcut vorbăreţ>

puternic silitor

empatic apatic in siguranţă

activ visător marginalizat

încet

relaxat ocupat agresiv blând

 Ce crezi că simt?
Cun\ sunt?
Ce fac?
entuziast

mândru modest dezordonat ordonat

sigur pe sine aversiune dragoste

zgomotos serios

trist vesel

regret răzbunător sperii

 Iulia merge la piaţă
(sănătos)

In fiecare sâmbătă dimineaţa, Iulia mergea împreună cu tatăl ei la piaţă. Le povestise

şi colegilor ei de grădiniţă despre acest loc, pentru că întotdeauna vedea aici tot felul de
lucruri interesante.
Ca de fiecare dată, şi în sâmbăta aceasta îşi începură cumpărăturile de la doamna care
avea de vânzare fructe şi legume. Azi cumpărară împreună mere, pere, morcovi şi vinete.
Arătând spre mere, tata o întrebă:
— Iulia, vrei unul? Ştii că merele sunt foarte sănătoase.
— Da, te rog! răspunse Iulia zâmbind.
Tata alese un măr roşu, frumos şi sănătos, pe care îl şterse bine şi apoi i-1 întinse feti­
ţei. Iulia muşcă din el cu poftă şi nu se opri până nu îl termină. Era tare mândră de ea
însăşi pentru că mănâncă fructe. M ama întotdeauna o lăuda atunci când mânca fructe
sau legume.
— Aşa vei creşte mare, veselă şi sănătoasă, iar bolile te vor ocoli! îi spunea mama de
fiecare dată.
Şi pentru că Iuliei nu îi plăcea deloc să fie bolnavă, ci dorea să fie mereu veselă şi să­
nătoasă, întotdeauna mânca legumele şi fructele cu bucurie.
După ce se întoarse cu tata acasă de la cumpărături, Iulia se duse direct la cuşca lui
Jojo, hamsterul pe care îl primise în dar de ziua ei şi pe care îl îngrijea cu mare drag.
— Hai să-ţi dau şi ţie un morcov, ca să fii la fel de sănătos ca mine! îi zise ea zâmbind.
Iulia si Jojo muscară amândoi mulţumiţi din câte un morcov frumos curătat.

8
 *Pe $en i îl doare gâtul
(bolnav)

— Promite-mi că dacă vei merge cu bunicii la îngheţată, nu vei cere mai mult de un
glob! Două globuri de îngheţată e prea mult şi nu e sănătos! îi spuse mama lui Beni.
Băieţelul îi promise că va face întocmai. Insă adevărul era că îi venea foarte greu să se
ţină de promisiuni când era cu bunicii, care îi permiteau o mulţime de lucruri.
Veniră bunicii si ieşiră cu Beni la îngheţată. Băieţelul ştia că nu trebuie să mănânce
mai mult de un glob, dar văzu aromele lui preferate: căpşuni şi ciocolată.
— Bunicule! Te rog, dă-mi voie să mănânc două globuri! îm i place mult de tot înghe­
ţata şi acum au amândouă aromele mele preferate! se rugă Beni de bunicul lui.
Bunicului pe loc i se înmuie inima. îşi iubea tare mult nepotul şi sc bucura ori de câte
ori îi putea face pe plac, aşa că îi dădu voie.
Insă a doua zi Beni se trezi cu o durere puternică în gât şi îşi dădu seama că nu ar fi
trebuit să mănânce două globuri de îngheţată. Imediat i se umplură ochii de lacrimi.
— De ce plângi, puiule? îl întrebă mama.
— M ă doare gâtul! mărturisi el. Am mâncat două globuri de îngheţată ieri!
— Vezi, dragul meu! Două globuri de îngheţată e prea mult pentru tine. Ai mâncat
prea mult rece şi de aceea te doare gâtul.
— Data viitoare voi face aşa cum spui, pentru că nu-mi place deloc să fiu bolnav! îi
promise Beni mamei.
9
 Misterioasa cutie colorată
(curios)

Doamna educatoare aşeză o cutie colorată în curtea grădiniţei, nu departe de leagăne.

— M ă întorc imediat. Până atunci să nu cumva să deschideţi cutia! le spuse ea copii­
lor şi lăsă misterioasa cutie de carton jos.
— Haideţi să vedem ce este în cutie! şopti Bogdi, cel mai curios dintre băieţeii din
grupa melcişorilor.
— Nu putem să ne uităm, Bogdi! Doamna educatoare a spus că nu avem voie să o
deschidem! îl atenţionă Paula, chiar dacă şi ea era foarte curioasă ce ar putea fi în cutie.
Intre timp Lili observă că în cutia colorată sunt câteva găuri mici.
— Dar am putea să ne uităm prin găurile acelea să vedem ce este înăuntru. Eu sunt
tare curioasă! Voi nu?
Şi ceilalţi erau foarte curioşi, aşa că se apropiară toţi trei tiptil şi se uitară în cutie.
— Ce ar putea fi înăuntru? E atât de întuneric, încât nu văd nimic! se plânse Bogdi.
— Vai! Ceva mi-a atins degetul! zise Lili, care, după ce se uitase prin găurele şi nu
văzuse nimic, se gândise să îşi vâre un deget înăuntru, poate-poate va afla ce se ascunde
în cutia misterioasă.
Spre marea lor mirare, cutia se mişcă şi din ea se auziră nişte sunete ciudate. Chiar
atunci se întoarse şi doamna educatoare, care ridică zâmbind capacul cutiei:
— Nu aţi rezistat, curioşi mici ce sunteţi? Ia uitaţi-vă! Ea este M iţi şi va fi pisicuţa
noastră, a grupei melcişorilor!

10
 Qhid de gâdilat
(prost dispus)

— Hai să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea! o chemă Cara pe sora ei geamănă, Mara.
Dar Mara nu avea chef să se joace de-a v-aţi ascunselea.
— Nu fi nesuferită! Atunci hai să desenăm si să ne încercăm noile creioane colorate!
— Nici să desenez nu am chef! îi răspunse Mara.
— Dar să ne jucăm pe tabletă sigur ai chef! Am putea să jucăm jocul acela amuzant
pe care l-am descoperit data trecută!
— Nu am chef să mă joc şi gata!
— Haide! Trebuie să ai chef de ceva! o sâcâi Cara în continuare pe sora ei, pentru că
niciodată nu o mai văzuse atât de prost dispusă.
— Ba nu am chef de nimic! îi răspunse M ara bosumflată.
„Aşa ceva nu se poate!” îşi spuse Cara şi pe loc îi veni o idee. Se furişă în spatele surorii
ei şi începu să o gâdile. La început crezu că nu îi reuşise planul, pentru că Mara nici nu se
uită la ea şi nici nu râse. Se temea că sora ei e atât de prost dispusă, încât de data aceasta
nici măcar gâdilatul nu avea să dea roade. In cele din urmă, însă, M ara nu mai rezistă şi
începu să râdă, ba chiar încercă să o gâdile şi ea pe sora ei.
— Termină cu gâdilatul! îi spuse M ara râzând surorii ei gemene. Acum am chef de
joacă. Se pare că gâdilatul mi-a alungat proasta dispoziţie. Adu creioanele colorate şi hai
să facem împreună un desen frumos!
11
 (Biciclistul
(curajos)

Marc era singurul din grupa lui de la grădiniţă care nu ştia să meargă cu bicicleta.
Avea acasă o bicicletă, primită cadou de ziua lui de la bunici, dar era din aceea cu roţi
ajutătoare şi nu îndrăznise până acum să le dea jos.
— încă nu are curaj, dar în cele din urmă se va obişnui! o auzise odată pe mama spu-
nându-i tatei în timp ce el îşi încerca noua bicicletă pe trotuarul din faţa casei.
Tare mult şi-ar fi dorit să poată goni cu bicicleta lui portocalie fără cele două roţi aju­
tătoare, dar mama avea dreptate - nu avea curaj. Se temea că va cădea şi că ceilalţi copii
vor râde de el pentru că nu este suficient de îndemânatic.
— Vino! zise tata într-o zi. Să mergem cu bicicleta în parc!
— Bine, dar mai întâi dă-mi jos roţile ajutătoare de la bicicletă! răspunse Marc, pen­
tru că nu dorea să îl vadă vreunul dintre colegii de la grădiniţă pedalând pe o bicicletă
cu roţi ajutătoare.
Tata făcu întocmai şi porniră spre parc. Marc merse pe lângă bicicletă până la terenul
de joacă şi hotărî că de data aceasta va fi foarte curajos. Nu se gândi la faptul că ar putea
să cadă, ci doar la cât de bine este să te dai cu bicicleta. La urma urmei, toată lumea ştie
să meargă cu bicicleta! Sau cel puţin cu gândul acesta încercă Marc să se îmbărbăteze,
îşi adună tot curajul, se urcă pe bicicletă, îşi luă avânt şi ... reuşi! Pedală vesel pe aleile
parcului, zâmbindu-i tatălui său, care îi strigă plin de mândrie:
— Ai văzut, fiule? Curajul îşi primeşte întotdeauna răsplata!

12
 Ema şi abţibilcM cu fluturaş
(temător)

— Of, nu avem încotro! Trebuie să mergem la doamna doctor! zise mama după ce se
mai uită o dată la termometru.
Ema începu imediat să lăcrimeze. Ştia că are febră şi se temea că doamna doctor îi va
da injecţie sau medicamente cu gust neplăcut.
Când intră împreună cu mama în sala de aşteptare, Ema nici nu vru să deschidă ochii.
Dar în cele din urmă nu avu încotro, pentru că mama o rugase să se poarte frumos.
— Vino, Ema, te aşteptam! o întâmpină doamna doctor din uşa cabinetului.
Ema se aşeză cuminte pe patul unde urma să fie consultată. Doamna doctor îi zâmbi
atât de frumos, încât parcă nu se mai temea atât de tare.
— Deschide guriţa, Ema. Vreau doar să arunc o privire. Nu te va durea deloc, promit!
Ema deschise gura temătoare, iar doamna doctor declară că are gâtul inflamat.
— Nu primesc injecţie?
— Nu, Ema, nu-ţi fa griji! Trebuie doar să stai acasă şi să te odihneşti câteva zile, să bei
multe lichide şi să îţi clăteşti gâtul. Sperăm că va trece repede. Iar acum te rog să extragi
un abtibild din colecţia mea. Ai fost foarte cuminte si îl meriţi!
> > y >

Ema nu mai era deloc supărată că veniseră la doamna doctor, pentru că abţibildul
primit era cu un fluturaş foarte frumos, pe care putea să îl lipească în camera ei când
avea să ajungă acasă.
13
 Nati şi ghemotocul de blană
(simpatie)

Lângă grădiniţă locuia o doamnă în vârstă, care de fiecare dată le facea cu mâna din
grădina ei cu flori lui Nati şi celorlalţi copii când se jucau afară, în curte. Intr-o bună
zi, însă, se întâmplă ceva. Doamna nu era nicăieri - doar florile se legănau, parcă triste,
în bătaia vântului. Nati o întrebă pe doamna educatoare unde ar putea fi doamna din
grădiniţa cu flori, dar nici ea nu ştia.
După somnul de amiază, Nati şi ceilalţi copii ieşiră din nou în curte să se joace.
— Ia uitaţi-vă! strigă Toni.
Dincolo de gard, în grădiniţa plină cu flori, doamna cea în vârstă mângâia un ghemo-
toc de blană. Nati tare ar fi vrut să vadă despre ce fel de animăluţ e vorba.
„Ce bine-ar fi să fie un căţeluş!” îşi zise ea, pentru că îi erau tare simpatici căţeluşii.
M ama îi spusese că, după ce va mai creşte, va putea să aibă şi ea unul.
Spre bucuria copiilor, doamna din grădiniţa cu flori se apropie de gard cu ghemoto­
cul de blană în braţe.
>

— Doamna educatoare, le daţi voie copiilor să îl mângâie pe Zizu, căţeluşul meu?

Doamna educatoare le dădu voie, iar Nati se bucură foarte tare. Pentru că îi erau atât
de simpatici căţeluşii, ea ajunse prima la gard şi îl mângâie pe puiul drăgălaş, cu blăniţa
moale şi cafenie. In timp ce îl mângâia, se gândea ca atunci când va creşte mare şi ea va
avea un căţel exact ca al doamnei din grădiniţa cu flori.

14
 Musafirul de sub couor
(repulsie)

In fiecare sâmbătă, mama şi tata aspiră peste tot în casă. M ama mânuieşte aspiratorul,
în timp ce tata ridică masa sau mută scaunele, astfel încât capul aspiratorului să ajungă
peste tot. In camera lui, Laurian poate să ridice şi el lucrurile mai uşoare. Ii plac tare mult
zilele de sâmbătă, pentru că în timp ce fac curăţenie se amuză şi râd mult împreună.
In sâmbăta aceasta, însă, se petrecu ceva înspăimântător în timp ce aspirau. Când
Laurian ridică un capăt al covoraşului cu maşinuţe din camera lui, de sub acesta ieşi un
păianjen mare şi negru. Laurian ţipă, pentru că avea o adevărată repulsie faţă de păian­
jeni. In curtea grădiniţei nici nu se apropia de una dintre tufe, pentru că era plină de
pânze de păianjen. Alergă imediat afară din cameră, pentru că nu voia ca păianjenul cel
mare şi negru să se urce cumva pe el şi să-l ciupească.
— Nu te teme, Laurian! strigă tata în urma lui. Vino înapoi, să-ţi arăt că păianjenul
nu îti face niciun rău!
>

Laurian se întoarse şovăitor în cameră. Tata îi arătă cum prinde cu grijă păianjenul şi
apoi porni cu el în mână spre balcon.
— Uite, fiule! Păianjenul e aici, la mine în mână, şi nu mă ciupeşte. Nu trebuie să te
temi de el. II vom pune pe balcon şi de acum înainte nu va mai locui în camera ta.
Laurian tare se bucură că păianjenul era afară din camera lui şi că nu îl ciupise pe tata.
15
 Cel rr\ai drăguţ băieţel din lume
(drăguţ)

— Haide, nu mai plânge! Uite, îţi dau balonul meu! zise Cristi văzând că Ioana, cole­
ga lui de grădiniţă, izbucnise în lacrimi când balonul ei fusese luat de vânt.
Balonul lui Cristi era foarte frumos —mare şi roşu, întocmai ca cel pe care îl luase
vântul - şi Ioana se opri imediat din plâns.
— Eşti foarte drăguţ, Cristi! Hai să mergem să ne jucăm! zise ea şi alergă cu balonul
în mână spre tobogan.
Cristi alergă după ea, dar când ajunseră la scara toboganului, dădură peste o altă feti­
ţă. Petra stătea tristă pe ultima treaptă şi nu voia să urce.
— Ce s-a întâmplat, Petra? întrebă Cristi.
— M i-am pierdut iepuraşul de pluş şi nu vreau să mă dau pe tobogan fără el!
— Haide să-l căutăm împreună! Ioana, ajută-ne şi tu! zise Cristi şi nu peste mult timp
găsiră iepuraşul cel roz lângă groapa cu nisip.
— Eşti foarte drăguţ, Cristi! zise Petra sărind într-un picior de bucurie şi îi chemă pe
Cristi şi pe Ioana în castelul cu trambulină.
— Castelul cu trambulină e preferatul meu! le strigă Cristi fetelor în timp ce săreau.
In acel moment alunecă şi căzu. Deoarece castelul se mişca, nu reuşi să se ridice înapoi
în picioare. Atunci Ioana, căreia îi dăduse mai devreme balonul lui, şi Petra, pe care o
ajutase să-şi găsească iepuraşul, îl ajutară să se ridice.
— Hai să sărim toţi trei împreună, ţinându-ne de mâini! Şi tu ne-ai ajutat pe noi, iar
acum noi te vom ajuta pe tine, pentru că eşti cel mai drăguţ băieţel din lume!

16
 “Paşa cel posac
(posac)

Era prima dată când Andrei mergea în vizită la fetiţa din vecini. O cunoştea pe Tania
de la grădiniţă, iar părinţii ei erau foarte drăguţi. Mama Taniei îl servi cu prăjitură, iar
tatăl ei montă un leagăn într-un nuc bătrân din curte, ca cei doi copii să se poată juca
în voie. In timp ce se dădeau în leagăn, Andrei văzu o pisică mare, neagră, care apăru de
după colţul casei şi se tolăni pe iarbă la câţiva paşi de ei.
— Pisica aceea neagră e a voastră? o întrebă Andrei pe Tania.
— Da, e a noastră. El e Paşa cel posac şi e tare bătrân. E mai bătrân decât noi.
— De ce îi spuneţi Paşa cel posac?
— Vino să-ţi arăt! îi răspunse Tania, apoi sări jos de pe leagăn şi porni spre motanul
tolănit în iarbă.
Andrei o urmă. Tania îl mângâie pe Paşa cel posac, dar acesta îşi trase supărat capul.
Când văzu că şi Andrei ar vrea să îl mângâie, se ridică şi se duse câţiva paşi mai departe,
unde se tolăni din nou în iarbă, fără să-i scape din ochi pe cei doi copii. Andrei ţinea
morţiş să îl mângâie, aşa că se apropie din nou de motan, care, nemaivoind să se ridice,
pufni morocănos în direcţia lor. Nu voia să le facă niciun rău copiilor; ar fi vrut doar ca
aceştia să îl lase în pace, să nu-1 mai mângâie, ci să îşi vadă de joaca lor.
— Uite de aceea îi spunem Paşa cel posac! îi zise Tania lui Andrei în timp ce se întor­
ceau la leagănul din nuc.
17
 Iepuraşul alb de pluş
(generos)

— Mamă! Mamă! Vino repede, că plânge Bebe! strigă Briana alergând într-un suflet
să o cheme pe mama.
Mama si Briana —care îsi iubea foarte mult frăţiorul în vârstă de doar câteva luni —se
y y y

duseră împreună la pătuţul lui Bebe. Acesta tocmai se trezise din somnul de după-amia-
ză şi plângea ca în gură de şarpe.
— Cred că trebuie să îi schimbăm scutecul, de aceea plânge, îşi dădu cu părerea Bri­
ana, care văzuse deja de multe ori cum încearcă mama să îşi dea seama de ce ar putea
plânge frăţiorul ei.
M ama schimbă scutecul lui Bebe, dar din păcate acesta continuă să plângă.
— Hai să îl punem aici, pe păturică. Poate se va simţi mai bine, zise mama şi îl aşeză
pe Bebe pe păturica pe care obişnuiau să se joace împreună.
Insă Bebe continua să plângă întocmai ca atunci când se trezise din somn.
In acel moment Brianei îi veni o idee grozavă. Se ridică, alergă în camera ei şi se în­
toarse cu un iepuraş alb de pluş. Era jucăria ei preferată şi se gândise că probabil şi frăţi­
orului ei îi va plăcea şi poate îi va trece supărarea.
Briana îi dădu lui Bebe iepuraşul cel alb, iar acesta se bucură atât de mult la vederea
jucăriei, încât se opri imediat din plâns.
— Ce bine! zise mama. Briana, sunt foarte mândră de tine! Generozitatea ta l-a ajutat
pe Bebe să se liniştească!

