1.

Elemente de neurobiologie in afectiunile nevraxiale

Degenerarea si regenrarea fibrei nervoase (Stefanache)

Fibrele nervilor periferici, prelungiri ale neuronilor din cornul anterior al maduvei (pentru fibrele motorii),
ale neuronilor din ganglionii spinali (pentru fibrele senzitive) sau ganglioni ai lantului simpatic (pentru fibrele
vegetative) sunt constituite din axoni in jurul carora se infasoara celulel Schwann care vor forma teaca de mielina.
Pentru unele fibre, numite mielinizate, fiecare celula Schwann este anexata unui singur axon, in jurul caruia se
infasoara si se diferentiaza pentru a constitui un segment al tecii de mielina (care este relativ groasa). Pentru alte
fibre, numite amielinice, fiecare celula Schwann inconjoara mai multi axoni si nu produce decat o minuscula teaza
de mielina care nu este vizibila la microscopul optic.
Majoritatea fibrelor nervilor periferici sunt fibre mielinizate. Reamintim de aceea ca structura fibrei care, pe
o sectiune longitudinala, la coloratia cu acid osmic prezinta central o banda clara care este neuritul (cilindraxonul),
flancata de doua benzi paralele de culoare neagra (teaca de mielina) intrerupta din loc in loc de strangulatiile
Ranvier.
La periferia tecii deielina se gaseste teaza Schwann sau neurilema, o membrana transparenta formata din
celule Schwann. La exterior urmeaza alta teaca conjunctiva, teaca lui Henle sau endonervul alcatuit din fibre
reticulate printre care se afla si nuclei de fibrocite.
Din punct de vedere functional, luand drept criteriu viteza de conducere a impulsului nervos (care este
proportionala cu diametrul fibrei), fibrele nervoase se clasifica in:
• Fibre de tip A, subgrupele alfa, beta, delta si gama; sunt mielinizate, cu diametrul intre 5-20 microni
si viteza de conducere 90-120m/s; sunt fibre somatice aferente si eferente;
• Fibrele de tip B, putin milinizate cu diametrul intre 1-3 microni, viteza de conducere 3-6m/s; sunt
fibre preganglionare simpatice;
• Fibrele de tip C, nemielinizate, cu diametrul de 0,25-1 micron, viteza de 0,5-2m/s; sunt fibre
simpatice si parasimpatice postganglonare si fibre aferente de la termo- si nociceptori;
Astfel, radacinile dorsale ale nervilor rahidieni contin axoni mielinizati A si amielinici C, iar radacinile
anterioare contin fibre tipa A, B si un numar mic de fibre amielinice C.
Pentru o functie normala a neuronului integritatea acestuia – corp si prelungiri este absolut obligatorie.
Lungimea fibrelor nervoase le face insa pe acestea deosebit de vulnerabile. In acelasi timp axonul si teaca de
mielina nu au aceeasi vulnerabilitate la diversi agenti patogeni, astfel incat acestia initial pot fi afectati izolat.
Datorita insa simbiozei stranse intre aceste doua componente ale fibrelor nervoase o leziune persistenta a uneia va
duce in final si la compromiterea celilalte.
Totusi morfopatologic se descriu doua mari categorii de neuropatii:
• Neuropatii axonale;
• Neuropatii demielinizante;
Neuropatiile axonale – leziunea intereseaza primitiv axonul insusi sau corpul celular al neuronului, leziunile
mielinei constituindu-se secundar.
Pot imbraca aspect de:
o Degenerescenta waleriana;
o Axonopatie distala retrograda;
o Vezi mai jos;
Neuropatii demielinizante – leziunile primitive intereseaza celulele Schwann si mielina, de la un nod
Ranvier la altul (demielinizare segmentara). Axonul este prezervat, dar poate totusi prezenta unele alterai
morfologice. Acest tip de degenerare se intalneste in neuropatiile difetrice, in unele neuropatii gentice, in
poliradiculo-nevrita Guillan-Barre si se insoteste de o incetinire marcata a vitezei de conducere dar si de reducerea
amplitudinii potentialului de nerv.

Clasificarea leziunilor nervoase, fiziopatologie

Leziunile nervoase pot fi :

a) fara intreruperea continuitatii:
1
 - compresiune;
- contuzii;
- elongatii.

b) cu intreruperea continuitatii:
- sectiuni partiale sau totale;
- defecte nervoase.

Fiziopatologie
Atunci cand un nerv este lezat, capetele sale, distal si proximal de leziune, sufera modificari, reactii ce sunt
clasificate in modificari degenerative si regenerative

Degenerescenta retrograda constituie totalitatea modificarilor ce apar in portiunea proximala a nervului adica la
nivelul corpului celular si axonului proximal de sediul leziunii. Defineste degenerarea axonala care porneste de4 la
segmentele distale ale nervului (dying-back) spre segmentele proximale. Ea ar fi legata de o perturbare a
fluxuluiaxoplasmatic care permite transportul substantelor necesare metabolismului fibrei nervoase. Acest tip de
degenerare se intalneste in neuropatii toxice, metabiloce sau genetice. Prezervarea unui anumit numar de axoni,
prezervarea cel putin relativa a mielinei explica viteza de conducere mult timp pastrata si doar studiul potentialelor
evocate (a carei amplitudine este redusa) evidentiaza intensitatea leziunii axonale. Regenrarea in acest tip de
degenerare pune in joc colateralele de la fibrele nervoase ramase intacte.

Degenerescenta anterograda sau walleriana constituie totalitatea modificarilor histologice, biochimice, fiziologice ce
apar in axonul distal de sediul leziunii si care traduce incapacitatea fibrei nervoase de a-si mentine integritatea
structurala si functionala atunci cand este separata de corpul celular. Este consecutiva suferintei locale a axonului
(sectiune, compresiune, infiltrat inflamator sau leziune vasculara a vasa nervorum) al carui segment distal
degenereaza, in timp ce segmentul proximal regenereaza. In segmentul distal dupa aproxiamtiv 36 de ore incep sa
apara discontinuitati in axolema, cu umflarea unor portiuni ale axonului, neurofilamentele si neurotubulii dispar,
apoi axonul se fragmenteaza si dispare de asemeni. Concomitent mielina incepe sa se fragmenteze si ea , celulele
Schwann prolifereaza si impreuna cu macrofagele curata resturile de mielina. Acest proces se definitiveaza la
aproximativ 14 zile.
Regenerarea incepe plecand de la capatul proximal al axonului lezat sau de la colateralele axonilor vecini,
care prolifereaza sub forma unor muguri axonali ce cresc apoi cu aproximativ 1mm/24ore. Facilitata prin persistenta
tecii endoneuronale ea poate permite o reinervare totala, remielinizarea fiind asigurata de celulele Schwann care au
ramas integre.
In acest tip de degenerare functia de conducere in capatul distal al fibrei dispare dupa cateva zile de la
sectiunea nervului si reapare dupa regenerare, viteza de conducere initial mai scazuta revenind treptat la normal.

Degenerescenta terminala reprezinta totalitatea modificarilor ce apar la jonctiunea fibrei nervoase cu organul efectiv
(placa motorie), dupa ce este intrerupta conducerea nervoasa.

Regenerarea reprezinta totalitatea modificarilor ce conduc la rezilirea relatiilor normale ce exista intre celula
nervoasa si organul efector.

In 1943 Seddon a definit 3 grade de leziuni nervoase (anatomofiziologic):

• Neuropraxia - consta in intreruperea temporara a conducerii nervoase, fara pierderea continuitatii axonale si fara
modificari morfologice. Este o atingere mielinica care antreneaza un bloc de conducere dar fara ruptura continuitatii
axonale (ex. In compresiunea nervoasa de scurta durata). Degenerescenta walleriana nu se produce si functia
nervoasa se restabileste spontan si in totalitate.

• Axonomiesis - consta in intreruperea continuitatii axonale dar fara intreruperea tecilor de tesut conjuctiv; cu
2
pastrarea tecilor de mielina; nu apare nevrom si daca degenerescenta walleriana afecteaza toate fibrele nervoase,
regenerarea axonilor se produce normal deoarece tecile au continuitatea pastrata, recuperarea poate fi completa sau
aproape completa. Se intalneste in compresiunile nervoase severe, in elongatiile nervoase.

• Neurotmesis - consta in intreruperea continuitatii nervului si aparitia unui nevrom intre cele 2 capete sectionate.
Apare degenerescenta walleriana si retrograda, iar recuperarea este intarziata si profund modificata, niciodata
completa, chiar cu cele mai bune metode de tratament. Comporta atingere axonala si mielinica si se intalneste in
compresiuni si elongatii grave, in plagi nervoase.
Gravitatea leziunii este progresiva in aceste aspecte, dar prognosticul functional depinde si de numarul de
fibre din nerv interesate de leziune.

In 1978 Sunderland a propus clasificarea leziunilor nervoase in 5 categorii:

• Grad I
- intreruperea conducerii axonale la sediul leziunii;
- continuitatea axonala este pastrata;
- poate fi o demielinizare a segmentelor, dar fara degenerare walleriana;
- situatia este total reversibila.

• Grad II
- axonul este intrerupt si nu supravietuieste sub nilul leziunii;
- endonervul este intact;
- recuperarea este completa.

• Grad III
- axonul este intrerupt si dezintegrat prin degenerare walleriana;
- continuitatea endonervului este pierduta si apare dezorganizarea structurii interne a fasciculelor (clinic apar
in leziunile prin tractiune - elongatii);
- recuperarea este lenta si de obicei incompleta.

• Gradul IV
- distrugerea totala a arhitecturii interne a nervului, dar cu mentinerea continuitatii trunchiului nervos prin
integritatea epinervului;
- apare nevrom;
- recuperarea spontana poate apare, dar rareori fara deficit functional marcat;
- are indicatii de reparare chirurgicala a nervului.

• Gradul V
- pierderea continuitatii trunchiului nervos;
- repararea chirurgicala este obligatorie.
Modificarile regenerative se caracterizeaza prin mitoza celulelor Schwann, ce incepe la aproximativ o
aptamana de la traumatism. Celulele Schwann formeaza cordoane celulare ce se aliniaza de-a lungul membranelor
bazale intacte, orientand mugurii axonali din tronsonul proximal catre periferie si asigurandu-le si teaca de mielina.
Regenerarea proximala apare la cateva ore dupa traumatism, cand se observa cresterea sintezei de proteine in corpul
celular si a vitezei de transport axonal, iar mici muguri axonali apar la extremitatea fibrelor sectionate. Mielinizarea
axonilor regenerati incepe la sfarsitul primei saptamani. Atunci cand integritatea tecilor de tesut conjunctiv (in
particular a membranelor bazale) nu este intrerupta, regenerarea cresterii axonale se efectueaza fara dificultate, in
cazul in care nervul a fost intrerupt, apar o serie de complicatii ce afecteaza calitatea regenerarii. Acestea sunt
datorate proliferarii fibroblastilor in interiorul tubilor endoneurali, formand tesut cicatricial si blocand astfel
inaintarea mugurilor axonali. Astfel apare nevromul. in cazul in care s-a efectuat o sutura nervoasa perfecta (cu
aproximarea corecta a capetelor nervoase), doar o parte din axonii proximali regasesc tronsoanele distale
3
corespunzatoare, ceilalti pierzandu-se in tesutul conjunctiv sau in alti tubi endoneurali ce nu le apartin. De aceea,
recuperarea nervoasa dupa o sectiune a unui nerv nu este niciodata completa.
Viteza de regenerare - este definita ca viteza de crestere a mugurilor axonali. In medie, viteza de regenerare a
fibrelor senzitive este de 1-2 mm/zi, iar a celor motorii de 1-3 mm/zi.

Principalii factori ce influenteaza regenerarea nervoasa:

A. Factori care tin de pacient si traumatism (necontrolabili):

a. Varsta pacientului - rezultate mai bune la copii si adulti tineri;
b. Tipul traumatismului - sectiunile simple au rezultate mai bune, deoarece zona de traumatism se
intinde doar pe cativa mm proximal si distal de leziune. Leziunile prin strivire dau o zona larga
de distrugere si asociaza leziuni tendinoase, vasculare sau osoase, sau leziunile cu defecte de
acoperire. Prognosticul acestor leziuni este nefavorabil.
c. Nivelul de leziune - cu cat leziunea este mai proximal, cu atat mai frecvent poate apare
degenerescenta neuronilor si cu atat mai lung este tronsonul distal ce trebuie parcurs de axonul
regenerat. Cu cat timpul de regenerare este mai lung, cu atat devin mai apropiate modificarile
degenerati in organul efector (atrofia musculara).
d. Tipul de nerv lezat - un nerv care are o componenta motorie mai mare (de exemplu nervul ulnar)
va avea mai evident faptul ca regenerarea este incompleta.
e. Atitudinea pacientului fata de leziune - pacientii care sunt motivati in obtinerea recuperarii vor
aveaa nevoie de mai putin timp si energie pentru a depasi etapa de durere, modificare a aspectului
mainii, gimnastica recuperatorie.
B. Factori care tin de atitudinea terapeutica (controlabili):
a. Momentul operatiei - intotdeauna repararea primara este superioara repararii secundare. Totusi,
in cazurile in care nu se poate efectua repararea primara, repararea secundara trebuie efectuata
inainte de 18 luni, dupa aceasta perioada apar modificari degenerati musculare. Millesi face
observatia ca rezultatele repararii nervoase pana la 6 luni de la leziune sunt mult mai bune decat
cele ale repararii dupa 6 luni.
b. Tehnica repararii nervoase - neurorafia, neuroliza si grefarea nervoasa depind de experienta
chirurgului in mare parte. In efectuarea acestor tehnici se va tine cont de: manuirea blanda a
tesuturilor, folosirea unui numar minim de suturi pentru a obtine realinierea fasciculara, evitarea
tensiunii la sediul repararii.
c. Calitatea ingrijirii post-operatorii cuprinde: protejarea tegumentului insensibil la traumatisme,
imobilizarea in pozitii functionale pentru prevenirea deformarii, mobilizare pasiva pentru
prevenirea redorilor articulare, programe de recuperare functionala dupa suprimarea imobilizarii.

