Resuscitarea cardio-respiratorie

Resuscitarea cardio-respiratorie este un sistem standardizat de manevre,

tehnici şi droguri, care se aplică în cazul stopului cardiac şi/sau respirator şi care
au drept scop asigurarea transportului sângelui oxigenat la ţesuturi pentru
protejarea funcţiei organelor vitale şi pentru crearea condiţiilor favorabile
reluării circulaţiei spontane.
Apariția unui stop cardiorespirator necesită începerea manevrelor de resuscitare
imediat pentru asigurarea unei oxigenări corespunzătoare la nivel tisular și
reducerea instalării leziunilor celulare ireversibile.

Pentru o resuscitare de succes este important să se respecte pașii care

sumarizează verigile lanțului supraviețuirii, în număr de patru:

1. Recunoaşterea precoce şi solicitarea ajutorului.

2. Iniţierea precoce a manevrelor de suport vital de bază (SVB).

3. Defibrilarea precoce. Defibrilarea precoce în decurs de 3-5 minute de la

colaps poate duce la o rată de supravieţuire mai mare de 50-70%. Acest
lucru poate fi realizat prin accesul la un defibrilator extern automat (DEA).

4. Suportul vital avansat precoce (SVA) şi îngrijire post-resuscitare

Suportul vital de bază (SVB) sau resuscitarea de bază cuprinde:

A. AIRWAY – verificarea libertății căilor aeriene.

B. BREATHING - asigurarea ventilației.
C. CIRCULATION - menținerea funcției de pompă a inimii.

A. Asigurarea permeabilității căilor aeriene

La persoanele cu stare de conștiență absentă, cel mai frecvent căile aeriene sunt
obstruate prin căderea bazei limbii pe peretele posterior al faringelui.

-Hiperextensia capului este o manevră simplă ce se execută aplicând o mână pe

fruntea pacientului/victimei şi cealaltă în regiunea occipitală. Apoi se va realiza
ridicarea mandibulei .
-Subluxația mandibulei (tripla manevră de eliberare a căilor aeriene Safar), în
cazul suspicionării unei fracturi de coloană cervicală se realizează o stabilizare a
capului în axul coloanei, capul este menţinut în poziţie neutră, nu se face
hiperextensia capului, nu se fac mişcări laterale ale capului.
-Dacă se observă obstrucția prin corpi străini, aceștia se îndepărtează din
cavitatea bucală prin introducerea degetului făcut cârlig în gură şi se scot, iar
pentru eliminarea lichidului de vărsătură se întoarce capul în lateral (nu se face
dacă există suspiciunea de fractură de coloană cervicală).

B. Evaluarea respiraţiei prin „privește, ascultă, simte” (look, listen, feel).

După stopul cardiac, victima poate să mai respire sau poate avea o respirație
agonică ce nu trebuie confundată cu respirația normală, de aceea, salvatorul,
timp de 10 secunde, menținând libere căile aeriene, va privi mişcările
(expansiunea) peretelui toracic anterior, va asculta zgomotele respiratorii de la
nivelul căilor aeriene superioare și va simți fluxul de aer pe obraz.
Dacă victima/pacientul respiră, dar este inconștientă, se aşază în poziţie
laterală de siguranţă: în decubit lateral cu membrul inferior în contact cu solul
în extensie, iar cel de deasupra flectat la 90° în articulaţia genunchiului, iar
membrul superior de deasupra flectat la 90° în articulaţia cotului cu palma pe sol
sub obrazul victimei; astfel, trunchiul este aplecat spre sol, limba nu mai cade
pe peretele posterior al faringelui, iar eventualele secreţii sau lichid de
vărsătură nu mai pot fi aspirate.

Dacă pacientul/victima nu respiră, se încep manevrele de resuscitare cu

realizarea compresiilor toracice prin masaj cardiac extern.