18
 Marna, băieţelul şi leagănul
(gelos)

Lui Horaţiu îi plăcea mult se meargă împreună cu părinţii în vacanţă. Şi acum erau în
vacanţă la mare şi se distrau împreună într-un parc. Era deja în grupa mare la grădiniţă
şi ştia să se dea singur pe leagăn, dar îi plăcea să îl împingă mama şi să râdă împreună.
Pe leagănul de lângă el se aşeză o fetiţă necunoscută, cam de vârsta lui. Mămica ei era
câţiva paşi mai departe şi legăna în braţe un copilaş mic.
— Mamă, vino să mă împingi! strigă fetiţa necunoscută către mama ei.
— Vin imediat, numai să îi dau surioarei tale de băut! îi strigă înapoi mămica ei.
Atunci mămica lui Horaţiu o întrebă pe mămica fetiţei dacă doreşte să o împingă ea
şi pe fetiţă. M ămica fetiţei dădu zâmbind din cap, aşa că mama lui Horaţiu începu să îi
împingă pe amândoi şi să râdă împreună cu fetiţa necunoscută.
Pe Horaţiu îl cuprinse imediat gelozia. Nu voia ca mămica lui să se joace cu fetiţe
necunoscute şi cu atât mai puţin să râdă împreună cu ele.
— M ami, pe mine nu mă mai iubeşti? întrebă el abătut.
— Cum să nu te iubesc, dragul meu?! Dacă ajut un alt copilaş, mă joc cu un alt co­
pilaş sau râd cu un alt copilaş nu înseamnă că pe tine nu te mai iubesc. Am ajutat-o pe
fetiţă ca să nu stea singură şi supărată pe leagăn. Nu trebuie să fii gelos. Tu eşti băieţelul
meu şi pe tine te iubesc cel mai mult! Acest lucru nu se va schimba niciodată!
19
 Serbarea de 8 Martie
(fâstâcit)

Grupa Iulianei se pregătea de zor pentru serbarea de 8 Martie. Iuliana avea mari
emoţii, pentru că ştia că vor veni nu numai mama şi bunica ei, ci şi mamele şi bunicile
colegilor ei, şi va trebui să cânte şi să spună poezii în faţa tuturor. F.ra adevărat că în cea
mai mare parte a serbării întreaga grupă a mămăruţelor avea să cânte împreună şi să re­
cite poeziile împreună, dar fiecare dintre ei avea de spus şi câte un vers singur. De acest
vers se temea cel mai tare Iuliana, ca nu cumva să îl greşească.
— Haideţi! Haideţi! Aliniaţi-vă frumos, aşa cum am repetat, pentru că imediat înce­
pem! îi îndemnă doamna educatoare.
Iuliana şi colegii ei de grupă se aliniară frumos şi, la semnalul doamnei educatoare, în­
cepură să cânte. M am a şi bunica Iulianei stăteau în al doilea rând şi urmăreau zâmbind
programul de 8 M artie al grupei mămăruţelor.
Iuliana avea mari emoţii pentru că în curând era rândul ei să îşi spună singură versul.
„Mulţumesc frumos, mămico!” - atât avea de spus, dar trebuia să o spună în faţa tutu­
ror. Greşi puţin şi spuse „Mersi frumos, mămico!” Nu fusese deloc o greşeală mare, dar
Iuliana se fâstâci, roşi până în vârful urechilor şi alergă îndată în braţele mamei.
— M icuţa mea, e în ordine! Am văzut că te-ai fâstâcit puţin şi te-ai îmbujorat, dar
crede-mă că a fost bine! Te-ai descurcat foarte bine! Vino să-ţi dau un pupic! Sunt tare
mândră de tine!

20
 Ce să fie oare?
(palid)

M ihai şi ceilalţi copii se jucau în curtea grădiniţei. La groapa cu nisip, Lia, înarmată
cu o lopăţică, încărca nisip în basculanta lui M ihai. Acesta transporta nisipul mai de­
parte şi îl descărca lângă o găletuşă. Lui M ihai îi plăcea foarte mult jocul acesta. Dar la
un moment dat se întâmplă ceva neaşteptat. Lia încărcă o lopată de nisip în remorca
basculantei lui M ihai şi începu să ţipe:
— Ce e asta?
Arăta speriată spre grămăjoara de nisip din basculantă, unde se vedea ceva ce semăna
cu o râmă sau cu o molie, doar că era mult mai mare. M ihai se sperie atât de tare, încât
îngălbeni. Niciodată nu mai văzuse aşa ceva şi era tocmai pe basculanta lui. Băiatul nu
se temea de insecte şi păianjeni, dar de data aceasta se sperie pentru că nu mai văzuse o
asemenea făptură.
Doamna educatoare observă că ceva nu e în ordine la groapa cu nisip. Auzise ţipătul
Liei şi îl văzu pe M ihai uitându-se speriat spre basculanta lui, aşa că se grăbi să vadă ce
se întâmplă. Atunci observă că în vârful grămăjoarei de nisip din maşinuţă era un melc
mare, fără cochilie, de care se speriaseră toţi copiii.
— Copii, nu s-a întâmplat nimic! E doar un melc fără cochilie, adică un melc care
nu are căsuţă în spinare. Uite, Mihai, îl voi lua cu lopăţică din maşinuţă şi îl voi duce
departe de groapa cu nisip.
M ihai se uită cu ochii mari cum doamna educatoare duce melcul de acolo. Nu mai
era atât de palid - încet-încet faţa lui albă ca varul începu să prindă din nou culoare.
21
 'Petrecerea de ziua de naştere
(politicos)

— Bună ziua! salută frumos Adi când mama colegei lui de grădiniţă, Rebeca, îi des­
chise uşa şi îl pofti să intre.
Era pentru prima dată când păşea în casa colegei lui şi a părinţilor ei. Venise pentru
petrecerea de ziua de naştere a Rebecăi.
— Să îmi scot pantofii? o întrebă Adi pe mama Rebecăi, iar aceasta îi răspunse zâm­
bind că nu este nevoie şi îl conduse în sufragerie, unde erau şi ceilalţi invitaţi.
In mijlocul mesei trona deja tortul aniversar, dar erau şi sărăţele şi tot felul de alte
gustări. Adi se uită cu poftă la mulţimea de gustări, dar nu voia să fie nepoliticos, aşa că
nu servi nimic până nu îl pofti mama Rebecăi.
— Te rog să serveşti, Adi, sărăţele sau gustări! Văd că eşti un băieţel foarte politicos!
Adi mulţumi şi servi bucuros din gustări. După ce se săturară, copiii ieşiră să se joace
în curtea special amenajată pentru această ocazie.
Spre sfârşitul petrecerii veni şi rândul tortului. Rebeca suflă toate cele cinci lumânăre­
le, iar mama ei tăie tortul în felii.
— Vino, Adi! Tu primeşti prima felie! zise ea întinzându-i o farfurioară cu o felie de
tort de ciocolată şi căpşuni.
Dar pentru că Adi era, într-adevăr, un băieţel foarte politicos, îi întinse farfuria Rebe­
căi, gândindu-se că, fiind ziua ei, ea ar trebui să primească prima felie. Rebeca îi mulţumi
şi o rugă pe mămica ei să îi dea următoarea felie lui Adi, pentru că o merită cu prisosinţă.

22
 Nu rr\ă împinge?
(nepoliticos)

Alexia era pe terenul de joacă şi aştepta să îi vină rândul să se dea pe tobogan. Se

adunaseră mai mulţi copii la scări, aşa că fu nevoită să aştepte puţin. La un moment dat
apăru o fetiţă, care o împinse şi pe ea şi pe ceilalţi copii şi urcă scările toboganului. Alexia
se uită necăjită spre mămica ei, pentru că niciodată nu i se mai întâmplase să fie împinsă
într-un mod atât de nepoliticos şi nu ştia ce să facă.
Se gândi să meargă la barele de căţărat şi se jucă acolo o vreme, până apăru din nou
aceeaşi fetiţă şi o împinse din nou.
— Destul! De ce împingi pe toată lumea şi nu îi laşi şi pe ceilalţi copii să se joace? Nu
mai fi atât de nepoliticoasă! o atenţionă Alexia.
Fetiţa se uită la ea surprinsă. Până în acel moment nimeni nu se apropiase de ea şi nu
îi adresase niciun cuvânt.
— Păi ... nimeni nu vrea să se joace cu mine! se plânse ea abătută.
— Crede-mă că dacă tu nu ai fi nepoliticoasă, noi am fi bucuroşi să ne jucăm cu tine.
Ţie ţi-ar plăcea să te împingă cineva când vrei să te dai pe tobogan sau pe leagăn?
— Nu, răspunse fetiţa lăsând capul în pământ.
— Ştii ceva? îi zise Alexia, facându-i-se milă de ea. Dacă promiţi să nu mai împingi
pe nimeni şi să nu mai fii nepoliticoasă, ne putem juca împreună!
Fetiţa acceptă bucuroasă şi promise să nu mai împingă pe nimeni, iar apoi se jucară
vesele împreună toată dimineaţa.
23
 O mană de ajutor
(săritor)

— Ada, Vali, haideţi să coborâm până la magazin! strigă mama din sufragerie spre
camera copiilor în prima zi de vacanţă după terminarea grădiniţei.
Cei doi frăţiori săriră imediat, pentru că amândurora le plăcea să meargă la micul
magazin din colţ.
— Cumpărăm multe lucruri? o întrebă Vali pe mama sa în timp ce coborau scările.
— Nu, doar câteva mărunţişuri care îmi lipsesc pentru a pregăti masa de prânz.
Când intrară în magazinul din colţ o salutară politicos pe doamna vânzătoare, pe care
o cunoşteau din vedere pentru că veneau des la magazin împreună cu mama sau cu tata.
In magazin nu mai era altcineva în afară de o doamnă din vecini, care alegea legume.
O salutară şi pe dânsa şi porniră în urma mamei printre rafturi. M ama căută produsele
de care avea nevoie şi se îndreptară spre casa de marcat. Acolo observară că vecina avea
multe cumpărături în coş.
— Aşteptaţi-ne până plătim şi noi şi vă vom ajuta să duceţi cumpărăturile până acasă,
îi spuse mama.
— Da, da! Va ajutăm cu plăcere! strigară în acelaşi timp Ada şi Vali.
— O, sunteţi foarte drăguţi! Va mulţumesc! acceptă ea recunoscătoare.
Ada duse două sticle de lapte, iar Vali o pâine, în timp ce mama o ajută pe vecina lor
să ducă sacoşa pe roţi.
— Va mulţumesc din suflet, dragii mei, că aţi fost atât de săritori! zise vecina când
ajunseră la uşa ei, bucurându-se că nu fusese nevoită să care singură cumpărăturile.

4 24
 2)ana şi îngheţata
(egoist)

într-o zi, când se întoarse acasă de la muncă, tata aduse o cutie de îngheţată cu cioco­
lată, vanilie şi căpşuni. Dana şi Vali veniră imediat în jurul mesei, pentru că amândurora
le plăcea mult îngheţata. Mama o împărţi în porţii potrivite, astfel încât să le^ajungă
tuturor. Dana îşi termină prima porţia şi tare ar mai h vrut să mănânce puţin.
— Draga mea, toţi am primit porţii egale şi îngheţata s-a terminat, îi spuse tata.
însă Danei nici prin cap nu-i trecea să renunţe. Se gândea că ea mai merită puţină în­
gheţată. Când fratele ei, Vali, se duse în camera lui să-şi aducă spinner-ul, Dana întinse
linguriţa şi şterpeli din porţia lui. M ama şi tata erau ocupaţi cu propria îngheţată şi nu
observară că Dana între timp înfuleca porţia fratelui ei. însă Vali observă imediat ce se
întoarse din cameră cu spinner-ul şi izbucni în lacrimi.
— Dana mi-a mâncat îngheţata! strigă el printre suspine.
Abia atunci văzură şi părinţii că Dana tocmai ducea la gură ultima linguriţă de înghe­
ţată din porţia lui Vali.
— Dana, nu mai fi atât de egoistă! Nu este voie să iei îngheţata fratelui tău după ce
tu ai terminat-o pe a ta! Tu cum te-ai simţi dacă el ţi-ar fi mâncat îngheţata? Te rog să îţi
ceri scuze de la Vali! o mustră mama.
Ruşinată, cu capul în pământ, Dana îşi ceru scuze de la fratele ei.
— îm i pare rău că am fost egoistă, nu se va mai întâmpla, zise ea aproape în şoaptă,
îţi dau în schimb oul meu de ciocolată, bine?
25
 O zi torida de oară
(cald)

într-o zi toridă de vară, mama şi tata îi spuseră lui Dragoş:

— Pregăteşte-te, Dragoş! Azi va fi caniculă, aşa că va fi foarte cald şi în apartament.
De aceea am decis să mergem undeva —e o surpriză!
Dragoş era tare curios să afle unde vor merge, pentru că îi plăceau mult surprizele.
Abia aştepta să pornească.
— Despre ce e vorba? Unde mergem? Care e surpriza? îşi întrebă el părinţii, dar aceş­
tia zâmbiră doar conspirativ.
— Vei vedea! Incalţă-te, ia-ţi rucsacul în spate şi hai să pornim!
Mama, tata şi Dragoş urcară în autobuz, unde era şi mai cald decât afară.
— Mi-e cald! Acolo unde mergem va fi la fel de cald? întrebă Dragoş mai puţin en­
tuziast decât la plecare.
— Nu, Dragoş. Acolo unde mergem nu va fi la fel de cald. M ai exact va fi cald, dar
nu te va deranja deloc acest lucru, îl linişti tata.
Coborâră din autobuz şi, în timp ce mergeau pe trotuar, Dragoş auzi zgomot de voci
şi de apă. Când se uită prin gard, îşi dădu seama că veniseră la ştrand.
— Ura! se entuziasmă el. Ce grozav! Haideţi să sărim imediat în bazin, ca să nu ne
mai fie atât de cald!

26
 Unde sunt mănuşile lui Ştefan?
(frig)

Ningea cu fulgi mari. Ştefan se uita pe fereastră cum copiii din vecini faceau un om
de zăpadă în faţa blocului.
— Tată, hai să mergem şi noi jos să facem un om de zăpadă! îl rugă el pe tatăl lui.
— Bine. Ia-ţi haina, căciula şi mănuşile şi putem pleca! zise tata.
Ştefan îşi luă repede haina şi căciula. Din fericire, pe când ajunseră în faţa blocului
ceilalţi copii nu făcuseră decât un bulgăre mare de zăpadă, aşa că mai erau destule de fă­
cut pentru a termina omul de zăpadă. Ştefan îşi vârî bucuros mâinile în zăpadă şi începu
să formeze un bulgăre mare. Atunci îşi dădu seama că îşi uitase mănuşile acasă. Ii era frig
la mâini, dar nu voia să mai urce până la etajul cinci. Nu voia să piardă niciun moment
din formarea omului de zăpadă, dar îi era din ce în ce mai rece la mâini.
„Nu-i nimic, rezist eu. Numai să nu vadă tata că nu am mănuşi!” îşi zise Ştefan şi îşi
vârî din nou mâinile în zăpadă.
Dar i se făcu din ce în ce mai frig şi mâinile i se înroşiseră deja foarte tare când tata
observă că băieţelul lui nu are mănuşi.
— Ştefan, mergem imediat acasă după mănuşi! Cu siguranţă ţi-au îngheţat mâinile!
Lui Ştefan nu îi mai păru rău că pleacă, pentru că deja îi înţepeniseră mâinile şi întreg
corpul îi tremura de frig. Când ajunseră acasă, mama îi pregăti un ceai fierbinte, iar Şte­
fan se duse cu cana la fereastră şi se uită cât de frumos ninge afară.
27
 (Drumeţie cu plăcinte
(energic)

Sorin alergă spre pădure cu rucsacul în spate. Era sfârşit de săptămână şi pornise îm ­
preună cu părinţii şi cu fratele lui într-o drumeţie prin munţii din apropiere.
— Aşteaptă-mă! îi strigă fratele lui, Sami, alergând după el.
— Ce plini de energie sunt băieţii azi! observă tatăl lor, obosit deja de atâta mers pe
jos. Aşteptaţi-ne şi pe noi!
— Nu alergaţi prea mult înainte! strigă şi mama în urma lor.
Pe când îi ajunseră din urmă, cei doi băieţi săreau pe un trunchi mare de copac.
— Voi nu obosiţi niciodată? îi întrebă tata, aşezându-se pe trunchiul de copac să îşi
tragă puţin sufletul.
— Aseară s-au culcat devreme şi s-au odihnit foarte bine, de aceea sunt atât de plini
de energie, zise mama zâmbind şi luă o gură de apă.
Pe când se ridicară părinţii lor şi porniră mai departe, Sorin şi Sami o luaseră din nou
înainte. M ama şi tata grăbiră puţin pasul, pentru a-şi putea ţine sub observaţie băieţii.
Ajunseră într-un luminiş, unde văzură o căsuţă de lemn, înconjurată de mese şi băncuţe
de lemn. Spre bucuria băieţilor, în căsuţa de lemn funcţiona o plăcintărie.
— Haideţi să ne aşezăm şi să mâncăm câte o plăcintă. Cei care colindă muntele ca voi
doi au nevoie de energie! zise tata.
— Ura! strigară cei doi băieţi într-un glas şi porniră să dea ocol în fugă luminişului în
timp ce li se pregăteau plăcintele.

28
 (Bunicuţa cea îngăduitoare
(somnoros)

în fiecare zi, după masa de prânz, bunicii Dariei îşi luau nepoţica de la grădiniţă şi
aveau grijă de ea. Mama fetiţei îi rugase insistent ca în fiecare zi să o culce pe Daria
după-amiază cel puţin o oră, ca să nu fie morocănoasă şi somnoroasă mai târziu. Dar
într-una din zile nu reuşiră să respecte programul, pentru că în drum spre casă se opriră
în parc, unde erau mai mulţi colegi de grădiniţă ai fetiţei.
— Vino, Daria! Trebuie să mergem acasă, să te culci, o rugă bunica.
— Buni, hai să mai stăm puţin! Nu mi-e somn deloc! Aş vrea să mai rămânem!
Bunica era foarte îngăduitoare şi nu putu să o refuze pe fetiţă, aşa că în loc de somnul
de după-amiază, Daria se jucă în parc. Când în cele din urmă porniră spre casă, Daria
era foarte obosită si simţea că i se închid ochii de somn.
y y

— Buni, ia-mă în braţe, că mi-e tare somn şi abia pot merge!

