INTRODUCERE

Apa poate avea o mare influenţă asupra stării de sănătate a organismului

uman. Sunt teorii care afirmă chiar că succesul civilizaţiei moderne nu se trage în
principal din revoluţia industrială ci mai mult din redescoperirea igienei...

Pe primul plan al acţiunii apei asupra sănătăţii omului stă patologia hidrică
infecţioasă. Ea este astăzi un concept firesc, dar a fost acceptat public târziu şi nu
uşor.

Prima demonstraţie oficială şi practică a relaţiei apă - epidemii a făcut-o dr.

John Snow la Londra în 1854, probând corelaţia dintre epidemia de holeră
consumul apei din fântâna de pe Broad Street şi o latrină din vecinătate, folosită de
bolnavi de holeră, determinând oficialităţile să realizeze primele canalizări.

Patologia hidrică infecţioasă a scăzut semnificativ în prima parte a secolului

XX, dar în ultimele decenii este statistic în creştere, acest fapt datorându-se
includerii în categoria celor transmise hidric a unor boli virale şi parazitare, care
stau tot mai mult în atenţia specialiştilor. Bolile cu transmitere hidrică continuă să
facă în lume zilnic peste 25.000 de victime.

O statistică americană pe 60 de ani (1920-1980) indică 1405 epidemii

hidrice, din care 5 cu peste 10.000 cazuri, 5 între 5-10.000 cazuri, 9 între 3.5000
cazuri, 31 între 1-3000 cazuri, 39 între 500-1000 cazuri, 44 cu 300-500 cazuri,
restul cu sub 300 de cazuri / epidemie. Din aceste 1405 epidemii, 603 au survenit
în sisteme comunitare, 500 în sisteme non-comunitare şi 302 în sisteme
individuale. Spectrul de boli a cuprins zeci de afecţiuni diferite. Germania a
înregistrat multe epidemii hidrice, unele de mare amploare cum este cea din 1882
de la Hamburg care a făcut 8500 de morţi....
 În România au fost înregistrate oficial în perioada 1985 - 1995 un număr de
75 de episoade de epidemii hidrice, cu un total de 10238 persoane afectate.
Maximul s-a înregistrat în 1993. Se estimează însă că aceste date sunt mult
subevaluate faţă de situaţia reală, din cauza raportării deficitare.

Principala cale de transmitere este cea prin ingestie (directă, sau a

alimentelor contaminate prin apă), dar este posibilă infectarea şi prin spălare şi
îmbăiere (leptospiroză, schistostomiază, tularemie) şi prin inhalare (aerosoli cu
Legionella). Principalele boli cu transmitere (predominant sau posibil ) hidrică
sunt: boli microbiene; boli virale; boli parazitare.

Dacă anumite boli sunt specifice zonelor tropicale, iar altele au fost
cvasieradicate în România, multe au încă o frecvenţă ridicată în ţara noastră. La
nivel mondial, boala diareică este a doua cauză de deces după bolile
cardiovasculare, iar studii în ţări dezvoltate arată că incidenţa bolilor diareice este
puternic subestimată, ele fiind, contrar părerii generale, mai frecvente la vârstnici
decât la copii, iar efectele socio-economice foarte importante. Un studiu pe 10 ani
în Cleveland (SUA) indică boala diareică de etiologie virală ca a doua cauză de
boală după rinofaringită.

Mari diferenţe în patologia hidrică vin din diverse cauze, din care unele
legate de agentul patogen. Unii agenţi patogeni trăiesc doar în anumit climat (de
regulă tropical), alţii au nevoie pentru ciclul lor biologic de anumite insecte sau
alte organisme vii ca să se înmulţească.... Acelaşi tip de sursă de infecţie face să
ajungă în apă cantităţi diferite de infectant. Astfel, în cazul impurificării fecaloide,
într-un gram de fecale există Escherichia coli şi Salmonella typhi de ordinul
miliardelor, Amoeba dizenteriae, Vibrio cholerae şi Shigella şi Enterovirusuri de
ordinul sutelor de milioane, Giardia de ordinul milioanelor, ouă de tenii şi ascarizi
de ordinul zecilor de mii etc. Timpul de supravieţuire în apă a agentului patogen
diferă mult şi el. De aceea, unele ape contaminate masiv nu produc epidemii
deoarece prin diluţie scade doza c ajunge într-un anumit om sau animal, sau agenţii
patogeni liberi în apă mor repede. Astfel, supravieţuirea în apă e în medie de un an
la ascarizi, 9 luni la tenii, 3 luni la enterovirusuri şi Escherichia coli, 2 luni la
Salmonella typhi, 1 lună la Shigella şi Vibrio cholerae, 25 de zile la Amoeba
dizenteriae şi Giardia, 10 zile la Hymenolepis....

Doza infectantă diferă şi ea enorm de la o boală la alta. Astfel, pentru a se

îmbolnăvi, statistic un om trebuie să ingere în medie (Doza infectantă 50%)
miliarde de Escherichia coli, sute de milioane de vibrioni holerici, zeci de milioane
de Salmonella typhi, zeci de mii de Shigella, dar numai câteva sute de
enterovirusuri, câteva zeci de Amoeba sau Giardia sau Balantidium câţiva ascarizi
sau leptospire... şi în fine ajung pentru infectare un singur Hymenolepis sau
Tenia.... Desigur doza depinde ţi de orgaismul-ţintă - vârstă, stare de sănătate etc.

Evoluţiile recente sunt foarte îngrijorătoare. Succesele obţinute în prima

parte a secolului în combaterea bolilor infecţioase cu transmitere hidrică a dus la o
reducere a atenţiei şi fondurilor alocate în acest sector, iar autorităţile sunt adesea
ignorante. 2 milioane de copii mor anual prin boli diareice transmise hidric, iar
numărul anual de astfel de îmbolnăviri se estimează la 900.000.000. Astfel, în
ţările în curs de dezvoltare, se înregistrează anual amibiaze (400 milioane infectaţi,
30.000 morţi), poliomielită (80 milioane infectaţi, 10.000 morţi), febră tifoidă (1
milion infectaţi, 25.000 morţi), ascaridoză (1 miliard infectaţi, 20.000 morţi),
schistostomiază (200 milioane infectaţi, 500.000 - 1.000.000 morţi),
trepanosomiază (1 milion infectaţi, 5.000 morţi), malarie (800 milioane infectaţi,
1.200.000 morţi) etc.

Calitatea microbiologică a apei este în scădere în majoritatea ţărilor, iar

germenii sunt tot mai rezistenţi la dezinfectante. Scăderea imunităţii populaţiei, în
principal prin îmbunătăţirea generală a igienei, a produs o creştere a
susceptibilităţii la boli hidrice. Se preconizează că securitatea microbiologică a
apei va fi o mare problemă a secolului viitor.
 CAPITOLUL 1

APA, CALE DE TRANSMITERE A ÎMBOLNĂVIRILOR MICROBIENE,

VIRALE ŞI PARAZITARE

Cantitatea de mare de apă folosită în comun de populaţie, oferă mari

posibilităţi ca în condiţiile poluării, apa să constituie un important factor de
îmbolnăvire. Bolile produse prin apă, denumite şi boli hidrice, afectează în general
un mare număr de persoane, îmbrăcând caracterul unor boli cu extindere în masă.
În cadrul patologiei hidrice un loc important îl ocupă patologia infecţioasă.
Rolul apei în transmiterea bolilor infecţioase este cunoscut de multă vreme, chiar
înainte de descoperirea agenţilor infecţioşi ai acestor boli. Odată cu dezvoltarea
microbiologiei moderne însă, germenii patogeni ai unui mare număr de boli au fost
puşi în evidenţă în apă, confirmând o dată în plus rolul apei în transmiterea acestor
boli.
Principalii agenţi patogeni întâlniţi în apă
Grupa Agentul patogen Afecţiunea
Bacterii Salmonella typhi Febra tifoidă
Salmonella paratyphi A, B Febrele paratifoide
Sigella Flexneri şi alte shigele Dizenteria bacilară
Vibrionul holeric Holera
Esch. coli patogen Boala apei (enterocolită
Wasserkrankheit)
Pseudomonas aeruginosa Entreocolite
B. proteus Entreocolite
Leptospire Leptospiroza
Pasteurella tularensis Tularemia
Brucella Bruceloza
 B.anthracis Antraxul
Myc.tuberculosis Tuberculoza
Virusuri Virusurile ECHO Variate sindroame
Virusurile poliomielitice Poliomielita
Virusurile Coxsackie Variate sindroame
Virusurile hepatitei A Hepatita virală
Virusul febrei aftoase Febra aftoasă
Adenovirusuri Febra faringoconjunctivală,
cheratoconjunctivita
epidemică
Protozoare şi Ascaris lumbricoides Ascaridioză
metazoare Trichocephalus Tricocefaloza
Entamoeba histolytica Dizenteria amibiană
Lamblia intestinalis Lambliază
Fascicola hepatica Fascioloză
Echinococcus granulosus Echinococoză
Ancylostoma duodenale Anchilostomiază

Pentru apariţia unei boli infecţioase hidrice, trebuie întrunite cel puţin 3
condiţii şi anume: prezenţa unor eliminatori de germeni (persoane bolnave sau
purtătoare), posibilitatea supravieţuirii germenilor în apă un timp suficient pentru a
produce boala (în funcţie de specia microbină şi condiţiile oferite de apă) şi
existenţa unei polpulaţii receptive.
Bolile infecţioase transmise prin apă pot îmbrăca, sub aspectul numărului de
cazuri de îmbolnăvire şi al modului de apariţie şi dezvoltare, mai multe forme:
Cea mai cunoscută şi bine studiată formă de manifestare a îmbolnăvirilor
hidrice este epidemia, care se caracterizează prin numărul mare de îmbolnăviri
apărute într-un timp scurt, afectând marea majoritate a populaţiei.
 O altă formă de manifestare a bolilor hidrice infecţioase este endemia sau
forma care cuprinde un număr mai redus de cazuri care se întâlnesc permanent
întrâo anumită zonă sau localitate.
În fine, ultima formă de manifestare este forma sporadică reprezentată prin
cazuri izolate, întâlnite mai ales în boli mai puţin caracteristice transmiterii hidrice,
dar şi boli recunoscute ca având drept cale de transmitere apa.
Numărul bolilor transmise prin apă ca şi numărul de persoane afectate este
destul de mare, dup statisticile O.M.S., astăzi în lume din 4 paturi de spital, unul
este ocupat de un bolnav care suferă de o boală transmisă prin apă. Anual pe glob
se îmbolnăvesc prin boli transmise pe calea apei, peste 500 milioane de oameni.

