Etnogeneza românească şi formarea statelor medievale

în spaţiul românesc

Etnogeneza reprezintă un proces istoric, lingvistic şi cultural, de formare a unui

popor. Etnogeneza românească se încadrează în procesul general de formare a popoarelor
şi limbilor latine europene. În a doua jumătate a mileniului I apar popoarele romanice
europene: francezi, italieni, spanioli, portughezi şi români.
Popoarele romanice s-au constituit printr-o dublă asimilare. În primul rând,
autohtonii din provinciile romane i-au asimilat pe colonişti, după care au asimilat cultura
romană şi limba latină, romanizându-se pe deplin. A doua asimilare s-a produs prin
integrarea migratorilor de către populaţiile romanizate: francii în Galia, vizigoţii în Pen.
Iberică, ostrogoţii în Italia, slavii în Dacia şi Moesia.
Romanizarea reprezintă un proces istoric de lungă durată prin care dacii şi-au însuşit
cultura materială, spirituală, obiceiurile şi limba romanilor. Romanizarea implică două
aspecte istorice: colonizarea şi romanizarea propriu zisă.
Dacia a fost cucerită de romani în 106, în urma înfrângeri lui Decebal de către
Traian. Provincia Dacia cuprindea Transilvania propriu-zisă, Banatul şi Oltenia, restul
teritoriilor fiind alipite Moesiei Inferior. Dacia era o provincie imperială, adică
subordonată direct împăratului, administrată de un guvernator ce purta titlul de legatus
Augusti pro pretore.
Romani au întreprins o romanizare intensă a provinciei Dacia. Romanizarea s-a făcut
prin aducerea mulţimilor nesfârşite de colonişti romani, după cum afirmă scriitorul antic
Eutropius, care precizează şi scopul colonizării «pentru cultivarea ogoarelor şi popularea
oraşelor». Aceşti colonişti au fost de trei feluri: agricultori, minieri şi militari. Colonizarea
agricolă s-a făcut în special în Oltenia, numeroşi cetăţeni romani apar în calitate de
colonişti în valea Dunării formând satele lor şi cultivând ogoarele din jur. Se formează şi
proprietăţi agricole mai mari lucrate de proprietari cu ajutorul sclavilor. Aşezarea
proprietarului şi a sclavilor se numea villa şi moşiile erau îngrijite de un administrator
numit actor. Colonizarea de minieri s-a făcut mai ales în Munţii Apuseni, unde erau

1
bogatele mine de aur şi de sare exploatate încă din vremea dacilor. Aici s-au adus în
special colonişti minieri specialişti de pe coastele Mării Adriatice din Dalmaţia.
Colonizarea militară a reprezentat un alt factor principal al romanizări. Soldaţii după ce
terminau stagiul militar nu se întorceau în proviinciile de unde fuseseră recrutaţi, ci
rămâneau în Dacia, unde erau împroprietăriţi şi deveneau agricultori. Importanţa
veteranilor pentru romanizarea Daciei a fost foarte mare, căci din armată ei ieşeau cu totul
romanizaţi. În limba romană cuvântul bătrân, derivă din latinescul veteranus, şi nu
înseamnă numai om în vârstă, în popor un bătrân înseamnă o bucată de pământ, în
amintirea timpului când veteranii erau mici propritari de pământ cu bucăţi de pământ fixate
de stăpânire.
Romanizarea fiind un proces de lungă durată s-a desfăşurat în etape. În prima etapă
pătrund la daci elementele culturii materiale romane. Ieftină şi de bună calitate, ceramica
romană se impune în aşezările dacice din secolele al II-lea – al III-lea, o bună parte a
inventarului ceramic este de factură romană-provincială. De asemenea se impun uneltele
mai productive (de pildă, brăzdarul de plug de tip roman), diferitele obiecte de uz practic şi
de podoabă. Adoptarea culturii materiale romane nu înseamnă încă romanizarea, dar ea
atestă că dacii nu trăiau izolat, ci în strâns şi permanent contact cu coloniştii, ceea ce
reprezintă o condiţie a romanizării adevărate. În a doua etapă dacii adoptă credinţe şi
obiceiuri romane, nume romane şi, ceea ce este esenţial în romanizare, limba latină.
Conveţuind cu colonişti, dacii se deprind să vorbească latineşte; acelaşi lucru îl fac tinerii
daci recrutaţi în armată. Interesul de a dobândi cetăţenia romană, care le asigura drepturi
depline, îi face pe dacii din provincie să adopte, treptat, limba latină în locul propriei lor
limbi; din aceasta, o serie de cuvinte vor pătrunde însă în latina populară vorbită pe
teritoriul Daciei şi se vor transmite, astfel, limbi române mai târziu. Limba latină, limba
clasei politice, şi limba oficială a Imperiului, limba unei culturi superioare, a armatei a
procesului de producţie, se impune peste tot în provincie. Din cele spuse mai sus rezultă că
populaţia romană colonizată în Dacia era o populaţie stabilă, legată de acest pământ prin
mijloacele ei de trai. Populaţia neromană era de două feluri: băştinaşi, adică dacii şi geţii şi
străini veniţi din alte părţi ale imperiului roman. Dacii n-au pierit în războaiele dacice, ci se
constată din inscripţiile romane că au continuat să trăiască alături de colonişti romani.