NEUROPLASTICITATE (curs Popescu)

Reprezinta un fenomen prezent permanent la nivelul sistemului nervos;
Cuprinde mai multe aspecte:
▪ dezvoltarea prenatala
▪ dezvoltarea postnatala:
► maturarea creierului
► achizitionarea de noi acte motorii
► adaptarea in conditiile unei leziuni cerebrale
Dezvoltarea prenatala
► Inaintea formarii placi neurale celulele sunt nediferentiate (celule stem) capabile sa se trensforme in orice tip
de celula in functie de zona din embrion in care sunt dispuse.
► Odata formata placa neurala celulele componente devin “programate” sa devina neuroni
Momente importante ale dezvoltarii cerebrale
► Proliferarea neuronala (devine extrem de importanta dupa formarea tubului neural);
► Migrarea si agregarea (se produce dinspre zona ventriculara spre exterior);
4
 ► astfel primele formate sunt straturile profunde si ulterior prin penetrarea acestora se formeaza si straturile
superficiale.
Migrarea – teorii
1. Chemoafinitate – celula postsinaptica emite semnale chimice
2. Marcaj (Blueprint hypothesis) – prezenta unor molecule de adeziune care ghideaza traseul neuronului
catre destinatie
3. Gradientul Topografic – axonii sunt ghidati de anumite gradiente chimice sau/si electrice
Agregarea
► Odata ajunsi la destinatie neuronii trebuie sa agrege pentru formarea structurilor neuronale specifice.
► Pentru aceasta intervin moleculele de adeziune celulara (neural cell adhesion molecules – NCAMs)
Moartea celulara activa
➢ In procesul de dezvoltare 50 % din neuroni mor.
➢ 40% apare in primii 2 ani de viata, fiind apoi reactivata in perioada adolescentei. (eliberarea hormonala
realizeaza finisajul “final sculpting”.
➢ Este esentiala deoarece multe din celulele respective nu sunt incluse in anumite circuite sau sunt
nefolositoare.
➢ Migrarea gresita, neatingerea tintelor, limitarea numarului de neuroni per tinta sunt factori care favorizeaza
moartea neuronala.
Dezvoltarea cerebrala postnatala
► Creierul uman prezinta un ritm de crestere mai lent comparativ cu alte specii atingand dezvoltarea completa
spre sfarsitul pubertatii.
► Volumul cerebral creste de 4 ori de la nastere la maturitate; cresterea se datoreaza in special cresterii
numarului de sinapse, mielinizarii axonale si cresterii arborizatiilor dendritice.
► In particular, cortexul prefrontal este ultima regiune cerebrala care atinge maturitatea
Sinaptogeneza
► Reprezinta suportul abilitatii analitice
► Se dezvolta diferit in diferite regiuni cerebrale
► Astfel la nivelul cortexului vizual se definitiveaza aproximativ la 4 luni postnatal in timp ce la nivelul
cortexului prefrontal densitatea maxima este atinsa in al doilea an de viata.
► Tipuri:
Sinapsa clasica
Sinapse reciproce
Sinapse electrice
Mielinizarea
► Creste viteza conducerii nervoase
► Apare in primele luni pentru ariile senzitive si motorii in timp ce mielinizarea cortexului prefrontal este
finalizata in perioada adolescentei.
► Multe sinapse formate in perioada de dezvoltare timpurie se pierd; supraproductia de sinapse la nivelul
creierului imatur poate contribui la cresterea plasticitatii cerebrale.
Neurogeneza si plasticitatea la adult
► Date relativ recente sustin existenta neurogenezei in creierul adult.
► Aceasta a fost demonstrata in hipocamp, bulbul olfactiv si cortexul de asociatie.
► Reorganizarea functionala poate fi evidentiata in conditiile achizitiei de noi scheme motorii sau in conditii
patologice prin distrugerea sau inactivarea unor structuri cerebrale.
► Multi ani plasticitatea a fost considerata ca o caracteristica a perioadei de maturare cerebrala.
► Ultimii ani prin tehnicile de neurofiziologie si imagerie functionala s-a pus in evidenta ca si la nivelul
creierului adult exista fenomenul de plasticitate.
► Aceasta intervine atat la subiectii sanatosi in procesul de invatare cit si in cazul recuperarii dupa leziuni
cerebrale.
Mecanisme ale neuroplasticitatii
▪ Legea Hebb
5
 ▪ Plasticitatea sinaptica
▪ Sinaptogeneza
▪ Cresterea axonala si regenerarea
▪ Neuroplasticitatea cortexului senzitiv
▪ Neuroplasticitatea cortexului motor
Legea Hebb (1949): Stimularea repetata sau persistenta a celulei A fata de B determina modificari metabolice in
unul sau ambii neuroni si eventual axodendritice care moduleaza eficienta transmisiei sinaptice.
Factori care contribuie la neuroplasticitate
▪ recrutarea de căi diferite anatomic dar similare funcţional (de ex. fibrele corticospinale neincrucisate)
▪ Crearea unor căi noi : sinaptogeneza, arborizarea dendritică, înmugurirea neuronilor restanţi.
▪ Întărirea unor căi sinaptice preexistente dar “mute” funcţional (mai ales la periferia leziunii).
Potenţarea sinaptică.
▪ Proliferare astrocitică
Mecanisme implicate:
▪ Modificări ale excitabilităţii membranare
▪ Dispariţia inhibiţiei
▪ Creşterea transmiterii sinaptice (posibil datorită potenţării de lungă durată)
▪ Dispariţia inhibiţiei GABAergice perilezionale (posibil prin diminuarea activităţii receptorilor
GABAA)
▪ Creşterea activităţii glutamatergice;
Factori neurotrofici
► Reprezinta o familie de proteine implicata in cresterea si supravietuirea neuronala in timpul dezvoltarii
neuronale dar si mentinerea troficitatii neuronilor adulti.
► Ei sunt implicati deasemenea in regenerarea neuronala dupa leziuni.
Canalele ionice
Canalele ionice voltaj dependente - sunt modulate de diferenta de potential de o parte si de alta a membranei
celulare.
Canalele ligand dependente - se deschid sub influenta unor molecule specifice care prin atasarea la receptori
extracelulari determina modificari specifice ale canalului care conduc la deschiderea acestuia.
Efectele “experientei” asupra dezvoltarii
1. Activitatea neuronala regleaza expresia genelor care dirijeaza sinteza moleculelor de adeziune moleculara.
2. Activitatea neuronala regleaza eliberarea de neurotrofine (NGF) la nivelul terminatiilor dendritice.
► Complexitatea organizarii functionale cerebrale constitue un suport pentru plasticitate.
► Tehnicile de microstimulare intracorticala permit trasarea hartilor cerebrale si au evidentiat marea
variabilitate a proiectiilor corticale.
Plasticitatea si durerea
► Durerea nu reprezinta doar o simpla integrare aferenta a stimulilor nociceptivi.
► Fenomenele de senzitizare, alodinia sau teoria portii pot fi explicate prin procese de neuroplasticitate.
► Modificarile plastice pot avea loc la nivel periferic sau central (maduva spinarii, trunchiul cerebral, structuri
cerebrale superioare).
► Aceste modificari moduleaza magnitudinea raspunsului fara a avea intotdeauna un efect favorabil. Ele pot
sta la baza aparitiei sindroamelor dureroase cronice.
Plasticitatea cortexului motor
► S-a demonstrat ca fiecare teritoriu muscular poate avea multiple proiectii corticale care se pot suprapune
partial.
► Diferitele regiuni corticale comunica prin interemdiul unei vaste retele neuronale orizontale.
► In cadrul plasticitatii cerebrale se considera ca tocmai aceste conexiuni orizontale se pot modifica in cadrul
procedului de invatare inducind astfel schimbari la nivelul hartilor motorii.
Reorganizarea functionala la nivelul ariei motorii primare
► Invatarea unei anumite scheme motorii prin repetare.
► Achizitia de noi performante motorii.
6
 ► Modificarile somato-sensoriale induse de leziunile cerebrale.
► Modificarile somatosenzoriale induse prin reducerea input (amputatii).
► În cazul unor leziuni, pot apare:
► Reorganizarea regiunilor afectate şi a altor regiuni din emisferul bolnav,
► Modificări localizate în emisferul sănătos
Tehnici folosite pentru evidentierea modificarilor functionale corticale:
► IRM funcţional
► PET
► Magnetoencefalografia
► Stimularea magnetică transcraniană

Imaginea prin rezonanta magnetica functionala (fMRI).

► Reprezinta o tehnica neinvaziva care permite aprecierea activitatii cerebrale.
► Ea nu apreciaza direct metabolismul tesutului neural ci indirect prin aprecierea modificarilor hemodinamice.
► Rezolutie temporala 10 secunde (superioara fata de PET si inferioara fata de MEG)
► Investigatie costisitoare
► Neinvaziva
► Aprecierea debitelor sanguine cerebrale
Tomografia cu emisie de pozitroni (PET)
➢ Foloseste trasori radioactivi (oxigen sau fluoroglucoza) care permit aprecierea activitatii metabolice la
nivelul tesutului cerebral.
➢ Rezolutie temporala de 40 sec.
➢ Administrarea de radiotrasor
➢ Investigatie mai costisitoare decat fMRI
➢ Mare variatie interindividuala
➢ Studiile arata rezultate contradictorii privind corelatia evolutiei clinice fata de modificarea hartii motorii.
Magnetoencefalografie(MEG)
► Rezolutie temporala de ordinul milisecundelor
► Rezolutie spatiala inferioara
► Extrem de costisitoare
► Propagarea potentialului de actiune in neuroni genereaza campuri magnetice de intensitate foarte mica.
► SQUIDs - Superconducting Quantum Interference Devices
► Semnalele magnetice emise de creier sunt extrem de mici.
► Necesita o camera extrem de bine izolata electromagnetic
Stimularea corticală transcraniană
► Stimularea electrică transcraniană
▪ Excitaţie directă a axonilor cortico-spinali
► Stimulare magnetică transcraniană
▪ Generează un flux de curent orientat în principal orizontal, neuronii corticospinali fiind excitaţi
transsinaptic prin intermediul interneuronilor
▪ Poate fi folosită pentru a genera o hartă corticală bidimensională
► Excitarea zonelor motorii provoacă o contracţie periferică (evidentă şi pe EMG – potenţial evocat motor
PEM)
► Poate fi utilizată pentru evaluarea unei intensităţi prag a stimulării, latenţei apariţiei PEM, timpului de
conducere central.
► Urmărirea acestor parametri în dinamică poate oferi informaţii asupra proceselor corticale – excitabilitate,
dimensiunile ariilor motorii
Stimularea magnetică transcraniană (TMS)
► 1985 Barker & al. reuşeşte stimularea corticală neinvazivă şi nedureroasă folosind câmpul magnetic.
► 1988 David Cohen şi Shoogo Ueno au realizat primul coil (bobina magnetica) in formă de 8 (care permite o
stimulare focala).
7
 ► 1987/1988 Cadwell Laboratories Inc. Au realizat stimularea repetitivă folosind un coil cu răcire cu apă.
Tipuri de stimulare magnetică
► Puls unic - se aplica un puls unic.
► Puls pereche se folosesc doua aparate cuplate pe acelaşi coil reuşindu-se descărcarea a doua pulsuri la
intervale de ordinul ms.
► Stimulare repetitivă:
▪ < 1 Hz frecvenţă scăzută (efect în principal inhibitor)
▪ > 1 Hz frecvenţa ridicată (efect în principal facilitator)
Concluzii
► Plasticitatea cerebrala reprezinta un fenomen continuu de-a lungul vietii.
► Permite invatarea de scheme noi dar si adaptarea la noi situatii.
► Apare atat in conditii normale cat si patologice.
► Nu inseamna intotdeauna un fenomen pozitiv.
► Poate fi evidentiata prin variate tehnici de imagerie functionala
Neuroplasticitatea
• Plasticitatea include adaptările structurilor cerebrale apărute în timp ca răspus la modificarea mediului,
inducand modificări funcţionale (Kolb, 1995)
• Johansson, 2000: pentru capacitatea funcţională nu contează doar “câţi” neuroni rămân ci şi modul în care
aceştia funcţionează şi conexiunile pe care le vor crea

Plasticitatea cerebrală
• Sistemul nervos este continuu remodelat în condiţii normale şi după leziuni prin acumularea de experienţă şi
învăţare ca răspuns la activităţile efectuate şi comportament.
• Activităţile repetate duc la creşterea reprezentărilor unor structuri iar restrîngerea activităţii (amputaţie,
imobilizare) la alterarea reprezentărilor corticale şi subcorticale.
• În cazul unor leziuni, pot apare:
– Reorganizarea regiunilor afectate şi a altor regiuni din emisferul bolnav,
– Modificări localizate în emisferul sănătos

• Factori care contribuie la reorganizarea cerebrală:

– recrutarea de căi diferite anatomic dar similare funcţional (de ex. căi corticospinale non-piramidale)
– Crearea unor căi noi : sinaptogeneza, arborizarea dendritică, înmugurirea neuronilor restanţi.
– Întărirea unor căi sinaptice preexistente dar mute funcţional (mai ales la periferia leziunii). Potenţarea
sinaptică.
– Proliferare astrocitică
• Mecanisme implicate:
– Modificări ale excitabilităţii membranare
– Dispariţia inhibiţiei
– Creşterea transmiterii sinaptice (posibil datorită potenţării de lungă durată)
– Dispariţia inhibiţiei GABAergice perilezionale (posibil prin diminuarea activităţii receptorilor
GABAA)
– Creşterea activităţii glutamatergice;
• Factori determinanţi pentru neuroplasticitate
– Antrenamentul comportamental induce plasticitate morfologică şi neurochimică şi recuperare
funcţională
– Procesul formării de abilităţi motorii (skill aquisition) este critic
• Factori determinanţi pentru formarea abilităţilor motorii
– Caracterele exerciţiului practic – repetiţii, feedback
– Specificitatea şi intensitatea sarcinii
• Parametrii care determină intensitatea antrenamentului
– Frecvenţă – numărul de sesiuni de antrenament în cursul unei săptămâni
8
 – Intensitate – în cursul programului de antrenament
• Timp activ
• Nivel de activitate – consum energetic
• Progresivitate
– Durata antrenamentului – numărul total de şedinţe de antrenament
Corelaţii neurale ale recuperării
• După AVC apare activarea ariilor motorii asociate, şi a ariilor controlaterale
• La pacienţii urmăriţi o perioadă mai lungă de timp, activarea legată de activităţi motorii scade în unele dintre
ariile recrutate suplimentar
– De cele mai multe ori o evoluţie clinică şi funcţională favorabilă se asociază cu limitarea excitaţiei
– Activarea extinsă a ariilor ipsilaterale deficitului pare a anticipa o evoluţie nesatisfăcătoare a
recuperării.
– La pacienţii cu recuperare foarte bună evoluţia tiparelor de activare se apropie în timp de normal, cu
realocarea unor zone vecine (periinfarct) pentru funcţiile/segmentele afectate
– În cazul căilor cortico spinale directe şi indirecte proiecţia corticală este diferită
Recuperarea după AVC
• Recuperare ”spontană” imediată
– Reluarea funcţiei circuitelor cerebrale originale restante după diminuarea proceselor patologice acute
• reperfuzia ţesuturilor ischemiate şi încetarea proceselor inflamatorii secundare
• Stare de “şoc" temporară a neuronilor vecini şi la depărtare de leziune
• Recuperare rapidă a funcţiilor în primele trei luni
– Folosirea unor circuite alternative
– Modificări plastice rapide cu ameliorarea funcţionării circuitelor originale şi a celor preexistente
– Formarea de noi conexiuni
• Recuperare mai lentă ulterior
– Permanentizarea şi optimizarea căilor alternative
– Învăţare – formare de circuite noi
– Eventual neuronogeneză, alte mecanisme