— îm i pare rău, fetiţa mea, dar mă doare spatele şi nu pot să te duc în braţe. Dar
imediat ajungem acasă, mai rezistă puţin.
Când ajunseră acasă la bunici, mama Dariei îi aştepta deja.
— Ce e cu voi? întrebă ea surprinsă. Credeam că Daria doarme. Pe unde aţi umblat?
— Am fost în parc, mami, pentru că nu îmi era somn. Dar acum mi-e tare somn şi
vreau să dorm!
— Fetiţa mea, acum nu mai poţi să te culci, pentru că nu vei mai putea dormi diseară
şi îţi vei da peste cap tot programul. Dacă nu te-ai culcat până acum, va trebui să mai
rezişti câteva ore până când vei face băiţă. Şi după aceea vei putea dormi pe săturate!
29
 Ija cumpărături
(ascultător)

Biancăi îi plăcea mult sâ meargă împreună cu mama sa la cumpărături. Acum mama

era la raftul cu faină, iar fetiţa citea cu voce tare preţul fiecărui produs. Era foarte mândră
de ea însăşi pentru că, deşi era numai la grădiniţă, cunoştea toate numerele.
— Bianca, ajută-mă, te rog, şi pune în coş pachetul acela de faină de pe raftul de jos!
o rugă mama.
Bianca puse îndată faina în coş.
— Eşti foarte drăguţă, mulţumesc! Acum haide să cumpărăm lapte. Pune, te rog, în
coş o sticlă de lapte din cele cu ambalaj roşu şi patru cutii de iaurt.
Ascultătoare, Bianca luă produsele şi le puse în coş, mândră că mama îi încredinţează
sarcini atât de importante.
— O, ce fetiţă ascultătoare eşti tu! zise una dintre doamnele vânzătoare din magazin.
Văd că o ajuţi pe mămica ta.
— Asa este, Bianca e foarte ascultătoare! o lăudă si mama.
Când ajunseră la raionul cu produse de patiserie, mama luă de pe raft un melc cu
cacao şi îi spuse zâmbind Biancăi:
— După ce plătim, poţi să îl mănânci în drum spre casă, pentru că ai fost foarte cu­
minte si ascultătoare!
>

Iar Bianca se bucură mult, pentru că melcul cu cacao era desertul ei preferat.

30
 Căzătura lui Qeorge
(neascultător)

— Te rog să te duci să îţi schimbi încălţările! îi spuse tata lui George când veni să îl ia
de la grădiniţă.
Apoi se întoarse să stea de vorbă cu doamna educatoare. însă George nu voia să plece
încă, aşa că se jucă în continuare cu colegii lui de grupă.
— încă nu ti-ai schimbat încălţările? Nu fi neascultător, fiule!
în cele din urmă George îşi schimbă bosumflat încălţările de grădiniţă cu cele de oraş
şi se pregătiră de plecare.
— Salută-ţi, te rog, colegii şi pe doamna educatoare! îi zise tata.
— Acum nu am chef să salut! răspunse George şi porni spre uşă.
— George, iar eşti neascultător, cu toate că te-am rugat frumos! îl mustră tata.
Porniră spre casă şi tata îl rugă pe George să îl ia de mână, dar băieţelul preferă să o ia
la fugă înaintea tatălui său.
— Nu alerga, că vei cădea! strigă tata în urma lui, dar George nu îl ascultă şi alergă
mai departe.
însă nu mai făcu decât vreo doi paşi şi se împiedică de o piatră. Căzu şi se lovi destul
de rău la genunchi. Tata alergă imediat la el.
— Eşti bine? Vezi, dragul meu, de aceea trebuie să asculţi de părinţi! Noi te atenţio­
năm pentru că nu vrem să ţi se întâmple nimic rău.
George se ruşină şi îi promise tatălui său că altădată nu va mai fi neascultător.
31

■
 Vlad şi prânzul de duminică
(sătul)

Lui Vlad îi plăceau mult zilele de duminică, pentru că pregăteau prânzul şi luau masa
împreună întreaga familie. In timpul săptămânii nu reuşeau să facă acest lucru, aşa că
duminica îşi formaseră obiceiul de a participa cu toţii la pregătirea mesei, ca totul să fie
gata cât mai repede. Tata frăgezea carnea şi curăţa cartofii, Vlad şi surioara lui, Vera, dă­
deau carnea prin faină, ou şi pesmet, iar mama prăjea şniţelele şi cartofii.
In fiecare duminică, întreaga familie se aşeza la masă la ora 13. La grădiniţă copiii
obişnuiau să mănânce la ora 12, aşa că la ora 13 Vlad era deja foarte flămând când se
aşezau să ia masa.
Primul fel era supă de pui, care Verei nu îi plăcea deloc, dar era preferata lui Vlad. Iar
felul doi era de fiecare dată şniţel cu cartofi prăjiţi. Mama şi tata mâncau şi castraveţi
muraţi, dar lui Vlad nu îi plăceau. Pentru el şniţelul cu cartofi prăjiţi era destul. îi plăcea
mult să mănânce.
— Pentru un copil de grădiniţă, mănânci cât un şcolar! spunea mama de fiecare dată
în timpul prânzului de duminică.
Vlad se sătura încă de la primul fel, dar şniţelul cu cartofi prăjiţi era atât de gustos,
încât ţinea să mănânce şi din felul doi şi nu se lăsa până nu termina tot din farfurie. La
sfârşitul mesei era atât de sătul, încât simţea nevoia să se odihnească puţin înainte de a
ieşi la joacă în parc cu copiii din vecini.

32
 Eliza şi aroma cornuleţelor
(flămând)

M ama îi spusese Elizei să-şi mănânce sandviciul înainte de a porni la cumpărături, dar
fetiţa nu o ascultase. Pe când ajunseră în faţa intrării în magazin, Elizei i se făcuse foame,
dar nu îndrăzni să spună nimic. Ştia că mama s-ar fi supărat puţin pe ea pentru că nu
îşi mâncase sandviciul înainte de a pleca de acasă. „Trebuie să rezist până ne întoarcem
acasă!” îşi spuse ea în gând. „Şi de acum înainte nu mai pornesc niciodată la cumpărături
fără să mănânc!”
La un moment dat îi ajunse la nas un miros tare plăcut. Era un miros pe care îl ştia
bine, o aromă ce nu putea veni decât de la ceva foarte gustos. întoarse capul şi văzu un
stand unde se vindea pui rotisat. încercă să nu se uite în direcţia standului, dar îi era atât
de foame, încât vedea pui rotisaţi peste tot.
Merseră mai departe şi, câţiva paşi mai încolo, un alt miros îi gâdilă nările. Erau în
faţa unei patiserii unde tocmai se scoteau din cuptor cornuri delicioase, melci cu cacao şi
chifle rumene. Elizei îi era atât de foame, încât burtica începu să îi protesteze zgomotos.
Se uita cu jind la cornuleţele din vitrină, dar tot nu îndrăzni să spună niciun cuvânt.
— Eliza, mi se pare mie sau burtica ta e tare flămândă? o întrebă mama. Ai vrea să
mănânci ceva?
Eliza nu mai rezistă şi mărturisi că nu mai poate de foame.
— Da. Aş dori un cornuleţ, zise ea cu ochii în pământ.
— Bine. Nu mă supăr pentru că nu ai mâncat sandviciul acasă, dar data viitoare te
rog să-mi spui când ţi-e foame. Poftim un cornuleţ proaspăt!
33
 îian n a şi pisica cea flămândă
(atent)

Hannei îi plăcea tare mult să meargă în vizită la bunici, care nu locuiau într-o casă cu
etaj, ca ea şi familia ei, ci într-o căsuţă cu grădină şi curte mare, unde putea alerga după
pofta inimii.
Un alt lucru care îi plăcea Hannei la curtea bunicilor era faptul că acolo locuiau o
mulţime de animale. In curtea din spate erau găinile şi un cocoş mare, cu pene multico­
lore. Nu departe de găini, într-o cuşcă de lemn, stătea câinele Aldo, cu care putea alerga
prin curte şi care uneori îi aducea şi mingea înapoi dacă i-o arunca. Pe scara ce ducea la
pod era culcuşul lui Tili, pisica cenuşie a bunicilor, care mereu o întâmpina pe Hanna
torcând şi frecându-se de picioarele ei.
încă înainte de a pleca de la grădiniţă, Hanna se gândea ce bine va fi când va ajunge
la casa bunicilor. Ştia că imediat ce ajungeau, ea şi frăţiorul ei, Noel, primeau câte un
baton de brânză dulce învelit în ciocolată, de care se bucurau mult, pentru că acesta era
desertul lor preferat. Aşa se întâmplă şi de data aceasta.
Cei doi copii îşi savurau mulţumiţi batoanele, când Noel îl scăpă din greşeală pe al
său pe jos. Tili nu stătu prea mult pe gânduri, îl apucă şi o luă la fugă cu el în gură. Noel
începu imediat să plângă, iar Hannei îi păru tare rău de el. Rupse o bucată din batonul
ei si i-o dădu lui Noel.
— Eşti o fetiţă foarte atentă, Hanna! o lăudă bunica ei, iar cei doi copii continuară
să-şi savureze desertul preferat.

34
 Marcel şi mişcarea fatală
(neatent)

Marcel abia aştepta să meargă acasă de la grădiniţă, pentru că acasă îl aştepta tableta.
Fusese a mamei, dar acum îi dădea voie şi lui să se joace pe ea câte puţin în fiecare zi.
Dădu buzna în casă, îşi lăsă încălţările murdare pe covor şi îşi aruncă haina peste floarea
cea mare din ghiveci a mamei - toate acestea fără să îşi dea seama ce face - în graba lui
de a ajunge la tabletă.
— Marcel, vino înapoi! Ia uită-te unde ţi-ai lăsat haina şi încălţările! Nu mai fi atât de
neatent, pentru că tableta nu pleacă nicăieri! îl muştrului mama.
Marcel îşi strânse grăbit lucrurile şi porni din nou să caute tableta, dar de data aceasta,
tot din cauza grabei, se lovi cu piciorul de muchia dulapului. Din fericire nu se lovi rău,
dar cu siguranţă a doua zi avea să îi apară o vânătaie de toată frumuseţea la genunchi.
— Marcel, eşti tare zvăpăiat azi! Te rog să fii mai atent! îl rugă mama.
Insă Marcel găsise între timp tableta şi era deja complet absorbit de joc, aşa că nici
măcar nu auzi ce îi spusese mama sa. Şi atunci se întâmplă pocinogul. în timp ce se juca,
tableta îi alunecă din mâini şi căzu pe podea cu un zgomot puternic. M am a alergă de­
grabă la el, crezând că se lovise, însă tableta era singura care avusese de suferit: era puţin
crăpată într-un colţ. Marcel, însă, se sperie şi izbucni în lacrimi.
— Nu plânge, micuţul meu! Te poţi juca şi aşa pe tabletă. Dar nu mai fi atât de nea­
tent, pentru că ai putea să păţeşti ceva!
35
 Misterul clătitelor dispărute
(sincer)

M ama făcu într-o zi clătite şi le puse într-o farfurie pe pervazul ferestrei, să se răcească.
Adei şi lui Adorian le plăceau foarte mult clătitele şi se uitau cu jind spre farfurie.
— Mă duc până la vecina pentru cinci minute! le zise mama după ce termină ce mai
avea de făcut în bucătărie.
Cei doi copii se uitară unul la celălalt şi ştiură că nu vor putea rezista tentaţiei clătite­
lor lăsate la răcit. Se urcară împreună pe masa din bucătărie, de unde reuşiră să ajungă
la farfuria mult râvnită şi începură să înfulece clătitele delicioase fără să se mai gândească
măcar să le facă cu gem sau cu cremă de ciocolată. Când ajunseră la ultimele îmbucături,
Ada începu să-şi facă griji.
— Ce îi vom spune mamei că s-a întâmplat cu clătitele?
— Să-i spunem că le-a mâncat Blăniţă! îi răspunse fratele ei cu gura plină.
Blăniţă era bătrânul câine al familiei, care dormita sub masa din bucătărie.
— Nu cred că e o idee prea bună! răspunse Ada. Nu avem voie să minţim! Trebuie să
fim sinceri! Ii vom spune mamei că noi le-am mâncat şi nu se va întâmpla nimic!
Când mama se întoarse din vecini, cei doi copii se postară în faţa ei şi, înainte ca ea să
fi observat lipsa clătitelor, recunoscură sincer că ei le mâncaseră pe toate. M ama le zâmbi
cu căldură:
— M ă bucur că aţi fost sinceri şi aţi recunoscut! Clătitele oricum pentru voi erau
pregătite! Să vă fie de bine!

36
 Miţă cel mincinos
(mincinos)

— Tatăl meu are cea mai mare maşină! M aşina lui sigur e cu mult mai mare decât ma­
şinile tăticilor voştri! se lăudă M iţă în faţa colegilor săi de grădiniţă după masa de prânz.
Ela nu înţelegea de ce e atât de important cât de mare e maşina unuia sau a altuia,
dar observase că lui M iţă îi cam place să fabuleze. Nu era rău intenţionat, dar obişnuia
să înflorească adevărul. Zilele trecute, de exemplu, spusese că el poate să ridice 100 de
kilograme. Ela nu ştia exact cât înseamnă 100 de kilograme, dar îşi imagina că e destul
de mult şi cu siguranţă M iţă nu ar fi putut ridica o asemenea greutate.
Nu peste mult timp voi avea un frăţior. Burta mamei e uite-aşa de mare! povesti
M ită în continuare, tinându-si mâinile întinse în fata abdomenului, ca si cum ar fi avut
un balon mare în braţe.
„Interesant!” îşi spuse Ela. „Asta nu am mai auzit-o până acum de la Miţă. S-ar putea
să fie chiar adevărat.”
După somnul de după-amiază se mai jucară puţin, apoi începură să vină părinţii să îi
ducă pe copii acasă. M am a lui M iţă ajunse exact în acelaşi timp cu mama Elei, iar fetiţa
observă că mama lui M iţă nu are deloc burta mare.
— Ai spus că în curând vei avea un frăţior! De ce ai minţit? îl întrebă Ela în şoaptă pe
M iţă în timp ce se încălţau.
— Voiam să mă plăceţi, atâta tot, răspunse M iţă spăşit.
— Crede-mă că dacă încetezi cu minciunile toată lumea te va plăcea mult mai mult!
îi răspunse Ela.
37
 Distracţie în familie
(râs)

întreaga familie era în vacanţă într-o staţiune pe malul unui lac. Tocmai ieşiseră din
apă şi stăteau pe pătură, la plajă. Tata citea ziarul, mama citea o carte, iar copiii - Rareş
şi Raluca —jucau cărţi.
— Hi-hi-hi! începu să râdă mama.
Atât de tare râdea, încât începură să îi curgă lacrimile pe obraji.
— Uite! zise ea arătându-i si tatei cartea.
>

Tata începu să râdă şi el de ceea ce îi arătase mama în carte.

— De ce râdeti? > întrebă Rares> curios.
— Vrem să vedem şi noi! interveni şi Raluca, pentru că şi ea ar fi vrut să afle ce poate
fi atât de hazliu.
— Am citit ceva foarte amuzant în carte. Va pot arăta, dar e genul de lucru care nu­
mai adulţilor li s-ar părea amuzant. M ai bine spuneţi-mi voi dacă vă amintiţi când aţi
râs cu atâta poftă ultima oară? îi întrebă mama.
— Păi, zilele trecute, când am făcut mutre unul la altul. A fost tare amuzant! răspunse
Raluca şi începu să râdă, amintindu-şi momentul.
Văzând-o, îşi aminti şi Rareş de grimasele surorii lui şi începu să râdă şi el. Nu peste
mult timp întreaga familie râdea în hohote.
 Sunetul misterios
(plâns)

Copiii din grupa mare se jucau în curtea grădiniţei după gustarea de la ora 10. Ianis
şi Matei alergau unul după celălalt în jurul gropii cu nisip. La un moment dat Ianis se
opri şi ciuli urechile.
— Ai auzit, Matei? îşi întrebă el micul prieten.
— N-am auzit nimic! Despre ce vorbeşti?
Degeaba ciuli urechile, că nu auzi nimic deosebit.
— Am auzit un sunet, dar nu ştiu de unde vine. Taci si ascultă!
Matei făcu întocmai si, într-adevăr, auzi si el un scâncet slab.
— Ce poate fi? Hai să căutăm! zise Ianis şi cei doi prieteni începură cercetările.
Se uitară pe după pietre, sub tobogan, sub bancă, dar nu găsiră nimic. Se aşezară deza­
măgiţi pe marginea gropii cu nisip, când deodată auziră sunetul de undeva din apropiere
- tocmai din căsuţa de lângă groapa cu nisip.
— Să mergem să vedem ce e!
Intrară în căsuţă şi văzură că sunetul venea de la Tomiţă, care plângea.
— De ce plângi, Tomiţă? îl întrebară cei doi băieţi pe colegul lor.
— Pentru că am căzut ... şi m-am lovit la genunchi ... şi mă doare rău! le răspunse
acesta printre suspine.
— Haide, nu mai plânge aici singur în căsuţă, ci vino să mergem la doamna educa­
toare. Ea va şti cu siguranţă ce trebuie făcut ca să nu te mai doară genunchiul!
39
 Nu sări pe patî
(rănit)

Atunci când nu îl vedeau părinţii, Petrişor una-două urca în pat şi începea să sară. Ştia
că ~mama si>
tata l-ar fi certat, asa
>
că trebuia să facă năzbâtia în mare taină.
Intr-o zi sări din ce în ce mai sus, până când la un moment dat era cât pe ce să dea cu
capul de tavan. Atunci se sperie puţin şi încercă să reducă din înălţime, dar din păcate
alunecă şi se lovi de calorifer. Se lovi rău la cap - destul de rău ca să sângereze - şi începu
pe loc să plângă în hohote. M am a şi tata alergară repede din bucătărie.
— Ce s-a întâmplat, Petrişor? îl întrebă mama, îngrijorată.
— Am sărit în pat, am căzut şi m-am lovit de calorifer! zise băieţelul plângând în
continuare. M ă doare rău!
— Sângerezi! zise şi tata uitându-se la rana lui Petrişor. Plecăm chiar acum la spital!
Petrişor se sperie şi tare şi-ar fi dorit acum să nu fi sărit pe pat. Dacă n-ar fi sărit nu
l-ar fi durut acum capul şi nici la spital nu ar fi trebuit să meargă.
— Are nevoie de câteva copci, zise domnul doctor care îl consultă. Va durea puţin!
Apoi îşi puse mănuşi chirurgicale pe mâini şi începu să dezinfecteze şi să lipească rana
lui Petrişor. Intre timp băieţelul se smiorcăi, ba chiar plânse puţin, pentru că îl durea.
— Nu voi mai sări în pat niciodată, pentru că nu mai vreau să mă rănesc! le zise el
părinţilor mai târziu, în timp ce se îndreptau spre casă.