2
 Numai o parte a lor s-a retras în afara graniţelor provinciei romane, de unde sub
numele de Dacii liberi făceau incursii prădalnice în Dacia Traiană. Viaţa lor continuă în
formele tradiţionale autohtone, dar prin vecinătatea cu Imperiul suferă un proces lent de
romanizare.
În ceea ce priveşte populaţia străină venită în Dacia din alte părţi ale imperiului
roman, ea e formată mai ales din negustori aşezaţi la oraşe, cei mai mulţi greci din oraşele
de pe coastele Mării Negre, precum şi orientali, egiptenii şi mai ales sirieni.
După retragerea aureliană (271) în fosta provincie Dacia rămâne o populaţie
romanizată, latinofonă, romanizarea fiind un proces ireversibil. În perioada marilor
migraţii acestei polpulaţii din spaţiul daco-moesic i se adaugă populaţii germanice (sec. al
III-lea) şi slave (sec. al VI-lea).
Valurile de populaţii migratoare (goţii, hunii, gepizii, avarii) ce pătrund pe teritoriul
ţării noastre în secolele al III-lea – al IV-lea au asupra populaţiei romanizate o influenţă
redusă.
Slavii sunt un grup de popoare, al căror loc de origine este Polonia de azi. Când au
început să năvălească popoarele mongole din Asia spre Apus, au târât după ele şi pe slavi,
care s-au despărţit atunci în trei grupuri: Slavii de Răsărit (ruşii şi rutenii), Slavii de Apus
(polonii, cehii, slovacii) şi Slavii de Sud (sârbii şi bulgarii).
În înaintarea lor către sud, slavii îşi fac apariţia în regiunile carpato-dunărene
începând cu secolul al VI-lea. Aici ei întâlnesc aşezări daco-romane, lângă care unii se
statornicesc, iar alţii îşi continuă drumul spre Imperiul Bizantin. Aşezări mixte slave şi
daco-romane au fost evidenţiate arheologic la Suceava, Iaşi, Sărata-Monteoru (jud. Buzău),
Bucureşti, Bratei (jud. Sibiu) şi în alte locuri, ele datând din secolele VI–VII.
După anul 602, când se prăbuşte apărarea bizantină la Dunăre, slavii trec în masă
dincolo de fluviu, fapt care are drept urmare ruperea în două a romanităţii orientale şi
împingerea moesilor romanizaţi spre Sudul Peninsulei Balcanice.
Prezenţa slavilor printre daco-romani nu a putut schimba caracterul romanic al
autohtonilor. O influenţă mai însemnată au avut-o totuşi asupra limbii şi organizării social-
politice şi religioase a poporului român, aflat în perioda respectivă în plin proces de
individualizare ca popor în sud-estul Europei. De la slavi au pătruns în limba română
elemente de vocabular privind societate (boier, voievod, cneaz etc.), o serie de hidronime