C. Evaluarea circulației.

Se îngenunchează în lateral lângă victimă (pacient), care este așezată pe plan dur
și se încep compresiile toracice( 30 compresii toracice), prin plasarea podului
palmei pe jumătatea inferioară a sternului, în centrul toracelui, iar mâna cealaltă
deasupra, evitându-se compresia pe coaste. Poziţia mâinilor trebuie să fie astfel
încât să nu exercite presiune pe regiunea epigastrică sau pe apendicele xifoid.
Salvatorul este poziționat vertical deasupra toracelui cu coatele blocate,
întinse.
 Adâncimea compresiilor toracice la adult va fi de aproximativ 5 cm,
 Frecvenţa compresiilor toracice va fi între 100-120/min,
 Decompresiunea toracelui. Permiţând revenirea completă a toracelui
după fiecare comprimare, rezultă o mai bună întoarcere venoasă şi astfel
poate îmbunătăţi eficacitatea resuscitării cardiorespiratorii (RCP).
 După 30 de compresii toracice se asigură permeabilitatea căilor aeriene
prin metodele amintite, se pensează părţile moi ale nasului folosind
policele şi indexul mâinii de pe frunte și se realizează 2 insuflații
succesive prin metoda „gură la gură” sau „gură la nas”, urmărindu-se
revenirea toracelui la poziția inițială.
 Se continuă compresiile toracice cu alternanța compresii-respirații
30:2. Se întrerupe resuscitarea numai dacă pacientul respiră normal.

Volumul curent care este administrat unui adult, la o insuflație, este de

aproximativ 500-600 ml, acesta fiind volumul necesar să provoace expansiunea
vizibilă a toracelui. Insuflaţia trebuie să aibă o durată de aproximativ 1 sec.

Resuscitarea doar cu compresii toracice poate fi efectuată, după cum

urmează:

 dacă salvatorul nu poate sau nu doreşte să administreze ventilaţii gură-la-

gură, atunci va efectua doar compresii toracice;
 în acest caz, compresiile toracice trebuie efectuate continuu, cu o
frecvenţă de 100/minut, resuscitarea va fi oprită pentru reevaluare doar
dacă victima începe să respire normal; altfel, resuscitarea nu trebuie
întreruptă.
 Algoritmul suportului vital de bază

 Evaluează starea de conștiență

 Strigă după ajutor
 Deschide căile aeriene
 Absența ventilațiilor normale
 Alertează 112
 30 compresii toracice
 2 ventilații
 30 compresii

Suport vital avansat (SVA)

Suportul vital avansat include administrarea drogurilor, monitorizarea cardiacă,
managementul avansat al căilor aeriene, defibrilarea. De aceea, suportul vital
avansat necesită intervenția unei echipe de resuscitare dotate cu echipamentele și
medicamentele necesare, ce au în centru și utilizarea unui defibrilator. Suportul
vital avansat (SVA) clasifică ritmurile cardiace ce apar în stopul cardio-
respirator în ritmuri:
o Șocabile: fibrilația ventriculară (FV), tahicardia ventriculară fără
puls (TV);
o Nonşocabile: asistolia, activitatea electrică fără puls (AEFP).

Fiecare ramură a protocolului este în mare parte asemănătoare, cu 2 minute de

resuscitare (RCP) înainte de analiza ritmului şi, unde este indicat, verificarea
pulsului.

Adrenalina, 1 mg este administrată la fiecare 3-5 min până la reapariţia

circulaţiei spontane.
 Algoritm suport vital avansat

Defibrilarea reprezintă străbaterea miocardului de un curent electric de

intensitate suficientă, capabil să restabilească o activitate electrică coordonată.

Scopul defibrilării este acela de a restabili circulaţia spontană.

Termenul de defibrilare electrică va fi folosit în cazul tratării fibrilației

ventriculare (FV) şi al tahicardiei ventriculare (TV) fără puls.
În cazul folosirii ŞEE, pentru tratamentul celorlalte tulburări de ritm
ameninţătoare de viaţă se va folosi termenul de conversie electrică.

Poziţia standard a padelelor (manuale şi autocolante) este stern-apex.

-Padela dreaptă, (sternum) se plasează de partea dreaptă a sternului, sub

claviculă. Padela apicală se plasează pe linia axilară medie, aproximativ
spaţiul V intercostal stâng (în zona de plasare a electrodului V6 din înregistrările
EKG sau la nivelul sânului stâng la femei, însă în zonele fără ţesut mamar, de
aceea este important ca acea padelă să fie poziţionată cât mai lateral).

-fiecare padelă pe peretele lateral toracic, una pe dreapta şi cealaltă pe stânga

(biaxilar);

Tipuri de defibrilator extern automat (DEA) utilizate în defibrilare sunt:

− defibrilatoare monofazice care livrează curent unipolar cu o singură direcţie
a fluxului de curent;
− defibrilatoare bifazice la care intensitatea curentului îşi schimbă polaritatea
în cele aproximativ 10-15 milisecunde cât este livrat şocul electric.

