CĂTĂLIN DÎRŢU

Unitatea de învăţare 7.
TEORIA CONSTRUCTELOR DE PERSONALITATE ȘI PSIHOLOGIA COGNITIVĂ

1. UN MARIAJ ÎNTRE UMANISM ŞI COGNITIVISM: TEORIA CONSTRUCTELOR A LUI G. KELLY

George Kelly, (1905-1967), psiholog american, a fost în tinereţe un adept al psihanalizei,

orientare pe care a abandonat-o destul de repede. O influenţă mult mai importantă şi mai îndelungată
au avut-o asupra lui ideile lui Jacob Moreno, teoreticianul jocului de rol. Şi mai marcat a fost de o
situaţie inedită. Un coleg al lui de facultate, după ce a jucat într-o piesă de teatru a intrat atât de bine în
pielea personajului interpretat încât timp de două-trei săptămâni nu a putut ieşi de sub influenţa
acestuia. Kelly a considerat că suferinţa colegului lui a fost autentică, deoarece acesta ar fi adoptat,
chiar dacă pentru o scurtă perioadă, o interpretare a lumii proprie personajului jucat. După ce şi-a
susţinut lucrarea de doctorat în domeniul disfuncţiilor în procesul vorbirii şi scrierii, Kelly a rămas
constant preocupat de rolul determinant al limbajului asupra comportamentului uman.
Teoria lui Kelly este etichetată ca fiind cognitivistă deoarece acest psiholog a susţinut
importanţa proceselor cognitive în dezvoltarea personalităţii. El a considerat că personalitatea umană se
află într-o permanentă auto-construcţie în funcţie de sensul pe care îl atribuie evenimentelor pe care le
trăieşte, în funcţie de cum interpretează lumea. Într-o oarecare măsură, Kelly reia o idee mai veche a lui
William James care punea şi el accent pe rolul credinţelor în devenirea noastră ca persoane, dar spre
deosebire de acesta, Kelly propune un concept nou, constructul, şi duce această idee până la ultimele
ei consecinţe construind o teorie deosebit de complexă şi de bine articulată.
De asemenea concepţia lui Kelly poate fi înscrisă în rândul teoriilor umaniste datorită accentului
pe care acest psiholog l-a pus pe libertatea persoanei umane în construcţia propriului destin. Lumea pe
care noi o gândim poate să se potrivească foarte puţin cu lumea reală în care trăim, dar asta nu
însemnă că lumea "gândită" este mai puţin reală. Psihologul trebuie să fie mereu conştient de faptul că
el cercetează o realitate, cea psihică, căreia trebuie să i se dea o importanţă la fel de mare ca şi cea pe
care o dau fizicienii dimensiunilor concrete ale lumii. Contrar concepţiei psihanalitice şi a celei
behavioriste care au considerat că persoana umană este în mod inevitabil determinată fie de instincte,
fie de factorii externi, dar în acord cu afirmaţiile filosofilor şi psihologilor existenţialişti, Kelly a susţinut cu
fermitate că persoana umană este liberă în deciziile sale şi abia după ce a decis ajunge să fie
determinată de propriile decizii. Cu alte cuvinte, lumea "gândită" nu numai că nu se supune în mod
absolut lumii "concrete" ci, mai mult, se reflectă asupra acesteia din urmă, modificând-o.

Concepţia despre personalitate a lui Kelly

În centrul teoriei lui Kelly este aşezat conceptul de construct. Apariţia unui construct este
determinată de multiplele noastre experienţe de viaţă, deoarece noi interpretăm continuu ceea ce ni se
întâmplă utilizând preponderent comparaţia. Omul nu este privit de către Kelly ca o fiinţă pasivă ci,
dimpotrivă, ca o fiinţă activă care judecă lumea, îşi construieşte continuu propriile atitudini faţă de
aceasta, cu alte cuvinte, dă sens propriei experienţe de viaţă.
Astfel, constructul este definit de Kelly ca o modalitate de organizare a experienţei în termenii
similarităţilor şi a contrastelor. Interesant este faptul că acest psiholog al personalităţii nu a conceput
constructul ca pe un element ultim, un fel de "atom psihic", ci l-a înţeles ca pe o structură care conţine
minim trei elemente. Mai mult, pentru a putea vorbi de existenţa unui construct, structura lui internă
trebuie să conţină cel puţin două elemente similare care să contrasteze cu un al treilea. Concret, Kelly
susţine că atunci când încercăm să interpretăm un eveniment, să-l înţelegem, noi suntem obligaţi pe de
o parte să-i găsim asemănări cu cel puţin un alt eveniment, iar pe de altă parte, cele două evenimente
care se aseamănă trebuie să contrasteze cu un al treilea. Spre exemplu, o judecată aparent simplă de
tipul: "Carmen este nepoliticoasă", presupune în primul rând o asemănare între comportamentul
nepoliticos al lui Carmen şi experienţa cel puţin al unui alt comportament nepoliticos, iar în al doilea