3
precum Bistriţa (“râul repede”), Dâmboviţa (“râul cu stejari”), nume de oraşe, de exemplu
Târgovişte (“locul târgului”), Zlatna (“locul cu aur”)etc., şi o onomastică bogată din care
menţionăm nume ca Dan (“dăruitul”), Radu (“veselul”), Pârvu (“cel dintâi”), Bogdan
(“darul lui Dumnezeu”).
Limba populară vorbită de populaţia romanizată din Dacia şi Moesia se transformă
în secolele VII-VIII într-o limbă nouă, limba română. Limba română este o limbă
neolatină, de origine romanică lucru evidenţiat prin fondul principal de cuvinte 60% de
origine latină şi structură gramaticală.
Teritoriul de formare al limbii române este spaţiul Daciei şi al Moesiei, unde s-au
format două dialecte: daco-român, la nord de Dunăre, şi aromân, la sud de Dunăre.
Componentele de bază ale limbii române sunt: substratul lingvistic traco-dacic (circa
160 de cuvinte cu derivatele lor) ce reprezintă 10% din lexicul românesc, stratul lingvistic
latin ce reprezintă 60% din vocabularul limbii române şi adstratul lingvistic, adică
influenţele slave, ce reprezintă circa 20% din vocabular.
Tot romanic este şi numele poporului român, în forma sa mai veche de rumân şi în
cea actuală de român, cuvânt derivat din latinescul romanus.
Limba română şi poporul român s-au format în spaţiul aflat la nord şi la sud de
Dunăre. Etnogeneza românescă nu pote fi considerată nicio “enigmă”, niciun “miracol”.
Acest proces istoric este atestat cu izvoare istorice, în principal arheologice şi lingvistice.
Studiul izvoarelor, începând cu secolul al VII-lea, confirmă existenţa poporului
român, popor distinct în spaţiul Europei centrale şi sud-estice. Acest popor a desfăşurat o
activitate economică, a avut o organizare socială corespunzătoare nivelului atins de
civilizaţia timpului şi a vorbit o limbă romanică.
Izvoarele istorice arată că românii, la începutul evului mediu trăiau organizaţi în
obşti teritoriale sau săteşti. Obştea este o formă de organizare a producţiei, o comunitate
de muncă, în cuprinsul căreia membrii comunităţii deţin un teritoriu împărţit în arabil şi
nearabil. Pământul arabil era în proprietate privată, iar cel nearabil (fâneţele, pădurile,
păşunile, apele) în proprietate comună.
Conducerea obştii a fost colectivă şi se exercita prin adunările şi sfatul oamenilor
buni şi bătrâni, la care se adaugă conducătorii satelor, judele (termen de origine latină) sau
cneazul (termen de origine slavă), jurătorii care exercitau justiţia pe baza obiceiului sau

4
dreptului românesc. Treptat, şi adeseori prin luptă, cneazul pune stâpânire pe loturile
comunităţii, îi aserveşte pe posesorii acestora, ocupând uneori şi părţi din pământurile
ocupate în comun. Astfel, cu timpul, din interiorul obşti se iveşte atât boierul, stăpânul
unor pământuri mai întinse, care vor constitui următoarele domenii funciare, cât şi
ţărănima aservită. În Ţările Române s-au păstrat însă şi comunităţile obşteşti neaservite,
care cuprind, de-a lungul evului mediu, ţărănimea liberă. Aceaste a avut un rol însemnat în
afirmarea societăţii moderne şi în lupta de emancipare a naţiuni române.
Din organizarea de obşte, prin unirea mai multora sub conducerea unui cneaz, se
formează cnezatele, care unite într-o anumită zonă sub conducerea unui voievod formează
voievodatele.
Procesul de formare al statelor feudale româneşti a fost îndelungat şi s-a desfăşurat
în etape între secolele IX-XII. Instituţia statală specifică statelor medievale româneşti a fost
voievodatul, dar nu unic.
La baza formării statelor româneşti au stat o serie de factori interni şi externi. Factori
interni au fost preponderenţi şi au constat în dezvoltarea economică, socială şi politică a
societăţii româneşti. Factori externi deşi secundari, au grăbit procesul de formare a statelor
româneşti. Aceşti sunt: pericolul maghiar din vest, pericolul tătar din est şi centralizarea
statelor feudale în Europa.
Formarea şi organizarea Voievodatului Transilvania este rezultatul transformărilor
structurale în plan econimic şi social-politic de pe teritoriul de astăzi al patriei noastre.
Formarea voievodatului Transilvania reprezintă unificarea micilor formaţiuni politice,
cunoscute în secolele IX-XI, sub autoritatea unui voievod.
Acest proces de unificare cunoaşte două etape: una, a voievodatelor româneşti a
doua, care începe o dată cu cucerirea Transilvaniei de către regalitatea maghiară.
Originea Voievodatului Transilvaniei trebuie căutată în împrejurimile secolului al
IX-lea, când sunt pomenite în izvoarele narative mici formaţiuni statale româneşti, ale lui
Glad, Menumorut şi Gelu (în “Gesta Hungarorum„), urmate pe la sfârşitul secolului al X-
lea şi începutul secolului al XI-lea, de alte două voievodate, unul în mijlocul Transilvaniei
– cu centrul la Alba Iulia, iar al doilea în Banat, cu cetatea de scaun la Morisena. Aceste
două voievodate înglobau teritoriile fostelor voievodate fiind mai întinse decât cele
precedente, mai bine organizate şi mai bogate. Săpăturile arheologice au scos la iveală şi

