Apa constituie elementul esential al materiei vii, avand rol important in desfăşurarea proceselor vitale.

Apa este indispensabilă in procesele de absorbtie, difuzie, excretie, osmoză, in menţinerea echilibrului
acido-bazic, in termoreglare şi in metabolismul intermediar. Reacţiile biologice devin imposibile in absenţa apei.
La omul adult apa reprezintă 60% din greutatea corporală, la embrion
97%, la fat 91% şi la sugar 75%.

3.1 Necesarul de apă

Nevoile de apă ale individului. Există un echilibru permanent intre aportul de apă şi pierderea de apă la
nivelul organismului uman. Scăderea
cantităţii de apă provoacă setea; ea apare atunci cand pierderea de apă
atinge 1% din greutatea corporală.
Nevoia de apă pe 24 de ore este de 2,5 l din care 1,5 l ca atare, iar restul este acoperită de apa conţinută
in diferite alimente. Pierderile pe 24 de ore reprezintă o cantitate de 2,5 l din care 1,5 l se elimină pe cale renală,
500 ml prin transpiraţie, 350 ml prin respiraţie şi 150 ml pe cale digestivă. Lipsa de apă poate fi suportată doar
cateva zile de organismul uman.
In afara nevoilor pur fiziologice omul foloseşte apa pentru mentinerea
curăţeniei corporale, in scopuri menajere, la prepararea alimentelor, spălarea vaselor, rufelor şi igiena locuinţei.

Compozitia apei.
In compozitia naturală a apei intră gaze, substante minerale, substante
organice, diverse organisme.
Gazele: oxigen şi bioxid de carbon. Apele de suprafată au o cantitate mai mare de oxigen, iar apele
subterane au mai mult dioxid de carbon.
Substanţele minerale: Ca, Na, K, Mg, Mn, Fe sub formă de cloruri,sulfati, carbonati şi bicarbonaţi,
ioduri,-fluoruri.
Substanfe organice: sub formă dizolvată sau in suspensie. Ele provin
din sol şi din distrugerea organismelor acvatice şi produşilor de
metabolism. Apele de suprafaţă contin intotdeauna mai multe substate organice ca cele subterane.
Organismele acvatice: pot fi vizibile cu ochiul liber sau numai la microscop. In apele de suprafaţă
numărul organismelor acvatice este mai mare ca in apele subterane.

3.3 Apa ca factor de răspândire a bolilor infectioase

Pentru apariţia unei boli hidrice sunt necesare existenta unui eliminator de germeni (bolnav sau
purtător), germenii transmişi prin apă să fie viabili suficient de mult timp pentru a produce imbolnăvirea şi să
existe populaţie receptivă la imbolnăvire.
Cea mai frecventă formă de boală infecţioasă cu transmitere prin apă este epidemia. Ea are următoarele
caractere: cuprinde un număr mare de persoane in timp relativ scurt; persoanele care au consumat apă
contaminată sunt receptive la boală; aria de răspandire a epidemiei se suprapune cu aria de alimentare cu apă a
populaţiei din aceeaşi sursă (izvor, fantană); poate apare in orice anotimp, dar este mai frecventă
iarna datorită supravieţiurii mai indelungate a germenilor patogeni, temperatură scăzută; incetarea epidemiei ca
urmare a măsurilor igienico-sanitare luate.
O altă formă de manifestare a bolilor infectioase transmise prin apă este endemia care se traduce printr-
un număr redus de cazuri de imbolnăvire, dar care se găsesc permanent intr-o anumită zonă sau localitate. Este
cazul zonelor cu populaţie care consumă apă de suprafaţă fară a fi tratată prealabil.
Forma sporadică de manifestare a bolilor infectioase cu transmitere hidrică se referă la cazurile izolate
care se intalnesc mai ales in anumite boli care se transmit mai puţin prin apă.

Căile de contaminare a surselor de apă.

• Apele de suprafaţă pot fi contaminate prin deversarea reziduurilor fecaloid - menajere. Deşi prin
procesul de autopurificare a apei sunt distruşi o mare parte din germeni, au fost cazuri cand s-au evidentiat
germeni la zeci de kilometri de locul de contaminare in aval pe cursul apei.
• Apa de conductă poate fi infectată prin defectiuni la instalatia centrală de captare a apei, defectiuni la
filtrare. Este cazul zonelor cu populaţie care consumă apă de suprafaţă fară a fi tratată prealabil.
 Boli bacteriene transmise prin apă.
a). Holera. Agentul etiologic este vibrionul holeric care poate supravieţui in apă 50-60 de zile. Holera se
caracterizează prin scaune diareice apoase (20-100 scaune / zi) cu eliminare de flocoane (ca şi fiertura de orez),
sange, totalizand un volum de 5-10 l/zi. Se produce un dezechibru hidroelectrolitic, apare sete chinuitoare,
cefalee, crampe musculare, hipotensiune arterială, scăderea diurezei. Mortalitatea este foarte ridicată. In trecut
epidemiile de holeră erau o adevărată calamitate socială prin numărul mare de imbolnăviri şi mortalitatea
crescută. In prezent zona de răspandire a holerei s-a redus, rămanand cantonată in tări in care conditiile sanitare
sunt deficitare. Din fericire vibrionul holeric este putin rezistent la dezinfectanţii obişnuiţi ai apei (clorul).
b). Febra tifoida. Este o afecţiune produsă de bacilul tific (Salmonella typhi). Boala este specific
umană, germenele este eliminat din organism odată cu dejectele de către bolnavi sau purtători. După OMS 30%
din cazurile de febră tifoidă se transmit prin apă. Bacilul tific rezistă 5-10 zile in apele curgătoare, 4 săptămani in
apele stătătoare, luni de zile in nămolul fantanii, iazuri. Clinic se manifestă cu febră continuă, stare tifică
(somnolenţă, apatie, indiferenţă), splenomegalie, erupţie cutanată (sub formă de pete lenticulare pe abdomen,
flancuri, baza toracelui), tulburări digestive (limbă prăjită, arsă, buze uscate, crăpate, faringe hiperemic, ulceratii
nedureroase pe
stalpii palatini anteriori, meteorism abdominal, diaree). In trecut era frecventă, dar măsurile sanitare luate
(vaccinarea antitifoidică obligatorie, dezinfectia apei in toate sursele de apă care utilizează apa de suprafaţă) au
scăzut numărul de imbolnăviri.
c). Dizenteria. Dizenteria este o boală produsă de bacilul dizenteric (Shigella disenteriae) care
supravieţuieşte in apa de rau 2-3 zile, in apa de fantană 6 zile, iar in apa fiartă şi contaminată ulterior pană la 2
săptămani, datorită lipsei concurentei microbiene. Boala se caracterizează prin colici abdominale, tenesme,
scaune diareice mucosangvinolente (10-201zi), febră.
Este afectiunea bacteriană cea mai răspandită datorită receptivităţii crescute
a populaţiei şi lipsei unui vaccin adecvat şi diseminării germenilor in mediul extern.
d). Leptospirozele. Cel mai frecvent se intalnesc in forma sporadică. Leptospirele patogene rezistă in
apă 1-2 luni la pH alcalin, iar in apa de rau pană la 5 luni. Rezervorul natural este şobolanul de apă, dar şi unele
animale domestice (porcine, bovine) care elimină prin dejecte leptospirele. Boala se caracterizează prin debut
brusc, febră bifazică, mialgii, icter, splenomegalie, sindrom meningian, afectare renală. In afară de pătrunderea
pe cale digestivă odată cu apa ingerată, există şi o cale
transcutanată, chiar prin pielea intactă, de exemplu in cazul imbăierilor in apă
contaminată.
e). Tuberculoza. Este o boală care poate fi transmisă şi pe cale hidrică, dar mai rar. Viabilitatea in apă a
bacilului Koch este de 100-150 de zile, rezistă şi la dezinfectanţii obişnuiţi. In afara transmiterii directe prin apă
există posibilitatea transmiterii indirecte prin laptele unor bovine care au consumat apă contaminată cu bacil
Koch sau au păscut pe păşuni irigate cu ape contaminate.
Boli virale transmise prin apă.
a). Hepatita epidemică se poate transmite şi prin consum de apă contaminată, viabilitatea in apă a
virusului este mare 180-200 de zile, rezistă la clor şi la alţi dezinfectanti.
b). Poliomielita. Virusul poliomielitei are o rezistenţă mare in mediul inconjurător, in apă
supravieţuieşte 150-180 de zile, dar este sensibil la clor şi alţi dezinfectanti obişnuiţi ai apei. Imbolnăviri masive
au fost descrise in trecut in urma consumului de apă contaminată. Ca urmare a extinderii vaccinării
antipoliomielitice a scăzut frecvenţa acestei boli.
c). Conjunctivita de bazin este data de adenovirus şi se transmite prin intermediul bazinelor de inot in
care au fost persoane contaminate. Rezistenta in apă a agentului etiologic este suficient de mare pentru a produce
imbolnăvirea, el rezistă relativ bine la dozele mici de clor folosite la dezinfectia bazinelor de inot.
d). Alte viroze hidrice. Se pot transmite prin apă viroze determinate de: rinovirusuri, retrovirusuri (cu
ARN), adenovirusuri, parvovirusuri, poxvirusuri, mixovirusuri (cu ADN). Marea majoritate a virusurilor scapă
tratării clasice a apei şi multe au rezistenţă mare in apă.