Recomandările actuale pentru echipele care efectuează resuscitarea (RCP)

prevăd executarea a 2 minute de suport vital de bază (SVB), aproximativ 5
cicluri de 30:2 înaintea defibrilării, la pacienţii cu colaps prelungit (mai
mult de 5 minute). Deoarece momentul instalării stopului este greu de precizat
cu exactitate este indicat ca echipa de resuscitare să practice suportul vital de
bază (SVB) înainte de a tenta defibrilarea, la orice stop la care ei nu au fost
martori.

În cazul stopurilor instalate în spital este recomandat să se aplice şocul

electric cât mai repede, fără a renunţa la începerea compresiilor toracice
dacă defibrilatorul nu este imediat disponibil.

Cardiostimularea
Cardiostimularea (pacingul) este realizată în scopul de a trata pacienţii cu
bradiaritmii şi tahiaritmii.

Tehnicile de cardiostimulare sunt:

 noninvazive (prin percuţie şi transcutanat)

  invazive (cardiostimulare transvenoasă temporară, implantare de stimulator
permanent, instalarea defibrilatorului implantabil).

Cardiostimularea temporară poate fi realizată transvenos, transesofagian,

transcutanat, epicardic şi prin intermediul unei artere coronare și este indicată în
tratamentul de urgenţă al asistolei şi bradicardiei severe sau al bradicardiei
temporare ce asociază instabilitate hemodinamică, hiperpotasemie, bradicardie
sau toxicitate indusă de medicamente (digitalice).

Cardiostimularea este indicată profilactic în infarctul miocardic acut (IMA),

după chirurgie cardiacă, uneori după cardioversie, în timpul cateterismului
cardiac şi uneori înaintea implantării unui pacemaker permanent.

Cardiostimularea permanentă este indicată în blocul atrioventricular (BAV).

!! În cazul în care este necesară defibrilarea unui pacient purtător al unui

cardiostimulator permanent, padelele se vor aşeza la 12-15 cm distanţă de
aparat. De regulă, stimulatorul este implantat subcutanat subclavicular stâng şi
nu pune probleme în aşezarea padelelor. Dacă totuşi acesta este implantat
subclavicular drept, se utilizează poziţia de defibrilare anteroposterioară.

Cardiodefibrilatoarele implantabile (CDI) sunt utilizate în tratamentul

tahicardiilor, pentru prevenirea iniţierii tahicardiilor sau pentru stoparea acestora
după ce s-au instalat.
Indicaţii:
− tahicardia ventriculară (TV) sau fibrilația ventriculară (FV) asociate cu hTA şi
neasociate cu IMA, tulburări electrolitice severe sau toxicitate medicamentoasă;
− sincopă inexplicabilă la un pacient cu tahicardie ventriculară (TV) cu hTA
inductibilă;

Noile cardiodefibrilatoare implantabile (CDI) sunt dispozitive de dimensiuni

mici, care pot fi implantate în aria subclaviculară la fel ca stimulatoarele
obişnuite.

Cardioversia electrica reprezinta administrarea unui soc electric sincron in

vederea restabilirii ritmului sinusal.

Cardioversia electrica este indicate atunci cand aritmia produce

decompensare hemodinamica, in fibrilatie atriala, flutter atrial, tahicardie
supraventriculara sau ventriculara.
 Spre deosebire de defibrilare, care se face in situatiile de urgenta, majoritatea
cardioversiilor sunt elective. Procedura se efectueaza sub anestezie generala
sau sedare. Cardioversia incepe cu o energie de 25-50 J pentru flutterul atrial
si 50-100 J pentru fibrilatia atriala la pacientii stabili hemodinamic.

Antiaritmicele pot fi necesare inainte si dupa cardioversie, pentru mentinerea

ritmului sinusal.

Complicatii ale cardioversiei: aritmiile, tromboembolizarea, necroza

miocardica, edem pulmonar, arsuri ale pielii.

Algoritm pentru fibrilația ventriculară (FV) sau tahicardia

ventriculară (TV) fără puls
În caz de tahicardie ventriculară (TV), primul gest este palparea pulsului
pentru a diferenţia tahicardia ventriculară (TV) cu puls de tahicardia
ventriculară (TV) fără puls;

1. Dacă defibrilatorul nu este imediat disponibil începeţi resuscitarea

(RCR).