5
alte cetăţi, ca Ţeligrad, Miograd şi Moreşti. Izvoarele narative ne dau informaţii despre
organizarea internă a voievodatului bănăţean, precum şi despre legăturile economice,
politice şi religioase cu Bizanţul. În această etapă, voievodatele româneşti evoluează de la
voievodatele de mai mică întindere spre voievodatele mai întinse şi mai bine organizate,
aceea a unui singur voievodat.
Evoluţia voievodatului Transilvaniei trece într-o nouă etapă de dezvoltare o dată cu
cucerirea sa de către regatul feudal maghiar, dar mai cu seamă din a doua jumătate a
secolului al XI-lea. În această perioadă penetraţia maghiarilor se realizează sistematic, în
condiţiile în care regalitatea organizează statul după modelul societăţii medievale apusene.
Cucerirea Transilvaniei se face treptat, prin anexarea cetăţilor de apărare şi acţiunea de
organizare a comitatelor, unităţi politico-administrative corespunzătoare judeţelor. Ele se
organizea- ză pe măsura înaintării din direcţia nord-vest, începând cu Bihorul, continuând
cu Crasna şi Dăbâca, până târziu în a doua jumătate a secolului al XIII-lea.
Tendinţele regalităţi maghiare de a înlocui veche instituţie, voievodatul, cu
principatul se loveşte de opoziţia românilor, Transilvania păstrând forma de organizare
tradiţională voievodatul. Timp îndelungat, între anii 1113 şi 1176, documentele nu mai
pomenesc nici principi nici voievozi, dovadă a frământărilor ce au avut loc în acest
răstimp. În 1176 este pomenit Leustachiu voievodul, ceea ce a însemnat că regalitatea
maghiară a fost obligată să revină la vechea formă de organizare românească. Voievodatul,
ca formă de organizare, simbolizează autonomia faţă de regalitate şi perpetuarea unei
instituţii politice specific româneşti.
În fruntea Transilvaniei era un voievod ce avea putere de suveran. Demnitatea
voievodală o exercitau, adeseori, adevărate dinastii, care aveau tendinţa de a se constitui
într-o domnie separată de Ungaria. astfel voievozii Roland Borş şi Ladislau Kan îşi asumă,
la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea, largi prerogative. Ultimul
şi-a constituit o adevărată Curte în cetatea de la Deva; el încheie înţelegeri cu suveranii
străini şi se opune regalităţii maghiare, exercitând atributele unui stat autonom care
stăpânea cetăţi, oraşe şi domenii.
Prin decretele regale ale regelui Ludovic I de Anjou, din anii 1365–1366 se acordă
calitatea de nobil numai catolicilor. Excluzându-i pe români ortodocşi, aceste reglementări
aveau să conducă spre un sistem de guvernare a Transilvaniei bazat pe sistemul religiei