Boli parazitare transmise prin apă.

a). Amibiaza sau dizenteria amibiană este cea mai răspandită parazitoză de natură hidrică. Sursa este
omul bolnav, animalele domestice (caine, porc) şi sălbatice (şobolanul). Parazitul se elimină in mediul exterior
sub formă de chist care este foarte rezistent in apă (pană la 100 de zile). Infestarea omului se face prin ingerarea
apei poluate, a alimentelor in special fructe şi zarzavaturi nespălate, contaminate.
b). Lambliaza sau giardioza este data de lamblia sau giardia intestinalis. Sursa este omul bolnav sau
purtător. Parazitul este eliminat sub formă de chist care este rezistent la factorii din mediul extern, in apă
supravieţuieşte cateva luni. Este o boală parazitară foarte răspandită la copii.
c). Tricomoniaza. Alături de contactul sexual interuman se pare că apa joacă rol in transmiterea bolii.
Agentul etiologic este tricomonas vaginalis, un flagelat foarte putin rezistent in mediul extern (cateva ore). Dar
rezistenţa creşte in apa caldă peste 30°C, fapt ce dovedeşte că transmiterea se poate face şi prin bazinele cu apă
caldă in care se găsesc in acelaşi timp şi persoanele bolnave (mai rar).
d). Strongiloidoza şi geohelmintiazele. Sunt boli parazitare produse de: strongiloides stercoralis,
respectiv ascaris lumbricoides şi tricocefalus trichiura. Sunt
parazitoze care de fapt se transmit prin sol, dar in anumite conditii pot fi antrenate de apă şi pot ajunge in
organismul uman.
e). Alte boli parazitare transmise prin apă sunt fascioloza (cu localizare hepatică şi intestinală),
schistosomiaza şi filariozele răspandite in zonele tropicale.

3.4 Patologia neinfecţioasă produsă prin apă

In compozitia apei intră un număr mare de substante minerale care in mod obişnuit există in concentraţii
relativ mari numite macroelemente(săruri de calciu, magneziu, sodiu, potasiu, cloruri) şi substante care sunt in
concentraţii mici numite microelemente (iodul, fluorul, cobaltul, zincul). Aceste substante se găsesc şi in
organele şi ţesuturile organismului uman.
Guşa endemică. lodul este indispensabil organismului uman. Este elementul esential al hormonului
tiroidian, lipsa sau carenta de iod are drept consecinţă apariţia guşei endemice ca urmare a stimulării glandei
hipofize prin insuficienţa hormonului tiroidian.
Caria dentară este o afectiune larg răspandită, se intalneşte la toate grupele de varsta. Există o stransă
corelatie intre concentratia fluorului in apă şi caria dentară. Cu cat concentratia fluorului este mai scăzută, cu atat
numărul persoanelor cu carii dentare este mai mare, cu atat numărul cariilor la aceeaşi persoană este mai mare şi
varsta la care apare caria este mai mică.

3.5 Bolile cardiovasculare şi relaţia cu gradul de mineralizare şi microelementele din apă

Bolile cardiovasculare sunt afectiunile cele mai răspandite la ora actuală, mai ales in ţările avansate,
dand cel mai mare procent de mortalitate. Au etiologie plurifactorială (factori genetici, metabolici, alimentari,
psihici), un rol important se acordă sedentarismului, obezităţii, fumatului, alcoolismului, stressului.
Cercetări efectuate in diferite tări au evidentiat corelatia existentă intre nivelul mai crescut de mortalitate
prin boli cardiovasculare şi duritatea scăzută a apei. Duritatea apei este un indicator global de mineralizare a
apei, exprimată prin concentraţiile echivalente in calciu, şi se exprimă in grade.
Intoxicatia cu nitrati este cunoscută sub numele de cianoza infantilă sau methemoglobinemia infantilă
cianotică. Nitratii din apă provin fie din solurile bogate in săruri de azot, fie provin din poluarea apei cu nitraţi
(de la ingrăşămintele chimice pe bază de azot, sau substante organice care prin descompunere pun in libertate
nitrati). Nitratii din apă ajunşi in organism suferă o serie de transformări la nivelul tubului digestiv (sub actiunea
germenilor colifonni) rezultand nitritii. Nitritii din sange se combină cu hemoglobina formand methemoglobina.
Methemoglobina este o combinatie
intre hemoglobină şi oxigen care spre deosebire de hemoglobină are Fe incat legătura oxigenului nu se mai face
ca la hemoglobină sub fonnă de oxigen molecular. In felul acesta se produce o carenţă de oxigen.
In condiţii fiziologice există methemoglobină in proporţie de 5% din totalul hemoglobinei. In functie de
procentul de methemoglobină din totalul hemoglobinei din sange, există mai multe manifestări clinice care
insoţesc methemogiobinemia. Intre 10-20% sunt forme clinice uşoare, intre 20-50% forme clinice medii, peste
50% intoxicatii grave la copiii mici, cu letalitate mare. Boala o fac copiii mici (in primul an de viaţă) alimentati
artificial.
Intoxicatia cu plumb Ajuns in tubul digestiv plumbul la nivel hepatic suferă un proces de detoxifiere,
motiv pentru care rar se descriu intoxicaţii acute pe calea apei. Intoxicatiile cronice sunt frecvente, datorită
consumului cronic de apă cu continut in Pb şi dau tulburări importante: oboseală nejustificată, paloare, anorexie,
constipaţie, dureri articulare, musculare, anemie, iritabilitate, tremurături, greţuri, gust metalic in gură,
 Intoxicaţia cu mercur. El se cumulează in rinichi şi ficat. Traversează bariera placentară cu efecte
teratogene.. Hg se elimină prin urină, piele, păr, unghii in care poate fi dozat. Clinic se manifestă cu cefalee,
vertij, insomnie, oboseală, tulburări de memorie, vizuale, anemie. Afectarea renală se manifestă prin poliurie,
polachiurie, azotemie. Acţionează asupra fătului şi dă malformatii congenitale.
Intoxicatia cu cadmiu. Este un poluant cumulativ care se depozitează in organism (in rinichi, ficat,
cord, creier, piele), inactivează enzimele hepatice cu rol in metabolismul hidratilor de carbon, acţionează asupra
sistemului hematoformator, asupra rinichiului (creşte eliminarea de calciu şi proteine ducand la producerea de
fracturi spontane).
Intoxicatia cu arsen. Se absoarbe prin tubul digestiv. Se concentrează in ficat, rinichi, plăman, unghii,
păr, piele, se elimină prin urină. Inhibă actiunea unor enzime producand tulburări metabolice. Se manifestă prin
cefalee, ameţeală, oboseală, dureri abdominale, vărsături.
Intoxicatia cu pesticide. Poluarea apei cu pesticide se produce ca urmare a utilizării lor in agricultură
sau a deversării de rezduuri de la fabricile de pesticide. Cele mai periculoase pesticide sunt cele cu remanentă
indelungată (pesticidele organo-clorurate), chiar dacă sunt mai puţin toxice comparativ cu cele organo-fosforate.
Efectele acute sunt determinate de pesticidele organo-fosforice. Se manifestă prin vărsături, crampe abdominale,
transpiraţii, contracţii musculare, dificultăţi de respiratie, lipotimie, chiar moarte datorită acumulării de
acetilcolină. Se administrează ca antidot atropina.
Efectele cronice sunt produse mai ales de pesticidele organoclorurate. Ele pot fi grupate in efecte cronice
hepatotoxice (alterează functiile ficatului ducand la insuficienţă heparică), efecte neurotoxice (encefalopatii),
efecte gonado-toxice (tulburări de ciclu, avort spontan), efecte embriotoxice (malformaţii congenitale). Se
discută şi despre un posibil efect cancerigen
Intoxicaţia cu crom. Cromul pătrunde in apă prin poluare industrială. Acţionează asupra ficatului,
rinichiului şi asupra organelor hematopoetice. Cel mai important simptom constă in devierea la stanga a formulei
lui Arneth - cresc globulele circulante tinere.
Intoxicatia cu cianuri este gravă, produce blocarea enzimelor oxidative la nivel respirator, apar
fenomene de asfixie, cefalee, dispnee, tahicardie, agitaţie, convulsii.
Intoxicaţia cu hidrocarburi provoacă efect cancerigen (hidrocarburile policiclice aromatice).