Recuperarea spontană imediată

• Recuperarea spontană poate varia semnificativ, chiar şi la pacienţi cu leziuni asemănătoare.
• Elementele prognostice sunt deseori contradictorii dacă sunt considerate individual
– Factori prognostici importanti:
• Caracteristicile leziunii
• Varsta
– starea de sănătate anterioară, alţi factori
• Variabilitatea evolutivă ar putea fi influenţată de:
– Evoluţia locală diferită – edem perilezional, etc
– Eficacitatea sistemului de colaterale vasculare
– Resursele de reorganizare ale sistemului nervos
• Reprezentări ale aceleiaşi funcţii în diferite arii corticale
• Prezenţa şi numărul căilor neuronale alternative
• Implicarea substanţei albe – afectarea tracturilor de substanţă albă duce la recuperare mai
lentă şi mai redusă – aceasta ar putea reflecta capacitatea mai redusă de a redistribui sarcinile
(Thulborn, 2001)
Deficitul motor
• Scăderea numărului de motoneuroni activaţi, a ratei de descărcare, şi afectarea sincronizării unităţilor
motorii duc la dezorganizarea activităţii motorii la nivel periferic
• Dobândirea cu întârziere a forţei contractile asociată mişcărilor
Forţa dezvoltată poate varia în funcţie de poziţia articulaţiilor şi starea de precontracţie musculară
Pierderea abilităţilor motorii (îndemânării)
9
 • Abilitatea (dexteritatea) este capacitatea de a efectua o activitate precis, rapid, raţional şi îndemânatic
(Bernstein);
• Pare să implice pierderea coordonării activităţii contractile necesare pentru realizarea scopului şi adaptarea
la mediu, datorată incapacităţii de a regla fin coordonarea dintre grupele musculare
• Se asociază şi tulburări de sensibilitate
• Deficit în transferul rapid şi susţinut al informaţiei între cortex şi structurile periferice
Modificări reactive şi adaptative
• Modificări fiziologice, mecanice şi funcţionale ale ţesuturilor moi
– Lipsa de utilizare poate duce la modificări ale masei musculare:
• Pierderea de unităţi motorii funcţionale
• Modificări ale tipului de fibre musculare
• Modificări fiziologice ale fibrelor musculare şi a metabolismului muscular,
• Creşterea redorii musculare
– Modificări ale articulaţiilor
• Proliferarea ţesutului adipos în spaţiul articular
• Atrofia cartilajului
• Slăbirea punctelor de inserţie a ligamentelor
• Osteoporoză
• Modificări de aliniere a articulaţiilor
Recuperarea în faza acută
• Caracterele leziunii (localizare, volum, tip) şi starea de sănătate anterioară AVC pot fi considerate ca fiind
primul moment critic al recuperării.
• În perioada imediat post infarct excitabilitatea cortexului motor este scăzută şi reprezentările corticale sunt
reduse (“alarmă corticală”)
• Sistemul nervos este puţin receptiv.
• Lipsa PEM la stimularea magnetică transcraniană se corelează cu o evoluţie puţin favorabilă.
Date de laborator
• Recuperarea intensivă imediată (după 24 de ore) are efect negativ, de creştere a ariei leziunii
– Aceasta nu pare să influenţeze rezultatul final
• Începerea recuperării la 5 zile după eveniment
– Nu s-a însoţit de creşterea leziunii
– Eficienţa a fos superioară comparativ cu începerea recuperării după 14 sau 30 zile
• În perioada cronică s-au obţinut mici ameliorări funcţionale
Date clinice
• Care este fereastra optimă de timp pentru începerea recuperării?
• Asociere între acceptarea precoce într-un centru specializat pentru reabilitare şi rezultate funcţionale mai
bune
• În ultima vreme este reevaluat potenţialul recuperării în faza cronică
• Integrarea într-un program de mobilizare intensivă precoce (începerea fizioterapiei la 8 ore de la internarea
în unitatea de stroke, comparativ cu 72 ore), cu focalizare pe obiective funcţionale a contribuit la rezultate
superioare (Indredavik et al, 1999).
• Proceduri pasive
– poziţionare, menţinerea gradului de mişcare (atenţie la articulaţia umărului), elongaţii
– Previn contracturile părţilor moi
• Prevenirea şi tratarea disfagiei, a tulburărilor sfincteriene
• Poziţionarea cât mai precoce în şezut, cu sprijin iniţial
– Reduce evenimentele tromboembolice, pneumonia
– Reduce hipotensiunea posturală
Faza postacută
• Se referă la perioada de la 3-4 săptămâni după infarct, şi până la reapariţia mişcărilor voluntare şi tonusului
membrelor paralizate
10
 • Investigaţiile funcţionale pun în evidenţă activarea legată de acte motorii a unor zone întinse şi largi ale
scoarţei, care se suprapun ariilor motorii asociate situate ipsi- şi controlateral faţă de leziune
• Pacientul recapătă un oarecare control asupra propriului corp.
• În funcţie de evoluţia iniţială, sunt necesare:
– Proceduri şi manevre pasive care să evite complicaţiile decubitului
– manevre active care să pregătească următoarele etape de recuperare
• Se pot realiza
– Menţinerea poziţiei aşezat
– Menţinerea echilibrului în timpul efectuării gesturilor normale cu membrele sănătoase şi bolnave,
– realizarea unor acte motorii cotidiene (poziţionarea pe pat, participă la îmbrăcat, transferul pe
scaunul cu rotile)
– Creşterea forţei musculare restante sau redobândite poate începe cât mai precoce
– Folosirea membrelor afectate – integrarea în scheme motorii corecte (suport pe membrul inferior)
Ridicarea în ortostaţiune şi aşezarea
• Un număr mare de studii arată utilitatea recuperării acestor acte motorii în primele 3-4 luni după AVC
– Necesită un consum mare de energie.
– Asigură tranziţia spre realizarea mersului.
– Realizarea lor scade semnificativ dependenţa pacientului
• Asigură posibilitatea antrenării unor elemente care sunt indispensabile pentru mers:
– Echilibrul în ortostatism, transferul şi susţinerea greutăţii pe membrul afectat, creşterea afluxului
informaţional senzitiv, cu rol important în recuperare.
• Asigură menţinerea şi creşterea formei structurilor musculo- scheletice, readaptarea la distribuţia diferită a
masei corporale în ortostatism
• Dificultăţile apărute la pacienţii cu AVC se corelează cu modificări ale biomecanicii:
– Timp mai lung necesar pentru a se aşeza/ridica
– Amplitudine inegală a forţelor verticale de reacţie la sol (mult mai mici pentru membrul paretic)
Ortostaţiunea
• Nu este o poziţie statică ci un proces complex de menţinere a echilibrului
• Permite lărgirea razei de vizibilitate, a razei de acţiune a membrelor
• Trebuie antrenate
– Simetria
– Mişcările capului
• Tendinţa de cădere pe spate la privirea în sus poate fi corectată prin antepulsia şoldurilor
înainte de mişcarea capului
– Pentru mişcările după un obiect (situat în oricare direcţie)
• Deplasarea masei corporale se efectuează la nivelul şoldurilor şi gleznelor, nu doar la nivelul
trunchiului
• Suportul greutăţii mai mult pe membrul inferior afectat este prima etapă în realizarea
suportului unilateral
Ridicarea şi menţinerea ortostaţiunii semnifică şi existenţa forţei necesare pentru propulsie în momentul reluării
mersului
Mersul
• Mersul independent este indispensabil pentru majoritatea acivităţilor zilnice
• Este o acţiune complexă, care necesită mişcarea simultană şi coordonată a întregului corp.
• Evitarea căderii implică identificarea, anticiparea şi reacţia rapidă la orice factor care ar putea ameninţa
stabilitatea.
• Mersul în comunitate necesită adaptarea la obstacole statice sau dinamice (trecerea străzii la semafor, uşi
automate, viraje)
• Aproximativ 60-70% dintre pacienţii cu AVC reiau mersul.
– După unele raportări, doar 7% dintre pacienţii cu AVC reuşesc să meargă 500 m cu viteza
corespunzătoare necesităţilor comunitare (1-1,5 m/s) (Hill şi colab, 1997)
11
 • Accesorii (orteze, stimulare electrică funcţională, sprijin extern)
Mersul – obiectivele recuperării
• Prevenirea modificărilor adaptative ale ţesuturilor moi ale membrelor inferioare
• Obţinerea activităţii musculare voluntare a grupelor care controlează membrul inferior; creşterea forţei şi
coordonării musculare
• Creşterea vitezei şi rezistenţei la mers
• Creşterea flexibilităţii şi adaptabilităţii la condiţiile de mediu
• Ameliorarea statusului cardiovascular
• Suportul masei corporale pe membrele inferioare
• Propulsia masei corporale
• Echilibrarea masei corporale în momentul deplasării peste unul sau ambele membre inferioare
• Controlul poziţiei halucelui şi genunchiului în momentul desprinderii de pe sol şi respectiv al contactului
• Optimizarea ritmului şi coordonării
• Ameliorarea contracţiei musculare voluntare
• Stimulare electrică, dinamometrie izokinetică, exerciţii simple active, deplasarea laterală, mersul
înapoi
• Forţa cvadricepsului este critică pentru stabilitatea în mers
Recuperarea mişcărilor membrului superior
• Mişcările fine şi coordonate ale membrului superior sunt esenţiale pentru activităţile zilnice, dar mai ales
pentru exercitarea profesiei.
• Cea mai mare parte dintre pacienţi nu revin la nivelul de abilitate anterior AVC.
• La hemiparetic sunt afectate atât activităţile bimanuale, cât şi dinamica generală a corpului
• Elemente cheie în activitatea mâinii
– Deplasarea acesteia la locul acţiunii şi prehensiunea ulterioară
– Posibilitatea de a privi şi de a fi atent la obiectul ţintă şi la mediul înconjurător
– Posibilitatea de a efectua ajustările posturale necesare pentru mişcările membrului superior
• Posibilitatea de a folosi informaţiile somato senzorialeRecuperarea în faza cronicăMobilizare prin
constrângere (Constraint Induced Movement Therapy - CIMT)
– Ignorarea membrului după stroke (learned non-use) duce la recuperare deficitară
• Evitarea folosirii membrului “afectat”
• Provine din încurajarea folosirii membrului sănătos, cu apariţia de strategii care permit
nefolosirea celui bolnav
• Comportament de “supresie învăţată a mişcării”
– Bazată pe cercetări asupra maimuţelor cu deaferentare periferică a membrelor
– Antrenare progresivă a mişcărilor cu relevanţă funcţională în timp ce membrul sănătos este
imobilizat (Taub & Wolf, 1997)
• Împiedicarea folosirii membrului sănătos 90% din timpul de veghe timp de 2 săptămâni
Exerciţii funcţionale la limita capacităţii curente (imediat deasupra) 6 ore/zi
Recuperarea în faza cronică
• Mobilizare prin constrângere (Constraint Induced Movement Therapy - CIMT)
– Ignorarea membrului după stroke (learned non-use) duce la recuperare deficitară
• Evitarea folosirii membrului “afectat”
• Provine din încurajarea folosirii membrului sănătos, cu apariţia de strategii care permit
nefolosirea celui bolnav
• Comportament de “supresie învăţată a mişcării”
– Bazată pe cercetări asupra maimuţelor cu deaferentare periferică a membrelor
– Antrenare progresivă a mişcărilor cu relevanţă funcţională în timp ce membrul sănătos este
imobilizat (Taub & Wolf, 1997)
• Împiedicarea folosirii membrului sănătos 90% din timpul de veghe timp de 2 săptămâni
• Exerciţii funcţionale la limita capacităţii curente (imediat deasupra) 6 ore/zi
Recuperarea limbajului
12
• Recuperarea tulburărilor de comunicare este esenţială pentru o integrare eficientă în societate.
• Corelaţii anatomo-clinice: indicele de lateralitate la IRM funcţional (gradul de activare a ariilor corticale
contralaterale leziunii) se corelează bine cu prognosticul recuperării.
• În ansamblul recuperării, recepţia şi expresia par a fi mai importante comparativ cu grafia şi lexia.
• Succesul recuperării sindroamelor afazice depinde de tipul şi extinderea leziunilor cerebrale, momentul
începerii şi ritmicitatea recuperării, indicii de performanţă iniţiali, nivelul de pregătire, vârsta şi gradul de
motivare al bolnavului
– o recepţie de peste 40% constituie un început favorabil recuperării
• Odată cu avansarea în vârstă creşte specializarea emisferică - lateralizarea funcţională - performanţele
afazicului şi gradul său de recuperabilitate fiind mai scăzute (tendinţa descrescătoare începe la 40-45 ani)
Evolutia ariilor de activare asociate cu limbajul dupa AVC
• Recuperarea clinica a fost insotita de redistributia rapida a functiei in cadrul unei retele preexistente de mare
intindere, care a asigurat refacerea rapida in cursul a cateva zile, urmata de consolidarea noii distributii in
cursul lunilor urmatoare.
• Nu au fost prezente activari ale altor centri in afara celor prezenti la normali.
• Ariile de activare legate de oculomotricitate au fost normale, ceea ce indica faptul ca nu toate ariile legate de
lexie au fost afectate de leziune
Recuperarea limbajului
• Limbajul este una dintre funcţiile cognitive superioare, fiind determinat de o reţea neuronală întinsă, care
cuprinde numeroşi centri corticali
– O leziune a unui astfel de centru va dezechilibra întreaga reţea
• Pentru a compensa deficitul creşte activitatea celorlalte noduri.
– Activitatea cognitivă poate fi translată în celălalt emisfer
– Există dispute privind ceea ce se întâmplă cu funcţiile care ar fi localizate în noul centru dacă
leziunea apare precoce (în copilărie) în cursul proceselor de lateralizare (“aglomerare”, deficit)
– La pacienţii cu durată mare a bolii pot apare scheme compensatorii cu activarea zonelor vecine
infarctului.
– Ambele forme de adaptare constituie forme de plasticitate asociate cu recuperarea vorbirii
• În cazul lezării unui anumit centru, cei restanţi îşi păstrează funcţia de cele mai multe ori,
repoziţionarea/compensarea privind doar pe cei deficitari (de exemplu centrii pentru mişcările oculare în
timpul cititului, centrul Wernicke în cazul unei leziuni în aria lui Broca)
Stimularea electrică funcţională
• Stimulare electrică a nervilor periferici sau stimulare corticală directă
• Stimularea periferică cu scop de ameliorare funcţională sau de creştere a recuperării
– Deschiderea mâinii
– Deficitul flexiei dorsale a piciorului
• Eficienţa stimulării electrice funcţionale în recuperarea după AVC este atestată de numeroase studii de mici
dimensiuni
– Studii comparative au certificat efectul suplimentar faţă de kinetoterapia simplă
– Dispozitive care permit
• Mobilizarea pasivă a membrului
• Mobilizarea controlată de celălalt membru superior
• Asistarea motorie a membrului (amplificarea mişcărilor spontane)
• Dispozitivele pot fi folosite în cadrul unui program de reabilitare sau ca şi “neuroproteză”, cu viză primar
funcţională.
Intervenţii neurofarmacologice
• Manipularea neurotransmiţătorilor poate afecta recuperarea doar în asociere cu procedurile de reabilitare
– Facilitarea proceselor reparatorii în stadiul acut/cronic
– Facilitarea neuroplasticităţii
– Îmunătăţirea eforturilor de reabilitare
– Amfetamine
13
 • Dovezi contradictorii privind recuperarea motorie
• Unele rezultate pozitive în recuperarea vorbirii
– levodopa
• Ameliorarea recuperării motorii în asociere cu fizioterapie
– Piracetam
• Efect pozitiv în recuperarea afaziei
– Cerebrolysin
Concluzii
• Creierul normal şi cel lezat au potenţiale diferite de adaptare – implicaţii importante la vârstnic
• Este mai bine să corelăm modificările tiparelor de activare corticală cu gradul de recuperare decât cu
rezultatul final;
– plasticitatea influenţează recuperarea,
– statusul final depinde de localizarea şi dimensiunea leziunii.
• Dispariţia în timp a zonelor de activare anormale controlaterale pare să se coreleze favorabil cu o eficienţă
bună a recuperării motorii
• În faza post acută, lipsa PEM la stimularea magnetică transcraniană pare să se coreleze cu o evoluţie mai
puţin favorabilă
• Recuperarea urmează o succesiune de paşi esenţiali în revenirea spre funcţionarea normală a organismului.
Dacă una dintre trepte nu este atinsă, atunci cele situate “mai sus” nu vor putea fi abordate.
• Programele intensive de recuperare
– Par să stimuleze mecanismele cerebrale de compensare/refacere, cu rezultate funcţionale mai bune
– Terapia funcţională a avut rezultate mai bune decât exerciţiile pentru creşterea forţei şi decât terapia
standard
– Terapia de grup sau “în circuit” poate să asigure o motivare mai bună pacientului.
• Pentru ca pacientul să beneficieze la maxim de un act motor reînvăţat, acesta trebuie să ajungă la stadiul de
“abilitate”
• Simpla reluare a mersului in conditii de spital nu este suficientă – integrarea in comunitate necesită
capacitatea de adaptare şi rezolvare a problemelor ridicate de variabilele din mediu.