1.1 BOLI MICROBIENE TRANSMISE PE CALEA APEI

Dintre principalele boli microbiene transmise pe calea apei, menţionăm:

1.1.1 Febra tifoidă şi paratifoidă

Agentul patogen al febrei tifoide S. Typhi şi al febrei paratifoide S. Paratyphi

sunt viabili în apă timp de mai multe săptămâni . După L.V. Gromaşevschi b. tific
şi paratific îşi păstrează viabilitatea 4-10 zile în apele curgătoare, ceea ce ar
echivala cu 400 km parcurşi cu o viteză medie de 1 m/s; 30 de zile în apa de
profunzime; până la 4 săptămâni în apele stătătoare; până la câteva luni în nămolul
fântânilor şi iazurilor, iar în apele de canal durata de supravieţuire ar fi de 6-12
zile. În gheaţă b.tific poate supravieţuii 2-3 luni de zile, în apele minerale circa 5
zile, iar în apa de mare 4-9 zile.
Calea hidrică reprezintă calea principală de transmitere a bolilor intestinale, în
general, şi în febra tifoidă în special. Se apreciază că până la 60% din totalul
cazurilor de febră tifoidă dintr-un teritoriu, pot fi de origine hidrică. Infecţii
acteriene şi în particular infecţii datorită grupului de Salmonella pot fi transmise de
asemenea prin moluşte crescute în ape contaminate în cazul în care nu s-a asigurat
o perioadă de autopurificare suficientă prin menţinerea lor în bazine cu apă lipsită
de germeni patogeni (apă tratată cu clor sau raze ultraviolete). Prin folosirea apei
contaminate în scopuri menajere (spălatul vaselor, legumelor, rufelor, ustensilelor,
bidoanelor, etc), prin scăldat ca şi prin folosirea gheţii naturale sau provenite dintr-
o apă contaminată, utilizată în întreprinderi alimentare pentru prepararea şi
conservarea produselor, se pot de asemenea transmite infecţii tifoparatifice.
Epidemiile hidrice de febră tifoidă sunt precedate deseori de un val de
gastroenterite, datorită prezenţei şi a altei flore microbiene enterice în care
predomină de regulă E.coli; în uma epidemiilor hidrice de febră tifoidă, apar uneori
îmbolnăviri prin febră paratifoidă A şi B.
Caracteristica unei epidemii de febră tifoidă este apariţia ei explozivă şi
durata mai mare în comparaţie cu epidemiile transmise prin alimente. Se apreciază
că 10-60% din totalul cazurilor de febră tifoidă dintr-un teritoriu pot fi de origine
hidrică.
Până la organizarea raţională a aprovizionărilor cu apă, epidemiile hidrice de
febră tifoidă au bântuit colcetivităţile omeneşti de pe toate continentele. În ţările cu
nivel economic şi cultural scăzut, în care alimentarea cu apă este precară,
epidemiile de febră tifoidă sunt răspândite şi în prezent. Studii efectuate de experţi
OMS au evidenţiat un paralelism net între incidenţa febrei tifoide şi lipsa unei
reţete publice de distribuţie a apei. Krotkov şi Cerkinscki relatează că în perioada
anilor 1845-1933, în Europa occidentală au fost 124 de epidemii hidrice de febră
tifoidă şi paratifoidă. Din acest număr, 42 de epidemii cu 71.935 de cazuri au
apărut în centrele populate aprovizionate prin instalaţii centrale şi 39 de epidemii
cu 29.623 de cazuri, în colectivităţi alimentate organizat (îndeosebi din surse de
apă de suprafaţă). Între anii 1920-1945 în SUA au fost înregistrate 393 de epidemii
hidrice cu 115.645 cazuri, din care febra tifoidă a reprezentat 12.585, restul fiind
cazuri de dizenterie şi alte afecţiuni gastrointestinale. În anul 1966, în California a
fost înregistrată o epidemie de S. typhymurium care a numărat peste 15.000 de
cazuri, apărută în urma consumului de apă de conductă.
 Prezentăm în tabel principalele cauze ale epidemiilor hidrice întâlnite în
perioada 1920-1945 în SUA.

Clasificarea cauzelor epidemiilor hidrice de febră tifoidă în SUA şi Canada

Nr. Cauzele epidemiilor hidrice Nr. epidemii

crt.
1 Folosirea surselor nepurificate de la sursele de suprafaţă 122
2 Impurificarea de a suprafaţă a apelor subterane 124
3 Impurificarea apelor subterane adânci în fiderite 114
4 întreprinderi
5 Impurificarea apei în rezervoarele de colectare 14
6 Deranjamente în procesul de epurare şi dezinfecţie a apei 111
Impurificarea apei epurate din conductele de apă şi reţeaua 114
7 de distribuţie a apei
Alte cauze şi cauze neelucidate 93
Total 822

Şi în ţara noastră în trecut, ca urmare a alimentării nesatisfăcătoare cu apă, în

numeroase centre populate s-au înregistrat epidemii hidrice de febră tifoidă. În
ultimii 30 de ani însă morbiditatea prin febră tifoidă s-a redus în mod simţitor, ca
urmare a îmbunătăţirii condiţiilor economico-sociale, a măsurilor de sanoheneză
(ameliorarea alimetării cu apă şi a îndepărtării reziduurilor şi de practicare
sistematică a imunizăriloe antitifoidice).

1.1.2 Dizenteria bacilară

Agenţii patogeni ai dizenteriei bacilare shigelele sunt puţin rezistenţi în

mediu. Bacilul dizenteric Grigoriev-Shiga (care în ţara noastră nu se mai
întâlneşte) are o viabilitate redusă în apă de conductă; în apa de râu supravieţuieşte
2-3 zile, în apa de fântână până la 6 zile, iar în apa fiartă şi contaminată ulterior
(deci în absenţa florei microbiene concurente) până la două săptămâni.
Bacilii Flexner şi Sonne supravieţuiesc în apă aproximativ de două ori mai
mult decât bacilii Grigoriev-Shiga, iar în apa fiartă şi contaminată ulterior până la
2-3 luni. Speciile de Shigelle care circulă mai frecvent în prezent (Shigella
Flexneri) se pot menţine viabile timp mai îndelungat în apă mai ales la temperaturi
scăzute, când flora saprofită contaminată este în bună măsură inhibată. În raport cu
particularităţile calitative ale apei, temperatura, gradul de aeraţie şi insolaţie, ca şi
unii factori biologici (prezenţa bacteriofagilor specifici, a protozoarelor), Shigelele
trăiesc în apă de la 5-38 de zile. Epidemiile hidrice de dizenterie, ca şi cele de febră
tifoidă, pot fi cauzate de contaminarea apei furnizate de instalaţiile centrale, ca şi a
apei de fântână, precum şi de consumul de apă de suprafaţă netratată sau
insuficient tratată, prin folosirea apei din recipiente în care apa s-a transportat ori
menţinut în condiţii necorespunzătoare. Întrucât cursurile de apă sunt folosite
sistematic atât pentru îndepărtarea apelor reziduale, cât şi pentru aprovizionarea cu
apă de băut, în cazul deversărilor de ape reziduale insuficient tratate şi
dezinfectate, ca şi în cazul prelucrării nesatisfăcătoare a apelor de suprafaţă în scop
potabil, pot apărea focare epidemice de febră tifoidă şi dizenterie de-a lungul
acestor cursuri de apă sau în centrele populate aprovizionate de instalaţiile
respective.
Dizenteria de natură hidrică evoluează adeseori atipic din punct de vedere
clinic, după ipul gastroenteritelor, enterocolitelor şi toxiinfecţiilor, afectând cu
predilecţie populaţia adultă şi copii mari. În aceste condiţii se pot izola de la
bolnavi Shigella de un singur tip sau de tipuri şi subtipuri diferite. S-au citat şi
infecţii mixte: tifice şi dizenterice ca şi epidemii de dizenterie de natură hifrică,
urmată de îmbolnăviri de hepatită virală, apărute în aceeaşi colectivitate printre
foştii bolnavi de dizenterie. Caracterul polietiologic frecvent al epidemiilor de
dizenterie, în sensul că din apa contaminată se pot izola diverse serotipuri de
Shigella, a fost subliniată de numeroşi autori. Izolarea din apă a aceluiaşi serotip de
Shigella găsite la bolnav, reprezintă dovada certă a contaminării apei potabile cu
dejecte umane. Dat fiind că izolarea din apă a shigellelor este dificilă, se recurge,
de regulă, la punerea în evidenţă a fagilor antidizenterici.
Caracteristicile unei epidemii hidrice de dizenterie bacilară sunt: debut
exploziv şi la scurt timp de poluarea apei folosită pentru consum; cuprinderea
tuturor grupelor de vârstă cu excepţia sugarilor, multitudinea formelor uşoare şi
atipice de boală. Întreruperea consumului de apă poluată, duce la jugularea
epidemiei. În condiţii de igienă deficitară se pot înregistra, în continuare, cazuri de
dizenterie bacilară, la contacţii bolnavilor, contaminaţi prin consumul de apă
poluată. Este aşa numită coadă a epidemiei, în care îmbolnăvirile recunosc drept
mecanism transmisiunea prin condiţiile insalubrea de viaţă.