6
recept, deci pe naţiunule privilegiate: maghiari, saşi şi secui. Acest sistem politic se va
consolida prin alianţa celor trei stări constituită în 1437 în timpul răscoalei de la Bobâlna şi
cunoscută sub numele de “Unio trium nationum”. Această legislaţie restrictivă nu a reuşit
totuşi să împiedice afirmarea unei părţi a elitei româneşti transilvănene. Unii nobili români,
trecuţi la catolicism, au obţinut o poziţie socială deosebită, ajungând să deţină înalte
demnităţi ale Regatului Ungariei.
După înfrângerea Ungariei la Mohács în 1526, sultanul Soliman Magnificul
transformă partea centrală a Ungariei în paşalâc (1541). Tot atunci Transilvania se
constituie ca principat autonom sub suzeranitate otomană.
Formarea statului medieval Ţara Românească s-a desfăşurat de-alungul unei
perioade istorice care îşi are începuturile în micile formaţiuni politice statale, menţionate în
Diploma cavalerilor ioaniţi (1247). Ea nu s-a înfăftuit dintr-o dată, ci treptat, pe măsură ce
se dezvolta civilizaţia românească şi se consolidau cnezatele şi voivodatele în luptă cu
puterile străine.
Prima etapă a întemeierii Ţării Româneşti a pornit din dreapta Oltului, din nordul
Olteniei, în forma unificării cnezatelor într-un voievodat. Litovoi, voievodul amintit în
Diploma ioaniţilor, stăpânea un cnezat: „Ţara cneazatului lui Litovoi voievodul“. El şi-a
întins stăpânirea şi asupra altor cnezate. Deci, ştirile din Diploma ioaniţilor ne atestă un
prim şi important pas spre unificare. La o distanţă de aproape trei decenii, în 1272–1275,
un urmaş al lui Litovoi voievodul purtând acelaş nume, face un pas mai departe, refuzând
suzeranitatea maghiară şi opunându-se cu forţă regalităţii. În 1277 are loc o luptă care se
sfârşeşte cu moartea lui Litovoi şi cu căderea în prizonierat a lui Bărbat, fratele său. În
schimbul unei mari sume de bani, el se răscumpără şi, datorită puterii pe care o reprezenta
voievodatul, păstrează stăpânirea.
A doua etapă, hotărâtoare în întemeierea Ţării Româneşti, a avut loc la începutul
secolului al XIV-lea. De data aceasta a pornit din stânga Oltului, de la formaţiunea statală a
lui Seneslau. Săpăturile arheologice de la Argeş au dezvăluit existenţa unui centru politic,
care data de la începutul secolului al XIII-lea, corespunzător vremii lui Seneslau. În
regiunea Câmpulung-Argeş existau, din vechime, aşezări comerciale, în care se desfăşura o
intensă viaţă economică.La începutul secolului al XIV-lea, izvoarele menţionează ca stat
organizat Valahia nord-dunăreană şi numele conducătorului, «mare voievod» şi «domn».

7
La scurt timp, izvoarele semnalează pe Basarab (fiul lui Tihomir) în fruntea unei
formaţiuni politice care participăla confruntările militare ale vremii. Cum anume a avut loc
unificarea micilor formaţiuni politice, izvoarele nu ne mărturisesc. Ceea ce cunoaştem este
existenţa, la începutul deceniului al treilea al secolului al XIV-lea, a statului medieval
Ţara Românească. Basarab a fost cel care a unificat şi voievodatele, a cuprins şi
Voievodatul lui Litovoi, sudul Moldovei şi, în cele din urmă părţi din Banatul de Severin.
Capitala noului stat, centrul său politic şi ecleziastic, era la Argeş.
La constituirea statului Ţara Românească au contribuit şi evenimentele petrecute în
Transilvania, spre sfârşitul secolului al XIII-lea. Organizarea domeniilor nobilare şi
despotarea cnezilor români de pământuri, în Ţara Haţegului, sau a boierilor români din
Ţara Făgăraşului, provoacă mari nemulţumiri. Se adaugă treptata excludere a românilor din
Adunările obşteşti, fapt care a sporit nemulţumirea acestora. La sfârşitul secolului
izvoarele istorice pomenesc despre frământări sociale în sudul Transilvaniei şi de continua
extindere a stăpânirii regale în autonomiile româneşti. În aceste împrejurări, din Ţara
Făgăraşului s-a pus în mişcare o populaţie românească, sub îndrumarea unor conducători
care se deplasează în Sudul Carpaţilor. Despre acest fenomen ne relatează tradiţia istorică
atunci când se referă la Negru-Vodă din Făgăraş, care, „descălecând“ la Sud de Carpaţi, ar
fi întemeiat Ţara românească. Tradiţia istorică a păstrat un fapt istoric real, contribuţia
populaţiei de la nord de Carpaţi la procesul de întemeiere a Ţării Româneşti, adică de
unificare a cnezatelor şi voievodatelor din sudul Carpaţilor.
Întemeierea s-a produs, deci, prin unirea cnezatelor şi voievodatelor, care, pe o cale
sau alta, au recunoscut pe Basarab ca mare voievod şi domn. la acestea a colaborat şi
populaţia venită din nordul Carpailor. noul stat va primi numele de Ţara Românească, ceea
ce înseamnă că statul era creaţia românilor. Basarab a izbutit să confere statului muntean
un însemnat rol în sud-estul Europei, prin alianţele politice stabilite cu bulgarii împotriva
Bizanţului. Întemeietorul statului a fost şi un strălucit luptător pentru apărarea civilizaţiei
europene împotriva tătarilor, fapt menţionat, de pildă, într-o scrisoare papală: „…eşti ca un
stâlp neclintit, ce susţine dreapta credinţă, turn al puterii… Ne bucurăm când ne gândim
la faptele tale cele de laudă pe care le împlineşti şi nu încetezi să le duci la bun sfârşit
pentru nimicirea neamurilor păgâne.“