ŢESUTUL NERVOS

Ţesutul nervos reprezintă un ţesut înalt specializat în scopul realizării comunicării intercelulare, capacitate
dependentă de proprietăţile chimice şi electrice ale celulelor nervoase. Citoplasmelor celulelor nervoase li se
atribuie următoarele proprietăţi:
• capacitatea de a reacţiona într-o manieră gradată la stimulii fizico-chimici: iritabilitate
• capacitatea de a transmite rapid excitaţia: conductibilitate.
Stimulii mecanici, termici şi chimici suferă o transducţie de către structurile specializate, receptori, în
potenţial electric care va genera impulsuri nervoase. Alături de această stimulare exogenă, celulele nervoase
prezintă şi activitate endogenă, prin care generează stimuli în interiorul său.
Ţesutul nervos constituie baza structurală şi chimică a conştiinţei, comportamentului şi a personalităţii.
Ţesutul nervos realizează centralizarea activităţii celorlalte ţesuturi prin:
1. eliberarea de substanţe neuroactive, de trei categorii:
• neurotransmiţători care acţionează rapid, local pentru a modifica activitatea celulelor ţintă
• neuromodulatori care reglează dar nu afectează direct neurotransmisia
• neurohormoni care determină influenţe lente, extinse prin fluidele extra-celulare sau sânge
2. sisteme de receptori senzoriali, de trei tipuri:
• exteroceptori situaţi în vecinătatea suprafeţei organismului
• interoceptori situaţi în organele interne
• proprioceptori care se găsesc în muşchi, tendoane, articulaţii
3. sisteme neuromotorii prin care celulele ţesutului nervos se conectează la celulele musculare.

14
 Histogeneză
Ţesutul nervos îşi are originea în neuroepiteliu. Acesta se îngroaşă şi se diferenţiază în placa neurală. Prin
îngroşarea şi invaginarea acesteia apare depresiunea neurală. Urmează fuziunea capetelor, realizându-se tubul
neural. Lărgirea capătului cranial determină formarea encefalului iar restul formează măduva spinării. Există două
tipuri de celule precursoare:
• neuroblaştii din care iau naştere neuronii
• spongioblaştii din care se formează celulele gliale.
Celulele crestelor neurale (lateral faţă de tubul neural) migrează de la nivelul depresiunii neurale, formând
ganglionii craniali, spinali, celulele Schwann, celulele din pia-mater, arahnoidă, celulele cromafine ale
medulosuprarenalei, melanocitele şi odontoblastele. Lumenul tubului neural diminuă formând ventriculii cerebrali şi
canalul ependimar.

Celulele ţesutului nervos

Neuronul
Neuronul reprezintă unitatea morfo-funcţională a ţesutului nervos; morfologic şi trofic, neuronii sunt
independenţi dar prezintă inter-relaţii funcţionale.
Neuronul prezintă un corp celular şi procese citoplasmatice:
➢ dendrite, de obicei multiple, cu o mare variabilitate a arborizaţiilor sale care determină complexitatea
interacţiunilor celulare în cadrul ţesutului nervos-plasticitatea neurală
➢ axon unic.
Neuropilul este termenul prin care se descrie reţeaua de procese citoplasmatice neuronale.
Neuronii pot fi clasificaţi din punct de vedere morfologic astfel:
• Unipolari, cu un singur proces citoplasmatic, ca în cazul celulelor amacrine ale retinei
• Bipolari, cu un axon şi o dendrită, situaţi în organele de simţ (ganglionii vestibulari, cohleari şi epiteliul olfactiv)
• Pseudounipolari, cu un proces reprezentând cele două tipuri de extensii fuzionate care se ramifică în unghiuri
drepte, într-un axon şi o dendrită; acestea se vor orienta în direcţii opuse realizând un aspect de literă (în “T”);
localizarea acestor neuroni este în ganglionii spinali şi cranieni
• Multipolari, cu un axon şi mai multe dendrite, reprezentând tipul comun întâlnit.
Din punct de vedere funcţional se disting următoarele tipuri:
• Senzoriali, care primesc stimuli din mediul intern şi extern şi conduc impulsurile către SNC
• Motori, care conduc impulsurile de la SNC către alţi neuroni, muşchi şi glande
• Interneuroni sau neuroni asociativi care conectează alţi neuroni, mai ales cei senzoriali cu cei motori şi reglează
semnalele transmise către neuroni
• Neurosecretori care prezintă granule secretorii abundente.
După tipul de comunicare (la distanţă sau locală) în care sunt angajaţi se deosebesc neuroni:
• De proiecţie
• Ai circuitelor locale.
După forma corpului celular se deosebesc următoarele tpuri:
• Ovalari (bipolari)
• Sferici (pseudounipolari)
• Piramidali (motori ai cortexului)
• Stelaţi (multipolari)
• Piriformi (celulele Purkinje din stratul mediu al scoarţei cerebeloase).
După mărimea corpului celular, neuronii se pot clasifica în trei categorii:
• Mici, cei mai mici fiind cei din stratul granular al scoarţei cerebeloase (4 m)
• Mijlocii
• Mari, cei mai mari fiind neuronii motori ai cortexului frontal (neuronii Betz) de aproximativ 150 m.
15
 După lungimea axonului se pot diferenţia două tipuri:
• Golgi I, cu axon lung (nervii periferici, tracte nervoase cerebrale şi ale măduvei spinării)
• Golgi II, de asociaţie, cu axon scurt (cotexul cerebral, cerebelar, retină).
Corpul celular
Corpul celular sau soma sau perikarionul conţine nucleul, organitele citoplasmatice, incluzii şi elemente de
citoschelet.
Nucleul (1-2 nuclei pe corp neuronal) prezintă un contur sferic, situat de obicei central, eucromatic şi cu
nucleol proeminent, aspect vezicular descris ca “ochi de bufniţă”. În neuronii cu dimensiuni reduse, nucleii sunt mai
condensaţi. În leziunile axonale, nucleul migrează spre polul opus axonului.
Organitele erau denumite tradiţional specifice şi nespecifice. ME a arătat că aşa numitele organite specifice
reprezintă de fapt forme particulare de dispoziţie şi agregare a organitelor uzuale.
• Corpii Nissl au fost observaţi de cercetătorul cu acelaşi nume la microscopul optic, în coloraţiile cu Anilină.
Datorită aspectului pătat pe care îl conferă citoplasmei au fost denumiţi şi cu termenul de “substanţă tigroidă”. Sunt
mai abundenţi în neuronii motori mari. Corpii Nissl dispar la pretratarea cu ribonuclează. Corpii Nissl pot fi
observaţi in vivo în microscopia cu contrast de fază.
ME a precizat natura sa: agregate mari, cu şiruri paralele de RER pe care se dispun, sub diverse forme,
poliribozomi.
Corpii Nissl diminuă în dendrite, unde sunt prezenţi doar tubi şi cisterne scurte de RER şi lipsesc în hilul de
emergenţă al axonului. În axon se găseşte doar REN.
În cazul unor leziuni sau a supraexcitării, corpii Nissl dispar, proces denumit cromatoliză sau “tigroliză”.
• Aparatul reticular intern sau dictiozomii, cu localizare perinucleară reprezintă de fapt complexul Golgi
proeminent, împreună cu vezicolele pe care le emană. Poate fi observat în coloraţii cu Osmiu sau cu Argint. ME
evidenţiază alcătuirea sa din câteva cisterne plate, arciforme, unite prin tubuli. La nivelul suprafeţei concave, se
constată pori care se continuă cu tubi ramificaţi şi anastomozaţi realizând reţeaua trans-golgiană.
• Neurofibrilele observate în coloraţiile cu săruri de metale nobile în preparatele pentru microscopia optică , cu
diametrul de aproximativ 2 m, reprezintă de fapt agregate de filamente intermediare din familia citokeratinelor sau
neurofilamente. Filamentele, cu diametrul de 10 nm, sunt răsucite helicoidal formând heterodimeri. Patru
heterodimeri realizează un protofilament. Două protofilamente formează o protofibrilă. Două protofibrile realizează
un neurofilament.
În boala Alzheimer se produc modificări ale structurii neurofibrilelor.
Neurofilamentele participă la realizarea citoscheletului neuronului, asociindu-se cu:
➢ microtubuli, cu diametrul de 24 nm, cu proteine asociate microtubulilor care reglează stabilitatea şi promovează
asamblarea lor:
▪ MAP-1
▪ MAP-2 mai abundentă în perikarion, în dendrite şi absentă în axon
▪ MAP-3 prezentă doar în axon
➢ microfilamente de Actină, cu diametrul de 3-6 nm, cuplate la membrana plasmatică prin molecule de Fodrină şi
concentrate în spinii dendritici
➢ Meromiozină grea (H).
Mitocondriile sunt abundente, dispersate, bastoniforme, filamentoase, alungite sau bombate; prezintă creste
transversale dar şi longitudinale şi un material granular foarte redus; pot fi asociate corpilor Nissl; sunt prezente şi în
dendrite şi au un număr mai ridicat în terminaţiile axonale.
REN este abundent, situat în continuarea RER şi realizează o cisternă subplasmalemală; prezintă capacitatea
de a sechestra Calciul şi participă la elaborarea vezicolelor sinaptice.
Granulele de Melanină sunt prezente în unii neuroni din SNC, rădăcina dorsală şi ganglionii simpatici.
Granulele de lipofuscină cresc odată cu vârsta în unii neuroni.
Pigmentul feric poate fi observat în corpii neuronali.
Picături lipidice mai pot fi observate doar ocazional în citoplasmă.
Granule secretorii pot fi observate în neuronii secretori conţinând:
▪ catecolamine (granule de 80-120 nm diametru)
▪ ADH, oxitocină şi neurofizinele carrier (transportoare) corespunzătoare (granule de 10-30 nm diametru)
16
▪ VIP
▪ Colecistokinină.
Lizozomii, peroxizomii şi poliribozomii liberi sunt prezenţi în citoplasmă.
Dendritele
Dendritele primesc stimulii de la celulele senzoriale, axoni, alţi neuroni şi convertesc semnalele în impulsuri
electrice (potenţiale de acţiune) care sunt transmise către somă.
Prezintă o porţiune iniţială mai groasă care se ramifică în unghiuri ascuţite, realizând ramuri primare,
secundare, terţiare etc şi prezentând terminaţii arborizate (cu excepţia neuronilor bipolari) care permit recepţionarea
simultană de stimuli de la mai mulţi neuroni.
Dendritele prezintă în medie circa 2000 de proeminenţe sau spini reprezentând sediul sinapselor. Numărul
lor diminuă în carenţele nutriţionale iar structura acestora este alterată odată cu vârsta sau în anomalii cromosomiale
(trisomia 13 şi 21).
Citoplasma dendritelor este similară somei cu excepţia absenţei complexului Golgi şi a abundenţei
microtubulilor. Organitele se reduc până la absenţă spre terminaţii, cu excepţia mitocondriilor care rămân
abundente.
Transportul dendritic realizează mişcarea cu o viteză intermediară a enzimelor necesare hidrolizei
neurotransmiţătorilor la nivelul sinapselor.
Axonii
Axonii conduc impulsurile la distanţă de somă către terminaţiile lor, fără diminuarea intensităţii acestora.
Îşi au originea în conul de emergenţă sau coletul, o regiune specializată a somei, lipsită de RER şi ribozomi.
Conul de emergenţă se continuă cu porţiunea iniţială a axonului. Axonul prezintă numeroşi microtubuli, mitocondrii
elongate, REN, complex Golgi, corpi multiveziculari, neurofilamente; acestea sunt paralele între ele fiind unite prin
mici punţi de contact realizate de o proteină denumită dinamină, cu rolul de a regla diametrul axonului.
Axonii sunt mai subţiri comparativ cu dendritele, mai lungi (până la 1 m) şi prezintă o serie de ramificaţii
desprinse în unghiuri drepte din trunchiul principal, colaterale, unele din ele având un traseu spre corpul neuronal
din care provine axonul, fiind denumite fibre recurente.
Capacitatea neuronului de a influenţa activitatea multor alţi neuroni prin sistemul său de colaterale este
denumită divergenţă. Datorită posibilităţii de combinare a colateralelor cu terminaţiile axonale pentru a forma un
plex în jurul corpului celular al altor neuroni se realizează proprietatea de convergenţă.
Citoplasma axonului este denumită axoplasmă.
Membrana plasmatică este denumită axolemă.
Terminaţiile axonale sau telodendronii sunt ramificaţii fine prin care impulsurile sunt transmise altui neuron
sau altui tip de celulă. Ele prezintă extremităţi globuloase, denumite butoni terminali.
Transportul axonal reprezintă mişcarea substanţelor, fiind absolut necesar deoarece organitele implicate în
sinteze sunt absente în aceste prelungiri. Se cunosc două forme de transport axonal:
• Anterograd, de la perikarion la terminaţiile axonale, cu două tipuri:
➢ rapid pentru organite
➢ lent pentru citosol
• Retrograd, în direcţie opusă.
Proteinele, microfilamentele, enzimele (aproximativ 5% din materialele sintetizate în corpul neuronal) sunt
transportate printr-un flux lent anterograd (câţiva mm/zi).
Mitocondriile sunt transportate anterograd printr-un flux intermediar sau flux rapid întrerupt.
Substanţele conţinute în vezicole sunt transportate rapid (aproximativ 400 mm/zi) bidirecţional:
• Anterograd se transportă vezicolele golgiene care conţin molecule de membrană, enzime, elemente de
citoschelet; kinezina furnizează energia necesară pentru glisarea lor de-a lungul microtubulilor; mişcarea este lentă
(3 m/sec) deoarece se realizează prin depolimerizarea terminală însoţită de polimerizarea proximală; Vinblastina,
Citochalazina şi Chelatorii de Calciu inhibă polimerizarea microtubulilor şi implicit transportul vezicolelor
golgiene.
• Retrograd se transportă diverse materiale către somă pentru re-utilizare, reciclare sau degradare; datorită
posibilităţii de a transporta inclusiv materiale preluate prin endocitoză acest tip de transport poate fi nociv, prin