1.1.3 Holera

Datorită pretenţiei sale mici de substanţe nutritive, vibrionul choleric este

bine adaptat la condiţiile de viaţă din apele de suprafaţă. Viabilitatea acestui
germen în bazinele naturale de apă, variază de la câteva zile la caâteva luni.
Răspândirea bolii prin apa de băut contaminată, reprezintă una din căile esenţiale
de transmitere. Lipsa instalaţiilor sanitare şi mai ales insuficienţa apei potabile şi
pentru alte nevoi, constituie factorul fundamental în propagarea bolii. În cursul
ultimilor 15 ani, holera clasică datorată vibrionului holeric (Vibrio Cholerae) a
regeresat foarte mult, chiar în regiunile endemice cum ar fi India. În schimb
holarea „El Tor” care s-a propagat în 1961 din focarul său endemic din Indonezia,
a afectat numeroase ţări ale Pacificului Occidental, Asiei de Sud-Est şi Asiei
Centrale. În 1970 o serie de pusee epidemice provocate de holera El Tor au apărut
în zone de obicei indeme cum ar fi regiunea Mediteranei Orientale şi un număr de
ţări africane. În 1971 holera s-a întins încă în 9 ţări africane, iar mici izbucniri
epidemice sau cazuri individuale s-au înregistrat şi în 6 ţări europene.
În condiţii relativ similare de mediu acvatic, în perioadele reci,
supravieţuirea vibrionului choleric ca de altfel şi a salmonelelor, shigelelor este
mai îndelungată. Aceasta se datorează faptului că în aceste condiţii hidroflora şi
hidrofauna se află într-o stare de activitate minimă. Dimpotrivă, în condiţii de
temperatură crescute activitatea întregii biogenoze a apei fiind intensă viabilitatea
microbiană este mult mai scăzută.
Epidemiile de holeră pot îmbrăca următoarele aspecte:
1. Epidemiile expozive care apar după o incubaţie medie de 48 de ore, sursa
comună sau vehicolul comua, fiind apa.
2. Epidemii lente, trenante, cu numeroase infecţii subclinice, în care apa
joacă, de asemenea, un rol important. Ca şi în alte infecţii bacteriene sau virale,
numărul formelor subclinice şi a purtătorilor de germeni, este mult mai mare decât
al cazurilor clinice tipice, evidente.
3. Epidemii de contact (mai rare).
Caracteristic pentru holera El Tor este crearea de focare permanente acolo
unde se intalează condiţionat în special starea sanitară precară a teritoriului
respectiv.
Febra tifoidă şi paratifoidă, dizenteria şi holera, boli clasic cunoscute a fi
transmise pe calea apei, au atins proporţii neobişnuit de mari în decursul
timpurilor, constituind şi astăzi, pentru unele regiuni ale lumi, probleme majore de
prevenire şi combatere. Dacă în ţara noastră febra tifoidă şi paratifoidă este într-un
evident şi permanent regres, totuşi, periodic se înregistrează focare sau cazuri
sporadice de boală în diverse regiuni ale ţării. Dizenteria în schimb reprezintă o
problemă de permanentă actualitate, morbiditatea prin această afecţiune fiind
destul de ridicată pe întreg teritoriul ţării.

1.1.4 Entercolitele

Esch. coli şi diversele tulpini de coli patogeni sunt viabile în apă timp
îndelungat. Tulpinile de enterocoli aparţinând serotipurilor O55B5, O111B4, O26B6
pot cauza în spitalele şi aşezămintele pentru copii, epidemii de enterite maligne,
îndeosebi la sugari, care dau uneori o letalitate de peste 50%. S-a semnalat, de
asemenea, posibilitatea transmiterii prin apă a Yersinei enterocolitica, germenul
fiind izolat şi din apa de fântână.
Posibilitatea declanşării unor epidemii de gastroenterite, la copiii mici
îndeosebi în ţările cu cimat cald cauzat de Pseudomonas aeruginosa a fost
evidenţiată cu prilejul unor epidemii, dintre care una a înregistrat circa 1000 de
cazuri cu 14 decese.
Alt germen ca enterococul, proteusul, Cl, welchii, mezentericul pot produce,
în anumite condiţii, pusee epidemice.
În sfârşit, subliniem posibilitatea ca, chiar o apă ce conţine un număr mare
de germeni banali, o cantitate crescută de substanţe organice sau de substanţe în
suspensie, precum şi apele în care s-au dezvoltat în mod exuberant alge capabile de
a secreta substaţe toxice, pot avea repercursiuni asupra tubului digestiv fragil al
copilului şi să determine tulburări gastrointestinale.

1.1.5 Leptospiroza

Leptospirele patogene sunt puţin rezistente în mediul ambiant.

Supravieţuirea leptospirelor patogene în apa de suprafaţă este limitată de la câteva
zile, la circa două săptămâni în raport de compoziţia chimică, pH-ul şi temperatura
apei, microflora antagonistă.
În apele puţin adânci şi curs lent, cu pH alcalin şi o temperatură în jur de
200C, leptospirele rămân viabile un timp mai îndelungat Leptospirele patogene ar
persista în apa de râu 1-2 luni, chiar până la 5 luni. În nămol ar putea supravieţui,
peste 23 de zile. Omul se contaminează fie consumând apă ce conţine leptospire,
fie mai frecvent, făcând baie în apă de suprafaţă contaminate. Contaminarea apelor
de suprafaţă se face prin dejectele şi urina rozătoarelor eliminatoare de leptospire
sau prin cadavrele acestora, prin deversarea reziduurilor neepurate de la
crescătoriile de animale şi îndeosebi a celor de porci amplasate în apropierea
râurilor, prin adăparea animalelor bolnave. Contaminarea animalelor se poate face
şi prin diverse activităţi agricole făcute în zone mlăştinoase.
 Maximum de îmbolnăviri cu unele serogrupuri de leptospire se înregistrează
în sezonul de vară şi început de toamnă, imprimând bolii un caracter de
sezonalitate.
Dat fiind facultatea leptospirelor de a traversa tegumentele, există şi
posibilitatea infectării omului cu prilejul trecerii prin ape contaminate, pescuitul.
Cazuri de contaminări cu l.pomona, L.gripotyphosa prin scăldat, îndeosebi a
copiilor, urmate de izbucniri epidemice au fost frecvent semnalate. În apele
reziduale provenite de la crescătorii de animale, ca şi în apele de râu în care s-au
evacuat aceste ape reziduale s-au pus în evidenţă leptospire patogene.

1.1.6 Bruceloza

În literatură există descrise cazuri de bruceloză transmise apa de fântână

contaminată. Evidenţierea brucelozelor în apa acestor fântâni a putut fi efectuată de
o serie de cercetători. Supravieţuirea brucelelor în apă ar varia de la 6-60 de zile.
Toate speciile de brucele pot să-şi păstreze viabilitatea în apă timp de 40-60 de
zile. La nimalele bolnave bruceloza, ca de altfel şi la cele bolnave de leptospiroză,
avortul este simptomul clinic tipic întâlnit în perioada de gestaţie. Odată cu
eliminarea avortonilor, a membranelor şi lichidelor fetale, se elimină în mediu şi
cantităţi enorme de brucele şi respectiv leptospire. Gunoiul de grajd, astfel
contaminat, dacă nu este în mod corespunzător depozitat şi tratat, ori dacă este
depus în apropierea surselor de apă, poate duce la contaminarea acestora. În aceste
perioade personalul de îngrijire a animalelor, ca şi tehnicienii veterinari care dau
asistenţă obstetricală animalelor, sunt foarte expuşi.

1.1.7 Tularemia

Agentul patogen al tularemiei Pasteurella tularensis prezintă o rezistenţă

remarcabilă în mediul extern.în apă îşi poate păstra viabilitatea până la 2-3 luni de
zile, iar în sol în funcţie de natura şi proprietăţile acestuia (pH, temperatură,
umiditate), de la 10 zile până la 2 jumătate. Îmbolnăvirile de tularemie sunt cauzate
de consumul de apă contaminată cu urină, dejectele sau cadavrele rozătoarelor. În
timpul verii îmbolnăvirile sunt cauzate de scăldarea în ape contaminate. Ca şi
leptospirele, bacilul tulareiei poate traversa tegumentele şi mucoasele (mucoasa
conjunctivală), chiar când ele sunt intacte.
Numeroase focare de tularemie se înregistrează periodic în anumite
colectivităţi din apropierea unor râuri de şes. Cercetându-se condiţiile de
persistentă şi circulaţie ale agentului patogen în aceste ape, s-a izolat bacilul
tularemiei din perifitonul plantelor acvatice, din moluşte, batracieni, ceea ce
dovedeşte multiplele posibilităţi de transmitere a acestei îmbolnăviri prin apă.