2. Dacă defibrilatorul este imediat disponibil începeţi cu defibrilarea (fără a

efectua resuscitarea); se administrează până la 3 şocuri electrice cu energii, de
respectiv 200 J, 200–300 J, 360 J; între două şocuri electrice ne oprim 1–2
secunde, pentru a permite reîncărcarea defibrilatorului şi pentru a evalua
aspectul electrocardioscopic.

3. După administrarea celor 3 şocuri electrice se evaluează activitatea electrică,

putându-se constata:
a) Ritm sinusal – evaluează semnele vitale, menţine libertatea căilor aeriene,
susţine ventilaţia, administrează medicaţia necesară pentru menţinerea tensiunii
arteriale, a ritmului şi frecvenţei cardiace normale.
b) Activitate electrică fără puls – se aplică algoritmul.
c) Asistolie – se aplică algoritmul.
d) Fibrilație ventriculară (FV) sau tahicardie ventriculară (TV) persistentă sau
recurentă – treci la faza 4.
4. Începe (continuă) resuscitarea (RCR), intubaţia şi ventilaţia cu O2 100%,
obţinerea accesului venos.
5. Adrenalină 1 mg în bolus rapid i.v., urmată de defibrilare cu 360 J între
primele 3 defibrilări iniţiale şi această a4a defibrilare trebuie efectuate 10 cicluri
de resuscitare, care să ducă la corectarea parţială a hipoxiei şi a acidozei
miocardice (trec 2 minute).
6. În continuare se va administra adrenalină la fiecare 3–5 minute, urmată, la
30–60 sec., de o nouă defibrilare cu 360 J; doza recomandată de adrenalină este
de 1 mg. Dar, dacă aceasta nu dă rezultate, se poate apela la alte doze:
intermediare (2–5 mg), progresiv crescânde (1–3–5 mg ) sau mari (0,1 mg/kg
corp).

7. Administrarea de medicaţii clasa II-a, urmată fiecare de un nou şoc electric cu

360 J, la 30–60 sec, după administrarea medicaţiei; succesiunea va fi drog – şoc,
drog – şoc.
a) Xilină 1,5 mg/kg corp bolus i.v.; se poate repeta după 3–5 minute, până la o
doză totală de 3 mg/kg corp. Nu se administrază xilină în perfuzie continuă în
cursul resuscitării (RCR); perfuzia continuă, cu un ritm de 2–4 mg/minut; se
poate administra după reluarea circulaţiei spontane.
b) Tosilat de bretiliu 5 mg/kg corp, bolus i.v.; se poate repeta după 5 minute,
10 mg/kg corp şi apoi, la fiecare 5 minute, aceeaşi doză, până la o doză totală de
30–35 mg/kg corp.
c) Procainamidă – perfuzie continuă cu 30 mg/min, până la o doză totală de 17
mg/kg corp.
d) Sulfat de magneziu 1–2 mg, lent i.v., în fibrilația ventriculară (FV) sau
tahicardia ventriculară (TV) recurente severe; se poate administra mai precoce în
torsada vârfurilor sau când se suspicionează o hipomagneziemie.

(Fibrilatie ventriculara)
 Algoritm pentru asistolie
Începe (continuă) resuscitarea (RCR), intubaţie şi ventilaţie cu O2 100%, acces
i.v., confirmă asistolia în mai mult de o derivaţie (monitoare ce pot prezenta mai
mult de o derivaţie, schimbarea poziţiei padelelor defibrilatorului cu 90 de
grade).
Adrenalină i.v., 1 mg în bolus, repetată la fiecare 3–5 minute; dacă nu dă
rezultate se pot administra alte doze ca în fibrilația ventriculară sau tahicardia
ventriculară
Atropină, alternând cu adrenalina, în doze de 1 mg i.v. în bolus, repetate la
3–5 minute, până la o doză totală de 0,04 mg/kg corp, întrucât asistolia poate fi
produsă (rareori) de un tonus parasimpatic crescut; din acest motiv, nu se
acceptă aplicarea de şocuri electrice care cresc tonusul parasimpatic şi pot anula
orice şansă de resuscitare în caz de asistolie.
În timp ce se efectuează resuscitarea se vor lua în consideraţie şi se vor
trata cauzele posibile: hipoxie, hipo sau hiperkaliemie, acidoză,
supradozare medicamentoasă, hipotermie, etc.
Luarea în considerare a opririi eforturilor resuscitative dacă au trecut 30 de
minute de asistolie, timp în care s–a efectuat resuscitarea (RCR), s–au
administrat toate medicaţiile indicate, s–au tratat toate cauzele posibile.

(Asistola)