17
preluarea toxinei tetanice, virusului herpetic, virusului rabiei; transportul se realizează cu ajutorul dineinei, o
proteină cu activitate ATP-azică, care mişcă vezicolele de-a lungul microtubulilor către perikarion.
Distribuţia neuronilor
Substanţa cenuşie constă din corpurile neuronale, dendritele, partea proximală a axonilor, împreună cu
capetele terminale ale axonilor originari în alţi neuroni şi celule neurogliale.
Substanţa cenuşie a măduvei spinale este dispusă sub forma literei “H”, în secţiunile transversale, cu un
canal mic central, ca un vestigiu al tubului neural, tapetat de celule ependimare. Coarnele dorsale prezintă fibre
senzoriale extinse de la ganglionii rădăcinii dorsale şi corpii interneuronilor. Coarnele ventrale conţin fibrele
neuronilor motori multipolari, cu dimensiuni mari.
Cortexul reprezintă substanţa cenuşie care acoperă substanţa albă în emisferele cerebrale şi cerebelare.
Nucleii SNC reprezintă grupe de corpuri neuronale care interferă din punct de vedere funcţional.
Substanţa albă este lipsită de corpi neuronali, fiind compusă din axoni înveliţi de mielină (alb strălucitoare în
stare proaspătă) şi celule neurogliale.
Tractele nervoase reprezintă grupuri funcţionale de fibre nervoase.
Celulele neurogliale
Celulele neurogliale sunt de 5-10 ori mai numeroase decât neuronii şi sunt situate în:
• SNC:
➢ Macrogliile, cu origine în spongioblaste
➢ Microglia, cu origine în SFM
• Sistemul Nervos Periferic:
➢ celulele Schwann
➢ celulele satelit.
Macrogliile sunt reprezentate de următorele tipuri de celule:
• Astrocitele sunt cele mai mari celule gliale, cu un corp celular rotund-ovalar şi cu multe procese citoplasmatice
fine şi ramificate. După localizarea lor, se deosebesc două tipuri de Astrocite:
➢ Protoplasmatice, situate în substanţa cenuşie, astfel:
▪ în imediata vecinătate a unui corp neuronal, Astrocite satelit
▪ Astrocitele velate care extind văluri citolplasmatice între corpii neuronali şi alte celule
▪ pericapilar
▪ la periferia cortexului, în vecinătatea piei.
Nucleii sunt unici, centrali, mai palizi comparativ cu cei ai altor celule gliale.
Citoplasma conţine incluzii mici de glicogen, lipofuscină.
Citoscheletul este realizat de filamente intermediare care conţin proteina acidă glio-fibrilară (gliofilamente
de aproximativ 8 nm), mai ales în prelungiri.
Stabilesc între ele şi cu prelungirile axonale neuronale joncţiuni de tip distanţat.
Unele extensii sunt denumite “picioruşe vasculare” sau pedicele, au o formă aplatizată, învelesc ca un
manşon capilarele, lăsând câte un mic spaţiu pericapilar de 50-60 nm, în care pot apare celule fagocitare. În
zonele acestea se stabilesc joncţiuni strânse, occludens.
Astrocitele îndeplinesc următoarele funcţii:
▪ devin aplatizate la periferia cortexului, stabilesc între ele joncţiuni occludens, realizând o lamă citoplasmatică
sub pia; aceasta separă complet ţesutul nervos, fiind denumită membrana glio-pială sau bariera hemato-
encefalică
▪ umplu spaţiile interneuronale, înconjură aria sinaptică, izolează şi împiedică difuziunea neurotransmiţătorilor
▪ produc aminoacizi excitatorii (Glu), Noradrenalină, VIP, modulând activitatea sinaptică
▪ au rol în menţinerea homeostaziei lichidelor extracelulare prin pompe ionice
▪ realizează digestia parţială a materialelor difuzate din capilare transformându-le în compuşi simpli pentru
metabolismul neuronal
▪ servesc drept sursă energetică datorită glicogenului conţinut; glicogenoliza are loc sub influenţa Noradrenalinei,
a VIP, cu eliberarea de glucoză.
➢ Fibroase, situate în substanţa albă, cu procese fine, lungi, cu puţine ramificaţii. Ele prezintă un nucleu
eucromatic, câteva organite: RER, ribozomi, glicogen, conţin o reţea densă de gliofibrile (proteină acidă glio-
18
 fibrilară, cu greutate moleculară de 51000 Da) datorită căreia sunt cele mai rigide celule din ţesutul nervos.
Stabilesc relaţii cu capilarele şi cu neuronii. În măduvă participă la realizarea membranei glio-piale.
• Oligodendrogliile realizează o “simbioză” cu neuronii, în sensul că se influenţează reciproc şi sunt necesare
supravieţuirii neuronilor.
Prezintă un nucleu mic, rotund, heterocromatic, câteva procese citoplasmatice scurte, citoplasma este
electrono-densă, cu ribozomi, mitocondrii numeroase, RER, complex Golgi larg, gliofibrile, microtubuli.
După localizare se deosebesc două tipuri de Oligodendroglii:
➢ Oligodendroglie satelită, în substanţa cenuşie
➢ Oligodendroglie interfasciculară, în substanţa albă.
Oligodendrogliile parcurg stadii evolutive de la celulele de rezervă până la maturare şi activitate, acestea
fiind:
➢ Oligodendroglia clară
➢ Oligodendroglia intermediară
➢ Oligodendroglia întunecată.
Rolul Oligodendrogliilor interfasciculare este de a produce Mielina care protejează neuronii în SNC; fiecare
Oligodendroglie produce Mielina pentru câţiva axoni, prin creşterea unui lambou în jurul fibrei, nu prin răsucire.
• Celulele ependimare nu migrează, rămân pe faţa internă a tubului neural, păstrează morfologia ţesutului epitelial
din cursul histogenezei ţesutului nervos, delimitând canalul medular al măduvei spinării şi ventriculii cerebrali.
Reprezintă primul tip de celulă glială care apare filogenetic şi se diferenţiază ontogenetic.
Celulele ependimare realizează un epiteliu simplu cubico-prismatic. Suprafaţa apicală prezintă microvili,
cili, într-un strat glicoproteic, denumit glicocalix. Între celule se realizează joncţiuni adherens şi gap. Celulele nu
au membrană bazală, polul bazal fiind progresiv efilat, continuându-se cu o prelungire până în plin ţesut nervos.
Procesele citoplasmatice al celulelor ependimare pot realiza o membrană limitantă internă la nivelul
suprafeţei ventriculare şi o membrană limitantă externă sub pia mater.
Citoplasma conţine mitocondrii, gliofibrile, filamente de vimentină.
Prin endocitoză, celulele ependimare preiau materiale din lichidul cefalo-rahidian (LCR) pe care le digeră,
eliminând cataboliţii în ţesutul nervos.
Tanicitele sunt celule ependimare care trimit prelungiri foarte lungi în vecinătatea capilarelor şi a corpilor
neuronali din hipotalamus. Ele realizează conexiuni între LCR şi capilare, transportând bidirecţional diverse
materiale, realizează legătura LCR-neuroni secretori, prin preluarea produşilor de neurosecreţie şi vărsarea lor
în LCR.
Celulele ependimare sunt modificate în ventriculii laterali, unde pia mater vine în contact direct cu
ependimul. Proeminenţele digitiforme din ventriculi, compuse dintr-un miez conjunctivo-vascular pial, acoperit
de ependim, realizează plexurile coroide, cu o suprafaţă de circa 200 cm2. Fostele celule ependimare formează
în aceste zone epiteliul coroidian, susţinut de o membrană bazală, fără a mai trimite prelungiri bazale. Celulele
coroidiene sunt polarizate, prezintă nuclei unici, sferici, numeroşi microvili, mitocondrii abundente,
bastoniforme, REN şi RER slab reprezentat. Aceste celule funcţionează ca celule schimbătoare de ioni: H+
schimbat cu Na+; Cl¯ şi HCO3¯ sunt pompate prin polul apical, creînd un gradient osmotic în ventriculi. Sodiul
ajuns în interiorul ventriculilor va atrage după sine şi apa, realizându-se astfel lichidul cefalo-rahidian (LCR).
LCR reprezintă o soluţie de electroliţi care mai conţine substanţe secretate prin difuziune facilitată: glucoză,
aminoacizi din sânge, vitamina C, B, acid folic, foarte mici cantităţi de proteine şi lipide. LCR prezintă un
volum de circa 150 ml, fiind înlocuit de 4-5 ori/zi datorită unui ritm de secreţie de 14-36 ml/oră.
Microglia este cea mai mică celulă neuroglială. Originea sa este în Monocitul sanguin, fiind o componentă a
SFM. Prezintă un nucleu condensat, elongat, procese numeroase, scurte, ramificate, cu proeminenţe spiniforme.
Funcţiile Microgliilor sunt de fagocitoză, fiind implicate în inflamaţie, reparare; produc proteaze neutre,
radicali oxizi, NO, citokine şi pot fi APC.
În Scleroza multiplă funcţionalitatea Microgliilor este perturbată.
În Demenţa din SIDA, IL-1 şi TNF stimulează replicarea HIV în Microglii.
Celulele satelit reprezintă celule cubico-aplatizate, situate în jurul neuronilor din ganglionii nervoşi, cu
microvili îndreptaţi spre corpul neuronal învecinat, cuplate prin joncţiuni, situate pe o membrană bazală şi realizând
o capsulă de protecţie corpilor neuronali.
19
 Pituicitele sunt celule gliale situate în Neurohipofiză. Sunt mici şă prezintă o formă rotund-ovalară.