3.7 Condiţiile de potabilitate a apei

Sub denumirea de apă potabilă sau bună de băut se inţelege apa care este consumată cu plăcere şi care
nu are efecte nocive asupra consumatorilor.
OMS a elaborat norme internationale de portabilitate a apei, valabile pentru toate ţările. Normele nu sunt
fixe, ele se pot schimba in functie de evoluţia cunoştinţelor noastre medicale, de posibilităţile de determinare a
anumitor componenti din apă. Condiţiile de potabilitate se pot impăţi in mai multe grupe:

Conditii sau indicatori organoleptici se adresează proprietăţilor apei percepute prin organele noastre de simţ.
a). Gustul este rezultatul continutului apei in elemente minerale şi gaze dizolvate.
Lipsa lor din apă determină un gust fad care nu satisface senzaţia de sete. In schimb excesul de fier
determină gust metalic, de calciu gust sălciu, de magneziu gust amar, de cloruri gust sărat. Excesul de CO,
determină un gust acrişor, inţepător, iar excesul de H,S gust respingător, greţos.
b). Mirosul este determinat de substanţele organice in descompunere (datorită degajării de H2S, NH3),
pesticidele, detergenţii dizolvaţi in apă. Atat gustul, cat şi mirosul se exprimă in grade. Pentru a fi potabilă apa
nu trebuie să depăşească 2 grade (vezi tabelul de mai jos). Condiţii organoleptice de potabilitate

Gradul Intensitatea Gustul şi mirosul

0 inodor-insipidfără gust şi miros
1 foarte slab nesesizabil
2 slab sesizabil de persoane avizate
3 perceptibil de orice consumator
4 pronunţat detemina reacţia consumatorului
5 puternic face apa de neconsumat
Conditii sau indicatori fizici
a). Temperatura apei influenţează direct organismul uman şi consumul de apă.
Apa rece sub 5°C scade rezistenta locală a organismului faţă de . infectii favorizand producerea de amigdalite,
faringite, laringite şi accelerează tranzitul intestinal. Apa caldă peste 17°C are un gust neplăcut datorită
pierderilor de gaze dizolvate, nu satisface senzatia de sete, produce greţuri şi vărsături. Temperatura apei
potabile trebuie să fie cuprinsă intre 7-15°C. Temperatura apei este şi un indicator de poluare a apei. Apa de
suprafaţă imprumută temperatura aerului, apa subterană işi păstrează
constant temperatura. Cand temperatura apelor subterane variază paralel cu cea a aerului, rezultă că există o
legătură cu exteriorul prin care se poate produce poluarea.
b). Transparenta şi turbiditatea; apa potabilă trebuie să fie transparentă.
Turbiditatea este data de substantele insolubile din apă, substante in suspensie. Apele tulburi prezintă un deosebit
pericol epidemiologic. Particolele in suspensie din apă pot să constituie suportul material de absorbtie a
germenilor, generand apariţia infecţiilor gastrointestinale. Determinarea turbidităţii se face prin compararea cu o
scară artificială din Si02, pentru a fi potabilă, turbiditatea să nu depăşească 5 grade Si02i maximum 10 grade/l.
c). Culoarea apei este data de substantele dizolvate in apă; apa potabilă trebuie să fie incoloră. Coloratia
apei reflectă şi poluarea ei. Determinarea culorii se face prin comparare cu o scară etalon din platino-cobalt. Apa
potabilă nu trebuie să depăşească 15 grade/1.

Conditii sau indicatori chimici.

a). Reacţia apei. In mod natural apa are o reactie neutră sau slab alcalină. pH-ul apei potabile este
cuprins intre 7 - 8.
b). Reziduul uscat insumează totalitatea substanţelor organice şi anorganice dizolvate in apă şi se obtine
prin evaporarea apei. Pentru apa potabilă se admite o cantitate cuprinsă intre 100-800 mg/1. Valori crescute pot
indica pătrunderea unor substante străine in sursa de apă potabilă.
c). Substantele organice: apa contine in mod natural o anumită cantitate de substante organice rezultate
din flora şi fauna apei. Creşterea concentratiei de substante organice denotă o impurificare a apei şi prezintă un
permanent pericol epidemiologic. Determinarea substanţelor organice se face pe mai multe căi: calcinarea
reziduului uscat şi oxidabilitatea apei. Prin calcinare se distrug substanţele organice, putandu-se afla cantitatea
lor prin scăderea substantelor anorganice rămase din totalul de reziduu uscat. Substanţele organice (umane,
animale, vegetale) se determină prin oxidarea lor cu permanganat de potasiu, reactie numită oxidabilitatea apei.
d). Oxigenul ajunge in apă din aer şi din procesele de fotosinteză a plantelor acvatice. Oxigenul
atmosferic se dizolvă in apă in funcţie de gradul de saturaţie a apei in oxigen şi in functie de temperatura şi
presiunea aerului. Oxigenul rezultat din fotosinteza vegetaţiei acvatice ia naştere in general la suprafaţa apei in
prezenţa radiaţiilor solare. Oxigenul dizolvat in apă este consumat de microorganisme in procesul de oxidare a
substantelor organice. Cu cat există in apă mai multe substanţe organice, cu atat cantitatea de oxigen este mai
mică. Concentratia minimă de oxigen pentru apele de suprafaţă este de 6mg/1. Apele subterane sunt mai sărace
in oxigen, dar continutul este constant.
e). Amoniacul, nitriţii şi nitratii. Sunt indicatori de poluare, prezenţa lor şi o oxidabilitate mărită indică o
poluare cu substante organice. Amoniacul reprezintă prima treaptă de descompunere a substanţelor organice,
reflectă o poluare recentă. Nitriţii şi nitraţii reprezintă a doua treaptă de descompunere a substantelor organice
denotand o poluare mai veche.
Insă aceste substante pot exista in mod natural in apă, in acest caz rămane constantă la diferite analize
care se efectuează in timp. In privinţa nitratilor se admit lOmg/1 de apă potabilă, iar pentru amoniac 0,5-Smg/1.
f). Fosfaţii pot avea o provenienţă telurică sau pot proveni din descompunerea substanţelor organice,
constituind un indicator de poluare a apei. Pentru a fi potabilă apa trebuie să conţină unne de fosfati.
g). Clorurile: cel mai des intalnite sunt clorura de sodiu şi potasiu. Ele pot avea o provenienţă telurică
sau pot proveni din impurificări cu dejecte umane şi animale constituind un indicator de poluare. Se acceptă
pentru apa potabilă o cantitate de 250 mg/1 cu maximum 400 mg/1, cu condiţia să provină in cea mai mare parte
din sol ca săruri anorganice.
h). Sulfaţii pe langă originea naturală telurică pot proveni şi din degradarea substantelor organice avand
valoarea unui indicator de poluare. Cantitatea maximă admisă este de 200 mg/l.
i). Duritatea apei variază in funcţie de conţinutul de săruri de calciu şi magneziu. Se măsoară in grade,
un grad este echivalentul a 10 mg CaO la 1 1 de apă. Se consideră o apă moale, care are duritatea sub 10 grade, o
duritate medie a apei intre 10-20 de grade, iar peste 20 grade apă dură. Duritatea apei este considerată un
indicator global al mineralizării apei. Apa dură prezintă mai multe inconveniente igienico-sanitare şi de ordin
gospodăresc. O apă dură are unele dezavantaje pentru spălatul corpului, deoarece formează compuşi insolubili cu
acizii graşi care se găsesc la suprafaţa pielii. Prin utilizarea săpunului se formează compuşi insolubili de calciu şi
magneziu, impreună cu acizii graşi şi se depun pe păr, ingreunand curăţirea lor. Apa dură deteriorează
conductele de apă prin depunerea sărurilor de calciu. Apa foarte dură poate impiedica absorbţia unor elemente
importante pentru organism, de exemplu iodul. Duritatea apei poate fi folosită şi ca indicator de poluare, cu
reziduuri industriale cu continut de calciu şi magneziu. In apa potabilă sunt prevăzute norme pentru săruri
minerale şi oligoelemente, astfel pentru Ca 100-180 mg/l, pentru Mg 50-80mg/l, pentru Fe 0,1-0,3mg/l şi pentru
Fl 1-1,5 mg/l.
Indicatori bacteriologici cei mai fideli sunt chiar germenii patogeni cu poartă de intrare digestivă.
Determinarea in apă a germenilor patogeni nu are valoare profilactică, deoarece cand ei sunt depistaţi in apă
epidemia este in curs. Determinarea germenilor patogeni şi mai ales a virusurilor este un procedeu complicat şi
necesită timp indelungat. De aceea se utilizează pentru diagnosticul igienicosanitar indicatori bacteriologici
indirecti de poluare a apei.
a). Numărul total de germeni reprezintă numărul de colonii care cresc după insămanţarea 1 ml de apă
(sau diluţii din acest ml) pe mediu de agarpeptonă, după 24 de ore de termostatare la 37°C. Se fac determinări
repetate la aceeaşi sursă de apă, in diferite perioade ale anului. Acest indicator trebuie corelat cu alti indicatori
bacteriologici, chimici, helmintologici, biologici. Este util pentru verificarea eficientei purificării şi dezinfectiei
apei.
b). Bacilul coli ca indicator al poluării fecale. Sursa cea mai frecventă şi importantă de poluare
bacteriană a apei o constituie reziduurile umane şi animale. Bacilul coli sau Escherichia coli este un germen
saprofit care trăieşte in intestinul omului şi animalelor. Prezenta lui in apă denotă o poluare fecală a apei.
Indicatori helmintologici. Există două grupe ee helminţi din punct de vedere epidemiologic:
biogeohelminţi care necesită pentru dezvoltare o gazdă intermediară şi geohelminţi care nu au nevoie de gazdă
intermediară. Din prima grupă fac parte taenia saginata (gazdă intermediară bovinele), taenia solium (porcinele),
trichinella (porcul, pisica, cainele). In a doua categorie: ascarizii, oxiurii, tricocefalii ajung la om prin apa
poluată şi infestată cu larve şi ouă de geohelminţi. Prezenta in apă a ouălor şi larvelor
de helminţi reflectă o poluare a apei cu materii fecale constituind un pericol epidemiologic, nu atat prin prezenţa
helmintiazelor, ci prin faptul că pot exista concomitent şi germeni patogeni.
Proprietăţi biologice. Indicatori, norme. Organismele existente in apă sunt dependente de calităţile
apei, unele se dezvoltă la lumină in apele de suprafaţă, altele la intuneric in apele subterane; unele organisme
sunt caracteristice apelor curate, bogate in oxigen, altele se găsesc mai ales in apele poluate sărace in oxigen, dar
bogate in amoniac sau hidrogen sulfurat. Acest lucru permite utilizarea lor ca indicatori sanitari ai surselor de
apă. Pentru a aprecia poluarea apei cu ajutorul indicatorilor biologici se
utilizează sistemul saprob (sapros in limba greacă inseamnă descompunere), adică capacitatea organismelor
animale şi vegetale de a se dezvolta intr-o apă cu un anumit continut de substante organice şi a compuşilor de
degradare. Există trei categorii de indicatori:
a). organismele polisaprobe se dezvoltă in ape puternic poluate, cu continut ridicat de substante
organice, cu o lipsă aproape totală de oxigen. In asemenea ape descompunerile au loc prin procese anaerobe, de
putrefacţie.
b).organisme mezosaprobe populează bazine de apă cu un continut scăzut in oxigen, procesele de
degradare avand loc in condiţii anaerobe. Numărul bacteriilor este de sute de mil/ml de apă. Flora şi fauna sunt
reprezentate de bacterii, ciuperci inferioare, alge albastreverzui;
c). organisme oligosaprobe caracterizează practic apele curate, . care pot fi utilizate ca sursă de
alimentare cu apă, după epurare şi dezinfecţie. Diagnosticul de potabilitate a apei se pune prin corelarea
diferiţilor indicatori (organoleptici, fizico-chimici, bacteriologici, biologici).