1.1.8 Tuberculoza

Tuberculoza – forma ei intestinală poate fi transmisă şi pe calea apei, în

particular prin intermediul apelor de suprafaţă în care s-au deversat ape reziduale
provenind de la sanatorii sau spitale de tuberculoză. În apele reziduale ale
sanatoriilor de tuberculoză, ca şi în apele de suprafaţă, în aval de deversarea apelor
reziduale, s-a pus în evidenţă bacilul tuberculozei.
Bacilul koch a fos decelat în proporţie de 15% din probele de ape reziduale
menajere şi 41% din apele reziduale provenite de la sanatoriile de tuberculoză. Se
consideră că 90% din probele de ape reziduale, după epurarea locr mecanică şi
biologică, conţin bacili Koch. O incidenţă mai crrescută a tuberculozei intestinale
la om şi animal a fost semnalată în colectivităţile riverane cursurilor de apă în care
s-au evacuat apele reziduale provenite de la unităţile de tuberculoză.

1.1.9 Antraxul

Rolul apei în transmiterea antraxului este minim. S-a arătat totuşi

posibilitatea ca B.anthracis să ajungă în apele de suprafaţă odată cu apele reziduale
provenite de la întreprinderile care prelucrează piei sau alte produse animale.
 1.1.10 Febra Q

Posibilitatea de transmitere a frebrei Q prin consum de apă contaminată, ca

şi în urma scăldatului în bazine de apă impurificate cu dejectele animalelor
bolnave, a fost raportată de unii autori.

1.2 BOLI VIRALE TRANSMISIBILE PE CALEA APEI

Dintre componenetele mediului înconjurător, apa reprezintă elementul cl mai

important în vehicularea şi răspândirea virusurilor patogene pentru om. Ea poate să
se încarce cu astfel de agenţi infecţioşi în oricare din stadiile circuitului său natural.
Cel mai puternic poluate sunt apele de suprafaţă în care se devarsă ape uzate
fecaloid-menajere. De asemenea, apele meteorice pot fi poluate cu virusuri, mai ale
respiratorii, a căror rezistenţă este însă relativ scăzută.
Dintre apele subterane, cele freatice sau de mică profunzime pot fi poluate
cu virusuri enterice de pe suprafaţa solului si din straturile superficiale ale acestuia
(latrine, depozite de gunoaie). În schimb, apele de medie şi mare adâncime sunt
mai puţin sau deloc expuse acestui gen de poluare.
Virusurile patogene pentru om nu se înmulţesc în mediul ambiant ci numai
în prezenţa celulelor vii, receptive, ar diluarea în volume mari de apă, precum şi
inactivarea multora dintre particulele virusale ajunse în condiţiile neprielnice din
acest mediu, fac ca aceşti agenţi patogeni să nu se găsească în apă de obicei decât
în concentraţii mici sau deloc. De aceea, riscurile pentru sănătatea omului sunt, în
general greu de apreciat, cazurile de îmbolnăvire transmise în acest mod, neputând
fi adeseori sesizate ca hidrice, datorită caracterului lor sporadic, deşi pot apărea şi
îmbolnăviri cu caracter exploziv, epidemic. Tot din cauta densităţii scăzute în
factori naturali, detectarea acestor agenţi necesită tehnici adecvate de cercetare a
particulelor de virus.
Aceste condiţii au făcut ca problema virusurilor în apă să constituie o
preocupare crescândă a cercetătorilor din domeniul virusologiei sanitare, ca şi a
altor factori în grija cărora se află problemele de sănătate publică. O preocupare de
prim ordin este concretizarea unei metodologii cât mai adecvate pentru detectarea
unui cât mai mare număr de unităţi virusale, din variate categorii de ape şi
stabilirea celor mai eficiente procedee de tratare a apei. O preocupare, de asemnea
actuală o constituie precizarea unor condiţii de calitate virusală a apei.

1.2.1 Virusuri patogene pentru om transmisibile prin apă

Cu toate că teoretic orice tip de virus patogen pentru om se poate transmite

prin apă, practic numai anumite virusuri prezintă importanţă sanitară. Este vorba de
acele virusuri care au fost depistate frecvent în mediu hidric sau a căror prezenţă în
acest mediu este posibil datorită faptului că eliminându-se din organism prin fecale
şi urină sau alte căi ar putea ajunge în apă unde, graţie rezistenţei lor, persistă un
timp suficient de lung până la pătrunderea în organismul respectiv.
Lista tipurilor de virus transmisibile prin apă întrece cifra de 10 şi deoarece –
spre deosebire de bacterii sau alte celule – virusurile posedă un singur acid nucleic
ADN sau ARN – în prezentarea lor vom ţine seama de acest criteriu de bază.
Dintre virusurile cu ADN, adenovirusurile – agenţi ai unor afecţiuni
respiratorii, oculare şi digestive – au fost detectate frecvent în apele uzate sau de
suprafaţă ca şi în cele de băut sau de piscină. Pentru alte grupe de virusuri cu ADN,
rolul apei ca vehicul urmează a fi stabilit. Astfel, din grupul Papova, virusul
negilor comuni şi unii agenţi de tip Polyoma, asociaţi cu encefalopatia progresivă
multifocală a omului sau înrudiţi cu tipul SV40 care poate da tumori la rozătoare şi
maimuţe, găsiţi în tractul urinar la om, de asemenea ar putea ajunge în apă.
 Virusuri transmisibile prin apă care se pot asocia cu boli umane
Grup de virusuri Nr. de Îmbolnăviri cauzate sau cu care se pot
tipuri asocia
Enterovirus: Paralizii, meningite, febră, boli
- polio 3 respiratorii, exantem, diaree, herpangina,
- Coxsackie A 24 miocardie, pleurodinie, encefalite,
- Coxsackie B 6 conjunctivită hemoragică acută
- echo >33
- enterovirusuri 4
Hepatita de tip A 1 Hepatită infecţioasă (virală)
(probabil enterovirus)
Gastroenterita tip A 2 Vomă epidemică şi diaree, febră
(agentul Norwalk)
Reovirus 3 Boală repiratorie şi diareică uşoară, vomă
Rotavirus epidemică şi diaree, mai ales la copii sub 6
(Gastroenterita de tip ani
B)
Adenovirus >30 Boală respiratori acută, infecţie
Polioma 1 conjnctivală, keratită, encefalite, tumori
Parvovirus: 3 Boli respiratorii acute ale copilului, dar cu
Virusul adeno-asociat etiologie neclară
Total 110

Un alt grup de virusuri cu ADN, care se elimină prin fecale şi pot ajunge în
apă, îl reprezintă parvovirusurile, între care cităm aşa-numitele virusuri adeno-
asociate. Acestea, împreună cu adeno- sau herpesvirusurile, dau boli respiratorii la
copii sau pot fi asociate cu cancerul colului uterin. Au mai fost izolate din
materiile fecale şi alte parvovirusuri, ca acelea care cauzează gastroenterita
infecţioasă abacteriană, cum este agentul Norwalk şi, de asemenea virusurile
hepatitei A şi B, a căror apartenenţă de grup încă nu este stabilită. Aceste virusuri,
îndeosebi ale hepatitelor, prezintă importanţă deosebită datorită mai ales rezistenţei
lor faţă de clorarea apei.
Cele mai răspândite în mediul acvatic par să fie virusurile cu ARN, în primul
rând din grupul Picorna. Dintre acestea, rhinovirusurile, care afectează căile
respiratorii, au mai puţine şanse să se elimine prin fecale şi să ajungă în apă. În
schimb alte patru grupe cuprinzând virusurile poliomielitice, Coxsackie A,
Coxsackie B şi echo, cunoscute şi sub denumirea de enterovirusuri, ocupă locul
principal ca agenţi patogeni de populare virusală a apelor. Ele provoacă, îndeosebi
la copii, afecţiuni cu localizări multiple şi vriate: paralizii, nevrite, afecţiuni
meningeale, respiratorii, digestive. Cu toate că sunt mai sensibile la clor decât alte
virusuri, ca cele ale hepatitelor, totuşi datorită eliminării masive pe cale intestinală
de la bolnavi sau purtători sănătoşi, pătrunderea lor este destul de frecventă în
apele de suprafaţă şi cele potabile, în cazul clorării inadecvate.
Tot din grupul virusurilor umane cu ARN în ape au fost detectate
reovirusuri, incriminate în producerea unor afecţiuni respiratorii digestive,
nervoase şi hepatice. Recent au fost descrise rotavirusurile, ca agenţi ai
gastroenteritelor, mai ales la copii. De asemenea, unele virusuri „lente” care dau
îmbolnăviri la animale, ca de exemplu visma şi scrapie la oi, sau alte virusuri
asemănătoare care dau îmbolnăviri la om, cum este encefalopatia spongiformă sau
boala Creutzfeldt-Jacobs ar putea să ajungă şi să persisite în apele de suprafaţă,
mai ales că au o mare rezistenţă la unii factori fizici.
Numeroase virusuri care afectează animalele şi mai puţin omul, pot fi şi ele
găsite în apă. Dintre virusurile cu ADN, pe lângă adenovirusuri, cele din grupul
variolo-vaccinei (poxvirusuri), herpes- şi mixovirusurile, de asemenea pot ajunge
în apă, deşi rezistenţa lor în acest mediu este redusă. O importanţă deosebită o au
însă virusurile cu ARN din grupul Picorna-polio, Coxsackie şi echo- capabile să
afecteze variate specii de vertebrate. Tot din acest grup face parte şi virusul febrei
aftoase, cel al encefalitei porcine (boala Teschen) şi al bolii veziculare a porcilor,
capabilă să se transmită şi la om. Tot astfel este posibilă pătrunderea în apele de
suprafaţă a reovirusurilor patogene pentru animale.
 Unele virusuri care produc cancer la animale, cum este leucemia şoarecelui
au putut fi transmise experimental prin apă.
Numeroase virusuri care provoacă la peşti sau alte animale acvatice afecţiuni
variate, inclusiv de natură tumorală sau alte virusuri patogene pentru insecte sau
pentru plante, deşi pot fi găsite în apele de suprafaţă, nu par să aibă vreo
importanţă patogenică pentru om. Totuşi ele, ca şi bacteriofagii, încarcă apele şi
solul cu acizi nucleici virusali, a căror semnificaţie însă pentru om nu este
cunoscută.
Aşadar, apele de suprafaţă pot să conţină şi să vehiculeze un mare număr de
specii şi tipuri de virusuri, a căror influenţă nocivă asupra omului poate să îmbrace
aspcte deosebit de variate. Importanţa cea mai mare pentru patologia umană o au
enterovirusurile, la care se adaugă adeno- şi reovirusurile, iar în ceea ce priveşte
celelalte virusuri patogene pentru om, transmiterea lor pe cale hidrică urmează a fi
elucidată.