Sinapsele
Sinapsele reprezintă situs-uri de apoziţie funcţională în care se transmit semnale de la un neuron la altul sau
de la un neuron la un alt tip de celulă. Sinapsele pot fi clasificate după mai multe criterii.
După situs-ul contactului sinaptic, se cunosc:
• Sinapse axo-dendritice, între un axon şi o dendrită
• Sinapse axo-axonale, între coletul şi regiunea preterminală a doi axoni
• Sinapse axo-somatice, între un axon şi o somă neuronală
• Sinapse dendro-dendritice, între dendrite
• Sinapse somato-somatice, între două some neuronale.
După modul de transmitere a semnalelor, deosebim următoarele tipuri:
• Sinapse chimice: implică eliberarea unei substanţe chimice, denumită neurotransmiţător sau neuromodulator de
către celulele presinaptice pentru a genera un potenţial de acţiune în celula postsinaptică.
Reprezintă cele mai obişnuite sinapse inter-neuronale şi singurul tip de sinapsă neuro-musculară.
Transmiterea semnalului prin această sinapsă este întârziată cu circa 0,5 milisecunde. Acest interval reprezintă
timpul necesar excreţiei şi difuziei neurotransmiţătorului; sinapsele chimice sunt unidirecţionale
• Sinapse electrice, care implică deplasarea ionilor de la un neuron la altul via joncţiuni gap, care transmit
potenţialul de acţiune de la celula presinaptică direct la celula postsinaptică; aceste sinapse sunt mai rare,
transmiterea este aproape instantanee şi schimburile ionice sunt bidirecţionale.
După numărul de contacte realizate, sinapsele pot fi:
• Unice
• Zone sinaptice, cu multiple contacte, situate la mică distanţă.
Sinapsele prezintă următoarele componente:
Terminaţii axonale variabile ca morfologie în funcţie de localizarea contactului sinaptic, deosebindu-se două
tipuri:
➢ Butoni terminali sub forma unor expansiuni globuloase localizate doar la capetele terminaţiei axonale
➢ Butoni “en passant” ca expansiuni globuloase de-a lungul terminaţiei axonale, sinapsele putând fi localizate
în dreptul fiecărei expansiuni.
Membrana presinaptică este reprezentată de axolema îngroşată a neuronului presinaptic; conţine canale de
Ca2+ care reglează intrarea acestui ion în zona terminală axonală. Membrana prezintă proeminenţe dense coniforme
legate prin microfilamente de Actină, distanţa dintre centrii lor fiind de circa 80 nm. Între acestea se găsesc vezicole
sinaptice, considerate drept zone active ale presinapsei. Proemineţele dense prezintă central aşa numiţii sinaptopori,
realizând grila presinaptică. În repaus vezicolele sinaptice sunt dispersate iar în perioadele de activare vezicolole
sunt concentrate pe grilă.
Vezicolele sinaptice sau sinaptozomii sunt mici, de 40-60 nm diametru, delimitate de membrane şi tapetate
de clatrină. Suprafaţa citoplasmatică a sinaptozomilor conţine fosfoproteine a căror fosforilare este activată de
protein-kinaze:
➢ sinaptofizina
➢ sinaptobrevina (VAMP-vesicle associated membrane protein)
➢ SNAP-25
➢ -SNAP
➢ -SNAP
➢ rab 3A
➢ sinaptotagmina.
La acestea se adaugă :
➢ Sinapsina I, II, proteine asociate membranelor sinaptozomilor
➢ Sintaxina-B, neurexina, proteine situate la nivelul zonei active a membranei plasmatice.
După neurotransmiţătorii conţinuţi, vezicolele pot prezenta următorele aspecte:
• Mici, sferice (S), electronotransparente, conţinând Acetilcolină
20
• Mici, alungite, aplatizate (F -“flat”), electronotransparente, inhibitorii
• Mici, electronodense, cu un conţinut granular, conţinând catecolamine
• Mari, cu diametrul în jur de 70 nm, electronodense, dispuse la nivelul feţelor laterale.
Membrana postsinaptică este reprezentată de membrana plasmatică îngroşată a neuronului sau altui tip de
celulă ţintă care primeşte impulsul; poartă şi denumirea de lacis funcţional postsinaptic.
Membrana postsinaptică prezintă receptori pentru neuromediatori care sunt endocitaţi, resintetizaţi şi
reexprimaţi la suprafaţă. Deasemenea la acest nivel se găsesc enzime hidrolitice:
• Acetilcolinesteraza
• MAO (monoamin-oxidază)
• COMT (catecol-oxi-metil-transferază).
Fanta sinaptică este reprezentată de un spaţiu îngust, de 12-30 nm situat între membranele pre- şi
postsinaptice; conţine un material glicoproteic dens, fin granular, fără filamente. Neurotransmiţătorii difuzează de-a
lungul fantei sinaptice prin exocitoză.
Neurotransmiţătorii sunt produşi, stocaţi şi eliberaţi de către neuronii presinaptici, difuzează de-a lungul
fantei sinaptice şi se cuplează la receptorii din membrana postsinaptică, determinând generarea unui scurt potenţial
de acţiune (2-20 msec.). Influxul de Na+ determină realizarea unei sinapse excitatorii iar influxul de Cl¯ determină o
sinapsă inhibitorie.
Excesul membranar colectat în regiunea presinaptică este reciclat prin endocitoză şi stocat în rezervorul
membranar.
Neurotransmiţătorii “tradiţionali” sunt reprezentaţi de:
• Acetilcolina este eliberată la nivelul joncţiunilor mio-neuronale, sinapselor parasimpatice şi a sinapselor
simpatice preganglionare. Funcţiile îndeplinite sunt de activare a muşchiului scheletal, a nervilor autonomi, a
substanţei cerebrale; receptorii pentru Acetilcolină reprezintă aproximativ 2% din suprafaţa membranei
postsinaptice, fiind compuşi din 5-6 unităţi polipeptidice dispuse în rozetă, de tip proteine-canal ionic ligand-
dependente, cu un por central de 1,5 nm.
• Monoamine (catecolamine):
➢ Dopamina
➢ Noradrenalina este localizată la nivelul sinapselor simpatice postganglionare.
➢ Adrenalina
• Serotonina
• Histamina.
Purinele sunt reprezentate de:
• ATP
• Adenozină.
Acizii aminaţi cuprind:
• Acidul glutamic este localizat la nivelul SNC, a sinapselor senzoriale, la nivelul cortexului, exercitând un efect
stimulator.
• Aspartatul este localizat în SNC şi are un efect excitator.
• GABA (acid -aminobutiric) este localizat în SNC, având o funcţie analgezică.
• Glicina este localizată în sinapsele de la nivelul măduvei spinării, exercitând o funcţie inhibitorie.
Neuropeptidele cuprind următorii neuromodulatori:
• Opioide:
➢ Pro-opiomelanocortina (POMC) din care derivă peptidele:
▪ ACTH
▪ -LPH (lipotropina)
▪ -endorfina
• non-opioide:
➢ oxitocina
➢ vasopresina
➢ neurokinine:
21
 ▪ Substanţa P
▪ Neurokinina A
▪ Neurokinina B
▪ Neuropeptidul K
▪ Neuropeptidul 
➢ Endoteline
➢ VIP
➢ Somatostatin
➢ Neuropeptidul Y
➢ Peptidul corelat genetic la Calcitonină (CGRP)
➢ Bradikinina
➢ Colecistokinina
➢ Galanina.
Monoxidul de azot (NO) este considerat deasemenea un neurotransmiţător.
Nu există sinapse pure şi nu există vezicole care să conţină un singur neurotransmiţător.

Fibrele nervoase
Fibrele nervoase reprezintă axoni individuali înveliţi într-o teacă de mielină sau de celule Schwann în SN
periferic, respectiv de Oligodendroglii în SNC.
Fibrele nervoase pot fi clasificate după diametrul lor în:
• Tipul A, fibre mari, prezintă o conducere cu viteza de 15-120 m/sec (fibre scheleto-motorii şi majoritatea
fibrelor somato-senzitive)
• Tipul B, conduc impulsurile cu viteza de 3-15 m/sec (fibre aferente autonome şi viscerale)
• Tipul C, mici, amielinice, cele mai numeroase, conduc cu viteza de 0,5-2 m/sec (visceromotorii şi senzoriale
care transmit senzaţia de durere).
Fibrele somato-senzoriale pot fi, în ordinea descrescătoare a vitezei de conducere, de la I la IV, din care:
• Tipul Ia au originea în fusul neuro-muscular, fiind cele mai groase fibre de tip A
• Tipurile Ib, II, III corespund celorlalte fibre ale tipului A
• Tipul IV conduc senzaţia de durere, corespund tipului C şi se găsesc în rădăcinile posterioare.
După relaţia cu celulele neurogliale care produc tecile de Mielină se deosebesc următoarele tipuri de fibre
nervoase:
• Fibre mielinice monoaxonale în SN periferic sau cu câte un lambou la mai multe fibre nervoase în SNC
• Fibre amielinice în SN vegetativ, mai ales poliaxonale (mai mulţi axoni sunt găzduiţi în depresiuni ale celulei
Schwann, fără posibilitatea înrulării acesteia)
• Fibre nude, în scoarţa cerebrală, scurte şi subţiri.
Teaca de mielină
Teaca de mielină este produsă de oligodendroglii în SNC şi de celulele Schwann în SN periferic.
Mielina constă în câteva straturi de membrană plasmatică a unei oligodendroglii sau celule Schwann înrulate
în jurul unui axon.
Teaca de mielină este întreruptă de spaţii denumite noduri Ranvier. Colateralele pornesc din dreptul
nodurilor Ranvier.
Segmentele delimitate de noduri Ranvier succesive, realizate de câte o singură celulă Schwann şi înrulările
sale în jurul axonului, se denumesc segmente internodale. Segmentele internodale prezintă o mărime variabilă (de la
200 m până la peste 1000 m), proporţională cu grosimea axonului şi având tendinţa de a diminua spre capetele
terminale axonale.
Teaca prezintă o grosime constantă de-a lungul axonului, crescând odată cu creşterea diametrului axonului.
În tehnicile uzuale, mielina nu este evidentă, observându-se doar o reţea de aspect spumos constituită din
neurokeratină. Tehnica cu tetraoxid de osmiu prezervă şi colorează mielina în negru. În incidenţă transversală apare
ca un inel în jurul axonului.

22
 Din punct de vedere biochimic, este alcătuită din colesterol, fosfolipide, sulfatide, acizi graşi cu lanţuri lungi,
galactocerebrozide, proteine complexe (proteo-lipidică şi bazică mielinică).
Incizurile Schmidt-Lanterman, observabile sub forma unor discontinuităţi coniforme, oblice ale tecii de
mielină se datorează prezenţei unor resturi de citoplasmă, inclusiv de citoschelet ale celulei Schwann în interiorul
mielinei. Incizurile cresc numeric cu vârsta.
Etapele mielinizării, observate la nervii în curs de dezvoltare, sunt:
• Extensii citoplasmatice ale celulei Schwann înconjură circumferenţial axonul cu formarea a două membrane
paralele extinse de la nivelul axonului spre suprafaţa externă a celulei Schwann- mezaxoni
• Înconjurarea axonului de un lambou de celulă Schwann, cu eliminarea progresivă a citoplasmei situate în
interiorul său
• Amplificarea cantităţii totale de membrană prin adăugarea de noi constituenţi membranari determină realizarea a
peste 50 de spirale de lamele membranare în jurul axonului.
Oligodendrogliile pot produce mielina nu doar în jurul unui axon , ca celula Schwann, ci în jurul a 10-60 de
axoni.
ME evidenţează aspectul caracteristic de benzi clare şi întunecate realizând unităţi repetitive la 12 nm:
• Linii dense majore, cu o grosime de circa 3 nm, care reprezintă fuzionarea suprafeţelor citoplasmatice ale
membranei plasmatice a celulei Schwann sau oligodendrogliei
• Linii intraperiodice sau linii dense minore care reprezintă contacte strânse, fără fuziune între suprafeţele externe
ale celulelor Schwann sau ale oligodendrogliilor adiacente
• Gap intraperiodic format de un spaţiu extrem de redus (2 nm) situat între feţele externe ale membranelor.
Nodurile Ranvier reprezintă regiuni de-a lungul axonului fără mielină, reprezentând discontinuităţi între
celulele Schwann adiacente sau între Oligodendrogliile adiacente; axolema este în această zonă în contact direct cu
substanţele extracelulare.
În SN periferic, la nivelul nodurilor, axonul e acoperit de celula Schwann.
În SNC, la nivelul nodurilor, axonul nu este obligatoriu acoperit de Oligodendroglie.
Axolema conţine în dreptul nodurilor canale numeroase de Na+, prezintă electronodensitate iar în zona
paranodală, citoplasma este legată prin ankirină la citoschelet.
Teaca celulelor Schwann este alcătuită dintr-o succesiune de celule de acest tip, fiecare acoperind 30-40 m.
Faţa lor internă este continuă cu teaca de mielină. Citoplasma prezintă un aparat Golgi redus şi câteva mitocondrii,
nucleii alungiţi fiind dispuşi în şirag. Faţa externă prezintă o plasmalemă acoperită de o membrană de tipul
membranelor bazale, în continuare cu cea a celulei vecine. Citoplasmele celulelor adiacente se interdigitează.
Endonervul sau teaca Henle înconjură lamina bazală a celulelor Schwann şi este absentă în SNC. Endonervul
este compus din ţesut conjunctiv lax, cu fibrile de Colagen mai concentrate intern, extern şi perivascular,
Fibroblaste, Macrofage fixe, capilare, Mastocite pericapilare şi fluid extra-celular. La capetele axonale rămâne doar
o reţea de fibre reticulare.
Perinervul înconjură fascicolele de fibre nervoase. Perinervul este mai dens decât endonervul, conţinând
câteva straturi de celule aplatizate asemănătoare Fibroblastelor solidarizate intern şi extern de câte o lamină bazală,
interdigitate şi ferm joncţionate, denumite celule lamelare. Aceste celule realizează o barieră semnificativă în scopul
protecţiei împotriva particolelor străine şi a toxinelor. În cazul fascicolelor mai groase, între straturile de celule se
găsesc fibre de Colagen dispuse longitudinal şi rare fibre elastice.
Epinervul solidarizează fascicolele într-un nerv periferic mare. Epinervul este compus din ţesut conjunctiv
dens semiordonat abundent, în care predomină fibrele de Colagen cu dispoziţie longitudinală, fibre groase elastice,
Fibroblaste, celule adipoase ocazionale, arteriole, venule şi Mastocite asociate. Rolul său este de a împiedica
mişcările bruşte de întindere. Este continuu cu dura mater la capetele proximale ale nervilor cranieni şi spinali.

Sistemul nervos somatic şi autonom

Sistemul nervos somatic şi autonom reprezintă concepte funcţionale, corespunzătoare tuturor elementelor
neurale implicate în transmiterea impulsurillor de la SNC la componentele somatice şi respectiv viscerale.
SN somatic este compus din fibre senzoriale care aduc informaţii către SNC şi fibre motorii care inervează
muşchiul scheletal voluntar.