8
 Situaţia politică a noului stat, Ţara Românească, precum şi încercarea de a-i
desăvârşi formarea, prin unirea cu Banatul de Severin, l-au dus pe Basarab la conflictul cu
Ungaria angevivă. Acţiunile politice ale domnului român constituiau manifestări spre
independenţă. Pretenţiilor de suzeranitate ale regelui maghiar asupra teritoriilor Ţării
Româneşti li s-a opus politica marelui voievod care a modificat, prin întemeierea statului,
raportul de forţe din zonă.
Acestea sunt motivele care l-au determinat pe regele Ungariei, Carol Robert, ca,
împreună cu marii nobili maghiari din Transilvania, să pornească războiul împotriva Ţării
Româneşti. Campania odată pornită, oştile regelui se îndreaptă sprea Argeş, în pofida
propunerilor de pace pe care le făcea Basarab. La întoarcerea oştilor regale, românii le
aşteaptă la un loc întărit, numit, în Cronica pictată de la Viena, posadă, şi le înfrâng (9-12
noiembrie 1330). Biruinţa românilor la Posada a însemnat câştigarea independenţei şi
încheierea procesului de formare a statului. Victoria a deschis o nouă epocă în istoria ţării,
ea a creat noi posibilităţi pentru dezvoltarea internă.
Consolidarea noului stat continuă în timpul lui Nicolae Alexandru (1352–1364), fiul
lui Basarab, asociat la domnie, cu titlul de voievod. Nicolae Alexandru rezistă la presiunile
politice şi religioase ale regalităţii maghiare, întemeind, în 1359, Mitropilia Ţării
Româneşti dependentă de Bizanţ. Aceasta a însemnat un act de independenţă faţă de
regalitatea maghiară. Ţara se afirmă în raporturile politice ale Europei de sud-est, prin
alianţele care se încheie sau prin lupta pentru consolidarea independenţei. Cu Vladislav
Vlaicu (1364–1377), civilizaţia Ţării Româneşti face noi progrese, se dezvoltă relaţiile
economice, se bate monedă proprie şi li se confirmă braşovenilor vechile privilegii
comerciale. Domn autoritar, stăpâneşte Amlaşul şi Făgăraşul, se preocupă de întărirea
instituţiilor ţării şi de înfiinţarea altora noi. Statul parcurge, de la Basarab la Mircea cel
Bătrân, o perioadă de consolidare, de stabilitate politică şi prosperitate economică.
Întemeierea Moldovei este asemănătoare, în mare parte, cu cea a Ţării Româneşti.
Sub aspect cronologic, evenimentele petrecute în Moldova au loc la mijlocul secolului al
XIV-lea. La est de Carpaţi, în procesul de întemeiere statală deosebim trei etape.
Informaţiile istorice ne îngăduie să distingem o primă etapă a procesului de
întemeiere a Moldovei, petrecută mai cu seamă în anii 1352–1353, în timpul luptelor
împotriva tătarilor. Cu acest prilej, în partea de nord-est, în valea râului Moldova se