1.2.2 Unele date epidemiologice privind riscul pentru populaţie al

prezenţei virusurilor în apă

Îmbolnăvirile cazate de virusuri transmise pe cale hidrică pot îmbrăca

aspecte epidemice şi mai ales sporadice. După cum arată Chang multe din
îmbolnăvirile sporadice de hepatită sau poliolielită sunt cauzate de virusuri
transmise prinapă. Au fost însă şi viroze transmise pe cale hidrică cu aspect
epidemic, uneri grafte pe o stare endemică.
Cele mai multe epidemii virale hidrice, descrise până acum, au fost de
hepatită tip A. De atfel posibilitatea transmiterii prin apă a virusului hepatitei A a
fost demonstrată încă din 1945.
O epidemie de hepatită de o gravitate neobişnuită a survenit în iarna anului
1955-1956, în oraşul Delhi din India, în urma contaminării cu ape uzae a sursei din
care era captată apa pentru consumul populaţiei. În cele 6 săptămâni, cât a durat
epidemia, au apărut 29.300 cazuri, cu icter, dar se apreciază că numărul real al
îmbolnăvirilor, fără icter, ar fi fost de aproximativ 1 milion la o populaţie de
1.700.000 locuitori. Prin caracteristicile sale deci, această epidemie a fost tipic
hidrică.
Un interes deosebit s-a acordat problemei transmiterii hidrice a poliomieitei
şi încă din 1927, Kling a emis ipoteza hidrică a transmiterii acestei boli. În
aprecierea rolului pe care-l poate avea apa ca transmiţător al poliomielitei, trebuie
avut însă în vedere, în primul rând că, spre deosebire de hepatită, faţă de care nu
dispunem de mijloace curente de izolare a virusului din apă, în cazul poliomielitei,
virusul a fost pus în evidenţă în repetate rânduri, în ape uzate şi de râu şi chiar în
apa potabilă. Dar în ciuda dovezilor multiple de laborator, datele epidemiologice
privind transmiterea poliomielitei pe cale hidrică, sunt foarte puţine.
Astfel, Maxcy afirma că nu se declarase nici o epidemie hidrică de
poliomielită. Totuşi mai târziu, Little a descris o astfel de epidemie survenită în
oraşul Edmondon (Canada), datorită poluării râului Saskatohewam, sursa de
alimentare cu apă a oraşului. O altă epidemie a evolut într-o aşezare temporară din
oraşul Lincoln (Nebraska-SUA). Se pare însă, că aşa cum afirmă Mosley
poliomielita trebuie socotită o boală în care transmiterea hidrică este foarte rară.
Cu celelalte virusuri din grupul enteri – Coxsackie şi Echo, au fost semnalate
foarte rar îmbolnăviri hidrice. Muzzi şi Borgioli citează un număr redus de
epidemii de acest fel, cu virusul Coxsackie B3, A9 sau A16 sau cu virusuri echo
(tipurile 4 şi 9).
Nu trebuie neglijate nici adenovirusurile, a căror prezenţă a fost detectată,
mai ales, în apele de piscină.
Este deci de subliniat că semnificaţia epidemiologică a prezenţei virusurilor
în apă este greu de precizat, datorită mai multor îmrejurări: gradul de imunitate al
populaţiei expuse, proporţia redusă a celor care se îmbolnăvesc, în raport cu cei
infectaţi, raritatea cazurilor cu tablou clinic bine definit, unul şi acelaşi virus
putând să dea naştere la o varietate de sindroame sau invers, unul şi acelaşi
sindrom putând fi cauzat de mai multe virusuri. Aşa se face că foarte puţine sunt
epidemiile virale, în afară de cele de hepatită, considerate ca hidrice. Aceleaşi
observaţii sunt de făcut şi în ceea ce priveşte apa de mare.
În ultimii ani se raportează însă tot mai multe epidemii de gastroenterite cu
etiologie neprecizată, probabil de natură virală, ca şi episoade epidemice de
adenoviroze şi meningite cu virusuri, mai ales la copii, îndeosebi prin apa
bazinelor de înot.
În orice caz, transmiterea virozelor prin apă constituie o problemă deosebit
de complicată şi de cele mai multe ori greu de sesizat.
Pe de altă parte, în ciuda puţinelor date epidemiologice, cercetările de
laborator au arătat, în repetate rânduri prezenţa virusurilor în diferite categorii de
ape.
Problema majoră pentru sursele de apă bine gospodărite, este transmiterea
posibilă a infecţiei şi îmbolnăvirilor virusale la nivel scăzut şi nu sub formă de
epidemii explozive. Aceasta este teoria transmiterii virusale hidrice la nvel scăzut,
prin care se explică aspectul epidemiologic deosebit şi contradictoriu al virozelor
hidrice.

1.2.3 Unele date de laborator privind detectarea virusurilor din apă

Primele izolări de virusuri din mediu înconjurător au fost făcute de Paul şi

colaboratorii, din apele uzate orăşeneşti, în timpul unei epidemii de poliomielită.
Cercetările au fost apoi extinse şi la alte elemente ale mediului, mai ales apă,
tocmai în legătură cu posibilităţile de poluare a acesteia. În apele uzate şi de râu
sau alte ape de suprafaţă, au fost găsite virusuri mai ales polio, coxsackie, echo-
precum şi reo- şi adenovirusuri. Datele foarte numeroase astfel obţinute au fost
sintetizate în lucrări remarcabile.
S-a dovedit apoică, chiar după diluarea apelor uzate în apele de râu sau de
mare, virusurile enterice persistă timp îndelungat, cu întreaga lor infectivitate,
densitatea variind în funcţie de numărul populaţiei, fazele zilei, gradele de diluţie a
apei cu ape industriale sau meteorice. În zonele temperate se constată şi variaţii
sezoniere, mai ales în lunile de vară-toamnă.
Densitatea virusurilor în apele uzate variază în limite mari, între 200 şi 400
UFP/100 ml şi chiar până la 50000 UFP/100 ml.
Aerosolii produşi în cursul tratării apelor uzate sau al irigărilor prin stropire
cu astfel de ape, sunt de asemenea un mijloc de răspândire a virusurilor. La
populaţia din unităţi agricole în care solul a fost irigat prin stropire cu ape uzate,
incidenţa unor boli enterice a fost de 2-4 ori mai mare decât în unităţile fără
irigaţii.
Probleme importante creează deversarea apelor uzate în râuri şi lacuri sau de
apa mării. În Sena, Tamisa, Moscova, Iordan şi alte râuri mair, virusurile enterice
au fost prezente până la 100% din probe.
În România au fost izolate virusuri din ape de râu, începând din anul 1962.
Poluarea virusală a apei de râu este prezentă mergând până la 50% în apropierea
punctului de deversare în râu a apei uzate, dar scade repede pe parcurs datorită
diluţiei, aşa încât media izolărilor de-a lungul râului, variază în jur de 15-20%. În
apa Dunării, media probelor pozitive pe 7 ani a fost de 15,7%, cu mult mai mică
decât în apa unor râuri mari din alte ţări.
Prezenţa virusurilor în apa de mare, a fost demonstrată de asemenea de
numeroşi autori, izolări de virusuri enterice din apa de mare şi din nisipul plajelor
de pe litoralul Mării Negre au fost făcute în ţara noastră cu începere din 1975
constatându-se o poluare relativ scăzută a apei de mare (23,08%) şi a nisipului
plajelor (14,81%), în comaraţie datele altor autori, care au arătat valori mai ridicate
(50-100%). Spre deosebire de alţi autori care au insistat asupra rolului pe care îl au
deversările de ape uzate în apa mării, în poluarea virală a acesteia, cercetările
noastre sugerează rolul pe care scăldatul în apa mării îl are în această privinţă.
Datorită faptului că tratarea apelor uzate în staţiile de epurare nu reuşeşte
totdeauna să le debaraseze complet de virusurile pe care le conţin, astfel de agenţi
infecţioşi au putut fi depistaţi în apele de suprafaţă şi după prelucrarea lor în ape
potabile.
În apa bazinelor de înot au fost puse de asemenea în evidenţă virusuri
enterice, atrăgându-se astfel atenţia asupra posibilităţilor de îmbolnăvire a
înotătorilor, mai ale copii, prin intermediul acestor ape.