3.8 Igiena aprovizionării cu apă

Aprovizionarea cu apă a colectivităţilor se poate realiza prin două sisteme: central şi local.
Sistemul central asigură cantitatea necesară de apă (prin cunoaşterea debitului distribuit), oferă condiţii
de tratare a apei, permite protectia sursei şi a instalaţiilor de apă, un control permanent asupra calităţii apei
potabile. Este format din patru sectoare: captarea, tratarea, inmagazinarea, distributia apei.
A . Sectorul captării cuprinde instalaţiile necesare captării şi aducerii apei
de la sursă la statia de tratare sau rezervorul de inmagazinare.
 B. Sectorul tratării este sectorul unde se tratează apa bruta pentru a deveni potabilă. Tehnologia tratării
apei depinde de natura, structura şi compoziţia chimică a apei. In mare, principalele etape de tratare a apei sunt:
- Indepărtarea suspensiilor se face prin decantare, sedinzentare si filtrare,

larve de helminti, 99% din germeni). După 30-60 de zile stratul superior de nisip se curăţă. Acest sistem prezintă
dezavantajul vitezei mici şi a debitului mic.
-Coagularea si filtrarea rapidă. Pentru a grăbi procesul decantării şi filtrării se utilizează substante
chimice numite coagulanţi, cum ar fi sulfatul de aluminiu, clorura ferică, sulfatul feros. După coagulare,
sedimentare şi filtrare apa se decolorează, devine transparentă, este epurată de ouă de helminti şi in proporţie de
pană la 98% şi de germeni.

Există mai multe metode de corectare a calităţii apei:

:•Indepărtarea mirosului şi gustului apei se face prin: aerare, adăugarea de oxidanti (doze mari de clor,
permanganat de potasiu, ozonizare), filtrarea apei printr-un strat de cărbune activat.
:•Demineralizarea cuprinde operaţiile de indepărtare a excesului de săruri minerale (deferizarea,
demanganizarea, dedurizarea, desalinizarea, etc.). Demineralizarea se poate realiza prin metode fizice, chimice,
fizicochimice.
:•Mineralizarea apei este o metodă relativ recentă şi constă in introducerea in apă a unor substance
necesare organismului. Fluorizarea apei utilizează fluorura de sodiu sau fluorosilicatul de sodiu, acidul
fluorosilicic, in aşa fel incat fluorul din apă să nu depăşească lmg/I.
- Dezinfecţia apei are ca scop distrugerea agenţilor patogeni (bacterieni şi virali) şi reducerea germenilor
saprofiţi. Se face prin metode fizice (radiaţii ultraviolete, ultrasunete, radiatii ionizante) şi chimice (clor, ozon,
permanganat, iod, brom, argint). Indiferent de metoda utilizată, dezinfectia apei trebuie să indeplinească
următoarele condiţii de bază: să fie eficientă, să nu modifice calitatile organoleptice ale apei, să fie uşor de
manipulat şi cat mai economicoase.
a). Metode chimice de dezinfectie a apei. Clorinarea apei. Clorul are acţiune bactericidă puternică, o
eficacitate mare la concentratii scăzute, este ieftin, nu necesită personal cu inaltă calificare pentru efectuarea
dezinfecţiei apei, dar are şi dezavantaje (este toxic, coroziv, prezintă pericol de explozie). Microorganismele
sporulate şi vegetative sunt rezistente şi necesită doze mari de clor. Germenii gram negativi sunt mai sensibili
decat cei gram pozitivi. Virusurile sunt mai rezistente decat bacteriile la agenţii dezinfectanti. Apele cu pH
crescut necesită timp de contact mai indelungat cu substanta
clorigenă, scăderea temperaturii scade efectul bactericid. Continutul ridicat in suspensii şi substante organice
creşte doza necesară de clor. Ozonizarea apei se foloseşte la tratarea apelor de suprafaţă care prezintă urme de
impurificare industrială. Ozonul are efect bactericid mai puternic şi mai rapid comparativ cu clorul. Instalaţiile
de ozonizare sunt costisitoare şi au utilizare limitată.
b). Metode fizice de dezinfecţie a apei:
- radiatiile ultraviolete au un efect bactericid pronunţat, stratul de apă iradiat este subtire (2 cm), se
utilizează in instalaţii mici de apă. Pentru a fi eficient acest tip de dezinfectie, apa trebuie să fie transparentă,
incoloră şi fără suspesii;
- ultrasunetele se obtin prin trecerea unui curent electric alternativ de inaltă frecvenţă printr-un cristal de
cuarţ. Grosimea stratului de apă care tratat este de aproximativ 10 cm. Efectul bactericid se manifestă atat asupra
formelor vegetative ale bacteriilor, cat şi asupra celor sporulate.
C. Sectorul înmagazinării cuprinde instalatiile de depozitare temporară a apei şi asigură necesarul de apă
in momentele consumului de varf. Se face in rezervoare aeriene sau castele de apă pentru colectivităţile mici şi
in rezervoare ingropate.
D. Sectorul distribuţiei conţine o serie de conducte care formează o retea de distribuţie care trebuie să
îndeplinească anumite condiţii: să reziste la presiuni mari, să nu aibă pierderi mari de apâ datorită uzurii tevilor
sau îmbinării defectuoase, să nu se întretaie cu reteaua de canalizare, să nu se construiască deasupra reţelei de
apă clădiri, alte imobile (pentru a putea fi controlată şi supravegheată cu uşurinţă în caz de defectiuni).
IGIENA SOLULUI
Solul este acea parte a scoarţei pămantului in care se petrec procesele
biologice. Este format din particule solide de dimensiuni şi formă variabilă
numite grunji sau granule.
 4.1 Proprietăţile fzice ale solului
Permeabilitatea pentru aer depinde de mărimea porilor. Solurile formate din particule mari (pietrişul,
nisipul) sunt foarte permeabile pentru aer. Cu cat solul contine o cantitate mai mare de aer, cu atat procesele
biologice sunt mai active, solul este cu atat mai salubru.
Capilaritatea reprezintă capacitatea solului de a permite apei subterane să se ridice prin porii săi spre
straturile superficiale. Capilaritatea este in raport invers cu permeabilitatea, cu cat solul este mai permeabil
pentru apă el are o capilaritate mai mică.
Selectivitatea este calitatea solului de a retine in porii săi diferite impurităţi care il străbat. In general
solurile greu permeabile au grad mare de selectivitate. Selectivitatea solului realizează protecţia apelor subterane
şi are un mare rol igienico-sanitar.
Temperatura este dependentă de structura şi compoziţia chimică a solului. Solul primeşte căldură de la
soare, de la masa incandescentă din centrul pămantului şi de la procesele biochimice exogene care se petrec in
sol. Solul este un prost conducător de căldură. El inregistrează cu intarziere variatiile temperaturii atmosferice
atat cele diurne, cat şi cele nocturne.