9
organizează de către regalitatea maghiară o Marcă de apărare împotriva tătarilor, o unitate
teritorială, politică şi militară condusă de Dragoş. Aici, pe un şes întins, cu multe sate, cu
Baia drept capitală, se crease o stăpânire care poate fi considerată Moldova Mică. Acesta
însă nu era un stat organizat deplin. Ea îndeplinea funcţia de apărare, fără însă să lipsească
şi alte caracteristici ale viitorului stat. O dovadă este şi faptul că Letopiseţul de când s-a
întemeiat Ţara Moldovei scris în vremea lui Ştefan cel Mare, îl considera pe Dragoş
întemeietorul statului moldovean.
A doua etapă începe cu 1359, în condiţii asemănătoare cu cele petrecute în Ţara
Românească. Istoricii au vorbit în lumina izvoarelor documentare, de descălecare a lui
Bogdan, voievodul românilor din Maramureş, pe care l-au socotit întemeietorul statului
medieval Moldova. Bogdan a fost stăpânul unui cnezat situt pe Valea Vişeului, compus din
22 de state, şi având reşedinţă fortificată la Cuhea. El făcea parte din boierimea
românească maramureşană, ridicându-se la funcţia de voievod din rândul numeroşilor
cnezi români.
Spre mijlocul secolului al XIV-lea, Bogdan se opune încercărilor de organizare a
comitatului de către regalitatea maghiară şi înlăturării Voievodatului maramureşan
autohton românesc. Documentele regale îl pomenesc cu calificativul «necredinciosul
nostru», semn al rezistenţei româneşti faţă de politica maghiară de anulare a vechilor
libertăţi. Ascensiunea Dragoşeştilor şi atribuirea mărcii moldovene acestora împiedecau
libertatea de mişcare şi comunicare cu teritoriile din afara Carpaţilor, mai ferrite de
imixtiunile politicii regatului maghiar.
În aceste împrejurări, ale continuei presiuni politice şi religioase a regalităţii
maghiare asupra românilor din interiorul arcului carpatic şi din exteriorul lui, are loc o
răscoală împotriva Dragoşeştilor, în 1359. La ea participă şi Bogdan, voievodul
Maramureşului, care pleacă spre Moldova, încercând să o scoată de sub controlul coroanei
ungare. Într-unul din izvoarele narative, o cronică scrisă de Ioan de Târnave, se spune:
„Bogdan, voievodul valahilor din Maramureş, cu ajutorul valahilor de acolo a trecut în
taină în Ţara Moldovei, supusă coroanei ungureşti… Deşi a fost atacat în mai multe
rânduri chiar de oştile regelui, totuşi crescând numărul valahilor ce locuiau în această
ţară, ea s-a mărit făcându-se o domnie”. Cronicarul redă evenimentele petrecute în
Maramureş, plecarea lui Bogdan, luptele purtate de acesta împotriva regelui , precum şi

10
esenţa noii etape a întemeierii, organizarea Moldovei într-o domnie. Acţiunea lui Bogdan
s-a manifestat la început în Maramureş, împotriva presiunii regale asupra vechilor
organizaţii politice voievodale locale: mai apoi, ea s-a exercitat prin hotărârea de a
întemeia o nouă ţară românească.
Ca atare, ceea ce nu s-a putut împlini în Maramureş se realizează în afara arcului
carpatic, prin lupte purtate până în 1365. Înlăturând pe urmaşii lui Dragoş, Sas şi Balc, cu
ajutorul boierimii locale moldovene răsculate împotriva dominaţiei maghiare, Bogdan a
întemeiat o nouă stăpânire, desăvârşind începuturile de organizare statală a Moldovei. La
întemeiere au participat cetele de «viteji» maramureşeni, vasalii voievodului care şi-au unit
forţele cu cele din Moldova.
Regalitatea maghiară, ca şi în cazul Ţării Româneşti, aspirând la dominaţia Moldovei,
reacţionează prin campanii militare, fără ca ele să fie încununate de succes. Moldova se
afirmă ca stat de sine stătător sub condcerea lui Bogdan, care a dat statului o nouă orientare
politică independentă.
Formarea statului medieval Moldova nu se încheiase o dată cu Bogdan. Statul
întemeiat în partera de nord, nu încorpora toate teritoriile Moldovei şi nici nu-şi
desăvârşise organizarea internă. O fac urmaşi săi în a doua jumătate a veacului.
Creatorului statului moldovean independent îi urmează Laţcu (1365–1375) care,
pentru a face faţă presiunii polono-maghiare, stabileşte raporturi cu papalitatea. În timpul
lui, cel de-al doilea stat românesc câştigă o legitimare pe plan internaţional, fiind
recunoscut ca de sine stătător, prin eliminarea pretenţiilor de dominaţie ale statului ungar.
În vremea lui Petru I Muşat (1375–1391), urmaşul lui Laţcu, statul moldovean îşi
consolidează poziţia politică în raport cu Ungaria şi Polonia. Se manifestă preocupări
pentru organizarea economică şi administrativă, creşte prosperitatea ţării, se bat primele
monede moldoveneşti, se înfiinţează Mitropolia, instituţie care va contribui la întărirea
puterii centrale. Întemeierea Mitropoliei a însemnat şi recunoaşterea de către Polonia a
autonomiei politice şi bisericeşti. În timpul lui Roman I voievod (1391–1394), dispărând
ultimile rămăşiţe ale stăpânire tătare în Moldova, este încorporată Ţara de jos, sudul
Moldovei. astfel, Roman se intitulează „voievod moldovean şi moştenitor a toată Ţara
Românească de la munţi până la ţărmul mării“. Moldova, prin urmare, devine o nouă ţară
românească, prin unificarea teritorială şi consolidarea ei politică internă şi externă.

