OMUL SI RATIUNEA

Daca incercam sa raspundem la intrebarea : Ce este omul ? , depinde din ce punct

de vedere dorim sa-l definim , deoarece de exemplu un anatomist va da o definiţie ce
diferenţiază omul din punct de vedere anatomic de celelalte animale ; un psiholog invocă
trăsături ale conştiinţei umane şi ale vieţii sufleteşti specifice omului iar un teolog creştin
va spune că omul este fiinţa creată de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa, că este
supus păcatului originar şi că Iisus Hristos l-a mântuit prin jertfa sa.
În filozofie problema omului este abordată prin două tipuri fundamentale de
atitudini: o serie de filosofi consideră că omul are un specific ce poate fi surprins şi, de
aceea, poate fi definit; alţii cred, dimpotrivă, că nu pot fi desprinse trăsături care să
aparţină oricărui om şi, drept urmare, omul nu poate primi o definiţie – el devine ceea ce
el însuşi se face (este absolut liber să-şi stabilească esenţa). Asadar definirea omului se
poate face printr-o caracteristica esentiala : ratiunea, socialitatea , existenta intrumister
(Blaga ) , proiect care se face pe sine ( Sartre ), etc.
Rene Descartes are o conceptie dualista; el considera omul ca fiind format din doua
substante ( materia , spiritul ). Cu alte cuvinte Descartes defineşte omul drept „Un lucru ce
cugetă”. Pentru el trăsătura caracteristică a omului este gândirea , care îl diferenţiază strict de
celelalte fiinţe.
Blaise Pascal ( 1623-1662 ) a trata in „Cugetari „ doua probleme : Ce este omul ? si Ce este
Dumnezeu ? El afirma ca : Omul este o trestie, cea mai fragila din natura , dar o trestie
cugetatoare . Problema capitală a filosofiei pascaliene este armonizarea raţiunii cu
credinţa, dar peste tot ne urmăreşte, ca o umbră, problema omului. Şi e dificil a-l defini,
căci el se lasă condus de inimă, iar “Inima are raţiuni pe care raţiunea însăşi nu le
cunoaşte”. Două tendinţe l-au marcat în mod deosebit pe Pascal. Prima – înclinaţia sa
spre tehnică – provine din încrederea oarbă pe care o acordă raţiunii, iar cea de-a doua –
credinţa puternică în existenţa lui Dumnezeu – este rezultatul îndoielii şi neliniştii ce-i
umplu sufletul şi-l ispitesc să dizolve sensul vieţii (aşa cum este el văzut de majoritatea
oamenilor) sau chiar orice sens.
De aici rezultă contradicţiile de care Pascal se izbeşte pretutindeni, contradicţii pe
care le întâlneşte, în mod inevitabil, şi în sufletul omenesc: “Ce himeră mai este şi acest
om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicţii?!” “Himeră”,
pentru că omului nu-i poate fi dată vreo esenţă – nu este ceva anume; “noutate”, întrucât
de fiecare dată când îl cercetăm descoperim tot altceva; “monstru”, deoarece este capabil
de lucruri neaşteptate şi josnice; “haos”, pentru că nu-i putem explica toate faptele pe
calea raţiunii – şi nici nu le săvârşeşte din raţiune.
Întreaga filosofie a lui Rousseau este reflecţie asupra omului şi asupra relaţiilor
lui cu societatea. El caută să răspundă năzuinţei de perfectare a relaţiei om-stat şi de
lărgire permanentă a graniţelor libertăţii prin realizarea morală a omului. Ideea de bază a
lui Rousseau – omul este bun de la natură – îi permite să elaboreze o concepţie în care
raporturile între oameni pot fi întemeiate pe valoarea morală a binelui. Când el spune că
omul este bun de la natură, nu face o judecată asupra unei stări de fapt, ci caută un punct
de plecare prin care să justifice posibilitatea realizării omului în plan moral şi în plan
social.
Prin Discurs asupra inegalităţii dintre oameni, Rousseau încearcă să explice
originea a două tipuri de inegalităţi: a inegalităţii averii şi a inegalităţii moralei. Egoismul
omului şi tendinţa de a-şi spori proprietatea sunt cauze ale unor mari neajunsuri de care
suferă societatea. Asadar omul natural poseda doua principii ale sufletului: egoismul care
este inclinatia omului spre bunastare si securitate si altruismul care este sentimentul de
mila in fata suferintei si a mortii. La aparitia proprietatii private , se accentueaza
egoismul si se atenueaza altruismul. Statul nu mai este o institutie naturala ci una creata
prin conventie , pentru a apara in special dreptul la proprietate.