4.2 Compoziţia chimică a solului

Macroelementele, in ordinea predominenţei sunt: siliciul, aluminiul, calciul, fierul, magneziul, potasiul,
azotul, carbonul, oxigenul. Microelementele prezente in sol sunt: iodul, fluorul, borul, cobaltul, manganul şi
molibdenul. Ţinand cont de rolul lor in fiziologia umană şi animală, dăunător este atat excesul cat şi carenta in
elemente minerale. Solul este cel care oglindeşte bogăţia sau sărăcia in microelemente factorilor de mediu, mai
ales a apei, dar contributia lui in aparitia imbolnăvirilor este indirectă. Excesul sau carenta minerală a solului va
determina excesul sau carenta minerală a alimentelor de origine vegetală şi a apei. La randul lor animalele se
hrănesc cu vegetale, deci variatiile conţinutului mineral se vor răsfrange in cele din urmă asupra omului.
Elementele radioactive: radiu, uraniu, toriu prezente in rocile bazaltice, granitice constituie impreună cu
radiatiile cosmice fondul natural radioactiv. Substanţele organice nu persistă mult timp ca atare, ci se transformă
in substanţe minerale şi substanţe organice proprii solului numite compuşi humici, care sunt rezerva de substanţe
nutritive din sot.

4.2 Poluarea solului şi influenta asupra sănătăţii

Poluarea se datorează indepărtării şi depozitării neigienice a reziduurilor solide şi lichide rezultate din
activitatea omului, a dejectelor de animale, a deşeurilor industriale, a utilizării unor ingrăşăminte chimice.

Poluarea biologică.
Solul este bogat in floră microbiană proprie numită şi floră telurică, care participă activ la procesele
biologice şi biochimice. Aceste microorganisme de tipul bacteriilor, actinomicetelor, ciupercilor, algelor şi
protozoarelor sunt adaptate la condiţiile de viaţă existente pe sol şi detin un sistem enzimatic complex care le
conferă autotroficitate. Ele transformă substantele organice impurificatoare in humus, efectuand in acest fel
autopurificarea solului. In sol există şi germeni patogeni care după provenienţă şi modul de transmitere pot fi
grupaţi astfel:
- germeni excretati de om, transmişi prin intermediul solului, produc contaminarea om-sol-om;
- germeni patogeni ai animalelor şi transmişi prin intermediul solului,
produc contaminarea animal-sol-om.
Contaminarea om-sol-om este caracteristică germenilor de provenienţă intestinală (bacilii tific si paratific,
bacilul dizenteric, vibrionul holeric, virusul poliomielitei, virusul hepatitei, streptococi, stafilococi). Aceşti
germeni rezistă puţin timp in sol. Enterobacteriile au viabilitate medie de 10-30 de zile, enterovirusurile 4-6
săptărnani. Viabilitatea creşte in solurile umede. De cele mai multe ori, germenii caracteristici contaminării om-
sol om cunosc o cale de transmitere indirectă prin intermediul apei sau alimentelor. Rolul solului in
contaminarea microbiană este de multe ori neglijat. Contaminarea animal-sol-om interesează un număr mai mare
de germeni: b. tetanic, b. antracis, germenii gangrenei gazoase, ricketsii, leptospire, brucele, etc. Acestea pot
supravieţui in sol 4-10 săptămani.
Transmiterea se poate face atat prin contactul cu solul, cat şi prin intermediul
apei şi alimentelor. Parazitozele, mai ales helmintiazele pot fi incadrate in cea mai mare
parte in contaminarea om-sol-om, deşi se pot incadra şi in grupa animal-sol-om. Biohelminţii sunt paraziţi
intestinali care au nevoie de o gazdă intermediară pentru a se putea dezvolta şi pentru a deveni infestanti, de
exemplu taenia solium (gazdă intermediară porcinele) şi taenia saginata (gazdă intermediară bovinele).
Geohelminţii nu au nevoie de gazdă intermediară, se dezvoltă direct pe sol. Ascarizii, botriocefalul rezistă in sol
aproximativ un an, in conditii de umiditate crescută la o temperatură cuprinsă intre 16-18°C in lipsa radiatiilor
solare. Aceste conditii se intalnesc in grădinile de zarzavat unde imbolnăvirea se face prin consumarea
zarzavaturilor contaminate, a mainilor murdare. Alte parazitoze sunt: anchilostomiaza, strongiloidoza şi
oxiuroza.
Poluarea chimică este produsă de reziduuri menajere, industriale, radioactive şi ca urmare a utilizării
ingrăşămintelor chimice in agricultură. Reziduurile menajere şi zootehnice produc o poluare organică. Materia
organică este descompusă de către flora proprie solului şi transformată in substante minerale. Se realizează un
ciclu natural al elementelor chimice care trec din sol in plante şi animale, ajung la om pentru a reveni sub formă
organică in sol şi a relua ciclul. Poluarea industrială oferă un continut bogat in substance chimice potenţial
toxice, care se pot concentra in diverse organisme din lanţul alimentar al omului. De exemplu, industria
siderurgică, metalurgică, petrochimică, exploatările miniere produc o poluare a solului care are drept consecinţă
degradarea solului; el nu poate fi folosit in agricultură. Poluarea cu substanţe toxice poate determina trecerea lor
in apele subterane sau de suprafaţă. Metalurgia neferoasă răspandeşte cantităţi mari de Pb, Cu, Zn pe sol; acestea
ajung in legume, fructe şi cereale care se cultivă in zonă. Pesticidele şi ingrăşămintele chimice sunt o importantă
sursă de poluare. Ingrăşămintele azotoase facilitează migrarea nitratilor in straturile de apă subterane,
contribuind la apariţia methemoglobinemiei. Poluarea radioactivă constă in depunerea şi depozitarea pe sol a
reziduurilor cu continut bogat in izotopi. Cei mai periculoşi sunt cei cu viaţă lungă, de exemplu stronţiu-90 (28
de ani), cesiu-137 (30 de ani), iodul-131, ruteniu-160 şi alţi izotopi emişi de reactoarele nucleare. Strontiul
radioactiv se concentrează in sol in cantitate mare, ca urmare a precipitaţiilor abundente. Stronţiul substituie
calciul din oase, iar cesiul inlocuieşte potasiul din organism.

4.4 Asanarea solului

In prezent se cunoaşte mai putin despre nivelul de poluare al solului comparativ cu poluarea aerului şi a
apei. Indicatorii folosiţi pentru depistarea gradului de poluare a solului se pot grupa in indicatori ai poluării
biologice şi indicatori ai poluării chimice. Indicatorii poluării biologice sunt reprezentaţi de o serie de germeni a
căror prezenţă şi număr arată gradul de poluare şi riscul pentru sănătate. Numărul de germeni coliformi arată
poluarea solului cu conţinut intestinal uman sau animal. Acest indicator este folosit pentru germenii patogeni din
grupa de contaminare om-sol-om. Pentru grupa de contaminare animal-om-sol se utilizează un indicator global
reprezentat prin prezenţa şi numărul de germeni care se dezvoltă la 60°C. Importanţa sanitară a lor constă in
faptul că atrag atentia asupra contaminării cu germeni patogeni comuni omului şi animalelor (b. antrax, b. tetani,
leptospire, brucele).
Germenii nitrificatori sunt cei care determină transformarea substantelor organice proteice in substanţe
minerale. Prezenţa lor denotă o poluare a solului şi stadiul de descompunere a substanţelor organice
biodegradabile. Paraziţii intestinali denotă infestarea solului cu dejecte animale şi umane.
Nu există o normare pentru indicatorii de poluare a solului, se pot lua in considerare următorii indicatori
de apreciere a impurifcării solului.

Indicatori ai poluării chimice.

a). Indicatorii directi sunt chiar substantele chimice cu actiune nocivă asupra sănătăţii omului. Aceste
substante ajung in aer (substanţe volatile) şi in apă (substanţe solubile). Plantele concentrează cea mai mare parte
a substanţelor chimice poluante din sol. Există plante test sau plante indicator; de exemplu cartoful şi morcovul
concentrează cea mai mare parte de pesticide. Pentru a se putea stabili norme sanitare (concentratii maxime
admise) pentru diferite substante poluante din sol, este necesară stabilirea prealabilă a acestor norme pentru aer,
apă, plante care intră in alimentatia omului şi animalelor.
b). Indicatori indirecţi ai poluării chimice sunt diverşi produşi intermediari de descompunere (amoniac,
nitriti, hidrogen sulfurat) sau chiar produşi finali (nitriţi, fosfati, sulfati). Azotul organic teluric reprezintă forma
cea mai avansată de degradare. Valoarea lui este raportată la azotul organic total din sol, se numeşte cifră
sanitară sau indicele lui Hlebnicov, intotdeauna subunitar deoarece numai o parte a azotului din sol trece in azot
teluric şi cu cat această parte este mai mare cu atat solul poate fi considerat mai curat. Astfel sub 0,70 arată un
sol poluat, intre 0,70-0,85 poluare medie, intre 0,85- 0,95 poluare redusă, iar peste 0,95 sol curat. Asanarea
solului reprezintă ansamblul de măsuri necesare pentru readucerea solului poluat la conditii igienice. Se
realizează prin indepărtarea mecanică a excesului de poluanţi şi facilitarea condiţiilor de autopurificare. In cazul
solurilor umede, care au capacitatea de autopurificare redusă, se poate folosi operaţia de drenare sau indepărtare
a excesului de apă. In locul apei va intra aerul care favorizează procesele aerobe de degradare. Dezinfectia
solului este o măsură utilizată impotriva poluării microbiene. Se utilizează cu precădere substante clorigene in
soluţii semiconcentrate, cu rezultate bune in cazul poluării microbiene deoarece se distrug concomitent şi flora
patogenă şi cea saprofită. Dezinfectia se face pe parcele limitate, doza de substanţă clorigenă este de 10-15
kg/m2 cand dorim să distrugem germenii sporulaţi.