1.3 BOLI PARAZITARE TRANSMISIBILE PE CALEA APEI

1.3.1 Boli determinate de protozoare

Amibiaza sau dizenteria amibiană, cauzată de amibianul Entamoeba

dysenteriae sau Entamoeba histolyca (genul entamoeba familia Amoebidae, clasa
Rhizodopa), este o boală parazitară cu determinare primară la nivelul colonului
(amibiaza intestinală9 putând afecta secundar ficatul şi alte organe (amibiaza
extraintestinală). După comitetul de experţi amibiaza reprezintă „starea în care
organismul găzduieşte E.histolytica cu sau fără manifestări clinice”. Amibiaza este
larg răspândită, afectând peste 50% din populaţia unor ţări cu condiţii igienico-
sanitare deficitare, în special în zonele tropicale. Considerată în trecut ca o boală
exclusiv a ţărilor calde, este întâlnită în ultimul timp în ţările cu climă temperată.
În prezent boala afectează cca 10% din populaţia globului, frecvenţa şi gravitatea
ei variind de la o regiune la alte.
Formele infecţioase ale parazitului sunt chisturile care se formează în
intestin şi sunt eliminate în mediul extern odată cu materiile fecale ale omului
bolnav sau purtătorului sănătos de parazit. Spre deosebire de formele vegetative,
chisturile sunt mult mai rezistente. În dejecte de pildă pot rezista până la 9 zile la
220, iar în apă până la 90 de zile la 00 şi până la 3 zile la 300. Omul se infestează
ingerând chisturile odată cu alimentele, apa sau de pe mâinile contaminate.
Răspândirea chisturilor parazitului în mediul extern este favorizată de lipsa
closetelor igienice sau de utilizarea necorectă a acestora, de folosirea dejectelor
umane netratate ca fertilizant pentru grădinile de zarzavat.
Giardioza sau lambliaza al cărui agent etiologic este giardia intestinalis sau
lambia intestinalis (familia Octomitodae, clasa Flagellata), este o afecţiune
parazitară larg răspândită, atât în regiunile tropicale cât şi în cele temperate.
Formele infecţioase ale parazitului sunt de asemenea chisturile care se elimină în
mediul extern cu materiile fecale ale bolnavului sau purtătorului sănătos. Chisturile
sunt rezistente în mediu în condiţii de umezeală putând rezista mai multe luni.
Răspândirea lor în mediu şi infestarea omului se face în aceleaşi condiţii ca
şi în cazul amibiazei. În organism chisturile se dezvoltă în tot tractul intestinal, în
special în duoden şi căile biliare. Chiştii de giardia au fost izolaţi din apa de reţea şi
din filtrele unor uzine de tratare a apelor dintr-o serie de centre populate din
Colorado, Oregon, Pensilvania.
Deşi alimentele şi apa reprezintă un risc important de îmbolnăvire, totuşi
contactul intim cu persoana ingectată constituie mecanismul principal de infestare.
Giardioza este mult mai frecventă la copii decât la adulţi, prevalând în familiile cu
copii mulţi, şcoli elementare, azile de orfani şi în rice alte colectivităţi caraterizate
printr-o sanitaţie precară. Infecţia atinge maximum de frecvenţă la pubertate pentru
ca apoi să scadă la o treime – o pătrime, această din urmă incidenţă menţinându-se
la adult, fie prin persistenţa infecţiei anterioare, fie prin reinfecţie. Cu o incidenţă
mai ridicată în ţările calde Giardioza este răspândită şi în ţările cu climă temperată,
Giardia fiind considerată astăzi ca cel mai frecvent flagelat al omului.
Coccidioza intestinală, determinată de Isopora hominis sau Isopora belli
(genul Isopora şi Coccodioza hepatică) al căror agent etiologic este Eimeria stiedae
sau Eimeria gubleri (genul Eimeria – ambele specii făcând parte din aceeaşi
familie Eimeridae, clasa Sporozoa), sunt afecţiuni destul de rare care se
contractează prin ingerarea oochisturilor eliminate în mediul extern odată cu
alimentele sau apa infectată.
Balantidioza sau dizenteria balantidiană, afecţiune cauzată de Balantidium
coli (genul Balantidium clasa infuzori Ciliata) se întâlneşte în toate regiunile lumii
dar cu o incidenţă redusă. Răspândirea bolii se face prin intermediul apei sau
alimentelor pe care au ajuns chisturile parazitului eliminate odată cu materiile
fecale ale omului şi mai ale ale porcului. În mediul extern la uscăciune şi adăpost
de lumină, chisturile rezistă 2-3 săptămâni, iar în mediul umed şi la temperatura
camerii până la 2 luni. Principalul rezervor de parazit este procul care este infestat
într-o mare proporţie. Omul bolnav şi purtătorii de paraziţi au de asemnea rol în
răspândirea bolii. Afecţiunea manifestată prin diaree şi dizenterie poate evolua sub
formă cronică sau chiar asimptomatic.
Măsurile de profilaxie împotriva bolilor determinate de protozoare constau
în:
1. Evitarea contactului cu bolnavii sau purtătorii de paraziţi;
2. Spălarea frecventă a mâinilor, afructelor, legumelor şi zarzavaturilor cu
apă curată;
3. Supravegherea surselor şi instalaţiilor de aprovizionare cu apă şi
asigurarea protecţiei lor sanitare;
4. Amenajarea de closete igienice, folosirea corectă şi dezinfectarea
periodică a acestora;
5. Inactivarea dejectelor înainte de folosirea lor ca fertilizant;
6. Punerea la adăpost a alimentelor de eventuala lor contaminare;
7. Distrugerea muştelor cu insecticide remanante;
8. Educarea sanitară a populaţiei în sensul cunoaşterii modului de răspândire
a bolii şi de prevenire a ei.
O altă afecţiune care se poate transmite prin intermediul apei de baie (şi nu
prin apa de băut), prin intermediul diverselor obiecte de uz personal, lenjerie,
instrumentar ginecologic şi mai cu seamă prin contact sexual este Trichomoniaza
determinată de Trichomonas vaginalis, din genul tricomonas, familia
Trichomonodidae, clasa Flagellata. Procentul de infestare a femeii este de 20-80%,
iar a bărbatului de 5-25%. O incidenţă mai crecută a îmbolnăvirilor a fost
constatată în sezonul cald, favorizată probabil de folosirea bazinelor de înot şi
ştrandurilor. Faptul că boala se contractă îndeosebi pe cale sexuală, a făcut ca să fie
considerată ca o boală venerică parazitară. Ca măsuri de profilaxie se recomandă:
evitarea contactului sexual cu bolnavul parazitar; folosirea strict personală a
obiectelor de uz curnt; persoanele parazitate trebuie să doarmă singure în pat şi să
nu aibă acceas la bazinele de înot şi ştransuri, iar în cadru familial cada să fie
sterilizată după folosire.

1.3.2 Boli determinate de cestode

Cisticercoza are drept agent cauzal Cisticercus cellulosae, cisticercul teniei

solium şi mult mai rar cisticercus bovis, cisticercul temiei saginata. Rezervorul de
paraziţi îl constituie omul parazitat cu Taenia solium sau Taenia saginata care
eliminină împreună cu dejectele, formele infecţioase numite embriofori. Infestarea
omului se face prin ingerarea embrioforilor odată cu apa de băut sau cu alimentele
contaminate de persoane parazitate. Embrioforii sunt rezistenţi în mediul exterior,
unde pot persista până la 1-2 luni. Depunerea dejectelor umane în closete
necorespunzătoare sau în afara lor, precum şi alţi factori cum ar fi ploile, vântul,
muştele, contribuie la răspândirea ouălelor în mediul exterior şi la contaminarea
apei, legumelor, fructelor. Ajunşi în stomac, embrioforii traversează mucoasa
gastrică şi pe cale sanguină sau limfatică se localizează în diferite organe: ochi,
creier, muşchi, piele. Localizarea oculară se însoţeşte de tulburări vizuale care pot
merge până la orbire, iar localizarea cerebrală determină simptome asemănătoare
cu cele ale unei tumori.
Echinococoza sau chistul hidatic, boală cauzată de Echinococcus, forma
larvară a speciei Taenia echinococcus din familia Taeniidae. Rezervorul de parazit
îl constituie câinele, vulpea, lupul, pisica şi alte animale. Rolul principal de
rezervor de infecţie îl are câinele atât pentru om, cât şi pentru celelalte animale (oi,
porci, vite cornute, lupi, vulpi). Formele infecţioase pentru om ca şi pentru
celelalte animale sunt embrioforii (ouăle), care eliminate în mediu unde rezistă mai
multe luni, contaminează terenurile de păscut, sursele de apă, creând posibilităţi de
infestare a anumalelor menţionate, ce servesc de gazdă intermediară parazitului.
 Transmiterea bolii la om se face prin intermediul mâinilor, apei, fructelor,
zarzavaturilor şi altor alimente contaminate cu ouăle parazitului eiminate de
gazdele lui definitive (câine şi celelalte animale). Din stomac, embrioforii trec în
circulaţie ajungând în ficat, plămâni sau alte organe (peste 50%).
Cenuroza cerebrală, afecţiune cauzată de Coenurus cerebralis, familia
Taeniidae. Rezervorul este reprezentat îndeosebi de câine, apoi de lup, vulpe şi alte
animale carnivore, gazdele definitive ale parazitului adult. Formele infecâioase
pentru om şi celelalte animale (oi, porci, cai, vite cornute) sunt embrioforii.
Aceştia, eliminaţi în mediul extern de către gazdele definitive, contaminează
păşunile şi sursele de apă de unde se vor infecta şi oile şi celelalte animale.
Infestarea omului se face pe cale digestivă prin intermediul mâinilor murdare, al
apei, legumelor sau alimentelor pe care au ajuns ouăle (embrioforii) parazitului
eliminat de câine sau de altă gazdă definitivă. Boala la om se manifestă cu un
tablou simptomatic asemănător unei tumori cerebraşre şi are un prognostic sever.
Himenolepidoza umană, este cauzată de Himenolepis nana, din genul
Hymenolepis, familia hymenolepidae, s-ar putea transmite , după unii autori şi prin
intermediul apei în afară de transmisia unanim recunoscută prin intermediul
alimentelor şi mâinilor contaminate.
Măsurile de profilaxie faţă de afecţiunile determinate de cestode sunt:
1. Amenajarea de closete igienice, întrebuinţarea şi folosirea lor corectă,
pentru a evita răspândirea în mediu a embrioforilor de tenia;
2. Spălarea legumelor, fructelor şi zarzavaturilor înainte de consumare şi
tratarea termică a alimentelor contaminate;
3. Protecţia surselor şi nstalaţiilor de alimentare cu apă, fierberea apei
contaminate ori suspecte înainte de folosire;
4. Evitarea contactului cu câinii sau pisicile eventual infestate;
5. Spălarea şi dezinfecţia mâinilor după contactul cu cţini, oi sau lâna
acestora;
6. Educaţia sanitară a populaţiei şi în particular a celei şcolare, în scopul
cunoaşterii măsurilor de prevenire şi îmbolnăvire.
 1.3.3 Boli determinate de trematode