330
 PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

rând este presupusă diferenţierea clară a comportamentului nepoliticos de opusul său, comportamentul
politicos. Acest proces de constituire a constructelor va fi numit în psihologia cognitivă contemporană,
proces de categorizare, iar produsul acestui proces, categorie.
Este important să ne centrăm atenţia în continuare pe principalele caracteristici ale constructelor,
aşa cum le-a subliniat Kelly. În primul rând trebuie să menţionăm că aceste constructe nu au un caracter
universal ci, sunt personale. Aceasta înseamnă că fiecare persoană îşi dezvoltă pe parcursul vieţii
propriile constructe. Diferenţele dintre constructe provin pe de o parte din conţinutul lor, (acest conţinut e
determinat de experienţa noastră de viaţă, diferită de a altora), iar pe de altă parte sunt date de modul
specific în care aceste constructe se organizează formând o structură unică de personalitate.
Spre exemplu, dacă doi oameni caracterizează o persoană ca fiind pragmatică, prin această
caracterizare cei doi se pot referi la lucruri diferite. Pentru unul din "judecători" a fi pragmatic poate avea
o valoare pozitivă, însemnând "a fi cu picioarele pe pământ", în timp ce pentru celălalt, a fi pragmatic
poate avea o valoare negativă, însemnând "a fi lipsit de suflet". Dar nu doar conţinutul afirmaţiei poate fi
diferit ci şi importanţa pe care i-o dau cei doi acesteia poate fi diferită. Pentru primul, "a fi cu picioarele
pe pământ" poate fi o caracteristică de valoare medie, chiar lipsită de importanţă , în timp ce pentru cel
de-al doilea "judecător", "a fi lipsit de inimă" poate desemna lipsa unei caracteristici esenţiale.
Exemplu de mai sus ne permite să mai surprindem două caracteristici importante ale
constructului personal. În primul rând, un construct nu este identic cu eticheta verbală care îl
desemnează. Am văzut deja, că în spatele unui cuvânt, (pragmatic), se pot ascunde două constructe
între care sunt diferenţe semnificative. Mai mult, pentru că un construct este o un produs al proceselor
cognitive care apare în urma operaţiei de comparare, (asemănare-deosebire), un singur cuvânt nu este
de ajuns pentru a-l desemna. Vom avea mai degrabă o dimensiune care implică doi termeni
contradictorii, (pragmatic - nepragmatic). Merită amintit şi faptul că, atunci când Kelly a subliniat
independenţa relativă a constructului de cuvânt, el a urmărit să precizeze şi că această structură de
personalitate, (constructul), nu este doar creaţia unui singur proces cognitiv, (gândirea), chiar dacă
acesta este cel mai important dintre procesele cognitive. Un copil care încă nu a învăţat să vorbească,
dar îşi manifestă preferinţa pentru o persoană şi respinge o alta, exprimă prin comportamentul
adoptarea unui construct
Pe de altă parte, am văzut că această dimensiune, (pragmatic - nepragmatic), nu ocupă acelaşi
loc în sistemul de valori al celor doi "judecători". În concepţia lui Kelly, constructele personale pot ocupa
poziţii diferite în structura personalităţii. Cele mai importante constructe se situează în "inima" structurii
personale având funcţia de a o organiza. Aceste constructe sunt numite de Kelly constructele
centrale, (core constructs), în timp ce altele, mai puţin importante, sunt numite constructe periferice şi
sunt dependente de constructele centrale.
În funcţie de importanţa lor pentru individ, constructele personale sunt mai mult sau mai puţin
supuse schimbării. Este important de reţinut, deci, că pentru Kelly, structura personalităţii este supusă
continuu schimbării. Este însă normal ca acele constructe centrale, care au în subordinea lor o mulţime
de alte constructe să fie cel mai puţin supuse schimbărilor, în timp ce constructele periferice să fie
mereu supuse restructurărilor.
O ultimă caracteristică a constructelor personale la care vrem să ne referim este permeabilitatea
diferită a acestora. Kelly atrage atenţia că toate constructele, fie ele centrale, fie periferice, pot fi mai mult
sau mai puţin permeabile. Permeabilitatea se referă la deschiderea unui construct spre acceptarea de noi
informaţii. Spre exemplu, noi ştim că un pătrat are patru laturi şi nimeni şi nimic nu ne va face să acceptăm
că el ar putea avea şi cinci laturi. Acesta este un exemplu de concept periferic impermeabil. Este vorba de
un concept periferic, deoarece faptul că un pătrat are patru laturi nu prezintă o importanţă centrală pentru
interpretarea pe care o dăm unii din noi lumii. (Am specificat "unii din noi", deoarece pentru Pitagora, spre
exemplu, figurile geometrice, deci şi pătratul, au ocupat un loc central în concepţia lui filozofică despre
lume). Dar dacă o persoană consideră că lumea se împarte doar în oameni buni şi oameni răi fără să
accepte vreo nuanţă între cele două extreme ale dimensiunii şi îşi structurează continuu atitudinea şi