Îndepărtarea reziduurilor.
a). Îndepărtarea reziduurilor solide. Reziduurile solide sunt constituite din resturi care nu sunt solvite in
apă şi nu sunt purtate de apă. Sunt reziduuri menajere (alimente, cenuşă, sticlă, hartie, ambalaje, mase plastice,
etc.), reziduuri de stradă, reziduuri industriale, reziduuri agrozootehnice şi reziduuri speciale (reziduuri de spital,
reziduuri radioactive). Importanţa lor sanitară derivă din faptul că pot polua in acelaşi timp şi apa (de suprafaţă şi
subterană) şi aerul (prin produşii lor de descompunere); constituie mediu de dezvoltare pentru un număr mare de
insecte şi rozătoare cunoscute ca vectori ai unor boli infecţioase şi parazitare (gandacii roşii şi negri de casă,
musca domestică, şoareci, şobolani). Colectarea reziduurilor solide se poate face in saci de hartie sau de material
plastic, in pubele din tablă sau material plastic, containere. Indepărtarea reziduurilor solide se face zilnic sau cel
mult la 3 zile vara şi la 5 zile iarna cu autovehicule speciale. Există şi alte metode de colectare şi indepărtare
concomitentă a reziduurilor. Astfel este sistemul de indepărtare la reţeaua de canalizare. Acesta se realizează
prin măcinarea reziduurilor şi antrenarea lor prin jet de apă la o staţie centrală in afara localităţii unde sunt
măcinate şi evacuate la canal. Această metodă este posibilă numai in conditiile cand volumul de apă pe cap de
locuitor este mare pentru antrenarea uşoară a reziduurilor. O altă posibilitate este evacuarea prin canale
pneumatice. Conductele colectoare lasă să cadă reziduurile intr-o palnie colectoare de
unde prin curenti de aer sau vacuum reziduurile sunt conduse intr-un siloz unde sunt neutralizate. O altă metodă,
dar cu multe inconveniente, este incinerarea la nivelul camerei de colectare din blocurile de locuit. Neutralizarea
este operatia prin care se inlătură complet nocivităţile reziduurilor. Cea mai răspandită metodă este depozitarea
controlată in afara localităţilor in locuri special amenajate, gropi naturale sau excavate special. Reziduurile se
aşează in straturi cat mai afanate pentru a se descompune repede, se acoperă cu pamant pentru a nu fi accesibile
rozătoarelor şi insectelor. In acest scop se pot trata cu substante insecticide şi raticide. După cativa ani terenul
poate fi utilizat in scopuri diverse, de exemplu ca zone verzi. Alte metode de neutralizare a reziduurilor sunt
compostarea reziduurilor, camerele bioterme, incinerarea. Reziduurile de spital, datorită pericolului
epidemiologic, se incinerează. Cele care nu pot fi arse se tratează cu substanţe dezinfectante.
b). Îndepărtarea reziduurilor lichide. Reziduurile lichide se mai numesc ape reziduale, de provenienţă
industrială, zootehnică, comunală. Ca şi reziduurile solide, prin conţinutul bogat in germeni patogeni şi substanţe
chimice, apele reziduale au o importanţă sanitară multiplă. Un prim aspect este cel epidemiologic legat de
răspandirea germenilor patogeni, provocand imbolnăviri care pot imbrăca forme epidemice, endemice sau
sporadice. Cel de-al doilea aspect este cel toxicologic determinat de conţinutul in substante toxice. Imbolnăvirile
se realizează prin contact direct cu apele reziduale sau indirect prin consum de alimente poluate cu ape reziduale.
Un alt aspect este cel ecologic, apele reziduale modifică capacitatea de autopurificare a apei şi solului.
Aspectul economic nu poate fi neglijat. El constă in distrugerea faunei şi florei acvatice şi creşterea cheltuielilor
pentru tratarea apei, in vederea potabilizării ei. Colectarea apelor reziduale se face prin reteaua de canalizare care
poate fi de mai multe tipuri (sistem unitar - o singură reţea pentru toate apele reziduale produse in colectivitate;
sistem diferentiat - una pentru apele reziduale comunale şi industriale şi alta pentru apele reziduale meteorice;
sistem mixt).
Deversarea apelor reziduale de cele mai multe ori se face in apele de suprafaţă. In prealabil apele
reziduale sunt supuse unor operaţii de epurare sau de indepărtare a excesului de elemente poluante. Se realizează
prin metode fizice, chimice şi biologice.
Epurarea fizică sau mecanică realizează indepărtarea poluanţilor minerali şi organici aflati in suspensie.
Se folosesc grătare şi decantoare care reţin suspensiile minerale şi organice. Epurarea biologică urmăreşte
reducerea concentratiei substantelor organice dizolvate sau in suspensie, care nu pot fi indepărtate mecanic. Se
bazează pe descompunerea şi mineralizarea lor sub actiunea florei microbiene, mai mult sau mai puţin specifice.
Epurarea chimică constă in neutralizarea substantelor chimice continute in apele reziduale industriale. Epurarea
chimică se bazează pe transformarea substantelor poluante solubile in substanţe insolubile şi indepărtarea lor
ulterioară. Dezinfectia apelor reziduale este obligatorie atunci cand provin de la spitale de boli contagioase,
institute de microbiologie şi virusologie, tăbăcării, abatoare, centre de ecarisaj, intreprinderi de prelucrarea
oaselor şi a deşeurilor organice, statii pentru spălarea şi dezinfectia vagoanelor de cale ferată, etc. Obişnuit,
dezinfecţia se face cu clor, ca şi in cazul apei potabile.

IGIENA RADIATIILOR
Radiatiile sunt un factor permanent al mediului inconjurator ce actioneaza atat sanogen cat si patogen.
Radiatiile se caracterizeaza prin energie, frecventa si lungime de unda. In general, din punct de vedere al actiunii
biologice, se poate spune ca efectele sunt cu atat mai pronuntate cu cat frecventa radiaţiei este mai mica si deci
energia este mai mare. Radiatiile se pot grupa in functie de intensitatea efectelor lor in radiatii
ionizante si neionizante.

5.1 Radiatiile ionizante

Radiatiile ionizante sunt radiatiile care au proprietatea de a ioniza materia asupra careia actioneaza,
datorita energiilor mari eliberate la locul de actiune. In aceasta grupa sunt cuprinse:
:• radiatiile electromagnetice formate din fotoni (radiatia alfa radiatiile gamma)
:• fluxuri de particule atomice care cuprind: radiatia alfa (formata din doi protoni si doi neutroni)
incarcata pozitiv; radiatia beta (formata flux de electroni), incarcata negativ precum si fluxurile de protoni
incarcare pozitiva) si fluxurile de neutroni.
Radiatia corpusculara are capacitate redusa de penetrare, radiaţia ά, este retinuta de stratul cornos al
pielii, iar radiatia β (formata din flux de electroni) patrunde doar in tesutul cutanat pe care il poate leza.
Radiatiile electromagnetice au mare capacitate de penetrare, pot strabate corpul uman, se absorb in mod diferit in
diferite tesuturi (in functie de densitatea acestora). Pe aceasta proprietate se bazeaza utilizarea radiatiilor
electromagnetice in radiodiagnostic si radioterapie. Radiatiile ionizante au capacitatea de ionizare diferita.
Radiatiile ά, β si protonice au capacitate de ionizare mai mare decat cele electromagnetice, pentru ca elibereaza
toata energia in stratul subtire in care sunt reţinute. Rezulta ca radiaţia ά si β este mai putin nociva in iradierea
externa, nocivitatea maxima fiind legata de iradierea interna. In contrast efectul patogen predominant al radiatiei
electromagnetice se exercita mai ales in iradierea externa. Iradierea externa inseamna expunerea partiala sau
totala a organismului la radiatia exterioara, efectul se realizeaza in tesuturile care absorb radiatia. Iradierea
interna este produsa de atomii elementelor radioactive (radionuclizi), care patrund in organism prin inhalare sau
ingestie. Elementele radioactive intrate in organismul uman urmeaza ciclul metabolic, iradiind tesuturile
cuprinse in acest ciclu (intregul organism pentru elemente cu distributie uniforma, anumite organe pentru cele
care se cumuleaza selectiv).
Unitati de masura. Radioactivitatea se masoara prin viteza de dezintegrare a nucleilor atomici. Prima
unitate de expunere a fost Roentgen (R) care reprezinta doza de radiatie X sau gamma care produce 1 cm' de aer
uscat si aflat la 0°C, la 760 mm Hg presiune, ioni negativi sau pozitivi purtand o sarcina electrica egala cu o
unitate electrostatica. Dupa sursa de radiatii exista iradierea naturala si iradierea artificiala.