Fascioloza hepatică, afecţiune care parazitează în canalele biliare ale

ficatului, este cauzată de Fasciola hepatica (Distomum hepaticul) din genul
Fasciola, familia Fasciolidae. Rezervorul de infecţie este reprezentat de o serie de
animale (oaia, î primul rând, apoi capra, vitele cornute, porcul, calul, câinele,
iepurii, veveriţa), ca şi de om, gazdele definitive ale parazitului. Parazitul începe a
depune ouăle la 10-12 săptămâni după pătrunderea în gazda definitivă. Ritmul de
depunere a ouălelor este extrem de mare: 40000/24 de ore. Ciclul complet durează
la animal minimum 150 de zile. Ouăle sunt sntrenate de fluxul biliar, se
acumulează în veziculă de unde sunt expulzate cu bila în intestin, iar de aici sunt
eliminate în mediul exterior împreună cu materiile fecale. Eliminarea ouălelor de
către om şi animalele parazitate se face la aproximativ 3 luni de la data infestării,
perioadă în care parazitul ajuge la maturitate. Pentru a ecloza, ouăle au nevoie de
un mediu foarte umed sau chiar acvatic. În absenţa acestui mediu, chiar pentru
scurt timp, ouăle sunt distruse. În cursul evoluţiei lui, parazitul trece printr-o serie
de stadii: miracidium (liber în apă), sporocist, redie şi cercar în organismul
gazdelor intermediare reprezentate de gastropodele acvatice (Lymnaea truncatula
în Europa, Lymnaea pervia în Japonia şi Lymnaea auricularia în SUA) şi în cele
din urmă prin stadiul de cercari liberi în apă sau de cercari închistaţi (metacercari)
pe diferite plantă (salată cresson, iarbă). Metacercarii ingeraţi de om sau animal
ajung în intestin, pe care-l străbat, pătrunzând în cavitatea abdominală de unde
migrează în ficat şi se fixează în căile biliare.
Omul se infestează prin consum de apă sau salată cresson infestată, cu
cercari infecţioşi.
Măsurile de profilaxie împotriva acestei parazitoze constau în:
1. Depistarea şi tratarea omului şi animalelor bolnave;
2. Distrugerea gazdelor intermediare prin măsuri chimice (cianamida calcică,
sulfat de curpu, apă de var) sau măsuri biologice (diverşi competitori);
 3. Fierberea apei înainte de consumare; evitarea consumului de apă din surse
nesigure din punct de vedere al potabilităţii (surse de apă în jurul cărora trăiesc
animale bolnave);
4. Evitarea consumului de salate care cresc pe marginea colecţiilor stagnante
de apă;
5. Educaţia sanitară a populaţiei.
Fascioloza intestinală (Distomatoza intestinală), afecţiune cauzată de
Fasciolopsis buski (Distomum buski) din genul Fasciola, familia Fasciolodae.
Rezervorul de virus îl constituie omul bolnav sau purtătorul sănătos, porcul şi mai
rar câinele, care elimină în mediul exterior ouăle odată cu dejecţiile. Ouăle
neembrionate, aşa cum sunt eliminate, îşi fac evoluţia în apă; miracidiul care este
eliberat din ou pătrunde într-o gazdă intermediară care este reprezentată de diferite
moluşte din apa dulce, variabile după regiuni. Evoluţia parazitului în organismul
gazdei intermediare, modul de infestare a omului şi măsurile de profilaxie sunt
asemănătoare cu acelea arătate la Fascioloza hepatică.
Dicrocelioza, afecţiune asemănătoare cu Fascioloza este cauzată de
Dicrocoelium denditricum (Dicrocoelium lanceolatum) din genul Dicrocoelium,
familia Dicrocoeliidae. Rezervorul de nfecţie, evoluţia parazitului şi infestarea
omului sunt asemănătoare cu cele descrise la Fascioloză. Este de notat în plus că în
afară de gastropod, parazitul ar avea şi o a doua gazdă intermediară reprezentată de
mai multe specii de furnici, în organismul cărora au fost găsiţi metacercarii acestui
parazit. De aici rezultă în plus, ca necesitate profilactică, distrugerea furnicilor.
Bilharzioza intestinală (Schistozomiaza intestinale), cauzată de Schistosoma
mansoni, din genul Schistosoma, familia Schistosomidae. Rezervorul de infecţie
este reprezentat de omul bolnav sau purtătorul sănătos de paraziţi care elimină
ouăle parazitului odată cu dejecţiile în mediul exterior. Ouăle embrionate eliminate
în mediu îşi continuă evoluţia în apă. Aici, miracidiul, ieşit din ou pătrunde în
organismul unor gastropode din genul Palnorbis, foarte variate după regiuni
georgrafice unde cercari liberi, numiţi şi furcocercari din cauza cozii lor bifurcate.
Omul se infestează fie pe cale cutanată (cercarii putând pătrunde prin piele), fie pe
cale digestivă când cercarii inchistaţi în mediu exterior (apă dulce, vegetale) sau
într-a doua gazdă intermediară (crustacee, peşti), sunt ingeraţi odată cu apa sau
alimentele contaminate. În organism cercarii se îndreaptă spre pulmoni şi cordul
stâng de unde ajung în circulaţia generală. Habitatul normal al Schistosomei adulte
este sângele venos; alte localizări pot fi în organele care sunt în comunicaţie cu
mediul exterior (pulmoni, intestine, căi biliare). Localizarea parazitului în sângele
venos stă la baza patogenităţii, cu totul particulare a Schistosomei. Cum sistemul
vascular în care parazitul trăieşte este un mediu închis, eliminarea ouălelor şi
paraziţilor în mediul exterior este foarte complicată. Ouăle care sunt depuse în
micile vene intestinale sau vezicale, trebuie să traverseze ţesuturile pentru a ajunge
în lumenul intestinal sau vezical. Acest parcurs intrtisular al ouălelor şi
embolizarea lor frecventă la distanţă de ficat sau pulmon, explică tulburările
patologice observate în bilharzioză.
Schistosomiazele sunt endemice în Africa, zona intertropicală a Americii de
Sud, sudul Chinei şi Japoniei. Focare limitate există în India, Arabia, Asia Mică.
Bilharzioza vezicală sau Schistozomiaza vezicală, cauzată de Schistosoma
Hematobium, din genul Schistosoma, familia Schistosomidae. Rezervorul de
infecţie este reprezentat de omul bolnav sau de purtătorul sănătos de paraziţi care
elimină prin urină sau prin materii fecale (mai rar ouăle parazitului). Ouăle
embrionate ale parazitului eliminate îşi fac evoluţia în mediul acvatic. Miracidul
pătrunde într-o moluşcă, gazda lui intermediară unde trece prin stadiile de
sporocişti şi de furcocercari. Infestarea omului se face prin aceşti cercari liberi din
apele contaminate care sunt formele infecţioase ale parazitului. Pătrunderea în
organismul omului se face fie pe cale cutanată, fie mai rar, pe cale bucală. În
organism cercarii se îndreaptă pe cale sanguină spre pulmoni, iar de aici prin inima
stângă ajung în circulaţia mare. Paraziţii adulţi, acuplaţi se localizează în plexul
vezical, de unde ouăle depuse sunt antrante spre mucoasa vezicii.
Bilharzioza arteriovenoasă (Bilharzioza sau Schistosomiaza Sino-japonică)
provocată de Schistosoma japonicum din genul Schistosoma, familia
Schistosomidae. Rezervorul de infecţie este reprezentat de om şi de o serie de
animale ca: vite cornute, cal, porc, câine, capră, pisică, şobolan. Prin dejecte omul
elimină ouăle parazitului în mediul extern. Evoluţia parazitului se efectuează în
apă, miracidiul eliberat din ou infestând o moluscă, în organismul căreia trece prin
stadiile de sporocist şi cercar care sunt eliminaţi în apă. Formele infecţioase ale
parazitului sunt cercarii liberi din apă (Furcocercarii). Omul se infestează cu aceşti
cercari care pătrund în organismul lui prin tegumente sau prin apa de băut
infestată. După un circuit în organism, similar cu acela descris la Bilharzioza
intestinală şi vezicală, paraziţii devin adulţi în interiorul vaselor în care se
acuplează şi depun uă. Din aceste ouă, acelea care ajung în intestin se elimină la
exterior cu dejectele.
Măsurile de profilaxie împotriva acestor forme de Bilharzioze, constau în:
1. Depistarea bolnavilor şi purtătorii sănătoşi;
2. Folosirea igienică a closetelor, întreţinerea şi dezinfecţia lor pentru a se
evita poluarea mediului exterior; interzicerea folosirii apelor poluate la irigarea
culturilor, distrugerea cercarilor din apele poluate cu ajutorul diverselor substanţe
chimice (var, sulfat de cupru); distrugerea moluştelor, gazda intermediară a
parazitului prin asanarea coleţiilor de apă şi utilizarea de mijloace chimice sau
biologice: evitarea contactului cu apele poluate; fierberea apei înainte de consum,
filtrarea şi dezinfecţia apei folosită pentru îmbăiere; educarea sanitară a populaţiei
privind răspândirea bolii şi prevenirea ei.