331
CĂTĂLIN DÎRŢU

comportamentul ei faţă de alţi oameni în conformitate cu acest construct, putem considera că avem de a
face cu un construct central impermeabil.
Cunoaşterea constructelor personale, (îndeosebi a celor centrale), are o mare importanţă,
deoarece pe baza acesteia, atât omul obişnuit cât şi omul de ştiinţă poate prezice comportamentul viitor
al unei persoane. Îndeosebi pentru psihoterapeuţi, sugera Kelly, este important să se pornească de la
ipoteza că omul este şi se comportă în conformitate cu ceea ce crede el că este. Schimbarea
comportamentului unei persoane nu este posibilă decât dacă acţionăm în vederea schimbării structurii
de constructe pe care acea persoană o utilizează pentru a interpreta lumea şi a se adapta la ea. Un
astfel de demers, avertizează Kelly, nu este unul uşor, deoarece am văzut deja că acele constructe care
se află în centrul structurii personalităţii sunt rezistente la schimbare. Ca psiholog umanist însă, Kelly
s-a arătat optimist deoarece el consideră că există o tendinţă înnăscută care îl determină pe om să
încerce continuu să-şi îmbunătăţească propria interpretare dată lumii şi, prin aceasta, să-şi
îmbunătăţească şi posibilităţile de adaptare la ea.

APLICAŢIE
Între concepţia despre personalitate, pe de o parte, şi concepţiile instinctualiste şi behaviorism, pe de
altă parte există diferenţe marcante. Încercaţi să surprindeţi şi să explicaţi natura acestor diferenţe.

2. PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII ÎN ERA PSIHOLOGIEI COGNITIVE

În timpul anilor ’70 şi ’80, behaviorismul dominant până atunci în psihologia americană a suferit
un declin rapid. Unii psihologi au vorbit de “strania moarte a behaviorismului”. Neo behaviorismul, ce
accepta existenţa variabilelor intermediare între stimul şi răspuns, a încetat să mai existe, în timp ce
behaviorismul radical a fost complet marginalizat, pierzându-şi aproape complet influenţa asupra
psihologiei contemporane. Noua orientare care a ocupat poziţia dominantă în psihologie a fost
psihologia cognitivă. Beneficiind de o susţinere financiară de excepţie, psihologii cognitivişti au început
să-şi publice propriile jurnale în 1970, 1972 şi 1977 şi au ţinut prima lor conferinţă internaţională în
1978.
Cognitiviştii au respins behaviorismul ca fiind o teorie limitată la datele pe care le pot oferi
experimentele de laborator realizate pe animale şi şi-au prezentat teoria ca pe o veritabilă revoluţie în
câmpul psihologiei. Presupoziţia principală a cognitiviştilor, care conturează cel mai bine modul în care
aceştia concep personalitatea, este că toate sistemele care procesează informaţie, (indiferent dacă sunt
alcătuite din “carne şi sânge” precum animalele şi fiinţele umane sau din siliciu şi metal precum
computerele sau din orice alte materiale ce pot fi inventate sau descoperite), operează conform
aceloraşi principii şi de aceea constituie un singur câmp de studiu, câmpul ştiinţelor cognitive.
Astfel, sarcina psihologiei cognitive este să demonstreze natura informaţională a tuturor
proceselor psihice şi să creeze o paradigmă generală, paradigma procesării informaţiei care să
depăşească behaviorismul în precizie şi rigoare. Oamenii trebuie să proceseze continuu informaţie.
“Psihologia cognitivă, afirma Lachman în 1979, este interesată de modul în care omul preia informaţia,
cum o recodifică şi şi-o aminteşte, cum ia decizii, cum sunt transformate de aceste decizii cunoştinţele
pe care deja le are şi cum se reflectă procesele de prelucrare a informaţiei în actele comportamentale”.
La baza psihologiei cognitive şi a inteligenţei artificiale stă analogia dintre om şi computer.
Relaţia dintre corp şi psihic este considerată ca fiind similară cu aceea dintre computer şi program.
Putem afirma că psihologia cognitivă reformulează tezele funcţionalismului şi ale mecanicismului.
Tezele de bază ale noului funcţionalism derivă din activitatea de programare a computerelor. Un
program va specifica un set de funcţii de calcul şi va putea rula pe diferite tipuri de computere, deşi
procesele fizice pe care fiecare computer le pune în joc vor fi diferite, deoarece structura internă a