23
 SN autonom sau vegetativ este alcătuit din fibre motorii care controlează şi reglează muşchiul neted,
muşchiul cardiac şi unele glande. Acest sistem stabileşte şi menţine homeostazia funcţiilor viscerale. Este împărţit
anatomo-funcţional în două componente cu funcţie antagonică într-un organ:
• Sistemul simpatic, a cărui neurotransmiţător este Noradrenalina
• Sistemul parasimpatic a cărui neurotransmiţător este Acetilcolina.
Lanţurile nervoase autonome se realizează astfel:
• Corpii neuronilor preganglionari sunt localizaţi în SNC şi se extind prin fibrele preganglionare (axoni) către
un ganglion autonom, localizat înafara SNC
• Fibrele preganglionare realizează sinapse în ganglioni cu neuronii postganglionari
• Fibrele postganglionare părăsesc ganglionul şi se termină în organele efectorii (muşchi neted, muşchi
cardiac, glande).
Sistemul simpatic (toraco-lombar)
Corpii celulelor preganglionare sunt localizaţi în regiunea toracică şi primele două segmente lombare ale
măduvei spinale. Funcţiile acestui sistem sunt: vasoconstricţie şi în general pregătesc organismul pentru reacţii de
luptă sau apărare prin creşterea ritmului cardiac, a respiraţiei, a presiunii sanguine, a fluxului către muşchiul
scheletal, dilataţia pupilară şi reducerea funcţiilor viscerale.
Sistemul parasimpatic (craniosacrat)
Corpii celulelor preganglionare din sistemul parasimpatic sunt localizaţi în anumiţi nuclei ai nervilor
cranieni, în substanţa cerebrală şi în câteva segmente sacrate ale măduvei spinale. Funcţiile îndeplinite de acest
sistem sunt: stimularea secreţiei (secretomotorii), pregătirea organismului pentru repaus sau digestie prin scăderea
ritmului cardiac, a respiraţiei, a presiunii sanguine, contracţia pupilelor şi amplificarea funcţiilor viscerale.

Ganglionii nervoşi
Ganglionii nervoşi reprezintă agregări încapsulate de corpuri neuronale, localizate înafara SNC.
Ganglionii SN autonom sunt motori, axonii neuronilor preganglionari realizează sinapse cu cei
postganglionari. Se deosebesc două tipuri:
• Ganglionii simpatici laterovertebrali sunt investiţi cu o capsulă de ţesut conjunctiv dens semiordonat şi conţin
o stromă conjunctivă laxă în care sunt dispuşi neuroni multipolari de talie medie, cu rare celule satelit şi
terminaţii nervoase printre corpii neuronali. Corpii neuronali sunt distribuiţi omogen, pot prezenta 1-2 nuclei,
frecvente incluzii de lipofuscină, corpii Nissl în cantitate redusă, corpi cristalini, vezicole cu miez dens, elemente
de citoschelet. În cadrul ganglionilor simpatici se realizează circa 200 de sinapse între fibrele preganglionare
colinergice şi cele postganglionare colinergice şi adrenergice. Fibrele postganglionare se îndreaptă spre organele
ţintă: muşchi neted, glande exocrine
Alături de neuronii de talie medie se găsesc nişte neuroni de talie redusă care pot fi evidenţiaţi prin
impregnarea cu săruri metalice de Crom, fiind denumiţi celule cromafine. Deasemenea prezintă autofluorescenţă
intensă. Aceştă neuroni conţin vezicole cu neuromodulatori, funcţionând ca celule neuroendocrine. Axonii lor
sunt scurţi şi în mod frecvent realizează contacte cu vasele capilare din stromă, unde îşi elimină conţinutul
granulelor.
• Ganglionii parasimpatici intramurali sau microganglionii sunt localizaţi în pereţii organelor, fără o capsulă
bine delimitată, cu rare celule satelit în jurul neuronilor multipolari. Corpii neuronali prezintă tendinţa de a se
grupa spre un pol al microganglionului, restul fiind ocupat de terminaţiile nervoase. Aceşti ganglioni sunt situaţi
într-o arie cu ţesut conjunctiv, cum ar fi cea situată între păturile muscularei tubului digestiv.
Boala Hirschprung (Megacolon congenital) este caracterizată printr-o anomalie a organogenezei, prin care
celulele cu origine în crestele neurale nu migrează în peretele intestinal, plexul Auerbach lipsind. Se manifestă
prin pierderea funcţiilor motorii ale intestinului, cu dilatarea sa.
Ganglionii craniospinali sunt senzitivi, asociaţi majorităţii nervilor cranieni şi rădăcinii dorsale a nervilor
spinali (ganglionii rădăcinii dorsale). Aceştia nu prezintă sinapse, conţin corpii celulari ai neuronilor senzoriali,
pseudounipolari şi transmit semnale senzoriale de la receptorii din SNC.
Ganglionii spinali prezintă la exterior o capsulă conjunctivă fibroasă şi în interior o stromă conjunctivă laxă.
Parenchimul este organizat într-o zonă centrală sau medulară care conţine fascicole de fibre nervoase şi la periferie
o zonă corticală care conţine corpii neuronali.
24
 Neuronii sunt de trei tipuri:
• Mari, de aproximativ 100 m diametru, cu prelungiri lungi răsucite glomerular în jurul somei
• Medii, aglomerulaţi, cu sau fără mielină
• Mici, cu diametrul de maxim 30 m, cu prelungiri amielinice, putând produce neuromediatori (Somatostatin,
Substanţa P, GABA).
Axonii trimit ramuri ascendente spre bulb şi ramuri descendente. Influxul nervos nu ajunge la corpul
neuronal, ci transmisia are loc direct Dendrită-Axon, corpul având doar un rol trofic. Nu se stabilesc sinapse la acest
nivel.

Histo-fiziologia ţesutului nervos

Potenţialul membranar de repaus este prezent de-a lungul membranei plasmatice a tuturor celulelor, fiind
stabilit şi menţinut mai ales de canalele de scurgere a K+ şi într-o măsură mai redusă de pompele Na+-K+ (transportă
activ 3 Na+ în exteriorul celulei în schimbul a 2 K+). Valoarea sa este de –70 mV şi apare când nu există o mişcare
netă a ionilor de K+, sarcina pozitivă externă contrabalansând difuziunea ionilor de K+.
Potenţialul de acţiune reprezintă activitatea electrică care apare în neuron, ca un impuls propagat de-a lungul
axonului, caracterizat prin deplasarea sarcinilor negative de-a lungul exteriorului unui axon; reprezintă un
eveniment de tipul “totul sau nimic”, cu o amplitudine şi durată constante. Valoarea sa este de +60 mV.
Generarea potenţialului de acţiune este declanşată de un stimul excitator care depolarizează parţial
membrana plasmatică într-un neuron postsinaptic (diferenţa de potenţial este mai puţin negativă). Când potenţialul
de membrană atinge un prag critic, canalele ionice de Na+ din membrană se deschid, cu intrarea Na+ în celulă.
Influxul de Na+ restaurează potenţialul de repaus în aria învecinată, până când Na+ intra-celular devine aproximativ
egal cu cel extra-celular.
Canalele de Na+ se închid spontan şi sunt inactive 1-2 milisec. (perioada refractară).
Deschiderea canalelor ionice de K+ este declanşată tot de depolarizare; ele rămân deschise o perioadă mai
îndelungată decât cele de Na+, astfel încât ieşirea K+, în timpul perioadei refractare determină repolarizarea
membranei către potenţialul de repaus. Pompele ATP-azice Na+-K+ determină ieşirea Na+ la schimb cu K+. Canalele
ionice se întorc la starea normală, celula fiind gata să răspundă la un nou stimul.
Propagarea potenţialului de acţiune sau conductibilitatea se realizează datorită difuzării longitudinale a
ionilor de Na+ (care intră în celulă la situsul iniţial de excitaţie) către terminaţiile axonale (răspândire ortodromică),
determinând depolarizarea regiunii membranare adiacente şi generarea unui nou potenţial de acţiune, la acest nivel.
Propagarea nu rezultă din difuziunea Na+ către somă (răspândire antidromică) pentru că, în această regiune,
canalele de Na+ sunt inactivate.
Potenţialul de acţiune se propagă cel mai rapid în fibrele mielinice, conducerea fiind saltatorie, potenţialul de
acţiune sărind de la un nod Ranvier la altul.
După viteza de conducere a potenţialului de acţiune, se deosebesc trei tipuri de fibre nervoase:
• A, cele mai rapide, viteza de conducere fiind de 100 m/sec, când segmentele internodale sunt lungi şi groase
• B, cu o viteză medie a conducerii (14 m/sec), când segmentele internodale sunt scurte şi subţiri
• C, cu o viteză lentă, mai redusă de 2 m/sec.

Meningele
Meningele reprezintă termenul cu care sunt denumite învelişurile membranoase ale encefalului şi măduvei
spinale, formate din ţesut conjunctiv, cu origine în mezenchim.
Dura mater sau Pahimeningele sau Meningele dur este compusă din ţesut conjunctiv dens, continuu cu
periostul. În special la nivelul scizurilor, nu se mai produce fuziunea cu periostul, creîndu-se spaţii reale tapetate de
epiteliu simplu pavimentos, de tip endoteliu. Aceste spaţii conduc sângele provenit din irigarea encefalului şi se
denumesc Sinusuri.
Dura mater care înconjură măduva spinală e separată de periostul vertebral prin spaţiul epidural. Acest spaţiu
conţine ţesut conjunctiv lax, în care se găsesc numeroase vene cu pereţi subţiri.realizând plexul venos epidural şi
ţesut adipos. Stratul intern este conectat lateral la măduva spinală prin ligamentele denticulate.
Dura mater conţine fibre de Colagen cu orientare longitudinală, Fibroblaste elongate şi fibre elastice, în
special la nivel cerebral.
25
 Dura mater este separată de arahnoidă printr-un spaţiu virtual subdural; acest spaţiu devine evident doar în
situaţii patologice, în cazul traumatismelor craniene, prin apariţia hematomului subdural. Se deosebesc două straturi
ale durei:
▪ Dura periostală care fuzionează cu periostul, cu excepţia suturilor craniene şi este bogată în celule, vase
sanguine şi mănunchiuri distincte de fibre de Colagen
• Dura meningeală alcătuită din fibre fine care prezintă o orientare diferită faţă de cele ale stratului extern, cu
Fibroblaste mai bazofile, cu nuclei mai condensaţi, cu procese elongate şi mici vase sanguine.
Suprafaţa internă şi externă sunt tapetate la nivelul măduvei de epiteliu simplu pavimentos de origine
mezenchimală. Stratul intern prezintă celule de origine Fibroblastică interdigitate, cu numeroşi desmozomi,
joncţiuni gap, cu o cantitate minimă de material extra-celular amorf, fără fibre, denumit stratul celulelor bordante. În
zona situată între stratul celulelor bordante şi dura meningeală se găseşte un material amorf intercelular asociat cu
fibrile de Colagen.
Arahnoida formează împreună cu Pia mater un strat denumit Pia-arahnoida sau Leptomeningele sau
Meningele moale.
Arahnoida reprezintă un strat în contact cu dura mater, compus din ţesut conjunctiv fără vase; suprafeţele
sale sunt tapetate de epiteliu simplu pavimentos. Prezintă un sistem de trabecule interconectate cu pia mater,
formând spaţii subarahnoidiene între ele, conţinutul lor fiind reprezentat de LCR.
Spaţiile subarahnoidiene sunt mai largi de-a lungul măduvei spinării şi la nivel cerebral, în locurile unde
trabeculele sunt puţine sau absente, formând cisterne. Cea mai largă, cisterna magna, se găseşte sub marginea
posterioară a cerebelului, comunicând cu ventricolul IV prin orificiul central Magendie şi orificiile laterale
Luschka.
Epiteliul extern formează bariera arahnoidiană, cu un material extra-celular aproape absent, joncţionate prin
desmozomi numeroşi şi joncţiuni strânse, pe o lamină bazală fină. Epiteliul intern prezintă un strat trabecular şi un
strat arahnoidian. Celulele trabeculare arahnoidiene reprezintă Fibroblaste modificate joncţionate prin desmozomi şi
gap.
Arahnoida este complet separată de spaţiul subdural.
Arahnoida prezintă nişte protruzii spre dura mater care se termină în sinusurile venoase, denumite vili
arahnoidieni. Funcţia acestora este de a resorbi LCR. Odată cu vârsta se lărgesc şi pe suprafaţa lor pot apare
proeminenţe albicioase calcifiate, denumite corpusculii Pachioni.
Pia mater urmăreşte neregularităţile suprafeţei creierului, fiind reprezentată de un ţesut conjunctiv lax, cu
multe vase sanguine, înconjurate de Macrofage încărcate cu pigment feric, Mastocite şi Limfocite. Între pia mater şi
elementele nervoase se realizează un strat de procese neurogliale aderent la pia mater, membrana pio-glială.
Vasele din SNC sunt tapetate de pia mater, realizând mici spaţii perivasculare, spaţiile Virchoff-Robin, până
la nivelul capilarelor.
LCR scaldă şi nutreşte encefalul, măduva spinală, realizând concomitent o “pernă amortizoare”, în scopul
preluării şocurilor. Circulă din ventriculii laterali prin orificiile Monroe spre ventriculul IV şi, de aici, prin orificiile
Luschka şi Magendie ajunge în spaţiul subarahnoidian. LCR este reabsorbit de vilii arahnoidieni, care îl transportă
către sinusul sagital superior. Perturbările circulaţiei LCR sau blocarea resorbţiei sale determină apariţia
Hipertensiunii intracraniene şi a Hidrocefaliei.
Meningele prezintă o inervaţie bogată, cu plexuri în adventicea vaselor din pia mater şi din plexurile coroide.
Bariera hemato-encefalică
Bariera hemato-encefalică reprezintă interfaţa selectivă dintre sânge şi SNC. Bariera este compusă din
endoteliul capilar cu joncţiuni strânse, întărit de un strat realizat de prelungirile astrocitare care le înconjură. Deşi
bariera se opune modificărilor bruşte ale concentraţiei ionilor din SNC, permite trecerea nutrimentelor şi a
hormonilor, prin difuziune facilitată pentru Glucoză, aminoacizi, Transferină, Insulină.
În terapie, în scopul penetrării barierei de către anumite medicamente este necesară deschiderea joncţiunilor.
În acest scop se administrează o soluţie hipertonă de Manitol. O altă abordare o constituie cuplarea medicamentului
la anticorpii anti-receptori pentru transferină, folosind un sistem de transport endotelial deja existent.