40
 2)ori\inic şi ochelarii cei noi
(batjocorit)

Dominic şi-ar fi dorit să fie oriunde altundeva în acel moment, numai să nu meargă
la grădiniţă. In după-amiaza anterioară începuse să poarte ochelari şi tare se temea că
unii dintre colegii de grădiniţă aveau să îl ia peste picior din această cauză. îşi amintea
că atunci când Greta începuse să poarte ochelari, unii colegi o strigaseră multă vreme
„aragaz cu patru ochi”. In dimineaţa aceea tata îl ducea pe Dominic la grădiniţă şi îşi
dădu seama că ceva nu e în ordine.
— M ă tem că îşi vor bate joc colegii de mine din cauza ochelarilor, îi răspunse Domi­
nic abătut când tata îl întrebă dacă totul e în regulă.
Atunci tata se aplecă spre el şi îi şopti ceva la ureche. Dominic zâmbi, apoi alergă vesel
în sala de grupă. După cum se şi aştepta, colegii lui observară imediat schimbarea.
— Dominic are ochelari! Aragaz cu patru ochi! Aragaz cu patru ochi! începu Denis
să îl ia în râs pe colegul său.
Dominic se întristă o clipă, dar apoi îşi aminti ce îi şoptise tata la ureche.
— Aţi văzut ce model au ochelarii mei? îi întrebă el pe ceilalţi colegi.
Aceştia se strânseră în jurul lui şi se uitară cu atenţie la ochelari.
— Cu Superman! zise Renata recunoscând modelul.
— Şi Superman avea ochelari. Aşa se deghiza el atunci când nu purta costumul de
Superman! le explică Dominic.
— Şi eu vreau ochelari! strigă Denis şi din acea zi nu îşi mai bătu joc de ochelarişti.
41
 Ziua de naştere a rr\an\ei
(lăudat)

Laura şi Liviu se jucau în camera lor. Se apropia ora de baie. De obicei mama le striga
să înceapă să îşi strângă jucăriile, dar celor doi copii nu prea le plăcea să facă ordine.
— E mult mai bine aşa! spunea Liviu.
— Iar mâine oricum facem din nou dezordine. Ce rost mai are să facem ordine acum?
adăuga Laura de fiecare dată.
Iar mama îi răspundea de fiecare dată:
— De ce mănânci în fiecare zi dacă oricum ti se face iar foame?
Insă ziua de azi era una deosebită. Era ziua mamei, aşa că Laura şi Liviu puseseră la
cale un plan: să îşi strângă toate jucăriile înainte ca mama să îi anunţe că e timpul să facă
ordine, şi cu siguranţă se va bucura.
— Haide, pune în cutie cuburile de construit! îi zise Laura lui Liviu, care tocmai îşi
punea maşinuţele pe raft.
— Uite, deja suntem gata!
Tata le pregătea baia, iar mama deschise uşa camerei lor să îi anunţe că e timpul să îşi
strângă jucăriile. Se opri însă în prag, surprinsă, pentru că cei doi copii stăteau în mijlo­
cul camerei în care era ordine perfectă.
— La mulţi ani! strigară Laura şi Liviu într-un glas.
— Mulţumesc frumos! Ce cuminţi aţi fost! Acesta e cel mai frumos cadou de ziua
mea! îi lăudă mama.

42
 Cornul cel ciudat
(mustrat)

Anastasia îşi împingea micul dejun de colo-colo în farfurie. Nu mâncase nici măcar o
îmbucătură, cu toate că mama o atenţionase de câteva ori să se grăbească dacă vrea să o
ducă la grădiniţă înainte de a pleca la serviciu.
— Voi întârzia la muncă! Te rog frumos să te grăbeşti! îi spuse mama, dar fetiţa se
încăpăţână să nu mănânce.
— Nu-mi place! declară ea cât se poate de hotărâtă. Nu vreau să mănânc!
— E doar un corn cu unt! Ieri ţi-a plăcut la nebunie! îi zise mama supărată.
— Ieri avea altă culoare cornul! Si untul arăta altfel! Cel de azi are o culoare ciudată!
y

se împotrivi Anastasia în continuare.

— Are exact aceeaşi culoare ca si cel de ieri! Nu-mi vine să cred că faci asta când ştii
y y y

bine că suntem în întârziere! o mustră mama. Am impresia că nici măcar nu ţi-e foame.
Dacă aşa stau lucrurile, lasă cornul în farfurie şi vei mânca la grădiniţă gustarea de la ora
10. Să mergem!
Anastasia îşi dădu seama că întinsese prea mult coarda.
— Bine, atunci îl mănânc! zise ea repede, ca să nu o certe mama din nou.
— Fie! Dar ia-1 cu tine şi mănâncă-1 pe drum, pentru că trebuie neapărat să pornim!
Anastasia luă cornul si muscă din el. Ce să vezi? Era chiar bun!
y y

43

-
 Oana, 'Patrick şi îngheţata
(optimist/pesimist)

Oana abia aştepta după-amiezile de vineri, pentru că de fiecare dată mergeau cu

mama la îngheţată când ieşeau de la grădiniţă. Insă Patrick, fratele geamăn al Oanei, se
temea puţin de după-amiezile de vineri, pentru că mereu se gândea cu îngrijorare dacă
va fi deschisă gelateria şi dacă vor avea îngheţată de ciocolată, care era preferata lui. în
fiecare vineri, după gustarea de la ora 10, Patrick începea să îşi facă griji.
— Oana, crezi că va fi deschisă gelateria după-amiază?
— Sigur că da, Patrick! Nu mai fi atât de pesimist! îi răspunse Oana.
— Ce înseamnă „pesimist”? o întrebă Patrick. Eu sigur nu sunt pesimist! adăugă el,
puţin iritat.
— „Pesimist” este cineva care vede întotdeauna latura neplăcută a lucrurilor, care se
pregăteşte tot timpul pentru ce e mai rău şi care se îngrijorează mereu - aşa cum te în­
grijorezi tu că nu vom găsi îngheţata ta preferată. Nu poţi şti dinainte dacă vom găsi sau
nu, dar până acum de fiecare dată am găsit, îi explică Oana.
— De unde ai auzit tu cuvântul acesta? o întrebă Patrick căzând pe gânduri.
— L-am auzit odată la televizor şi bunicul mi-a explicat ce înseamnă. Ba mi-a spus şi
că eu sunt optimistă, adică încrezătoare şi plină de speranţă. Ca şi acum - eu sunt con­
vinsă că gelateria va fi deschisă şi ştiu că, dintre toate felurile de îngheţată de acolo, cu
siguranţă voi putea alege o porţie delicioasă.

44
 Vaza spartă
(nevi novot/vi novat)

— Şapte, opt, nouă şi zece! Cine nu-i gata îl iau cu lopata! strigă M aia şi porni în
căutarea lui Călin.
Tatăl M aiei şi tatăl lui Călin fuseseră colegi de şcoală şi rămăseseră prieteni buni, ast­
fel că cele două familii se vizitau des. De data aceasta familia lui Călin venise în vizită
la familia Maiei. Ambii copii erau de vârsta grădiniţei şi întotdeauna se jucau frumos
împreună în timp ce părinţii stăteau de vorbă în sufragerie.
Călin se ascunsese sub măsuţa din antreu, dar M aia îl găsi repede. Atunci băieţelul se
gândi să transforme jocul de-a v-aţi ascunselea într-un joc de-a prinselea şi porni ca din
puşcă spre Maia.
— Vai! exclamă Maia.
Din păcate, când sări să o ia la fugă, Călin clătină masa, iar vaza aflată pe masă căzu
pe podea cu un zgomot asurzitor şi se făcu cioburi. Călin se sperie, iar părinţii alergară
într-un suflet în antreu.
— Cine e vinovatul? Cine a spart vaza? întrebă tatăl lui Călin.
— Eu! zise M aia luând vina asupra sa, pentru că nu voia ca părinţii lui Călin să se
supere pe el şi să-l certe.
— Nu, M aia e nevinovată, nu a făcut nimic! Eu sunt vinovatul, eu am spart vaza!
recunoscu spăşit Călin.
— Nu e nicio problemă. Important e că nu v-aţi rănit. Data viitoare să fiţi mai atenţi!
Maia, adu mătura, te rog! îi linişti mama Maiei.
45
 Iza şi mingea cea uriaşă
(satisfăcut)

în fiecare dimineaţă, în drum spre grădiniţă, Iza trecea împreună cu mama prin faţa
unei vitrine. Era vitrina preferată a Izei, pentru că era plină de jucării care mai de care
mai frumoase. Cel mai mult îi plăcea o minge mare şi verde cu buline albe. în fiecare
zi o privea cu drag, iar dacă nu se grăbeau, mama îi dădea voie să stea câteva minute să
admire mingea cea frumoasă între toate celelalte jucării.
Intr-o dimineaţă, însă, se întâmplă ceva teribil: când se opriră în faţa vitrinei în drum
spre grădiniţă, mingea cea mare şi verde cu buline albe nu mai era la locul ei. Iza era gata
să izbucnească în lacrimi, dar mama îi spuse să nu fie tristă, pentru că probabil o vor
pune înapoi. Toată ziua la grădiniţă Iza se gândi unde ar fi putut să dispară mingea cea
mare si verde cu buline albe.
După-amiază veni tatăl ei să o ia de la grădiniţă şi, cum nu văzu nici de data aceasta
mingea în vitrină, Iza se întristă, gândi ndu-se că nu o va mai vedea niciodată.
Acasă, însă, o aştepta o surpriză uriaşă: mama o întâmpină la uşă cu un tort mare, cu
patru lumânărele.
— La mulţi ani! îi urară într-un glas mama şi tata. Acolo e cadoul tău! ziseră ei ară­
tând spre un pachet mare şi rotund.
Iza se bucură tare mult, pentru că uitase cu desăvârşire că era ziua ei. Iar când văzu
că în pachetul cel mare şi rotund era mingea cea uriaşă, verde cu buline albe, începu să
ţopăie de bucurie. Niciodată nu mai simţise o satisfacţie atât de mare!

46
 Sara şi elefanţii
(dezamăgit)

Sara aşteptase cu nerăbdare să treacă săptămâna şi să vină sâmbăta. Părinţii îi promi-

seseră că dacă va fi cuminte şi în fiecare zi la grădiniţă va dormi la amiază, sâmbătă o vor
duce la grădina zoologică. Aşa că Sara fusese foarte cuminte, dormise bine în fiecare zi
la amiază, ca să poată merge sâmbătă la grădina zoologică să îşi vadă animalul preferat -
elefantul Asha. Sarei îi plăcea mult până şi intrarea în grădina zoologică, străjuită de doi
elefanţi imenşi de piatră. Aproape de intrare era şi bazinul foarte adânc în care familia
de elefanţi se scufunda, lăsându-şi doar trompele afară.
Veni în sfârşit şi ziua de sâmbătă, dar ceva nu era în ordine. Sara se uită afară pe fe­
reastră şi văzu că cerul era cenuşiu şi mohorât. Nu era nici urmă de soare. Dimpotrivă,
situaţia se înrăutăţi - începu să plouă, să tune şi să fulgere. Sara îşi luă repede pelerina de
ploaie roz cu dunguliţe şi cizmuliţele de cauciuc roz şi se duse la părinţii ei.
— Luaţi-vă şi voi pelerinele, ca să nu vă plouă la grădina zoologică!
— O, Sara! îi spuse mama. îm i pare tare rău că trebuie să te dezamăgesc, dar nu vom
merge la grădina zoologică pe o asemenea vreme. Crede-mă că nici elefanţii nu fac baie
în bazin pe ploaia aceasta!
— Nu e vorba numai de mine! Şi elefanţii vor fi foarte dezamăgiţi dacă nu mă vor
vedea! încercă Sara.
— M icuţa mea, îţi promit că dacă mâine e soare mergem la grădina zoologică! Iar
azi ne vom juca de-a grădina zoologică acasă, cu elefanţii tăi de pluş, şi ne vom distra de
minune! zise mama.
47
 2)oan\na 'Pupici
(zâmbitor)

Vladimir cunoştea o singură persoană care zâmbea tot timpul. Doamna Pupici era o
doamnă simpatică, în vârstă, care cunoştea pe toată lumea şi care le zâmbea tuturor - nu
doar copiilor, ci şi adulţilor.
Duminica toată lumea se înghesuia la toneta ei de îngheţată, pentru că se ştia că are
cea mai delicioasă îngheţată din oraş. Iar ea îi servea pe toţi cu bucurie şi cu acelaşi salut:
„Pupici, dragii mei, pupici!”
Lui Vladimir îi era tare dragă doamna Pupici, pentru că de fiecare dată îşi amintea
care este îngheţata lui preferată. Şi nu numai a lui, ci şi a celorlalţi clienţi fideli ai săi. Aşa
că Vladimir nici nu mai trebui să spună nimic, ci doar să dea din cap aprobator când
doamna Pupici îl întrebă:
— Ciocolată şi vanilie pentru tânărul domn, nu-i aşa?
— Mulţumesc! spuse Vladimir politicos şi îi zâmbi şi el doamnei Pupici.
Ba mai mult, hotărî ca din acel moment să zâmbească şi el tot timpul. Dar se dovedi
că nu e lucru uşor să zâmbeşti în timp ce mănânci îngheţată. M am a observă acest lucru
si
> îl întrebă ce face.
— Exersam! De acum înainte vreau să zâmbesc şi eu tot timpul, ca doamna Pupici,
le spuse Vladimir părinţilor săi.
— Dar, Vladi, e suficient să zâmbeşti atunci când eşti bine dispus sau când vrei să fii
drăguţ cu cineva. Zâmbetul nu poate fi forţat - întotdeauna se observă când e real şi
vine din inimă!

48
 Nu ureau să n\ă mai joc cu coif
(îmbufnat)

M am a îi pregătea deja Mirei baia, dar îi dădu voie să se mai joace puţin înainte de
culcare cu mătuşa ei, Viki, care venise în vizită la ei pentru câteva zile.
Mătuşa Viki era sora tatei şi M ira o iubea foarte mult, pentru că întotdeauna îşi facea
timp să se joace cu ea ori de câte ori venea în vizită. Şi de data aceasta se întâmplase la
fel. Mătuşa Viki o scosese în oraş la o îngheţată, merseseră împreună în parc, iar apoi se
jucaseră pe îndelete cu păpuşile acasă.
Acum, însă, se înserase şi se pregăteau de culcare. Tata umflase salteaua gonflabilă pe
care avea să doarmă mătuşa Viki şi se mai jucară pe ea o vreme. Mătuşa Viki sărea pe
saltea şi râdea din toată inima. M ira îşi luase jucăria preferată de pluş - un leu —şi sărea
împreună cu ea pe saltea.
La un moment dat, mătuşa Viki îi luă leul de pluş din mână şi îl aruncă fratelui ei,
care îl prinse şi îl aruncă înapoi, în timp ce M ira sărea între ei doi, încercând să-şi recu­
pereze jucăria. La început fetiţei îi plăcu jocul, dar după o vreme, văzând că nu poate
prinde leul, se supără, îşi încrucişă mâinile peste piept şi lovi cu piciorul în podea.
— Nu vreau să mă mai joc cu voi! declară ea îmbufnată şi se duse în camera ei.
— Mira, vino înapoi! Nu te îmbufna! strigă tata în urma ei.
Văzând că nepoţica ei nu se întoarce, mătuşa Vicki se ridică şi se duse după ea. Ştia
cum trebuie să îi vorbească micuţei > ca să o îmbuneze.
— Glumeam doar, M ira, nu am vrut să te supărăm! îi explică ea, îmbrăţişând-o. Hai
să ne jucăm mai departe! E mult mai distractiv să te joci decât să stai îmbufnat!
49
 Noul prieten al Sofiei
(blând)

— Vino, Sofia! Vreau să-ti arăt ceva! zise mama luându-si fetita de mână.
J y y y

Ieşiră pe poarta din spatele grădinii şi bătură la uşa vecinei, doamna Zori.
— Bună ziua! Am venit să vedem pisicuţele! zise mama, iar Sofia nu-şi mai încăpea
în piele de bucurie.
— Intraţi! Au deja două luni şi le ţinem aici, lângă scara ce duce în pod. Puteţi să le
mângâiaţi! le spuse doamna Zori.
Sofiei îi erau tare dragi pisicuţele şi alergă nerăbdătoare să ia în braţe una - sau chiar
pe toate. Era una mică şi cenuşie, care în momentul în care încercă să o mângâie pufni
supărată. Nu părea prea blândă, aşa că Sofia râse de ea, pentru că semăna cu un leu în
miniatură. Atunci fetiţa se gândi să o mângâie pe pisicuţa roşcată, dar aceasta o muşcă,
în joacă, de mână.
— Au! E vreuna dintre ele mai blândă? întrebă Sofia.
— Cea tărcată de acolo, zise doamna Zori arătând spre o pisicuţă a cărei blăniţă avea
pete albe, roşcate şi negre.
Aceasta, ca şi cum ar fi înţeles că despre ea este vorba, se apropie alintându-se şi se
frecă de piciorul Sofiei.
— Care dintre ele îţi place cel mai mult? o întrebă mama.
— Păi, aceasta blândă şi tărcată, răspunse Sofia în timp ce pisicuţa torcea în braţele ei.
— Atunci pe ea o vom duce acasă! zise mama, iar Sofia începu să ţopăie de bucurie.

50
 Spot cel mereu flămând
(agresiv)

Intr-o seară, Râul şi tata se duseră în vizită la unul dintre colegii de serviciu ai tatei.
Acesta locuia la casă şi le deschise poarta cu un sac mare în braţe. Râul era tare curios ce
ar putea fi în sacul acela.
— E mâncare pentru câini, spuse colegul tatei văzând întrebarea nerostită din ochii
băiatului. Cum sunt patru, avem nevoie de o mulţime de mâncare. Haideţi să-mi daţi
o mână de ajutor dacă vreţi!
Imediat ce intrară în curte îi observară pe cei patru câini: Ario, Dingo, Linda şi Spot.
— Stai! strigă colegul tatei şi toţi cei patru căţei se aşezară frumos în dreptul farfuriilor
lor, în aşteptarea cinei.
Spot îşi înfulecă porţia din farfurie cu atâta viteză, de parcă n-ar fi mâncat nimic de
trei zile. După ce termină de lins şi farfuria, se strecură între Dingo şi Linda şi începu să
ia şi din porţia acesteia din urmă. Micul teckel se sperie de mârâitul ameninţător al lui
Spot şi rămase fără jumătate din mâncare pe când realiză colegul tatei ce se întâmplă şi
îl certă pe Spot.
— Nu mai fi atât de agresiv, Spot! Aceea e porţia Lindei!
Atunci Spot se întoarse spre farfuria lui Dingo, mârâind din nou.
— Nu pot să cred că eşti atât de agresiv! încetează, Spot! îl certă din nou stăpânul său.
în cele din urmă Spot se retrase, dar cu cel puţin două porţii de mâncare în burtică.
51
 S -a răcit supai
(vorbăreţ)

— Ştiţi că eu azi la grădiniţă am mâncat tot spanacul la prânz? îşi întrebă Caria fami­
lia în timpul cinei.
Ceilalţi mâncau în linişte supa, dar Cariei nu îi tăcea gura o clipă. Atât de mult vorbi,
încât mama si > tata îi atraseră atentia
> de mai multe ori să mănânce.
— Bine, bine, mănânc! spuse Caria uşor ofensată şi luă o lingură de supă.
însă nici nu o înghiţi bine, că deja deschise gura din nou:
— După cină îmi dai mingea ta cea nouă Crazy Ball să mă joc cu ea? o întrebă pe sora
ei mai mare. Ela, colega mea de grădiniţă, mi-a spus că a primit şi ea o minge Crazy Ball
şi că e grozavă, iar eu încă nu am încercat-o. Vreau şi eu una!
— Caria, mai multă mâncare şi mai puţină vorbă! o atenţionă din nou tata.
— Bine, bine, mănânc ...
După încă o lingură de supă, liniştea din jurul mesei se risipi din nou.
— Mamă, ştii ce costum vreau pentru păpuşa mea? Ca şi cel pe care îl poartă Femeia
Fantastică - l-am văzut pe un panou în oraş şi Ela are deja, pentru că i-a făcut bunica ei,
şi vreau şi eu pentru păpuşa mea!
— Vai, Caria, iubita mea! zise mama oftând. Noi am terminat de multă vreme supa,
dar din cauza vorbăriei tale a ta s-a răcit de tot. Vorbă multă, supă rece. Haide să ţi-o
încălzesc din nou, ca să o poţi mânca.