332
 PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

fiecărei maşini este diferită. Astfel, pentru a putea prezice, controla şi explica modul în care se
“comportă” un computer nu este necesar să cunoaştem nimic despre procesele electronice implicate.
Este necesar să înţelegem doar funcţiile de calcul de cel mai înalt nivel ale sistemului.

ÎNTREBARE
Cum concep psihologii cognitiviști modul în care oamenii procesează informația?

Sistemul nervos uman şi computerul nu diferă decât prin materialul din care sunt alcătuite.
Astfel, noul mecanicism şi funcţionalism promovat de psihologia cognitivă presupune că activitatea
psihică a omului nu este altceva decât expresia unui set de funcţii de calcul care se derulează prin corp
exact în acelaşi fel în care un program de computer, reprezentând tot un set de funcţii de calcul,
controlează computerul.
În cele din urmă, pretenţia psihologilor cognitivişti este că întregul comportament uman este
determinat de regulile formale ale procesării informaţiei. Tot ceea ce fac oamenii este rezultatul unor
proceduri formale ce pot fi reduse la formule matematice. Extraordinara capacitate a omului de a procesa
eficient informaţie ne poate îndreptăţi, crede Bargh, să-l numim pe om, mai în glumă, mai în serios, un
"monstru cognitiv". Concepând psihicul uman ca pe o maşină extrem de sofisticată, formalismul în
psihologie se încadrează în rândul celor mai elaborate forme de mecanicism. Întreg universul poate fi privit
acum ca o uriaşă maşină prin care informaţia circulă şi este prelucrată pe diferite nivele.
Reacţiile împotriva psihologiei cognitive n-au întârziat să apară. Primii care i-au criticat pe
cognitivişti au fost, normal, behavioriştii radicali în frunte cu Skinner, care au respins conceptul de
reprezentare mentală şi ideea că aceste reprezentări sunt stocate în memorie de unde devin apoi cauze
ale comportamentului. “Organismele nu acumulează comportamente. Ele pur şi simplu se comportă în
variate moduri. Comportamentul nu este "în ele" niciodată”. Psihologia cognitivă nu poate avea pretenţia
de a fi ştiinţă atât timp cât insistă asupra existenţei proceselor interne, reînviind o teorie pur speculativă
a proceselor psihice ca determinanţi ai comportamentului. Soluţia ar fi după Skinner: “Să aducem
behaviorismul înapoi din insula diavolului unde a fost pe nedrept exilat pentru o crimă pe care n-a
comis-o niciodată şi să lăsăm psihologia să devină încă odată o ştiinţă comportamentală.”
Alţi critici ai psihologiei cognitive consideră că n-a avut loc nici o revoluţie şi că psihologia
cognitivă nu este altceva decât un alt tip de psihologie comportamentală, deoarece cu toate că
teoretizează destul de mult pe seama proceselor interne, nici cognitiviştii nu utilizează introspecţia sau
chestionarul şi nu-s preocupaţi de problema conştiinţei. Mai mult, din punct de vedere al psihologiei
personalităţii, cognitiviştii pot fi criticaţi pentru că, deşi au promis o paradigmă care să poată explica
activitatea întregului psihic, cognitiviştii n-au reuşit decât să dezvolte teorii specifice, fiecare psiholog
cognitivist fiind preocupat doar de cercetarea unui anumit proces psihic. Proliferarea teoriilor specifice a
condus la neglijarea construirii unei teorii cognitive generale şi la utilizarea a prea multor termeni diferiţi
pentru unul şi acelaşi concept. Procesarea este, aşa cum afirmă chiar unii psihologi cognitivişti, o
metaforă, iar această metaforă a procesării informaţiei oferă doar un model de abordare a psihicului în
interiorul tradiţiei comportamentaliste.
Un lucru este cert: psihologii cognitivişti şi-au propus prea mult şi au realizat deocamdată prea
puţin. În 1957, Herbert Simon profeţea că în 1967 computerul va fi campion mondial la şah şi că după
încă 10 ani, maşinile vor fi capabile să facă orice muncă pe care un om poate s-o facă. Astăzi, cei mai
mulţi psihologi cognitivişti şi-au temperat afirmaţiile recunoscând că psihologia cognitivă trebuie să
devină mai realistă şi să recunoască faptul că modelul procesării informaţiei rămâne nesatisfăcător
atunci când încearcă explicarea naturii umane. Personalitatea umană nu poate fi redusă la mecanisme
automate deoarece maşinile, spun adversarii cognitiviştilor, nu evoluează, nu interacţionează total cu
mediul aşa cum o pot face organismele, nu pot reacţiona intuitiv, spontan în situaţii confuze unde
regulile logicii formale nu mai sunt aplicabile.