1.4 BOLI DETERMINATE DE NEMATODE

Marea majoritate a acestor boli sunt transmise prin sol, totuşi există
posibilitatea ca la nivelul solului, agenţii etiologici infestanţi să fie preluaţi de apă
şi astfel să se transmită pe calea apei.
Cele mai frecvente boli care fac parte din această categori sunt ascaridioza,
boală determinată de un ascarid din specia Ascaris lumbricoides, genul ascaris,
familia Ascaridae, tricocefaloza, determinată de Tricocephalus hominis, genul
trichiuris, familia trichinelidae, strongileidiza provocată de strongeleides
stercoralis sau anguillula stercoralis, genul strongibedes, familia Robditidae li
oxiuroza sau enterobioza, cauzate de enterobius vermicularis sau oxiurus
vermicularis, genul enterobius, familia oxiuridae.
Măsurile de profilaxie împotriva bolilor cauzate de nematode sunt în linii
mari, asemănătoare celor meţionate la afecţiunile provocate de protozoare şi
cestode.

1.5. BOLI PROVOCATE DE FILARII

Dracunculoza, afecţiune cauzată de Filaria medinesis (Dracunculus

medinensis), genul Dracunculus, familia Dracunculidae, clasa Nematoda.
Rezervorul de infecţii este reprezentat de omul parazitat ca şi de o serie de animale
domestice şi sălbatice, care sunt considerate gazdele definitive ale parazitului:
căine, pisică, cal, lup, vulpe. Formele embrionare ale parazitului sunt eliminate în
apă de unde ele îşi continuă evoluţia într-o gazdă intermediară reprezentată de
diverse specii de copepozi crustacei din genul Cyclops. După această evoluţie
larvele embrionare devin infecţioase pentru om.
Infestarea omului se face prin ingerarea odată cu apa a ciclopilor infestaţi.
Larvele ingerate odată cu ciclopii sunt eliberate în stomac, de unde ajung în
intestinul subţire, pentru ca de aici să mobilizeze în ţesutul conjunctiv subcutanat
de la nivelul membrelor inferioare sau în alte regiuni ale corpului.
Măsurile de profilaxie faţă de această boală constau în: depistarea bolnavilor
şi tratamentul lor; protecţia surselor de apă împotriva infestării locr cu ciclopi şi
distrugerea acestora cu diferite substanţe chimice (sulfat de cupru, permanganat de
potasiu).
Rezultă, din cele prezentate mai sus, că în transmiterea bolilor infecţioase
microbiene, virale sau parazitare, apa joacă un rol de importanţă cu totul deosebită.
Atât sursele de apă, cât şi diversele instalaţii folosite pentru aprovizionarea cu apă,
pot fi contaminate generând astfel îmbolnăviri dintre care unele de mari proporţii.
Contaminarea apelor se face ca de obicei prin pătrunderea dejectelor şi diverselor
alte reziduri de origine umană sau animală.
Apele de suprafaţă se contaminează puternic în urma primirii de ape
reziduale fecaloid-menajere evacuate din centrele populate. Din apele de suprafaţă,
în avalul deversărilor de canalizări urbane, s-au izolat în mod curent Salmonele,
Shigele, b.tubeculoze, leptospire, ouă de paraziţi, ceea ce dovedeşte potenţialul lor
infecţios. Deversarea apelor reziduale provenite din unităţile sanitare şi îndeosebi
din spitale de boli contagioase, din întreprinderi de prelucrare a produselor animale
(abatoare, ecarisaje, tabăcării), pot determina de asemenea contaminarea cursurilor
de apă, mai ales când nu sunt satisfăcător epurate şi dezinfectate. Alte posibilităţi
de contaminare ale apelor de suprafaţă sunt: amplasarea latrinelor în imediata
apropiere a albiei râurilor, adăpatul vitelor bolnave, scăldatul bolnavilor sau
purtătorilor de diferite afecţiuni transmisibile pe calea apei, spălarea rufelor,
depozitarea reziduurilor solide sau a gunoiului de grajd în râuri sau în apropierea
lor.
Apele de precipitaţii şi apele rezultate din topirea zăpezilor, care spală
teritoriul tributar al corpurilor de apă (râuri, fluvii, lacuri), antrenând tot felul de
impurităţi şi germeni, pot cauza în aceste perioade contaminări intense ale apelor
de suprafaţă. Observaţii făcute de unii cercetători au arătat că la aproximativ 3
săptămâni (perioada de incubaţie a febrei tifoide) după creşterea debitelor unor
râuri determinate de ploi ori de topirea zăpezilor, au urmat explozii de epidemii de
febră tifoidă în populaţiile riverane respective.
Apele de reţea pot fi şi ele contaminate prin multiple modalităţi: avarii şi
defecte ale conductelor în interiorul centrelor populate; conexiuni nepermise între
conducte de apă potabilă şi cele de apă industrială; intersecţii neprotejate ale
conductelor de apă cu cele de canalizare; prezenţa în apropierea conductelor a unor
focare de poluare; distribuţia intermitentă a apei cu producerea de aspiraţii în reţea.
Exploatarea necorespunzătoare la un moment dat a instalaţiilor de tratare a
apei (a decantoarelor, filtrelor, instalaţiilor de dezinfecţie) pot conduce de
asemenea, la trimiterea în reţea a unei ape necorespunzătoare din punct de vedere
bacteriologic.
Apa de fântână sau de izvor poate fi contaminată prin neasigurarea zonelor
de protecţie sanitară şi mai ales prin prezenţa în apropiere a unor surse de poluare
(gropi de gunoi, latrine) ca şi prin întreţinerea necorespunzătoare: fântâni neasanate
şi nedezinfectate periodic ori neacoperite, permiţând pătrunderea rozătoarelor,
păsărilor şi dejectelor acestora, extracţia apei cu găleţi murdare, contaminate de
mâinile bolnavilor sau purtătorilor. În aceste condiţii apa poate fi contaminată cu
numerăşi agenţi patogeni.
Viabilitatea acestor germeni este foarte variabilă fiind în raport de
compoziţia chimică, temperatura şi pH-ul apei, de substratul nutritiv prezent, de
gradul de aerare şi insolaţie a apei, de concentraţia florei microbiene saprofite, de
prezenţa protozoarelor, bacteriofagilor şi a altor factori distructivi pentru germeni.
Distanţa pe care germenii microbieni îşi pot păstra viabilitatea este de
asemenea apreciabilă, fapt ce explică declanşarea de epidemii la mari distanţe în
aval. Durata viabilităţii germenilor variază foarte mult, după cum este vorba de apă
de râu, de conductă sau de fântână; de asemenea variază după specia microbiană
respectivă.

1.6. PRINCIPALELE PARTICULARITĂŢI ALE EPIDEMIILOR DE

ORIGINE HIDRICĂ

Epidemiile hidrice sunt cunoscute a avea următoarele caractere generale:

- izbucnirea explozivă, în funcţie de masivitatea şi durata contaminării, într-
un timp scurt, producându-se un număr mare de cazuti. Îmbolnăvirile se limitează
numai la persoanele receptive care au consumat apă din sursa contaminată,
indiferent de vârstă, sex şi condiţii sociale; populaţia care a consumat apă din alte
surse, indemne de poluare sau cele vaccinate rămânând nefectate;
- epidemia se manifestă pe teritoriul alimentat de sursa contaminată;
 - îmbolnărivirile scad tot aşa de brusc dup oprirea consumului de apă
contaminată sau după luarea măsurilor adecvate de remediere a cauzei care a
generat poluarea (recondiţionarea filtrelor, repararea avariei, dezinfecţie riguroasă).
- ancheta epidemiologică şi cercetările de laborator dovedesc rolul apei în
declanşarea epidemiei prin punerea în evidenţă a agentului cauzal, respectiv a
bacteriofagului de acelaşi tip de la bolnav şi din apă;
- epidemia poate surveni în orice timp al anului.
Epidemia hidrică se termină de obicei prin îmbolnăviri secundare, de
contact, realizând aşa-numita „coadă epidemică”.
În raport cu modul de apariţie, de evoluţie li de durată, se pot distinge două
categorii de epidemii hidrice:
1. Epidemii cu debut brusc, exploziv şi evoluţie scurtă (epidemii „acute”),
adevăratele epidemii hidrice;
2. Epidemii cu debut lent, insidios, cu durată lungă, de câteva luni (epidemii
„cronice”).
Epidemii cu caracter hidric se pot produce nu numai prin apa de băut
contaminată, ci şi prin intermediul fructelor, legumelor, zarzavaturilor care au fost
irigate cu ape de suprafaţă poluate sau cu ape reziduale insuficient epurate.
Adăparea animalelor din surse de apă contaminate sau folosirea în hrana lor
a furajelor din zone irigate cu ape de râu poluate sau cu ape reziduale, pot
contamina totodată şi animalele.
Epidemiile hidrice provocate de consumul de apă din fântâni ori izvoare
contaminate, sunt de obicei limitate la persoanele care foosesc apa acestora.
Puternice epidemii hidrice au fost raportate în urma consumului
neorganizate de apă de suprafaţă în localităţile riverane unor cursuri de apă.