52
 Ada cea tăcută
(tăcut)

— îţi place să te joci de-a v-aţi ascunselea? o întrebară ceilalţi copii pe Ada.
Dar Ada lăsă capul în jos şi nu spuse nimic. Era prima ei zi în grupa melcişorilor şi în
această grădiniţă.
— Dar să te dai pe tobogan îţi place? continuară ei cu întrebările.
Fără să scoată un cuvânt, fetiţa dădu din cap că da. Nu îi plăcea să vorbească mult,
era mai tăcută din fire. Şi, pe deasupra, acum mai avea şi emoţii, pentru că nu de multă
vreme se mutase împreună cu părinţii dintr-un alt oraş şi schimbase grădiniţa.
— Ai fraţi> sau surori? veni următoarea întrebare.
Dar Ada şi-ar fi dorit ca noii ei colegi să înceteze cu întrebările. Ar fi preferat să se
joace singură sau să fie acasă, împreună cu mama şi cu tata.
— Eu cred că nu are, zise Barbara cea guralivă.
— Las-o să ne spună ea. Ai fraţi sau surori? o întrebară din nou pe Ada, care răspunse
în şoaptă că are.
Doamna educatoare o mângâie uşor pe creştet, apoi le spuse celorlalţi copii:
— Ada e încă tăcută pentru că abia a venit în grupa noastră. Lăsaţi-o puţin să se obiş­
nuiască. Oricum, nimeni nu poate răspunde la atât de multe întrebări în acelaşi timp!
Acum haideţi să desenăm împreună pe coala aceasta mare de hârtie!
Ada se bucură că, în sfârşit, nu mai este în centrul atenţiei. Şi pentru că îi plăcea mult
să deseneze, se aşeză şi ea la masă între noii ei colegi.
53
 (Două flacoane cu apă
(puternic)

Mircea era foarte mândru de mama sa. Mamele altor copii nu aveau muşchii braţelor
la fel de mari ca mama lui. Era foarte puternică: putea ridica orice obiect cu uşurinţă şi
să îl ducă până la etajul al patrulea, unde locuiau ei.
M am a lui Mircea era atât de puternică pentru că era militar de profesie şi pe deasupra
şi campioană la skanderbeg cu ambele mâini. Cu alte cuvinte putea învinge pe oricine
într-o confruntare directă fie cu mâna dreaptă, fie cu mâna stângă - desigur, nu pe stra­
dă, ci în cadrul unor concursuri organizate. Iar Mircea îşi dorea să fie la fel de puternic
ca mama lui.
— Mamă, lasă-mă pe mine să duc cele două flacoane cu apă minerală până acasă! o
rugă el într-o zi pe mama sa când se întorceau de la cumpărături.
— Eşti sigur că poţi? Sunt foarte grele! îl avertiză mama.
Insă Mircea insistă până când mama îi dădu voie şi porni pe scări cu cele două fla­
coane cu apă. La început totul merse strună, dar la etajul al doilea simţi că unul dintre
flacoane îi alunecă din mână. Se opri puţin să se odihnească, dar decise să fie puternic şi
să ducă cele două flacoane până acasă, la etajul al patrulea, fie ce-o fi. Voia să fie puternic,
la fel ca mama lui, asa că trebuia să exerseze.
Când ajunseră acasă îl dureau mâinile, dar păşi în antreu cât se poate de vesel.
— Am reuşit! Am adus două flacoane cu apă! Mamă, sunt puternic ca tine! strigă
Mircea în gura mare în timp ce îşi admira muşchii braţelor în oglindă.

54
 Skateboardul e bun la toatei
(slab)

Bunica o rugă pe Rona să îi aducă găleata plină cu mere de sub mărul din capătul gră­
dinii, ca să pregătească deliciosul ei ştrudel cu mere. Fetiţa alergă într-un suflet, pentru
că ştrudelul cu mere al bunicii era desertul ei preferat.
Găsi găleata plină sub mărul încărcat de rod. O apucă de toartă, dar nu reuşi să o
urnească din loc. Găleata era prea mare şi merele prea grele. Rona nu renunţa niciodată
cu una, cu două, aşa că mai încercă o dată. Insă găleata plină cu mere se dovedi prea grea
pentru un copil de grădiniţă.
Atunci Ronei îi veni o idee: să ducă merele rând pe rând. Luă două mere - câte unul
în fiecare mână - şi alergă cu ele la bunica în bucătărie.
— Bunico, sunt prea slăbuţă să aduc toată găleata odată, dar pot să aduc câte două
mere până o golesc!
— Stai puţin, Rona! M i-a venit o idee! zise mama.
Ieşi în curte, de unde luă skateboardul Ronei sub braţ şi porni împreună cu fetiţa spre
capătul grădinii, explicându-i la ce se gândise:
— Şi eu sunt prea slabă ca să ridic singură găleata aceasta mare, dar dacă o ridicăm
împreună şi o aşezăm pe skateboard, o vom putea împinge pe roţi până la bunica!
Rona se bucură tare mult şi o ajută pe mama să ridice găleata cea grea şi să o pună pe
skateboard. Apoi - tot împreună - împinseră găleata plină cu mere până la bunica.
— Aţi văzut, fetelor? Nu puterea contează, ci isteţimea! le spuse bunica zâmbind.
55
 Tema pentru acasă
(silitor)

— Hai să ne jucăm! îl rugă Veronica pe fratele ei mai mare.

Victor tocmai venise de la şcoală, în timp ce pe ea o adusese mama de la grădiniţă
imediat după prânz şi deja se plictisise să se joace singură.
— Nu pot acum, pentru că am teme pentru acasă, îi răspunse el. Dar dacă aştepţi şi
eşti cuminte până termin temele, vin să mă joc cu tine.
Victor îşi scoase din ghiozdan cărţile, caietele şi penarul, le aşeză pe birou şi începu
să scrie ceva în caietul cu linii. Veronica se postă lângă birou şi îl urmări în tăcere - doar
trebuia să fie cuminte până termina Victor temele. Era puţin invidioasă pe fratele ei mai
mare, pentru că şi ea şi-ar fi dorit să meargă deja la şcoală, dar mama îi spusese că trebuie
să aştepte să mai crească.
După o vreme Victor închise caietul şi Veronica se bucură.
— Gata? Ai terminat? Mergem să ne jucăm?
— încă nu. M ai am puţin de citit din cartea de Citire.
Veronica ieşi abătută din camera lui şi se duse în sufragerie, unde îi povesti mamei că
fratele ei nu vrea să se joace cu ea.
— Veronica, Victor este un elev foarte silitor şi mereu îşi face singur temele, ba chiar
şi exerciţiile suplimentare. Te rog să ai puţină răbdare. Până termină el cu temele dese­
nează puţin, iar apoi vă veţi putea juca.

56
 Mirela şi canapeaua
(leneş)

— Trezirea! Dă-te jos din pat, leneşă mică! zise tata dimineaţa dând la o parte plapu­
ma de pe Mirela.
Dar fetiţa căscă şi trase plapuma înapoi pe ea.
— Tată! M ai lasă-mă să stau puţin în pat! îl rugă fetiţa.
— Bine, fie. Dar nu mai mult de cinci minute. Apoi jos din pat, pentru că azi pornim
în vacantă!
Peste cinci minute tata se întoarse în camera fetiţei şi o trezi din nou.
— Gata! Jos din pat! Fuga la baie să te speli pe dinţi!
M irela coborî cu mare greutate din pat, dar în drum spre baie se mai întinse puţin pe
canapea. Nu avea deloc chef să se trezească.
— Mirela! Nu se poate să fii atât de leneşă! Spălarea pe dinţi şi îmbrăcarea! zise tata,
de data aceasta pe un ton puţin mai sever.
Atunci Mirela porni cu viteza melcului spre baie şi se spălă pe dinţi. Apoi, cu toate că
ştia să se îmbrace singură, îl rugă pe tatăl ei să o ajute.
— Te ajut, dar numai pentru că vreau să fii gata odată! Nu mai fi atât de leneşă! Mai
ales nu azi, când plecăm în vacanţă, unde vei putea să leneveşti după pofta inimii!
57
 Andra în uizită la grădiniţă
(empatic)

— Copii, azi avem un musafir special! spuse doamna educatoare şi, spre surprinderea
copiilor din grupa mijlocie, în sala de grupă intră o fată într-un scaun cu rotile. Ea e
Andra şi a venit să stea de vorbă cu voi. Veţi putea să îi puneţi şi întrebări!
— Bună! M ai întâi vreau să vă întreb dacă voi cunoaşteţi pe cineva care este aşa ca
mine - într-un scaun cu rotile? îi întrebă Andra.
Copiii se uitară uşor speriaţi la ea. Numai Doriana nu era deloc speriată, pentru că
şi bunicul ei era în scaun cu rotile de când ieşise din spital şi nu i se păruse niciodată
înspăimântător acest lucru.
— Când erai mică n-ai putut să te joci cu ceilalţi copii din cauza scaunului cu rotile?
o întrebă ea pe Andra.
Andra zâmbi.
— Din fericire, am nişte fraţi foarte inimoşi, care m-au ajutai mereu. S-ar putea să
vă mire, dar să ştiţi că ne-am jucat şi de-a prinselea! E posibil şi în scaun cu rotile, dacă
ceilalţi sunt atenti.
— Eu am un verişor care merge mai greu, spuse Alex. De obicei mă joc cu el pe un
teren de joacă fără obstacole, unde sunt numai jucării şi aparate pe care le poate folosi şi
el. Zilele trecute ne-am dat împreună pe leagănul rotativ!
— Super! zise Andra. Eu am venit acum la voi ca să vedeţi că nu trebuie să vă temeţi
când vedeţi că cineva e diferit de voi. Cu grijă şi atenţie vă puteţi juca la fel de bine cu
oricine - indiferent dacă e în scaun cu rotile sau nu.

58
 Numai tableta
(apatic)

— Vino la micul dejun! îi strigă mama lui Răzvan în prima zi din vacanţa de vară.
însă nu se întâmplă nimic. Răzvan nu mişcă nici măcar vârful urechii. M ama intră
în camera lui să vadă ce se întâmplă şi îşi văzu băieţelul pe canapea, cu tableta în mână,
jucând un joc video.
— Dragul meu, pune tableta jos şi vino la masă!
— Hmm, mormăi Răzvan.
Nici măcar nu se uită spre mama sa, întreaga atenţie fiindu-i îndreptată spre ecranul
tabletei. Nu îl interesa nimic în afară de jocul lui video.
— Nu îmi place să te văd atât de apatic! Pune tableta jos şi vino să mâncăm! zise
mama pe un ton puţin mai sever.
De voie, de nevoie, Răzvan o ascultă. însă nu îl interesa prea mult mâncarea, aşa că o
împinse doar de colo-colo în farfurie.
— Azi va veni George, prietenul tău de la grădiniţă, cu mămica lui în vizită la noi! îl
anunţă mama veselă, dar Răzvan ridică din umeri.
y

— Sper că George îşi va aduce tableta, răspunse el plictisit.

M am a clătină din cap şi se gândi că abia aşteaptă să pună la punct detaliile pentru
vacanţa de vară împreună cu mama lui George. Pentru că cele două mămici hotărâseră
că în cursul vacanţei aveau să îşi convingă băieţii că lumea reală e mult mai incitantă
decât cea virtuală.
59
 'Pârâul cel repede
(activ)

Roii şi familia sa porniră într-o excursie prin M unţii Apuseni la sfârşit de săptămână.
Aveau un loc preferat, sub un stejar falnic, unde se opreau de fiecare dată pentru un
picnic şi de unde se auzea clipocitul pârâului din apropiere.
Se opriră şi de această dată în locul respectiv. Se aşezară şi mâncară fiecare câte un
sandvici, apoi Roii şi fratele său, Oliver, încinseră, ca de obicei, o partidă de fotbal în
doi. Vremea era superbă, soarele strălucea pe cerul senin, iar cei doi băieţi alergau veseli
după minge. Roii era în poartă, iar Oliver porni cu mingea la picior spre el. Roii îi ieşi
în întâmpinare şi se pregătea să-şi dribleze fratele şi să-i fure mingea. însă Oliver avea
alte planuri: şută cu toată puterea spre poarta lăsată goală de fratele său. Dar mingea
devie puţin şi ateriză tocmai în pârâu. Băieţii alergară imediat după ea, iar tatăl lor, care
observase şi el scena, apăru într-o clipă lângă ei. Băieţii se opriră trişti pe mal şi se uitau
cum pârâul cel repede le duce mingea la vale.
— Mingea asta nu o vom mai vedea niciodată! zise Roii resemnat.
Dar tata acţionă cu viteza fulgerului. Apucă o creangă mare, alergă repede la vale
înaintea mingii şi, cu ajutorul crengii, reuşi să o tragă spre rădăcinile încâlcite ale unei
sălcii aflate chiar pe mal. Apoi coborî până lângă apă şi recuperă mingea băieţilor, care îl
încurajau entuziasmaţi.
— Vedeţi, băieţi? Uneori trebuie să acţionăm rapid! zise tata şi li se alătură pentru o
partidă de fotbal în trei.

60
 lena şi baloanele de săpun
(visător)

Lenei îi plăcea să viseze cu ochii deschişi. Şi acum sufla baloane de săpun şi îşi imagina
că sunt mici nave spaţiale, cu ajutorul cărora se poate ridica la cer. îşi imagină că este o
zână mică, ce intră într-un astfel de balon de săpun colorat în toate culorile curcubeului.
In imaginaţia ei, Lena intră în Oraşul Norilor, unde totul era alb ca zăpada şi nişte pisi-
cuţe drăgălaşe o aşteptau la poartă. De la una dintre ele primi chiar şi un pupic.
— Bună, Lena! zise una dintre pisicuţele din Oraşul Norilor.
Lena stătea şi se uita în jur cu gura căscată de uimire, admirând minunatul palat de
nori, când simţi o aromă foarte plăcută.
— Vino să mănânci! o strigă bunica ei.
Lena tare se miră. Nu înţelegea cum ajunsese bunica acolo cu o cană în mână, când
mai devreme mama fusese lângă ea. Se adâncise atât de mult în visare, încât nici nu îşi
dăduse seama când venise bunica să aibă grijă de ea cât timp mama era la teatru. „Nicio
problemă!” îşi spuse Lena. „îmi voi imagina că bunica e regina-bunică a Oraşului Nori­
lor şi tocmai mă serveşte cu o cană de cacao spumoasă!”
— Aceasta nu e cacao cu spumă, buni, ci cacao cu nori! declară Lena şi îşi bău fericită
cana de cacao de fiecare seară.
— Lena, draga mea, tu mereu eşti cu capul în nori! zise bunica şi porni în căutarea
unei cărţi de poveşti din care să îi citească Lenei după cină.
61
 Manuela şi micul dejun la pat
(iubit)

— Bună dimineaţa! > îi urară mama si > tata Manuelei când intrară în dimineaţa > aceea
în camera fetitei.
>
Tata avea în mână un balon roşu, iar mama o tavă cu un sandvici, biscuiţi, banane
şi sucul de fructe preferat al fetiţei. Manuela se frecă la ochi, somnoroasă, dar se bucură
mult de surpriza neaşteptată.
— Azi e o zi specială! La mulţi ani! îi ură tata şi o sărută pe creştet.
Apoi legă balonul de capătul patului şi îi spuse fetiţei că toată ziua îi vor îndeplini
dorinţele şi că, în mod excepţional, poate lua micul dejun la pat.
— Ce bine! se bucură Manuela. Şi în timp ce iau micul dejun pot să mă uit la poves­
tea mea preferată?
— E ziua ta, aşa că da! zise mama după ce se uită zâmbind la tata.
Manuela era tare fericită şi îşi savura sucul de fructe preferat stând în pat. Era mare
lucru că părinţii îi dăduseră voie să ia micul dejun în pat, pentru că de când văzuse acest
lucru într-o carte de poveşti îşi dorise tare mult să facă la fel, însă mama nu îi dăduse voie
niciodată până atunci. La un moment dat, spre surprinderea Manuelei, mama şi tata se
ghemuiră şi ei lângă ea şi se uitară împreună la povestea preferată cu prinţese a fetiţei.
în dimineaţa aceasta specială, Manuela se simţea iubită, înconjurată de dragostea şi
de căldura familiei sale.

62
 ®anca celor singuri
(morginalizot)

Diana stătea abătută pe o bancă în curtea grădiniţei şi se uita cu jind la ceilalţi copii,
care se jucau de-a prinselea. Şi ea ar fi vrut să se joace, dar Ştefania nu îi dădea voie. Şte-
fania era prietena ei, însă mai devreme se certaseră din cauza unei păpuşi. Acum Diana
stătea singură pe bancă şi se simţea marginalizată. Ştefania nici nu se uita la ea, prefacân-
du-se că nici nu există, ceea ce o supără tare mult pe Diana.
— Ce s-a întâmplat, Diana? Tu de ce nu te joci cu ceilalţi copii? o întrebă doamna
educatoare aşezându-se lângă ea.
— Nu îmi dau voie ..., şopti Diana ruşinându-se.
— Nu îti> dau voie? întrebă uimită doamna educatoare. Cine nu îti> dă voie?
— Ştefania ... ne-am certat...
j

— Ştefania, vino la mine! o strigă doamna educatoare.

— Fetelor, voi sunteţi prietene bune, începu doamna educatoare eforturile de împă­
care. Ştiţi că nu e deloc frumos să scoţi pe cineva din joc. Ştefania, ţie ţi-ar plăcea să stai
singură pe bancă în timp ce restul copiilor se joacă?
— Nu, răspunse fetiţa.
— Nici Dianei nu îi place să stea aici singură. Vă rog să mergeţi să vă jucaţi împreună,
asa cum ati făcut ieri.
Ştefania căzu pe gânduri şi se simţi ruşinată. Nici ei nu i-ar plăcea să stea singură pe o
bancă în timp ce ceilalţi copii se joacă în jurul ei. Cele două prietene se îmbrăţişară şi se
alăturară colegilor lor în jocul de-a prinselea.
63
 Cursa Viuianei
(rapid)

— Pe locuri! Fiţi gata! Start! strigă Viviana şi o luă la fugă.