Iradierea naturala.
Radiatia cosmica are origine solara, este formata din particule incarcate electric care sunt absorbite in
totalitate in straturile superioare ale atmosferei. La nivelul solului ajunge doar o mica parte din aceasta radiatie,
intensitatea radiatiilor fiind mai mare la altitudini mari. Din punct de vedere al iradierii populatiei, nu ridica
probleme de protectie decat pentru zborurile la altitudini foarte mari, inclusiv cele cosmice.
Radiatiile terestre includ iradierea externa provocata de radiatia gamma a unor radionuclizi naturali cu
viata lunga iradierea naturala interna prin patrunderea in organismul uman prin ingestia elementelor radioactive
din sol care ajung in apa si alitnente sau prin inhalarea gazelor radioactive (radon si toron) eliminate din sol in
aerul atmosferic. Concentratii mai mari exista in minele de minereuri radioactive.
 Iradierea artificiala.
In functie de modul de expunere la sursele artificiale de radiatie exista:
- expunere profesionala la persoanele care in procesul muncii vin in contact cu radiatiile ionizante -
personalul care lucreaza la extragerea minereurilor radioactive si la obtinerea de combustibil nuclear, personalul
din centralele electrice nucleare si reactoarele nucleare, cei care lucreaza cu surse radioactive in diferite procese
industriale. Tot aici trebuie mentionat un domeniu in care expunerea profesionala cuprinde cel mai mare numar
de oameni si anume medicina, care foloseste radiatiile ionizante in scop diagnostic si terapeutic;
- expunere neprofesionala se refera la populatia care nu vine in contact cu radiatiile ionizante in procesul
muncii, dar care poate fi expusa iradierii pe diverse cai (iradierea medicala, experimentarea armelor nucleare,
utilizarea in industrie a radiatiei ionizante) prin poluarea radioactiva a mediului. Reziduurile radioactive patrund
in aer, apa, sol si ajung in organismele vegetale si animale si de acolo in lanturile trofice ale omului. Expunerea
pe aceasta cale este la nivele reduse. Iradierea medicala este cea mai importanta sursa de iradiere pentru
populatie. Ea provine din examinarile radiologice, radioterapie si din utilizarea izotopilor radioactivi in scop
diagnostic si terapeutic. Cantitatea de radiatii primita in cursul unei radiografii este sensibil mai mica decat cea
primita in cursul unei radioscopii. Gradul de iradiere depinde de energia utilizata, durata examinarii,
dimensiunea campului expus. Zona iradiata este importanta din punct de vedere al riscului pentru sanatate.
Maduva hematogena si gonadele sunt cele mai sensibile. De asemenea au importanta varsta, starea fiziologica a
persoanelor expuse (copiii, femeile in perioada sarcinii prezinta risc maxim). Utilizarea unor surse de radiatie de
catre populatie poate fi considerata neinsemnata. De exemplu ceasurile cu cadran luminiscent realizeaza
oiradiere slaba la nivelul articulatiei pumnului. Risc mai mare exista la lucratorii care aplica vopsele
luminiscente. De aceea nu se mai folosesc la fabricarea acestor vopseluri radonul, ci iridiul sau prometiul, care
emit radiatii cu energie mica. Tot doze mici de energie emit si aparatele de bord la care se folosesc vopsele
luminiscente. Experimentarea armelor nucleare a dus la acumularea in natura a unor radionuclizi cu viata lunga
(strontiu si cesiu) care se depun pe sol si intra in lanturile trofice ale omului (accidentul de la Cernobil- 1986).
Efectele biologice ale radiatiilor ionizante, actiunea lor asupra sanatatii. Efectele biologice se datoreaza
transferului de energie, atomii ionizati se comporta diferit fata de cei neionizati, se ajunge la modificarea sau
alterarea substantei respective. De aceea efectele, radiatiilor ionizante sunt numai patogene. Se incearca
explicarea mecanismului de actiune prin mai multe ipoteze (teoria tintei si teoria radicalilor liberi). Efectele
radiatiilor ionizante asupra organismului uman se clasifica in efecte somatice si efecte genetice.
a). Efectele somatice se refera la efectele care apar la persoane expuse radiatiilor ionizante. Ele includ
leziunile anumitor organe sau sisteme produse de alterari celulare grave si modificari genetice ale celulelor
somatice cu aparitia de descendenti celulari modificati. Exista efecte precoce care apar la interval scurt de la
expunere si efecte tardive care apar la interval de luni sau ani. Efectele precoce apar in cazul expunerii la doze
ridicate de radiatii ionizante, de regula doza unica sau doze repetate la interval de timp scurt. Efectele sunt
diferite dupa cum este iradiat intregul corp sau numai anumite
segmente. La iradierea intregului corp, de la doze de 25rad apar modificari hematologice traduse prin leucopenie
prin lezarea seriei limfoide si mieloide. In general aceste nodificari sunt reversibile. De la 100 rad apar semnele
deboala de iradiere acuta, de la 200 rad se produce decesul prin leziuni ireversibile ale tesutului limfoid si
mieloid.
Boala de iradiere acuta a intregului organism se caracterizeaza in prima faza prin predominenta
fenomenelor nervoase: adinamie, stare generala alterata; urmeaza o faza de remisiune si apoi perioada de stare a
bolii caracterizata printr-o serie de sindroame: sindrom hematologic, imunologic, digestiv. Sindromul
hematologic se produce prin distrugerea de regula ireversibila a sistemului hematopoetic mieloid si limfoid. Se
manifesta cu leucopenie, anemie si trombocitopenie si alterarea grava a imunitatii. Sindromul digestiv se
manifesta prin greturi, varsaturi, hemoragie digestiva. Boala acuta de iradiere a intregului organism nu survine
decat in cazuri accidentale.
Iradierea in doze rnari a unor segmente corporale poate surveni la manipularea necorespunzatoare a unor
surse de radiatii si se manifesta prin radiodermita acuta, alopecie, sterilitate si leziuni oculare. Efecte tardive apar
la expuneri mici si repetate. Se produce boala de iradiere cronica, scurtarea duratei medii de viata, efecte
somatice.
Boala de iradiere cronica cuprinde manifestari patologice specifice: radiodermita cronica cu fenomene de atrofie
cutanata, risc crescut de malignizare, sterilitate, alopecie, cataracta, leucopenie. Scurtarea duratei medii de viata
a fost observata in studii experimentale si epidemiologice. Studiile epidemiologice au fost efectuate asupra
personalului sanitar din serviciile de radiologie din U.S.A. S-a constatat scaderea duratei medii de viata
comparativ cu alte specialitati medicale. Dupa aplicarea unor masuri de protectie au disparut deosebirile
constatate; in felul acesta se confirma teoria ca exista o relatie intre durata medie de viata si expunerea la
radiatiile ionizante. Explicatia cea mai plauzibila a fost ca radiatiile produc alterarea capacitatii imunologice a
organismului si scad rezistenta la infectii. Efectele somatice stocastice se refera la rolul radiatiilor in inducerea
cancerelor, a hemopatiilor maligne mai ales leucemii. S-a constatat ca exista o relatie intre expunerea la radiatii
ionizante si cancerul cutanat la medicii radiologi, a cancerului puhnonar la minerii din minele de uraniu, a
cancerului osos la muncitorii care confectionau cadrane luminiscente. Cele mai frecvente cazuri de boli maligne
produse de radiatiile ionizante sunt leucemiile, cancerul tiroidian, cancerul pulmonar, cancerul osos.
b). Efectele genetice sau efectele asupra descendentilor persoanelor iradiate. Aici se includ actiunea
teratogena si mutagena. Actiunea teratogena a radiatiilor se refera la iradierea in uter a embrionului si fatului.
Perioada de maxima vulnerabilitate a acestuia se situeaza din ziua a 8-a si pana in ziua a 90-a de la fecundare
(perioada de organogeneza). Ca efect se produce moartea intrauterina a embrionului cu avort spontan sau
malformatii. Din ziua a 90-a se produc leziuni nervoase mergand de la oligofrenie, pana la intarzieri grave in
dezvoltarea neuropsihica. Un alt efect constatat este cresterea frecventei leucemiilor infantile sau alte forme de
cancer. Radiatiile ionizante produc modificari in structura cromozomilor cu aberatii cromozomiale sau ale
infonnatiei genetice. Alterarile genetice pot fi de diferite grade: unele determina moartea fatului, altele produc
mutatii somatice. Anomaliile genetice neletale pot fi cu caracter dominant sau recesiv cand repercursiunile
somatice se manifesta dupa mai multe generatii.

Masuri de profilaxie.
Pentru populatia expusa profesional si cea carelocuieste sau lucreaza permanent in jurul unor obiective
nucleare sau stabilit doze maxime admisibile (doza primita de intregul organism sau un organ sau un tesut, care
in iradiere externa sau intenla nu produce efecte somatice decelabile in cursul vietii). La grupele de populatie
expuse profesional se asigura supravagherea medicala prin control medical la angajare, control medical periodic
si examinari medicale in caz de suprairadiere. De asemenea se folosesc dozimetre individuale pentru
determinarea nivelului de radiatii la locul de
munca. Se iau masuri de protectie individuala, a zonei de lucru, de amenajare si
dotare corespunzatoare a unitatilor nucleare. Exista norme de protectie nucleara care reglementeaza conditiilc de
amplasare a unitatilor nucleare, stabileste reguli de eliminare a deseurilor radioactive in vederea evitarii poluarii
aerului, apei si solului. In ceea ce priveste iradierea medicala se impun cateva precizari: trebuie
•stabilita exact indicatia procedurii, care unneaza a fi aplicata, sa se foloseasca mijloacele de diagnostic
sau terapie neiradiante daca e posibil, protectia zonelor corpului cu radiosensibilitate crescuta (gonade, tesut
hematopoetic). Sa se aplice cu discernamant procedurile radiologice la copi si tineri, la femei in perioada de
procreere. De exemplu, Comisia Internationala de Protectie Radiologica a recomandat ca examinare radiologica
a femeii pana la varsta de procreere sa se faca in primele 10 zile dupa menstruatie. Pe cat posibil nu se face
examinare radiologica in primele 3 luni de sarcina.

