Dürer, între măsură şi exces

De ce ne regăsim în Melancolia lui Dürer

atât de mult încât vorbim mereu despre ea ?
E una din acele opere emblematice despre
care s-a spus totul şi nimic. Şi la care simţim
mereu nevoia să ne întoarcem pentru a le
înţelege sau, poate, pentru a ne înţelege pe
noi.

Ne gândim, fără voie, la perfecţiune, la acel ceva inaccesibil…, la care

omul n-a renunţat niciodată. Simțim că totul e aici, în Melancolia lui Dürer.
Uneltele care ne înconjoară şi aripile care ne lipsesc. Întrebarea şi tăcerea
care urmează. Ceea ce avem şi îndoiala. Setea care ne arde şi teama că nu
ne-o vom potoli niciodată. Un ideal pe care nici nu-l putem atinge şi nici
nu-l putem abandona.

Melancolia, zicea Victor Hugo, e fericirea de a fi trist. Melancolia, pare să

ne sugereze Dürer, e neputinţa de a renunţa…

Artistul a avut totdeauna un adversar mai dificil decât nepăsarea altora şi

mai îndărătnic decât materia cu care se lupta. Pe sine însuşi.
Deoarece vine aproape totdeauna o clipă când el nu poate evita întrebarea:
“La urma urmei, pentru ce?” .

În Melancolia, balanţa stă dreaptă, iar din clepsidră, nisipul s-a scurs pe
jumătate. Cât nisip a curs, atâta a rămas. Ceea ce ne împiedică să ne dăm
seama dacă privirea femeii se îndreaptă spre trecut sau spre viitor.

Totuşi, care e înţelesul Melancoliei lui Dürer ? Apare o senzaţie curioasă,

și anume că tabloul exprimă, cu exactitate şi fineţe de giuvaergiu, un scop
care ne scapă. El ne spune aparent totul…, şi tocmai astfel ascunde ce are
de spus. Nimic nu este neglijat, nimic nu este doar sugerat. În gravură, până
şi cutele rochiei sunt cu grijă urmărite. Totul e precis. Categoric. Concret.
Cizelat. Dar cu această avalanşă de obiecte familiare se petrece un fenomen
ciudat. În clipa când sunt toate împreună nu le mai înţelegem prea bine
sensul. Rostul lor e oare să ascundă zădărnicia aripilor ? Tabloul nu aruncă
în umbră nimic. El dă, ca de obicei, tuturor lucrurilor aceeaşi atenţie. Dar
luminează detaliile pentru a rămâne secret. Şi tocmai din meticulozitate, se
naşte un paradox: cu cât obiectele din faţa noastră sunt mai numeroase şi
mai precise, cu atât ideea care le reuneşte e mai ceţoasă..