Copiii din grupa mare ieşiseră la joacă în curtea grădiniţei şi în câteva minute trans­
formaseră spaţiul verde într-o veritabilă pistă de alergare. Această pistă imaginară trecea
pe sub tobogan şi barele de căţărare, ocolind castanul cel mare, şi se încheia lângă groapa
cu nisip, unde trasaseră linia de sosire.
Viviana văzuse o probă de alergare la televizor şi îi plăcuse atât de mult, încât se gân­
dise să încerce să facă acelaşi lucru la grădiniţă. îşi întrebase colegii cine doreşte să parti­
cipe, iar Cornel şi Camelia intraseră imediat în joc.
Acum erau cu toţii în curte şi cei trei luară poziţia de start - aşa cum văzuse Viviana la
televizor că faceau atleţii profesionişti. Tot Viviana dădu startul şi o luară la fugă tustrei
ca din puşcă.
La început Cornel prelua conducerea, luând-o înaintea fetelor, pentru că alerga din
toate puterile. însă după ce trecu pe sub tobogan începu să obosească. Atunci Viviana
prinse viteză şi îl depăşi. Şi Camelia era foarte rapidă, aşa că o vreme alergară una lângă
alta. Viviana dorea neapărat să câştige, aşa că îşi adună toate puterile şi continuă să aler­
ge. Ceilalţi colegi le încurajau de la linia de sosire şi întreaga curte a grădiniţei răsuna
de glasurile lor. Când ajunseră la castan, Viviana o depăşi pe Camelia şi ajunse prima la
linia de sosire. Era foarte obosită, dar în acelaşi timp era mândră de ea însăşi, pentru că
nu se simţise niciodată mai rapidă decât în acel moment.

64
 Când urei să alergi, dar nu poţi
(încet)

— Va trebui pus în ghips! le spuse doamna doctor părinţilor lui Vlad la spital.
Vlad stătea culcat pe patul de consultaţie şi îl durea rău piciorul. Sărise din cel mai
înalt punct al barelor de căţărare de pe terenul de joacă, dar aterizase greşit şi se apucase
imediat de picior. Din fericire, doamna doctor îi puse piciorul în ghips uşor, cu care
putea să meargă la grădiniţă.
— Salut, Vlad! Ia arată-mi ghipsul! îl înconjurară imediat colegii de grupă marţi di­
mineaţa, când se duse la grădiniţă prima oară după vizita la spital.
Pentru prima dată băieţelul se simţi mândru de ghipsul său. Nici nu şi-ar fi imaginat
că atât de mulţi copii vor dori să îl vadă.
Cât timp se jucară în sala de grupă, înainte de gustarea de la ora 10, totul merse stru­
nă: desenară, colorară - numai activităţi pentru care putu să stea aşezat. Cu toate că de
obicei nu îi plăcea să stea locului, de data aceasta Vlad nu avu nicio problemă. Insă în
momentul în care ieşiră în curte îşi dădu seama că, din pricina ghipsului, nu e la fel de
rapid ca ceilalţi.
— Haideţi să ne jucăm la groapa cu nisip! strigă Violeta şi ceilalţi o luară la fugă.
Vlad încercă şi el să grăbească pasul, dar cu ghipsul pe picior nu putea decât să meargă
încet. Pe când ajunse el la groapa cu nisip, ceilalţi erau deja la tobogan. Vlad porni din
nou în urma lor, dar la fel de încet.
După-amiază, când veni mama după el, i se plânse că e cel mai încet copil din grupă.
— Vlad, nu fi supărat! După ce ţi se va scoate ghipsul vei fi din nou rapid! îl consolă
mama. Trebuie doar sa ai puţină răbdare, nu va dura mult!
65
 Nora la coafor
(răbdător)

Nora se duse împreună cu mama la coafor. încă înainte de a pleca de acasă, mama
o rugă pe Nora să dea dovadă de răbdare, pentru că va dura mai mult decât de obicei,
deoarece urma să se şi vopsească.
Ajunseră la salon, dar doamna coafeză vopsea părul unei alte cliente.
— Luaţi loc, vă rog! Sunt puţin în întârziere, dar mă grăbesc! le spuse coafeza cea
drăguţă, aşa că mama şi Nora se aşezară.
— Nora, acolo, pe raft, e jocul cu care îţi place să te joci, zise coafeza arătând cu mâna
înmănuşată spre raftul de lângă ele.
Pe Nora nu o deranja deloc că trebuie să aştepte, pentru că îi plăcea mult să se joace cu
jocul acela. M am a îl luă de pe raft şi i-1 întinse, apoi se aşeză şi răsfoi o revistă, aşteptând
cu răbdare. Nu peste multă vreme clienta cealaltă se ridică şi se aşeză pe un alt scaun,
aşteptând ca vopseaua să îşi facă efectul.
— Nora, voi vopsi mai întâi părul mamei tale, iar apoi te voi tunde pe tine, bine? o
întrebă coafeza.
— Desigur! Până atunci eu voi termina acest puzzle! răspunse fetiţa căutând unde să
pună următoarea piesă.
— Mereu eşti atât de cuminte şi răbdătoare? o întrebă mirată doamna coafeză.
— O, da! răspunse mama în locul fetiţei. Din fericire Nora întotdeauna îşi găseşte
ceva de făcut. Si acasă e mereu cuminte si răbdătoare.
î >

Iar Nora se simţi mândră că mama o laudă şi continuă să se joace liniştită.

66
 (Bingo de călătorie
(nerăbdător)

Sosise vacanţa mare şi Şerban pornise într-o excursie de câteva zile împreună cu mama
şi cu bunica lui. Mama conducea, bunica stătea în faţă, lângă ea, iar Şerban stătea în
spate, lângă geanta frigorifică. Abia aştepta să ajungă la lac.
— M ai avem mult de mers? Când ajungem? întrebă Şerban la zece minute după ce
porniseră din faţa blocului.
— Cam într-o oră ar trebui să fim acolo, puiule. Sper numai să nu se formeze vreun
ambuteiaj şi să întârziem.
Şerban întoarse capul şi se uită pe geam la maşinile din trafic. După o vreme îşi spuse
că nu are cum să reziste o oră întreagă - drumul era mult prea lung.
— Mamă, cât mai avem? întrebă el nerăbdător.
— în urmă cu cinci minute m-ai întrebat acelaşi lucru, zise mama în timp ce depăşea
o altă maşină.
>
— Aş vrea să ajungem odată, să fac baie în lac! oftă Şerban, foindu-se.
— Am o idee! zise bunica. Haideţi să jucăm bingo de călătorie, ca să treacă timpul
mai repede! Ne uităm toţi trei după maşini roşii, sau după maşini decapotabile, sau
după turle de biserici. Acela dintre noi care vede primul unul dintre aceste lucruri strigă
„bingo”! E un joc foarte bun împotriva plictiselii şi a nerăbdării!
— Bine! acceptă Şerban.
în acel moment îi depăşi o maşină roşie, aşa că strigă vesel:
— Bingo! Maşină roşie!
67
 In pijama la prânz
(relaxat)

— Grăbeşte-te, Sebi! încalţă-te repede că trebuie să plecăm! îl rugă tata pe Sebi dim i­
neaţa, dar băieţelului nu îi plăcea să se grăbească.
în fiecare dimineaţă era la fel. Uneori şi după-amiaza. „Grăbeşte-te şi ia-ţi haina, că
întârzii la serviciu!”, „Haide mai repede, că pierdem autobuzul!” „Mănâncă mai repede,
că trebuie să te duci la culcare!” Acestea erau cuvintele pe care le auzea în fiecare zi Sebi
de la tatăl său şi tare şi-ar fi dorit să existe măcar o zi în care să nu fie nevoiţi să se gră­
bească, ci să poată face totul pe îndelete.
— Azi mi-am luat liber, aşa că nu trebuie să ne grăbim nicăieri! îi zise tata pe neaş­
teptate lui Sebi într-o dimineaţă. Şi nici tu nu vei merge la grădiniţă - aceasta va fi ziua
noastră de relaxare!
Sebi se uită mirat la tatăl său, care întindea relaxat unt pe o felie de pâine pentru Sebi.
Apoi pregăti una şi pentru el, la fel de relaxat, făcu şi ceaiul şi luară micul dejun fără să
se grăbească deloc.
— Şi nu trebuie să ne grăbim nici să ne schimbăm? Putem sta în pijama până la
prânz? îl întrebă Sebi în timp ce îşi savurau micul dejun în tihnă.
— Da, putem, zise tata dând din cap.
— Iuhu! strigă Sebi de bucurie.
Lui Sebi îi plăcu mult ziua de relaxare petrecută cu tata. Nu se grăbiră nicăieri, nu se
temeau că vor întârzia şi toată ziua o petrecură jucându-se. Iar Sebi şi-ar fi dorit ca ziua
să nu se mai termine niciodată.

68
 Mama şi telefonul mobil
(ocupat)

Horia stătea abătut pe băncuţa din faţa dulăpiorului său. El era ultimul, pentru că
pe toţi ceilalţi colegi deja îi luaseră acasă mama sau tatăl lor. După el încă nu ajunsese
mama, cu toate că îi promisese că azi nu va întârzia. In curând Horia auzi zgomot de
tocuri şi o văzu pe mama îndreptându-se spre el, cu telefonul la ureche.
— Nu, aşa nu e bine! îi spuse ea celui cu care vorbea la telefon şi între timp îi făcu lui
Horia semn să îsi> schimbe încălţările.
>
M ama lui Horia era manager la o firmă mare şi muncea toată ziua, era foarte ocupată.
Horia îşi schimbă singur încălţările, în timp ce mama îi luă rucsăcelul şi îi făcu semn
să se îndrepte spre maşină. în maşină lăsă în cele din urmă telefonul de la ureche.
— Cum a fost azi la grădi? îl întrebă ea.
Horia începu să îi povestească, dar nu apucă să spună mai mult de două cuvinte, că
telefonul mamei începu din nou să sune şi fu nevoită să răspundă. Horia se obişnuise
deja cu faptul că mama nu prea are timp pentru el şi mereu vorbeşte cu cineva la telefon,
chiar şi atunci când sunt împreună şi nu e la birou.
— Ce zici dacă ne comandăm ceva de mâncare? îl întrebă ea în şoaptă pe băieţel, în
asa
> fel încât interlocutorul să nu o audă.
Horia dădu din cap entuziasmat, pentru că tare ar fi vrut pizza la cină.
Ajunseră acasă, mama parcă maşina în garaj şi în sfârşit puse jos telefonul.
— Mamă, îmi promiţi că până mâncăm nu vorbeşti la telefon?
Şi mama îi promise că până mănâncă nu va vorbi cu nimeni altcineva, decât cu el.
69
 Arrrţa secretă a Alesiei
(entuziast)

Alesia era cel mai entuziast membru al grupei ursuleţilor. Ori de câte ori doamna
educatoare cerea un voluntar pentru o activitate, cu siguranţă ea era prima cu mâna sus.
Ii ajuta cu plăcere pe cei mai mici să înveţe cântecelele, să îmbrace păpuşile sau să repare
vreo maşinuţă de jucărie.
Intr-o zi Alesia ajunse la grădiniţă cu ochii strălucind şi se duse direct la doamna edu­
catoare să îi şoptească ceva la ureche. Doamna educatoare îi răspunse tot în şoaptă, tot
la ureche. Alesia dădu zâmbind din cap, apoi îşi anunţă colegii că după micul dejun vrea
să le arate ceva în curte.
După ce terminară de mâncat şi doamna educatoare dădu semnalul de ieşire, Alesia
porni ca din puşcă, trăgându-şi colegii după ea.
— Haideţi! Haideţi! îi îndemnă ea nerăbdătoare.
> j

Ţinea în mână un obiect lung, de forma unei săbii, pe care încerca să îl ascundă la
spate, ca să nu îl vadă ceilalţi. Când toţi copiii ieşiră în curte, Alesia luă sabia de la spate,
o scoase din teacă, apăsă pe un buton şi începu să formeze cu ea baloane uriaşe de săpun
în curtea grădiniţei.
— Ia uitaţi-vă! Cine reuşeşte să prindă unul? strigă ea entuziasmată în timp ce mişca
la stânga şi la dreapta sabia creatoare de baloane.
Entuziasmul ei îi molipsi şi pe ceilalţi, care porniră în urmărirea baloanelor ţipând cât
îi ţinea gura.

70
 Ce plictiseală!
(plictisit)

De dimineaţă ploua întruna, aşa că Radu nu putea ieşi în curte să se joace. Mama era
în biroul ei, în faţa tastaturii, pentru că ea lucra de acasă.
— Mamă, pot să intru? M ă plictisesc, zise Radu vârându-şi capul în biroul mamei.
— Puiule, am discutat acest lucru de atâtea ori: Eu lucrez de acasă, dar asta nu în­
seamnă că pot să fac ce vreau, când vreau. Se apropie termenul de predare a unui proiect
şi trebuie să-l termin. Acum nu pot să mă joc cu tine.
Radu dădu din cap abătut, înţelegând că mama nu are acum timp de el.
— Ai o mulţime de jucării în camera ta! Te rog frumos să mergi să îţi găseşti ceva cu
ce să te joci! Mâine e sâmbătă şi nu voi lucra. Iţi promit că ne vom juca împreună toată
ziua! încercă mama să îl îmbuneze.
Dar Radu nu avea chef să se joace nici cu maşinuţele, nici cu cuburile, nici cu figuri­
nele cu super-eroi. Nici la televizor nu voia să se uite şi nici să deseneze nu avea chef.
Adevărul era că ar fi vrut să se joace cu mama, sau măcar să se oprească ploaia şi să poată
ieşi să se joace în curte, în nisip.
Se aşeză trist pe un scaun din biroul mamei, îşi rezemă fruntea de fereastră şi se uită
plictisit cum plouă.
— Ce bine ar fi să fie deja mâine dimineaţă! oftă el pentru sine. E tare plictisitoare
după-amiaza asta!
71
 Vocea Arnirei
(modest)

— Haide! Cu curaj! le spuse doamna educatoare Amirei şi celor doi colegi ai ei de

grădiniţă - un băieţel şi o fetiţă - îndemnându-i să cânte.
Cei trei copilaşi începură destul de nesigur, pentru că de lângă pian îi observa o doam­
nă pe care nu o cunoşteau, dar apoi îşi dădură drumul la voce. Amira cânta mult acasă şi
mama îi spusese că are o voce frumoasă şi că ar putea ajunge cântăreaţă când va fi mare.
Dar când îi spunea ceva de genul acesta, Amira lăsa privirea în pământ cu modestie şi
nu ştia ce să răspundă.
Doamna necunoscută îi şopti ceva la ureche doamnei educatoare, care o rugă pe Ami­
ra să mai rămână puţin, în timp ce ceilalţi doi copilaşi primiră permisiunea de a ieşi în
curte să se joace.
— Doamna Corina caută copii cu voci frumoase şi cărora le place să cânte, pentru a
forma un cor de copii, îi explică doamna educatoare fetiţei.
— M ie îmi place să cânt, zise încet Amira. Dar nu ştiu cât de frumoasă e vocea mea,
continuă ea cu modestie.
Atunci doamna Corina îi zâmbi cu căldură.
— Nu e cazul să fii atât de modestă, îi spuse ea. Ai o voce foarte frumoasă! Când va
veni mămica ta după tine, aş dori să stau de vorbă cu ea şi cu tine, să vedem dacă ai vrea
să faci parte din corul pe care îl formez.
Amira se bucură mult de această oportunitate şi dădu din cap zâmbind spre doamna
educatoare şi spre doamna Corina.

72
 Alex şi autobuzul 7
(mândru)

— Stimaţi pasageri, soseşte în staţie autobuzul 7! Atenţie la urcare şi la coborâre! strigă

Alex în gura mare din mijlocul gropii cu nisip de pe terenul de joacă şi apăsă pe butonul
imaginar care deschidea uşa imaginară a tot atât de imaginarului autobuz 7.
Alex se juca de multe ori de-a şoferul de autobuz, pentru că aceasta era meseria tată­
lui său, iar băieţelul era foarte mândru de el. Uneori mama sau bunicii - depinde cine
avea timp - îl duceau să se plimbe cu autobuzul 7, pe care îl conducea tatăl lui. în acele
momente Alex nu-şi mai încăpea în piele de mândrie şi spunea fiecărui călător în parte
că tăticul lui conduce autobuzul.
în urmă cu câteva săptămâni, când fusese ziua lui Alex, tata îi spusese „La mulţi ani,
fiule!” de la microfonul autobuzului. Acela fusese un moment special, de mare bucurie
şi mândrie pentru Alex.
Un alt moment deosebit fusese atunci când merseseră cu întreaga grupă la grădina
zoologică şi călătoriseră cu autobuzul 7, iar Alex avusese ocazia să se mândrească în faţa
tuturor colegilor cu tatăl său.
— Vă rog să nu blocaţi uşile! strigă din nou Alex şi începu să răsucească sita mare pe
care o găsise în groapa cu nisip şi care reprezenta volanul autobuzului imaginar.
Alex abia aştepta să crească mare, ca să poată conduce în sfârşit un autobuz adevărat,
întocmai ca tatăl lui, de care era atât de mândru.
73
 (Bijuteriile surorii mele
(ordonat)

— Nu pune mâna! strigă sora Mirunei, cu toate că nici măcar nu era în cameră.
Era suficient că o văzuse pe M iruna furişându-se în camera ei ca să ştie că micuţa ei
surioară avea să se ducă ţintă la lănţişoarele şi brăţările ei, de care era de-a dreptul fasci­
nată şi cu care s-ar fi jucat toată ziua.
Sorana mergea deja la şcoală şi nu de multă vreme se mutase în propria ei cameră.
Tare se bucurase că nu va mai trebui să împartă camera cu surioara ei mai mică şi îşi
păstra camera într-o ordine aproape militărească.
— Te rog! Te rog! Te rog! o imploră Miruna. Lasă-mă să mă joc puţin cu ele şi promit
să le pun pe toate la loc exact aşa cum au fost!
Sora M irunei avea un punct sensibil: îi plăcea ordinea şi în camera ei toate erau la
locul lor. Cărţile erau aranjate după culoare în bibliotecă şi jucăriile se odihneau în cutii
într-un colţ. Iar lănţişoarele şi brăţările erau aranjate frumos, în ordine, pe un suport de
bijuterii în formă de păpuşă. Şi tocmai bijuteriile acestea îi plăceau atât de mult M iru­
nei. Sorana se gândi puţin, apoi acceptă să îi facă surorii ei această mică bucurie.
— Da! Eşti) cea mai bună soră din lume! exclamă încântată Miruna.
— Dar apoi le pui frumos la locul lor, da?
— Promit! zise M iruna şi se apucă veselă să se joace cu bijuteriile Soranei.