11
 Secolul al XIV-lea marchează şi formarea statului medieval Dobrgea, pe baza
dezvoltării formaţiunilor politice existente în această provincie încă din secolul al X-lea
(stăpânirea lui Jupan Dimitrie). Viaţa economică prosperă, stimulată de marele comerţ
european, influenţele bizantine care se exercită, din nou, în secolul al X-lea, contribuie la
cristalizarea statală.
Nucleul statului la constituit „ţara Cavernei”, pomenită în izvoarele vremii. În
condiţiile frământărilor din Bizanţ acesta ajunge la o tot mai evidentă autonomie în secolul
al XIV-lea. În 1346, în fruntea statului dobrogean e amintit Balica; fratele şi urmaşul său,
Dobrotici, la început vasal al Bizanţului, din partea căruia a primit numele de despot,
devine, mai târziu, autonom faţă de Imperiu. Dobrotici îşi întinde stăpânirea până la
Dunăre, intrând în conflict cu genovezii din Vicina şi Chilia, pentru controlul drumurilor
comerciale. Spre sfârşitul secolului al XIV-lea, statul dobrogean a fost un însemnat factor
în Balcani.
Sub urmaşul lui Dobrotici, Ivanco, se bate monedă proprie, se stabilesc contacte
politice şi economice, statul căpătând atribute suverane. În împrejurările în care Imperiul
otoman urmărea transforamarea Dobrogei într-un paşalâc, ea revine în componenţa Ţării
Româneşti în timpul lui Mircea cel Bătrân în 1388.
Formarea statelor medievale româneşti a avut o însemnătate majoră, fundamentală
pentru dezvoltarea civilizaţiei româneşti, şi păstrarea fiinţei naţionale. Statul, la români, a
oglindit evoluţia civilizaţiei româneşti care se îndrepta spre un continuu proces de
cristalizare şi unificare politică. El vine în prelungirea procesului de afirmare a cnezatelor
şi voievodatelor care, în condiţiile istorice interne şi externe dintre secolele IX–XIV,
evoluează spre voievodatul unic. Fenomenul a fost general, caracteristic întregului spaţiu
locuit de români. Statul din oragnizarea sa, a asigurat sistemul de ordonare şi ierarhizare
internă şi funcţia de apărare împotriva tendinţelor de dominaţie a unor puteri străine.
Ca protector al civilizaţiei româneşti, şi-a afirmat originalitatea prin instituţiile
politice şi culturale. Statele medievale au avut şi o însemnătate europeană, prin rolul
îndeplinit în lupta pentru stăvilirea expansiuni otomane. atunci când alte state din centrul şi
sud-estul Europei au căzut sub dominaţie otomană, Ţările Române, păstrându-şi autonomia
statală, au devenit puncte de sprijin ale luptei pentru independenţă a popoarelor asuprite.

12
Bibliografie selectivă
1. Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990
2. Hadrian Diacoviciu, Pompiliu Teodor, Ioan Câmpeanu, Istoria Românilor – din cele mai
vechi timpuri până la revoluţia de la 1821, manual de clasa a VII-a, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1998
3. Liviu Lazăr, Viorel Lupu, Istoria Românilor, manual de clasa a VIII-a, Editura Teora,
Bucureşti 2005
4. Ţolaş Emil, Istoria Românilor, ediţia “Notiţe”, Editura Stadiform, Zalău/jud. Sălaj, 2005

13