333
CĂTĂLIN DÎRŢU

La toate aceste critici mai poate fi adăugată constatarea că maşinile de calcul nu pot decât să
simuleze inteligenţa, iar a simula inteligenţa nu este totuna cu a fi inteligent. Meteorologii pot să
construiască simulări pe computer ale uraganelor, iar biologii pot să simuleze procesul fotosintezei, dar
aceasta nu înseamnă că un computer produce uragane sau că poate realiza fotosinteza. Procesul de
fotosinteză este funcţia biologică naturală a plantelor, în timp ce funcţia naturală a creierului uman este
să gândească şi să înţeleagă. Până acum nici un computer n-a putut să copie fidel această funcţie a
creierului uman.
Dominaţia paradigmei cognitive în psihologia contemporană, se reflectă şi în domeniul
psihologiei personalităţii. Conform opiniei unor nume de marcă în psihologia personalităţii, epoca marilor
teorii în acest domeniu, (precum psihanaliza sau teoria constructelor), este apusă. Cercetarea
personalităţii este astăzi realizată prin prisma unor miniteorii care nu-şi mai propun explicarea persoanei
în întreaga ei complexitate ci, se mulţumesc să abordeze doar unul sau unele nivele ale ei.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. În concepția cognitivistă, organismele își formează deprinderile prin asocierea constantă a
comportamentelor
a. Adevărat
b. Fals
2. Constructele de personalitate sunt
a. universale
b. ideale și întotdeauna adevărate
c. centrale și periferici
d. construcții cognitive
e. personale
f. construcții afectiv-motivaționale
3. După cognitiviști, diversele tipuri de reprezentări mentale sunt adevăratele cauze ale comportamentului
a. Adevărat
b. Fals

Referinţe bibliografice
 Allport, G.W., 1991, Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
 Funder, C. D., 1997, The personality puzzle, W.W. Northon & Company.
 Pervin, L.A, 1996, The science of personality, John Wiley and Sons Inc., New York.
 Ryckman, R.M., 1993, Theories of personality, Wadsworth Inc., California.

Bibliografie obligatorie pentru cursanţi

Referinţe principale:
 Dîrțu, Cătălin (2013). Psihologia personalității, Manual pentru Învăţământul la distanţă, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
Referinţe suplimentare:
 Avram, E., 2009, Psihologia personalității, Editura Universitară, București
 Matthews, G., Deary, I. J., Whiteman, M.C., 2012, Psihologia personalității. Trăsături, cauze,
consecințe, Polirom, Iași.
 Opre A., 2012, Inconștientul cognitiv: modele teoretice, suport experimental și aplicații, Polirom, Iași

334