74
 Marr\a şi gustarea lui Toni
(dezordonat)

Cum ajunse acasă cu mama de la grădiniţă, Toni se descălţă în antreu şi îşi aruncă în­
călţările care încotro, rucsacul îl lăsă pur şi simplu să-i cadă din mână, îşi aruncă fularul,
căciula şi mănuşile în direcţia cuierului, iar haina şi-o lăsă să aterizeze pe podea. Apoi, ca
unul care şi-a isprăvit treaba, declară că îi e foame şi adăugă că vrea să mănânce imediat.
— Din păcate nu voi avea timp să îţi pregătesc gustarea, zise mama.
Toni se uită la ea cu gura căscată. M am a nu mai spusese niciodată aşa ceva. Cum să
nu aibă timp să îi pregătească de mâncare?
— Dar mi-e foame! scânci el.
— înţeleg. Dar, din păcate, eu trebuie să fac ordine după băieţelul meu cel dezordo­
nat, zise mama pe un ton cât se poate de calm.
Toni clipi de câteva ori şi abia după un timp îşi dădu seama că despre el este vorba.
— Eu sunt băieţelul tău cel dezordonat? întrebă el uşor ruşinat. De ce spui asta? Eu
nu sunt dezordonat!
— Păi, cine îşi aruncă încălţările, hainele şi rucsacul care încotro nu poate fi numit
decât dezordonat. Haide să facem ordine împreună, să punem toate lucrurile la loc, şi
apoi voi putea să îţi pregătesc gustarea!
75
 ©lanca şi litrul de lapte
(sigur pe sine)

Mereu îşi făceau cumpărăturile în acest magazin, aşa că vânzătoarele o cunoşteau pe

Blanca. Fetiţa era foarte hotărâtă, ba chiar puţin încăpăţânată, aşa că uneori părinţii îi
dădeau voie să intre singură şi să cumpere cornuri sau lapte, în timp ce ei o aşteptau în
faţa magazinului.
— Taţi, şi azi aş vrea să intru singură în magazin şi să fac cumpărăturile! îl rugă ea pe
tăticul ei pe drumul de întoarcere de la grădiniţă.
— Bine, poţi să mergi, iar eu te aştept afară. Să fii cuminte! Nu trebuie să cumperi
decât un litru de lapte şi două cornuri. Poftim banii - vei primi şi rest. Nu căsca ochii
peste tot, ci du-te direct la tejghea şi cere un litru de lapte în cutie roşie şi două cornuri!
îi spuse tata înainte de a o lăsa să intre.
— In ordine! îi răspunse Blanca zâmbind larg şi intră hotărâtă în magazin.
Se duse direct la tejghea şi ceru frumos şi răspicat un litru dc lapte şi două cornuri.
— Bună, Blanca! o salută vânzătoarea. Aici sunt cornurile şi aici ai laptele, adăugă ea
întinzându-i o cutie albastră de lapte.
— Aş dori o cutie roşie, nu albastră! zise Blanca mândră de ea că îşi amintise ce fel de
lapte îi spusese tata să cumpere.
întinse banii, luă restul şi alergă afară cu laptele şi cornurile în mână. Se simţea ca o
fetiţă mare - doar era deja în grupa mare la grădiniţă.

76
 Eric şi apa
(nesigur)

Bunicul îi promisese lui Eric că îl va învăţa să înoate, însă băieţelul se temea puţin.
La sfârşit de săptămână merseră cu toată familia la ştrand. Se aşezară sub un copac din
apropierea bazinului pentru copii şi mama îl dădu pe Eric cu cremă de protecţie solară.
— Aşteaptă numai puţin şi apoi vei putea merge cu bunicul în bazinul mare!
— In bazinul mare? întrebă Eric, uşor speriat.
— Da. Bunicul nu poate intra în bazinul copiilor. Acela e numai pentru copii.
Eric porni nehotărât în urma bunicului. Nu era sigur că e o idee bună, dar nu îndrăz­
ni să spună nimic.
— Nu te teme! îl încurajă bunicul, văzând cu câtă incertitudine se apropie Eric de ba­
zinul cel mare. Voi fi tot timpul lângă tine şi te voi ţine. Nu ţi se va întâmpla niciun rău!
Intrară în bazinul cel mare, Eric ţinându-se strâns de margine. Se simţea nesigur în
apă fără colac sau aripioare, pentru că niciodată nu mai intrase în bazin fără ele.
— Inspiră adânc şi lasă-te pe spate în apă! Nu te teme, că te ţin! îl încurajă bunicul.
însă Eric se temea că se va scufunda ca o bucată de lemn.
— Nu-ţi fa griji şi lasă-te de margine! Ai încredere în mine! îl rugă bunicul.
Eric inspiră adânc şi se desprinse de marginea bazinului. Se lăsă pe spate şi bunicul îl
ţinu, aşa cum îi promisese, iar Eric învăţă să plutească. Şi dintr-odată bazinul cel mare
nu i se mai păru chiar atât de înfricoşător.
77
 'Harnsterul pitic
(dragoste)

Prinţ, hamsterul pitic, ronţăia mulţumit în cuşca lui, în care avea rumeguş pe jos şi o
roată pe care să alerge în voie. Soso tocmai îi dăduse o bucată de morcov, care era mân-
cărica lui preferată.
— Cât de mult te iubesc! îi zise Soso luându-1 în mână şi punându-şi-1 pe umăr.
Băieţelul era atât de încântat de noul său coleg de cameră, încât nu s-ar fi supărat dacă
ar fi putut să stea toată ziua să se joace cu el sau pur şi simplu să îl urmărească ce face.
— Soso, hai la masă! îl chemă mama din usă.
— Imediat! răspunse băieţelul, dar rămase pe loc, cu iubitul lui Prinţ în mână, care
adulmeca entuziasmat mânuţa micului său stăpân.
Deodată îi veni o idee. Dar mama interveni înainte de a apuca să deschidă gura.
— Dragul meu, nu poţi să îl aduci pe Prinţ la masă! El cinează în cuşca lui! zise mama
şi Soso se întristă pe dată.
— Dar, mamă, eu îl iubesc mult pe Prinţ şi nu pot lua masa fără el!
— Crede-mă că s-ar speria dacă l-ai aduce la masa cea mare din sufragerie. El preferă
să stea în cuşca lui, pregătită special pentru el. Dacă îl iubeşti şi îi vrei binele, pune-1
înapoi în cuşcă, unde se simte în siguranţă, spuse mama.
— Bine, atunci îl pun înapoi în cuşcă, hotărî Soso după un moment de ezitare.
— După cină te vei putea juca încă puţin cu el, zise mama în timp ce îi turna o cană
de cacao cu lapte.

78
 'Părul creţ al lui (Dacici
(aversiune)

David avea părul negru, frumos şi cârlionţat. Când era mic, o doamnă într-un maga­
zin crezuse că are căciulă pe cap, atât era de des şi de frumos. De multe ori vecinii - ba
chiar şi străinii - se minunau ce păr frumos are. La magazin, la coafor, la medic - peste
tot era admirat pentru cârlionţii lui superbi.
Şi mamei îi plăcea tare mult părul băieţelului ei şi tocmai de aceea rămase foarte sur­
prinsă când într-o zi David veni la ea cu o rugăminte stranie:
— Mamă, hai să mergem să-mi tai părul! Nu mai vreau să am părul creţ!
— Hmm! Niciodată nu mi-ai mai spus aşa ceva. S-a întâmplat ceva? De ce ai vrea să
îl tăiem? se miră mama.
— M -am săturat să pună toată lumea mâna pe el! Nu mai suport! Doamna din vecini
ori de câte ori mă vede îşi vâră mâna în părul meu. Zilele trecute eram la magazin şi o
doamnă pe care nici nu o cunoşteam a venit la mine şi m-a mângâiat pe cap! Nu suport
să-mi pună lumea mâna pe păr!
— Toate acestea se întâmplă pentru că ai un păr atât de frumos şi de deosebit. Trebuie
să fii mândru de părul tău, nu să simţi aversiune faţă de el pentru că altora le place să îl
atingă! Dacă chiar vrei, putem merge la frizer să tăiem puţin din el. Dar eu te-aş sfătui
să te mai gândeşti câteva zile. Ce zici? îl întrebă mama.
Şi David îi promise să se mai gândească.
79
 Timpul de odihnă
(liniştit)

Nadinei nu îi plăcea să doarmă la grădiniţă - în primul rând pentru că niciodată nu

îi era somn în timpul de odihnă.
— Giulia, nici tu nu dormi? o întrebă ea în şoaptă pe colega de grupă care avea patul
lângă al ei.
— Nu, nu dorm, îi răspunse tot în şoaptă aceasta.
Atunci Nadina scoase de sub pătură o păpuşă şi începură să se joace - pe şoptite, desi­
gur - că mâinile lor întinse între cele două pătuţuri formează un pod, iar păpuşa trebuia
să treacă podul.
In jurul lor toţi ceilalţi copii dormeau şi în sala de grupă nu se auzeau decât sforăituri­
le lor uşoare şi şoaptele celor două fetiţe care nu reuşiseră să adoarmă. Ele erau convinse
că vorbesc foarte încet si că nu le aude nimeni, însă în liniştea din cameră le auzi doamna
educatoare, care veni încetişor lângă ele.
— Fetelor, ce timp este acesta? le întrebă ea în şoaptă.
— Timpul de odihnă, răspunseră cele două fetiţe spăşite.
— Exact. E timpul de odihnă, nu de joacă. Vă rog să nu mai vorbiţi, pentru că dacă
vorbiţi, chiar şi în şoaptă, îi veţi trezi pe ceilalţi, care, după cum vedeţi, vor să doarmă!
—~.
Bine,
w’
ne culcăm
^ ’
si noi! zise Nadina resemnată.
îşi luă păpuşa în braţe, închise ochii şi încercă să doarmă şi ea în timpul de odihnă, ca
toti>

80
 'Poc-pocf
(zgomotos)

„Poc-poc! Poc-poc!” se auzea din apartamentul vecinilor de deasupra. Marius era tare
curios ce anume putea provoca acest zgomot, însă pe părinţii lui îi deranja.
— Du-te până sus şi spune-le, te rog, că fac prea mult zgomot! o rugă tata pe mama.
Dar mama îl îndemnă să mai aştepte puţin, pentru că între timp se făcuse linişte.
„Poc-poc! Poc-poc! Poc-poc!” se auzi din nou, dar de data aceasta zgomotul era mult
mai tare si> dură mai mult.
— Dacă se mai aude o dată zgomotul acesta ciudat, mă duc eu până sus şi le spun să
înceteze! zise tata.
„Poc-poc! Poc-poc! Poc-poc! Poc-poc!” se auzi din nou de sus. Indiferent ce faceau,
vecinii nu păreau să se oprească şi zgomotul era deja foarte puternic.
— Vino cu mine, Marius! Mergem sus! declară tata.
In câteva momente erau în faţa uşii apartamentului de deasupra şi tata sună.
„Poc-poc! Poc-poc!” se auzi zgomotul apropiindu-se. Uşa se deschise şi în faţa lor se
ivi o fetiţă încălţată cu o pereche de pantofi roşii cu toc înalt.
— Acum înţeleg! zise tata zâmbind, în timp ce în uşă apăru şi mama fetiţei.
— Nu vă supăraţi! Nu am vrut să facem zgomot, ne-am jucat doar puţin! Iar fetiţa
mea îşi va scoate pantofii chiar acum! spuse mămica şi îşi ceru scuze zâmbind, pentru că
îşi dăduse seama ce zgomot făcuseră pantofii cu toc înalt în plafonul familiei care locuia
sub apartamentul lor.
81
 Cimpanzeul uesel
(amuzant)

M ama Clarei şi mama lui Felix erau prietene bune. într-o zi îi duseră pe copii la gră­
dina zoologică şi se îndreptară întâi de toate spre cuşca maimuţelor.
— Vei vedea că maimuţele sunt foarte haioase! îi spuse Clara lui Felix. Noi am mai
fost aici si
> tare ne-am amuzat!
Maimuţele locuiau într-un spaţiu mare, despărţit de vizitatori de un perete de sticlă.
— Uite, Felix! Acolo vine una! îi arătă Clara un cimpanzeu foarte activ.
Acesta sări foarte agil de pe acoperişul adăpostului pe o funie, se legănă puţin, apoi
ateriză exact în fata
> Clarei si
> a lui Felix. Băieţelul nu mai văzuse niciodată o maimuţă
y > de
atât de aproape.
— Ia te uită! Ne arată ceva! se minună Felix.
Intr-adevăr, cimpanzeul le facea semne cu mâna spre gură.
— Probabil că îi e foame! zise Clara.
Atunci cimpanzeul scoase limba la ei. Copiii începură să râdă, pentru că li se păru
foarte amuzant să vadă o maimuţă cum scoate limba la ei. Apoi cimpanzeul apucă o
minge, cu care începu să facă tot felul de giumbuşlucuri, de parcă ar fi încercat să îi dis­
treze pe copii —pentru că se adunaseră deja mai mulţi copii să vadă spectacolul oferit de
cimpanzeu. Clara şi Felix nu se mai puteau opri din râs, aşa de amuzant era cimpanzeul
care jongla cu mingea. Atât de bine se distrară, încât nici nu mai vrură să plece de la
cuşca maimuţelor pentru a vizita restul grădinii zoologice.

82
 Cele două camere ale Marinei
(serios)

M ama şi tata discutau ceva în şoaptă în bucătărie. M arina se juca liniştită în camera
ei, când părinţii veniră la ea şi îi spuseră:
— Marina, trebuie să stăm de vorbă.
Fetiţa nu înţelegea de ce sunt atât de serioşi părinţii ei. Niciunul dintre ei nu zâmbea,
ci se uitau la ea îngânduraţi. în cele din urmă mama inspiră adânc şi începu:
— Vrem sa ştii că te iubim foarte mult şi că tu eşti cel mai important lucru din lume
pentru noi, dar de acum înainte mama şi tata vor locui separat. Nu înseamnă că nu ne
mai iubim sau că nu te mai iubim pe tine, dar am decis să ne despărţim.
— Cum adică să vă despărţiţi? întrebă M arina neînţelegând ce se întâmplă.
— înseamnă că nu vom mai locui împreună în aceeaşi casă, ci de acum înainte fiecare
din noi va avea locuinţa sa, îi răspunse tata cu mult calm.
— Şi eu ...? Cu mine ce se va întâmpla? Eu unde voi locui? întrebă micuţa cu ochii
înecaţi> în lacrimi.
— Iubita mea, vei sta când cu mine, când cu tata, şi vei avea camera ta, plină de jucă­
rii, în ambele locuinţe, îi explică mama îmbrăţişând-o.
— Te iubim foarte mult amândoi, adăugă şi tata. Tu rămâi fetiţa noastră dragă şi vom
petrece mult timp împreună şi de acum înainte.
83
 Omleta ueselă pentru mama
(vesel)

Tata se strecură dis-de-dimineaţă în camera lui Sergiu şi îl întrebă:

— Te-ai trezit, fiule?
Sergiu era deja treaz de ceva vreme şi se juca în linişte cu telefonul lui de jucărie.
— Haide să îi facem o surpriză mamei! E Ziua Mamei şi îi vom pregăti micul dejun!
Sergiu se bucură mult să poată lua parte la un astfel de plan şi se furişă împreună cu
tata în bucătărie. Tata deschise frigiderul şi îl anunţă:
— Vom face omletă!
Sergiu nu ştia prea bine ce este aceea o omletă, dar, din fericire, tata ştia şi îi spuse ce
are de făcut. Tot el scoase din frigider o cutie cu ouă şi sparse câteva intr-un bol.
— Acum tu le vei amesteca bine de tot, dar încet, să nu facem zgomot! îi spuse el lui
Sergiu zâmbindu-i complice.
în timp ce Sergiu bătea ouăle, tata începu să radă caşcavalul fluierând.
— Şşşş, tată! Ne aude mama! îi atrase Sergiu atenţia.
— Ai dreptate! Nici nu mi-am dat seama că fluier de voie bună!
Omleta sfârâia vesel în tigaie pe când intră mama în bucătărie. Masa era pregătită - cu
tot cu un fir de lalea.
— Omleta veselă este servită! zise tata zâmbind.
— Omleta veselă? întrebă mama râzând.
— Da, veselă, pentru că soţul şi fiul tău au pregătit-o cu bucurie împreună, ca să îţi
ureze o Zi a Mamei fericită!

84
 ■ fe. V —T--- <.

Plutonul mingii cu buline

(trist)

Andi se juca în curte cu nepoţica doamnei din vecini. Era vară şi era vacanţă, aşa că
atât părinţii lui Andi, cât şi părinţii Larei îşi duseseră copiii să petreacă o parte din va­
canta> de vară la bunici.
Amândoi erau în grupa mijlocie, dar locuiau în oraşe diferite şi mergeau la grădiniţe
diferite. Insă întâmplarea facea ca semnul grupei fiecăruia dintre ei să fie o minge cu
buline. Bunicul lui Andi glumea de multe ori cu ei când îi vedea alergând prin curte şi
îi numea „plutonul mingii cu buline”. De obicei Lara venea la Andi să se joace, pentru
că în curtea mare a bunicilor lui aveau suficient loc de zbenguială, şi se jucau împreună
de dimineaţa până seara.
Insă joaca şi bucuria lor dură numai o săptămână, pentru că duminică după-amiaza
Lara apăru însoţită de părinţii ei.
— Am venit să ne luăm rămas-bun, zise tatăl fetitei. Vacanta Larei la bunici s-a în-
cheiat. Ne întoarcem acasă.
— Atunci luaţi-vă rămas-bun, copii! zise bunica lui Andi.
Andi şi Lara se întristară. Ii durea sufletul la gândul că trebuie să se despartă, atât de
frumos se jucaseră împreună. Ba chiar vărsară câteva lacrimi la despărţire.
— Plutonul mingii cu buline nu plânge! declară vesel bunicul lui Andi. Gândiţi-vă că
şi la anul va veni vacanţa mare şi atunci vă veţi putea întâlni din nou!
85
 Căţeluşul
9 9

(calm)

Era zi de adopţii la adăpostul pentru câini, iar Sonia şi restul familiei se plimbau prin­
tre cuşti. Sonia era foarte entuziasmată, pentru că veniseră să adopte un căţeluş. Era în
grupa mare la grădiniţă, iar surioara ei, Crista, era în grupa mijlocie. In urmă cu ceva
vreme fuseseră în vizită la o colegă a mamei care avea câini şi de atunci nu încetaseră să
îşi bată părinţii la cap cu rugămintea de a adopta şi ei un căţel.
— Vom alege împreună un câine, le spusese mama. Unul care are o fire calmă, iubeşte
copiii şi poate fi crescut într-un apartament de bloc.
Fetele alergau de la o cuşcă la alta, vrând parcă să îi ducă acasă pe toţi căţeluşii pe care
îi vedeau.
— Am dori pentru fete un câine liniştit, nu foarte pretenţios şi pe care să nu îl deran­
jeze faptul că două fetiţe îl vor mângâia fără încetare, îi spuse mama celui care se ocupa
de căţeii de la adăpost.
— Avem un beagle foarte cuminte şi liniştit, în vârstă de un an. E câinele pe care vi
l-aş recomanda: este foarte calm, poate fi ţinut şi în apartament şi poate fi plimbat chiar
şi de copii, pentru că este un câine de talie mică. Priviţi! Fetiţele s-au oprit exact în drep­
tul cuştii lui! Să mergem să facem prezentările!
Căţeluşul dădea vesel din coadă şi primea liniştit mângâierile celor două fetiţe.
— Fetelor, am impresia că ne-am găsit cel mai nou membru al familiei! zise tata zâm­
bind. M ai rămâne doar să îi găsim un nume în drum spre casă!