Degenerarea şi regenerarea ţesutului nervos

26
 Moartea neuronilor apare ca rezultat al distrugerilor sau bolilor care afectează soma. Acestea se soldează cu
degenerarea şi pierderea permanentă a ţesutului nervos deoarece neuronii SNC nu se pot divide. În SNC, pierderea
neuronilor poate fi urmată de o proliferare a neurogliei care umple spaţiile rămase.
Trans-secţionarea axonilor duce după aproximativ o zi, atingând maximum la 2 săptămâni, la apariţia unor
modificări somatice descrise de Nissl în 1892: cromatoliză retrogradă (ruperea corpilor Nissl cu dispariţia bazofiliei
citoplasmatice), creşterea volumului somei şi mobilizarea nucleului spre periferie. Modificări similare pot apare în
infecţii sau boli degenerative ale sistemului nervos, cum ar fi Poliomielita şi Atrofia musculară progresivă.
Degenerarea segmentului axonal distal, atât a axonului, cât şi a tecii de mielină (mai întâi sub forma unor
lamele concentrice apoi a unor picături lipidice), a fost denumită tradiţional Degenerare Walleriană, după fizicianul
Augustus Waller care a descris-o în 1850.
În 24-48 de ore, mitocondriile axonale se lărgesc, agregă, neurofilamentele se rup, axonul căpătând un aspect
globulos. Aceste procese sunt însoţite de separarea de somă, cu îndepărtarea resturilor de către Macrofage.
Celulele Schwann proliferează, formând un strat celular solid, sub formă de coloană, ataşată la celulele
efectoare, denumit “banda lui Bungner”.
Regenerarea segmentului axonal se realizează prin creşterea capătului distal viabil, cu 0,5-4 mm/zi,
progresiv, spre coloanele de celule Schwann; regenerarea este reuşită dacă axonul regenerat penetrează coloana de
celule Schwann şi restabileşte contactul cu celula efectoare, datorită capacităţii de sinteză a proteinelor de structură.
Dacă axonul regenerat nu prezintă traiectoria corectă, regenerarea eşuează, formându-se un nevrom. Acesta
conţine axonul regenerat dar cu traiect neregulat, glomerulat.

CANALELE IONICE

Ion channels are pore-forming membrane proteins whose functions include establishing a resting membrane
potential, shaping action potentials and other electrical signals by gating the flow of ions across the cell membrane,
controlling the flow of ions across secretory and epithelial cells, and regulating cell volume. Ion channels are
present in the membranes of all cells. Ion channels are considered to be one of the two traditional classes of
ionophoric proteins, with the other class known as ion transporters (including the sodium-potassium pump, sodium-
calcium exchanger, and sodium-glucose transport proteins, amongst others).
There are two distinctive features of ion channels that differentiate them from other types of ion transporter
proteins:[2]
1. The rate of ion transport through the channel is very high (often 106 ions per second or greater).
2. Ions pass through channels down their electrochemical gradient, which is a function of ion concentration and
membrane potential, "downhill", without the input (or help) of metabolic energy (e.g. ATP, co-transport
mechanisms, or active transport mechanisms).
Ion channels are located within the plasma membrane of nearly all cells and many intracellular organelles. They are
often described as narrow, water-filled tunnels that allow only ions of a certain size and/or charge to pass through.
This characteristic is called selective permeability. The archetypal channel pore is just one or two atoms wide at its
narrowest point and is selective for specific species of ion, such as sodium or potassium. However, some channels
may be permeable to the passage of more than one type of ion, typically sharing a common charge: positive
(cations) or negative (anions). Ions often move through the segments of the channel pore in single file nearly as
quickly as the ions move through free solution. In many ion channels, passage through the pore is governed by a
"gate", which may be opened or closed in response to chemical or electrical signals, temperature, or mechanical
force.
Ion channels are integral membrane proteins, typically formed as assemblies of several individual proteins. Such
"multi-subunit" assemblies usually involve a circular arrangement of identical or homologous proteins closely
packed around a water-filled pore through the plane of the membrane or lipid bilayer.[3][4] For most voltage-gated
ion channels, the pore-forming subunit(s) are called the α subunit, while the auxiliary subunits are denoted β, γ, and
so on.
Sodium channels are integral membrane proteins that form ion channels, conducting sodium ions (Na+) through a
cell's plasma membrane.[1][2] They are classified according to the trigger that opens the channel for such ions, i.e.

27
either a voltage-change ("Voltage-gated", "voltage-sensitive", or "voltage-dependent" sodium channel also called
"VGSCs" or "Nav channel") or a binding of a substance (a ligand) to the channel (ligand-gated sodium channels).
In excitable cells such as neurons, myocytes, and certain types of glia, sodium channels are responsible for the
rising phase of action potentials.
Sodium channels consist of a large α subunit that associates with other proteins, such as β subunits. An α subunit
forms the core of the channel and is functional on its own. When the α subunit protein is expressed by a cell, it is
able to form channels that conduct Na+ in a voltage-gated way, even if β subunits or other known modulating
proteins are not expressed. When accessory proteins assemble with α subunits, the resulting complex can display
altered voltage dependence and cellular localization.
The α-subunit has four repeat domains, labeled I through IV, each containing six membrane-spanning segments,
labeled S1 through S6. The highly conserved S4 segment acts as the channel's voltage sensor. The voltage
sensitivity of this channel is due to positive amino acids located at every fourth position. When stimulated by a
change in transmembrane voltage, this segment moves toward the extracellular side of the cell membrane, allowing
the channel to become permeable to ions. The ions are conducted through a pore, which can be broken into two
regions. The more external (i.e., more extracellular) portion of the pore is formed by the "P-loops" (the region
between S5 and S6) of the four domains. This region is the most narrow part of the pore and is responsible for its
ion selectivity. The inner portion (i.e., more cytoplasmic) of the pore is formed by the combined S5 and S6
segments of the four domains. The region linking domains III and IV is also important for channel function. This
region plugs the channel after prolonged activation, inactivating it.
Voltage-gated Na+ channels can exist in any of three distinct states: deactivated (closed), activated (open), or
inactivated (closed).
Before an action potential occurs, the axonal membrane is at its normal resting potential, and Na+ channels are in
their deactivated state, blocked on the extracellular side by their activation gates. In response to an electrical current
(in this case, an action potential), the activation gates open, allowing positively-charged Na+ ions to flow into the
neuron through the channels, and causing the voltage across the neuronal membrane to increase. Because the
voltage across the membrane is initially negative, as its voltage increases to and past zero, it is said to depolarize.
This increase in voltage constitutes the rising phase of an action potential.
At the peak of the action potential, when enough Na+ has entered the neuron and the membrane's potential has
become high enough, the Na+ channels inactivate themselves by closing their inactivation gates. The inactivation
gate can be thought of as a "plug" tethered to domains III and IV of the channel's intracellular alpha subunit.
Closure of the inactivation gate causes Na+ flow through the channel to stop, which in turn causes the membrane
potential to stop rising. With its inactivation gate closed, the channel is said to be inactivated. With the Na+ channel
no longer contributing to the membrane potential, the potential decreases back to its resting potential as the neuron
repolarizes and subsequently hyperpolarizes itself. This decrease in voltage constitutes the falling phase of the
action potential.
When the membrane's voltage becomes low enough, the inactivation gate reopens and the activation gate closes in a
process called deinactivation, or removal of inactivation. With the activation gate closed and the inactivation gate
open, the Na+ channel is once again in its deactivated state, and is ready to participate in another action potential.
Ligand-gated sodium channels are activated by binding of a ligand instead of a change in membrane potential.
They are found, e.g. in the neuromuscular junction as nicotinic receptors, where the ligands are acetylcholine
molecules. Most channels of this type are permeable to potassium to some degree as well as to sodium.
Voltage-gated sodium channels play an important role in action potentials. If enough channels open when there is a
change in the cell's membrane potential, a small but significant number of Na+ ions will move into the cell down
their electrochemical gradient, further depolarizing the cell. Thus, the more Na+ channels localized in a region of a
cell's membrane the faster the action potential will propagate and the more excitable that area of the cell will be.
This is an example of a positive feedback loop. The ability of these channels to assume a closed-inactivated state
causes the refractory period and is critical for the propagation of action potentials down an axon.
Na+ channels both open and close more quickly than K+ channels, producing an influx of positive charge (Na+)
toward the beginning of the action potential and an efflux (K+) toward the end.
Ligand-gated sodium channels, on the other hand, create the change in the membrane potential in the first place, in
response to the binding of a ligand to it.
28
Voltage-dependent calcium channels (VDCC) are a group of voltage-gated ion channels found in the membrane of
excitable cells (e.g., muscle, glial cells, neurons, etc.) with a permeability to the calcium ion Ca2+.[1][2] These
channels are slightly permeable to sodium ions, so they are also called Ca2+-Na+ channels, but their permeability to
calcium is about 1000-fold greater than to sodium under normal physiological conditions.[3] At physiologic or
resting membrane potential, VDCCs are normally closed. They are activated (i.e., opened) at depolarized membrane
potentials and this is the source of the "voltage-dependent" epithet. The concentration of calcium (Ca2+ ions) is
normally several thousand times higher outside of the cell than inside. Activation of particular VDCCs allows Ca 2+
to rush into the cell, which, depending on the cell type, results in activation of calcium-sensitive potassium
channels, muscular contraction,[4] excitation of neurons, up-regulation of gene expression, or release of hormones or
neurotransmitters. Excessive activation of VDCCs is a major component of excitotoxicity, as severely elevated
levels of intracellular calcium activates enzymes which, at high enough levels, can degrade essential cellular
structures.
Voltage-dependent calcium channels are formed as a complex of several different subunits: α1, α2δ, β1-4, and γ. The
α1 subunit forms the ion conducting pore while the associated subunits have several functions including modulation
of gating.
When a smooth muscle cell is depolarized, it causes opening of the voltage-gated (L-type) calcium channels.[11][12]
Depolarization may be brought about by stretching of the cell, agonist-binding its G protein-coupled receptor
(GPCR), or autonomic nervous system stimulation. Opening of the L-type calcium channel causes influx of
extracellular Ca2+, which then binds calmodulin. The activated calmodulin molecule activates myosin light-chain
kinase (MLCK), which phosphorylates the myosin in thick filaments. Phosphorylated myosin is able to form
crossbridges with actin thin filaments, and the smooth muscle fiber (i.e., cell) contracts via the sliding filament
mechanism. (See reference[11] for an illustration of the signaling cascade involving L-type calcium channels in
smooth muscle).
L-type calcium channels are also enriched in the t-tubules of striated muscle cells, i.e., skeletal and cardiac
myofibers. When these cells are depolarized, the L-type calcium channels open as in smooth muscle. In skeletal
muscle, the actual opening of the channel, which is mechanically gated to a calcium-release channel (a.k.a.
ryanodine receptor, or RYR) in the sarcoplasmic reticulum (SR), causes opening of the RYR. In cardiac muscle,
opening of the L-type calcium channel permits influx of calcium into the cell. The calcium binds to the calcium
release channels (RYRs) in the SR, opening them; this phenomenon is called "calcium-induced calcium release", or
CICR. However the RYRs are opened, either through mechanical-gating or CICR, Ca2+ is released from the SR and
is able to bind to troponin C on the actin filaments. The muscles then contract through the sliding filament
mechanism, causing shortening of sarcomeres and muscle contraction.

Voltage-gated potassium channels are transmembrane channels specific for potassium and sensitive to voltage
changes in the cell's membrane potential. During action potentials, they play a crucial role in returning the
depolarized cell to a resting state.
Alpha subunits form the actual conductance pore. Based on sequence homology of the hydrophobic transmembrane
cores, the alpha subunits of voltage-gated potassium channels are grouped into 12 classes.
Beta subunits are auxiliary proteins that associate with alpha subunits, sometimes in a α4β4 stoichiometry.[2] These
subunits do not conduct current on their own but rather modulate the activity of Kv channels.

Ligand-gated ion channels (LGICs) are a group of transmembrane ion channel proteins which open to allow ions
such as Na+, K+, Ca2+, or Cl- to pass through the membrane in response to the binding of a chemical messenger (i.e.
a ligand),[1] such as a neurotransmitter.[2]
These proteins are typically composed of at least two different domains: a transmembrane domain which includes
the ion pore, and an extracellular domain which includes the ligand binding location (an allosteric binding site).
This modularity has enabled a 'divide and conquer' approach to finding the structure of the proteins (crystallising
each domain separately). The function of such receptors located at synapses is to convert the chemical signal of
presynaptically released neurotransmitter directly and very quickly into a postsynaptic electrical signal. Many
LGICs are additionally modulated by allosteric ligands, by channel blockers, ions, or the membrane potential.
29
LGICs are classified into three superfamilies which lack evolutionary relationship: Cys-loop receptors, Ionotropic
glutamate receptors and ATP-gated channels.
LGICs can be contrasted with metabotropic receptors (which use second messengers), voltage-gated ion channels
(which open and close depending on membrane potential), and stretch-activated ion channels (which open and close
depending on mechanical deformation of the cell membrane)
The prototypic ligand-gated ion channel is the nicotinic acetylcholine receptor. It consists of a pentamer of protein
subunits (typically ααβγδ), with two binding sites for acetylcholine (one at the interface of each alpha subunit).
When the acetylcholine binds it alters the receptor's configuration (twists the T2 helices which moves the leucine
residues, which block the pore, out of the channel pathway) and causes the constriction in the pore of approximately
3 angstroms to widen to approximately 8 angstroms so that ions can pass through. This pore allows Na+ ions to flow
down their electrochemical gradient into the cell. With a sufficient number of channels opening at once, the inward
flow of positive charges carried by Na+ ions depolarizes the postsynaptic membrane sufficiently to initiate an action
potential.

Neuromodulation is the physiological process by which a given neuron uses one or more neurotransmitters to
regulate diverse populations of neurons. This is in contrast to classical synaptic transmission, in which one
presynaptic neuron directly influences a single postsynaptic partner. Neuromodulators secreted by a small group of
neurons diffuse through large areas of the nervous system, affecting multiple neurons. Examples of
neuromodulators include dopamine, serotonin, acetylcholine, histamine and others.
Neuromodulation is often contrasted with classical fast synaptic transmission. In both cases the transmitter acts on
local postsynaptic receptors, but in neuromodulation, the receptors are typically G-protein coupled receptors while
in classical chemical neurotransmission, they are ligand-gated ion channels. Neurotransmission that involves
metabotropic receptors (like G-protein linked receptors) often also involves voltage-gated ion channels, and is
relatively slow. Conversely, neurotransmission that involves exclusively ligand-gated ion channels is much faster.

30
31