86
 Un prieten neaşteptat
(emoţionat)

Lui Filip îi bătea inima să îi spargă pieptul. Era foarte emoţionat, pentru că în această
săptămână nu avea să meargă la grădiniţa lui obişnuită, cu colegii lui de grupă, ci la o
alta. Grădiniţa lor se închidea pentru că urma să fie zugrăvită şi, pentru că mama trebuia
să meargă neapărat la muncă şi nu avea cu cine să îl lase, îi explică frumos că pentru
câteva zile va merge la o altă grădiniţă, cu alţi copii şi o altă doamnă educatoare, dar că
nu trebuie să îşi facă griji, pentru că după o săptămână totul avea să revină la normal.
Acum, în drum spre noua grădiniţă, Filip o strânse puternic pe mama de mână, de
parcă nu ar mai fi vrut să îi dea drumul. Avea emoţii mari şi n-ar fi vrut să rămână în
grădiniţa cea nouă.
— Vino, Filip! Nu trebuie să ai emoţii! Eu sunt doamna Gabriela şi sunt sigură că te
vei înţelege de minune cu ceilalţi copii! îl întâmpină o doamnă educatoare cu părul lung
şi frumos. Toţi sunt afară acum, la joacă. Haide să mergem la ei!
M am a îşi sărută băieţelul, îi aminti că după-amiază va veni să îl ia de la grădiniţă şi
plecă la muncă. Iar Filip se duse cu doamna educatoare în curte, unde ceilalţi copii se ju­
cau în voie. Unii se dădeau pe tobogan, alţii erau la groapa cu nisip. Filip rămase o vreme
deoparte, pentru că nu îndrăznea să se apropie nici de tobogan şi nici de groapa cu nisip.
Filiiiiiip! îl strigă cineva pe neaşteptate.
Se întoarse şi o văzu pe Mia, una dintre colegele lui de la cealaltă grădiniţă.
— Ce bine că eşti aici! zise fetita. Aveam mari emoţii că nu voi cunoaşte pe nimeni.
Hai să mergem la tobogan! adăugă ea şi o luă la fugă.
Filip porni pe urmele ei, uitând de orice emoţie.
87
 Cum să-ţi ceri iertare
(regret)

Era un sfârşit de săptămână neobişnuit: mamele primiseră zi liberă din partea famili­
ilor lor, în timp ce taţii ieşiseră cu copiii la iarbă verde, pe malul unui lac din apropiere.
— Aici! Aruncă mingea la mine, Ariana! strigă Teo şi aşteptă să primească mingea.
Ariana se gândi o clipă, pentru că Teo era foarte departe şi nu era sigură că poate să
arunce mingea până la el. In cele din urmă îşi adună tot curajul şi aruncă mingea cât
putu de tare. Nici ea nu crezuse că va reuşi să arunce atât de departe. Insă direcţia nu fii
tocmai cea dorită de ea şi mingea se îndepărtă de Teo, îndreptându-se spre o doamnă
necunoscută, care facea plajă pe o saltea gonflabilă în apele lacului.
—Ah! strigă doamna tresărind în momentul în care mingea Arianei o lovi în spate.
Din fericire mingea nu o lovi prea tare, pentru că nu mai avea foarte multă putere, dar
Ariana se simţi tare ruşinată. In primul moment nici nu ştiu ce să facă, aşa că întoarse
repede capul, ca doamna să nu vadă că ea aruncase mingea. Doamna nu observă, însă
tata da şi se îndreptă spre locul unde era Ariana, în apa mică de la mal.
— Ariana, am văzut că ai lovit-o pe doamna aceea cu mingea. Chiar dacă nu a fost
intenţionat, vino să mergem să îţi ceri scuze! zise el şi îi întinse fetiţei mâna.
— Nu vă supăraţi, eu v-am lovit din greşeală mai devreme cu mingea. îm i cer scuze,
nu am vrut, regret că v-am lovit! zise Ariana cu capul plecat.
— Nu e nicio problemă! Nu m-a durut deloc, doar m-am speriat, răspunse doamna
şi cu aceasta problema fu rezolvată.

88
 (Dacă ţi-aş strica jucăria preferată?
(răzbunător)

— Trebuie să apeşi aici şi se face poza! îi arătă tata lui Fabian cum să facă poze cu
telefonul lui.
Fabian apăsă mândru pe buton, apoi se uitară împreună la fotografiile făcute. Tata îi
dădea foarte rar telefonul lui, aşa că băieţelul profita din plin de ocazie.
— M ai poţi face două poze, apoi trebuie să îmi dai telefonul înapoi!
Fabian se prefăcu, însă, că nu aude şi mai apăsă butonul de cel puţin zece ori. Tata îl
atenţionă ridicând puţin tonul, dar băieţelul începu să alerge prin încăpere cu telefonul
în mână. Tata îl privi mirat, pentru că de obicei băieţelul lui nu se comporta aşa.
— Ce-i cu tine, Fabian? Te rog să îmi dai telefonul înapoi!
Fabian îi întinse furios telefonul, dar, de nervi, întinse mâna spre biroul tatei şi mătură
la pământ puzzle-ul cu globul pământesc pe care tata îl făcuse cu multă migală cu o zi
înainte. Globul căzu si > se desfăcu în multe, multe bucăţele> mici.
— M -am răzbunat! strigă el.
Tatăl lui Fabian fu atât de surprins de reacţia şi de atitudinea băiatului, încât în primul
moment nici nu ştiu ce să spună. Niciodată nu îl mai văzuse făcând sau spunând aşa
ceva. Oftă adânc şi începu să îi explice că răzbunarea este un lucru foarte, foarte urât. II
întrebă apoi cum s-ar simţi dacă şi el s-ar răzbuna pentru puzzlc-ul stricat şi s-ar duce în
camera lui şi i-a strica maşinuţa preferată.
Fabian îşi dădu seama că făcuse un lucru foarte urât, aşa că îşi ceru iertare şi se apucă
să adune împreună cu tata bucăţile de puzzle şi îl ajută să îl construiască la loc.
89
 'Parcul de distracţii
(răsfăţat)

Tăvi era trist, pentru că aşteptase de mult ziua aceasta şi acum toate planurile lui se
duseseră pe apa Sâmbetei. Ar fi trebuit să meargă împreună cu mama în parcul de dis­
tracţii, dar în ultimul moment sunase telefonul şi mama era nevoită să meargă la birou.
— Aţi putea avea grijă de el azi? o auzi el pe mama întrebându-i pe bunici la telefon.
O jumătate de oră mai târziu Tăvi stătea posomorât pe canapeaua bunicilor. îşi iubea
mult bunicii, dar fusese atât de entuziasmat la gândul că va merge azi în parcul de dis­
tracţii, încât acum era dezamăgit şi nu mai avea chef de nimic altceva.
A doua zi dimineaţa > mama îl trezi zâmbind.
— Azi chiar mergem în parcul de distracţii!
Luară repede micul dejun, apoi ieşiră din casă şi nici nu se opriră până în parcul cu
pricina. Tăvi nu-şi mai încăpea în piele de bucurie.
— Hai să mergem să luăm vată pe băţ! zise mama imediat ce coborâră din tramvai.
Câteva minute mai târziu Tăvi se înfrupta din desertul pufos.
— Ia uite, Tăvi! îi atrase mama atenţia când ajunseră la taraba cu jucării. Care îţi place
mai mult, păianjenul sau şarpele? Vrei să te dai cu maşinuţele care se ciocnesc? Apoi ce
ai vrea să faci? Să stăm la rând la jocul acela? Sau la cel de acolo? Orice vrei tu! Dacă ieri
nu am putut veni, azi vreau să te răsfăţ!
întrebările mamei curgeau parcă fără oprire. Iar Tăvi se bucura din toată inima că
mama avea să-şi petreacă toată ziua cu el, că nu trebuia să meargă la muncă şi că avea să
îl răsfeţe
> în continuare.
VVVXVVAV

90
 Ce urechi drăguţei
(neglijat)

Se auzi soneria - pentru a nu se ştie câta oară în ziua aceea. Patricia se duse abătu­
tă să deschidă uşa, ştiind că nu poate fi decât încă un musafir venit să îi vadă surioara
nou-născutâ, încă o persoană care pe ea o va ignora. Până şi mama se ocupa numai de
cea mică din clipa în care se născuse. Şi acum ea trebuia să meargă să deschidă uşa, pen­
tru că mama îi dădea să mănânce surioarei ei.
— Bună! o salută Linda, prietena mamei, şi porni direct spre camera copilului, să o
vadă pe micuţă. Ia uitaţi ce i-am adus! zise ea veselă, ridicând o rochiţă roz cu volănaşe.
Lasă-mă să o ţin puţin în braţe!
Patricia se simţea tare neglijată. Toţi musafirii care veniseră până acum îi aduseseră
cadouri surioarei ei şi se jucaseră numai cu ea. Până şi tanti Linda.
— Ce urechiuşe drăguţe are! se minună tanti Linda de urechile micuţei.
— Şi urechile mele sunt drăguţe! zise Patricia în şoaptă.
Atunci mama se aplecă spre Patricia, o îmbrăţişă, o sărută şi îi spuse:
— Desigur că şi urechiuşele tale sunt drăguţe! Sunt sigură că în ultimele zile ai simţit
că toată lumea se ocupă numai de surioara ta şi de tine nu. Dar ştii ceva? Acum că a
venit tanti Linda şi se va juca puţin cu surioara ta, eu am timp să mă joc numai cu tine!
Cu ce ai vrea să ne jucăm?
— Poate cu noul joc cu prinţese pe care i l-am adus? E aici, în geantă, pentru că nu
am apucat încă să i-1 dau, zise tanti Linda zâmbindu-i Patriciei, care se uită la ea cu ochii
strălucind de bucurie.
91
 Nu mai plânge!
(alinat)

Ninu începu să plângă încetişor din clipa în care mama plecă şi îl lăsă la grădiniţă.
Până acum rămăsese cu el - aceasta era prima zi în care îl lăsase singur şi Ninu stătea şi
se uita după ea pe fereastră, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji. Era singur şi nu cunoştea
prea bine pe nimeni aici - ce avea să facă până când se întorcea mama?
— Nu mai plânge! zise una dintre colegele lui de grupă, Flavia, care se apropiase
încetişor de el. Şi eu am plâns prima dată când mama m-a lăsat la grădiniţă. Dar am
înţeles apoi că mămicile şi tăticii trebuie să meargă la muncă. In timp ce noi suntem la
grădiniţă, ei sunt la serviciu şi muncesc pentru noi, ştii bine!
Din păcate, oricât de frumos ar fi încercat Flavia să îi explice, Ninu tot nu se linişti.
— Ne vom juca foarte frumos împreună, nu mai plânge! încercă Flavia în continuare
să îl liniştească.
>
Ninu nu mai plângea în hohote, dar încă suspina.
— Hai să ne jucăm! Vrei să te joci cu mine de-a bucătăria? Am putea să le facem de
mâncare dinozaurilor! zise fetita.)
Ceea ce ar fi vrut Ninu era ca mămica lui să se întoarcă si să îl ia acasă, dar când auzi
de dinozauri ridică privirea.
— Ne jucăm puţin cu dinozaurii, apoi luăm masa de prânz, dormim de amiază, iar
apoi imediat va veni mămica ta după tine! continuă Flavia de parcă i-ar fi citit gândurile.
Auzind aceste cuvinte, Ninu se linişti în sfârşit şi porni împreună cu Flavia spre raftul
unde erau aliniaţi dinozaurii de jucărie.

92
 ®au.r
(speriat)

— Bau! strigă Tudor sărind din spatele uşii când ceilalţi copii merseră la baie să se
spele pe mâini înainte de masă.
Natalia se sperie şi făcu un pas în spate, călcând pe piciorul Emei, care izbucni în la­
crimi. Tudor începu să râdă, în timp ce fetele se uitau la el furioase. Tudor facea în fiecare
zi câte o năzbâtie de felul acesta, pentru că îi plăcea să îi sperie pe alţii.
A doua zi copiii se jucau la groapa cu nisip din curte. Tudor adusese de acasă o pungă
de hârtie pe care o umflă, se strecură tiptil în spatele celorlalţi şi o sparse între palme.
Zgomotul fu atât de puternic, încât până şi doamna educatoare se sperie şi alergă în-
tr-un suflet spre ei, crezând că se întâmplase ceva grav.
Această ultimă farsă o supără atât de tare pe Natalia, încât se gândi că ar fi timpul să
îi dea o lecţie
> lui Tudor.
— Haideţi să îl speriem şi noi pe el! le şopti ea celorlalţi copii din jurul gropii cu nisip.
— Hai! sări Ema imediat ce auzi propunerea. Cum să facem?
Tudor nu avea idee ce îl aşteaptă când alergă înăuntru să se pregătească pentru masa
de prânz. După ce se spălă pe mâini, vru să se aşeze la locul său, dar de sub masă săriră
Natalia si
> Ema.
— Bau! strigară ele şi Tudor se sperie foarte tare.
— Vezi ce rău e când te sperie cineva? îl întrebă Natalia.
Tudor dădu din cap şi le promise că nu va mai speria pe nimeni la grădiniţă.
93
 ®ebe înuaţă să urr\ble
(suporore/iertore)

Nadia avea patru anişori şi îi plăcea mult să se joace cu frăţiorul ei. Ar fi preferat să nu
îi răstoarne cuburile, însă Bebe tocmai învăţa să meargă şi de multe ori îi călca jucăriile
în picioare - dar numai pentru că nu învăţase cum să le ocolească. Şi pentru că încă nu
era prea sigur pe picioruşele lui, de multe ori se prindea de perdea, de colţul mesei, de
perna de pe fotoliu - de orice apuca. Iar acum, din păcate, apucase cu totul altceva şi se
ţinea
> strâns.
— Auuuu! ţipă Nadia. Mamă! Vino repede, că Bebe mă trage de păr!
M ama veni în grabă în camera copiilor şi văzu că, într-adevăr, Bebe o trăgea pe Nadia
de păr - dar numai pentru că era cel mai apropiat lucru pe care reuşise să îl apuce ca să
nu cadă. Se duse lângă ei şi desprinse cu grijă mânuţa băieţelului din părul surorii sale.
— Mamă! M -a durut tare! se smiorcăi Nadia. Bebe m-a tras de păr intenţionat şi
m-am supărat pe el! Spune-i că nu e voie!
— Aşa este, nu aveţi voie să vă trageţi de păr unul pe altul. Bebe, să nu o mai tragi de
păr pe sora ta! Iar tu, Nadia, nu te supăra pe frăţiorul tău, pentru că nu te-a tras de păr
intenţionat. Nu are decât un anişor şi s-a apucat de părul tău de teamă să nu cadă. Te
rog să îl ierţi!
— Chiar nu m-a tras intenţionat de păr? întrebă Nadia ridicând ochii plini de lacrimi
spre mama.
— Sigur că nu! A fost un accident!
— Atunci îl iert şi nu mai sunt supărată pe el!

94
 'Paul şi furtuna cea mare
(în pericol/în siguranţă)

Paul se trezi în miez de noapte la auzul unui tunet asurzitor, urmat la scurtă vreme de
un altul, la fel de puternic. Se sperie atât de tare, încât nu mai reuşi să adoarmă la loc.
Afară vântul sufla cu putere, fulgera şi tuna tare. Era o furtună mare, iar lui Paul nu
îi plăceau deloc tunetele şi fulgerele. Odată, după o altă furtună mare, văzuse un copac
bătrân care fusese smuls din rădăcini de vijelie.
Acum, stând în pat, Paul simţea că este în pericol, aşa că se gândi puţin şi se vârî sub
pat, cu gândul că de acolo nu i se va mai părea atât de periculoasă furtuna. Din păcate
şi de sub pat auzi la fel de tare tunetele şi ropotul ploii în geam.
îi veni o altă idee: îşi luă pătura şi intră în dulap. Insă nici acolo nu se simţi în siguran­
ţă, pentru că era întuneric beznă, iar zgomotele furtunii se auzeau la fel de tare. Simţea
că furtuna aceasta este atât de periculoasă, încât nu se poate ascunde nicăieri de ea, aşa
că începu să plângă încet.
La un moment dat se deschise uşa dulapului şi înaintea lui, în întuneric, era tata.
— Vino de acolo, Paul! Nu plânge, fiule, furtuna nu e periculoasă aici, înăuntru. Dar
dacă vrei, poţi să vii cu mama şi cu mine în patul cel mare!
Paul se opri imediat din plâns şi alergă repede în patul cel mare al părinţilor săi. Se
ghemui între ei şi se simţi în deplină siguranţă. Afară tuna şi fulgera în continuare, dar
el adormi pe loc, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
95
 MAREA CARTE
A EMoTlllPR
Povesti pemtru recumoaşterea ehoJmpr
Ce simţi? Pare o întrebare simplă, la care orice adult ştie să răspundă,
însă copiii încă nu ştiu. Mai exact abilitatea lor de a răspunde este limitată,
bazându-se doar pe câteva emoţii elementare. De multe ori părinţii
îşi privesc copiii şi văd doar „istericale". Dar oare de ce se comportă copilul aşa?
îi e somn? E obosit? Flămând? îl doare ceva? E trist? Dezamăgit? Sau poate mânios?
Pentru a putea pune în cuvinte toate aceste emoţii,
mai întâi copilul trebuie să înveţe să le recunoască în sine şi în alţii.

Prin povestioarele din acest volum ne propunem să vă întindem o mână de ajutor

în acest proces de identificare a emoţiilor şi de dezvoltare a inteligenţei emoţionale
a copiilor dumneavoastră aflaţi la vârsta grădiniţei. Pentru că dificultăţile
acestei perioade din viaţa copilului vor fi mai uşor de depăşit dacă el sau ea va învăţa
să-şi recunoască şi să-şi exprime în cuvinte emoţiile - fie ele pozitive sau negative.

O altă carte care nu poate lipsi din biblioteca niciunui părinte!

Preţ: 44,90 Lei

ISBN 978-973-714-746-2

A Q U I L A

p.ro