5.2 Radiatiile neionizante

Sunt radiaţii electromagnetice care transfera la locul de absorbţie energii care nu sunt capabile să
producă fenomene de ionizare, sau il produc foarte slab. Radiaţiile ultraviolete provin din surse naturale şi
artificiale. Energia lor e capabila să producă excitarea atomilor şi reacţii fotochimice. Dupa lungimea de undă se
impart in 3 categorii:
- RUV - A cu lungimea de undă intre 320-400 nm, au efect cutanat predominant pigmentogen;
- RUV - B cu lungimea de undă cuprinsă intre 280-320 nm, cu efect cutanat predominent eritematogen;
- RUV - C cu lungimea de undă cuprinsă intre 200-280 nm, se absorb in stratul cornos al pielii
distrugand celulele, cu efect bactericid. RUV cu lungimea de unda sub 200nm nu au importanta biologica.
Principala sursa naturala este soarele; RUV reprezinta 5% din radiatia solara la patrunderea in atmosfera,
predominand lungimile de unda mici. La nivelul solului RUV reprezinta 1% predominand lungimile de unda
mari. Retinerea principala se realizeaza in ionosfera prin interactiunea cu stratul de ozon. Rezulta ca orice
distrugere a stratului de ozon ar avea drept efect un exces
de RUV la nivelul solului cu efecte patogene asupra omului. RUV ajunse pe sol au efect sanogen. Sursele
artificiale sunt reprezentate de corpuri incalzite la temperaturi de peste 1500°-1800°C, de aparatele de sudura,
lampi fluorescente. Aparatele de ultraviolete utilizate pentru dezinfectie sau fizioterapie se bazeaza pe principiul
descarcarilor electrice in gaze. Efectul bactericid este functie de lungimea de unda; lungimile de unda mici
provoaca cele mai mari leziuni celulare. Efectul bactericid al RUV contribuie la purificarea naturala a aerului,
solului si apei, fiind maxim la lungimea de unda cuprinsa intre 250-280 rim. Asupra organismului uman RUV
exercita o serie de efecte.
a). Efecte asupra metabolismului. RUV cresc metabolismul bazal, intensifica oxidarile celulare ca
unnare a stimularii tiroidiene. Sunt stimulate metabolismele intennediare: glucidic, lipidic, protidic, hematopoeza
si reactiile imunitare. Prin iradierea pielii provitamina D3 (7-dehidrocolesterolul) din piele se transforma in
vitamina D3 (colecalciferol) care regleaza absorbtia calciului din intestin si depunerea lui in oase. Carenta de
vitamina D duce la aparitia rahitismului la copii, mai ales in primul an de viata. La adulti se produce
demineralizare osoasa mai ales la femei in
menopauza. Acoperirea necesarului de vitamina D se realizeaza prin aport exogen
(alimentatie) si prin iradierea provitaminei D din piele (aport endogen).
b). Efecte asupra pielii. Se pot clasifica in efecte precoce si efecte tardive. Efectele precoce sunt
reprezentate de eritem si, formarea de pigment melanic in piele. Efect eritematogen au RUV - B. Pigmentarea
este determinata de transformarea promelaninei din celulele din stratul bazal al epidermului si dermului; cel mai
pronuntat efect pigmentogen ii au RUV -
A. Pigmentatia este de doua feluri: rapida si de durată. Pigmentatia rapida apare la 5-10 minute de la
expunere, dureaza maximum 36 de ore, este produsa de RUV - A. Pigmentatia de durata este produsa prin
formarea de pigment melanic, apare la 24-72 de ore dupa expunere si dureaza intre 2-12 luni. Semnificatia
biologica a pigmentarii este redusa si anume creste rezistenta pielii la expunerea la RUV. Efecte tardive se
manifesta dupa expuneri de lunga durata, prin fenomene de imbatranire a pielii. Efectul tardiv cel mai important
este efectul cancerigen (melanom malign).
c).Efecte asupra ochiului. RUV cu lungimi de unda scurte si medii produc leziuni ale polului anterior ale
globului ocular. Boala se numeste fotoftalmie, apare la cateva ore de la expunere, se manifesta prin senzatie de
corp strain hipersecretie lacrimala, secretie conjunctivala, hiperemie. In caz de expuneri mai indelungate se
produc leziuni corneene manifestate prin dureri violente ale globilor oculari. Profilaxia se realizeaza prin
protejarea ochilor cu ochelari cu sticla fumurie. Radiatiile luminoase. Se mai numesc radiatii vizibile, au
lungimea de unda cuprinsa intre 400-760 nm, ele impresioneaza retina. In functie de lungimea de unda spectrul
luminos se descompune in 7 culori de la albastru pentru lungimile de unda mici, pana la rosu pentru lungimile de
unda mari. Unitatea de masura este luxul. Radiatiile luminoase au efecte asupra sistemului nervos, asupra
ochiului si asupra pielii.
a). Efecte asupra sistemului nervos. Lumina este stimulul puternic pentru sistemul reticulat ascendent si
al scoartei cerebrale. Este tul activator puternic al metabolismului, unul din factorii importanti al" bioritmului,
mai ales al ritmului circadian. Radiatiile luminoase au si efecte psihologice: culorile reci au efect linistitor, iar
culorile calde efect excitant; culorile deschise au efect stimulator, pe cand culorile inchise au efect deprimant.
b). Efecte asupra ochiului. Functiile fundamentale ale vederii sunt direct influentate de cantitatea si
calitatea luminii (acuitatea vizuala. sensibilitatea de contrast, viteza perceptiei vizuale, stabilitatea vederii clare).
Acestea cresc in functie de cantitatea de lumina primita, pana la un anumit nivel, cand excesul de lumina duce la
scaderea functiilor vizuale. Iluminatul insuficient duce la oboseala vizuala, manifestata prin scaderea functiilor
fundamentale cu hipersecretie lacrimala, senzatie de corp strain si fenomene legate de efortul cerebral de
concentrare (cefalee, greturi, ameteli, scaderea capacitatii de munca). Un aspect particular al efectului asupra
functiei vizuale il reprezinta relatia cu miopia. Activitatea vizuala depusa de copii in conditii de iluminat
insuficient poate duce la aparitia miopiei, aparand ca un factor agravant pe fondul unui defect genetic. Eforturile
de acomodare facute in conditiile unui iluminat necorespunzator duc la aparitia mai precoce a prezbitiei. In
contrast, iluminatul excesiv poate duce la efecte asemanatoare cu cele determinate de iluminatul insuficient. In
conditii de iluminare de intensitate mare apare fototraumatismul manifestat prin aparitia de scotoame si
fenomenul de orbire temporara. Modificari ritmice de intensitate a luminii (fenomenul de palpaire) pot favoriza
aparitia nistagmusului (nistagmusul minerilor).
c). Efecte asupra pielii. Se datoreaza fenomenului de fotosensibilizare produs de interactiunea dintre
radiatia luminoasa si substantele fotosensibilizante exogene sau endogene.
 Se produc fotodermite sau lucite. Sunt doua tipuri de reactii:
:• reactie fototoxica rezultata din interactiunea dintre substantele fotosensibilizatoare exn sau endogene
si radiatia electromagnetica. Substantele fotosensibilizatoare capteaza o mare cantitate de fotoni si elibereaza in
piele cantitati de energie suficiente sa produca leziuni cutanate. care produc reactii fototoxice pot determina
leziuni cutanate prin aplicare pe piele (gudroane, fluoresceina) sau prin administrare interna (unele medicamente:
sulfamide, doxicicline, fenotiazine). Leziunile fototoxice aparute sunt variabile: de tip exudativ cu eritem,
eventual edem, papule, vezicule pruriginoase. Frecvent se produc pigmentari.
:• reactia fotoalergica este determinata de substantele fotoactive modificate prin captare de fotoni care se
combina cu proteinele tisulare si dau nastere la alergeni capabili sa induca reactii de tip alergic. Leziunile
fotoalergice sunt mai rare, se caracterizeaza prin leziuni urticariene, papuloase sau exematoase ca in dermita de
contact. Radiatiile infrarosii sau calorice au lungimea de unda cuprinsa intre 1-760 nm. Energia lor mica produce
numai fenomene de incalzire. Radiatiile infrarosii sunt principala cale prin care se produce schimbul de caldura
intre corpuri cu temperaturi diferite. Radiatiile calorice pot fi emise de soare, focuri, metale topite si surse de
incalzire. Expunerea corpului la radiatii calorice puternice emise de soare duce la aparitia insolatiei manifestata
prin stare de excitabilitate a sistemului nervos central, cefalee, agitatie, convulsii, pierderea cunostintei. Acest
fenomen se produce frecvent la muncitorii agricoli, in aglomeratii, in locuri in care lipseste miscarea aerului (v.
proprietatile fizico-chimice ale aerului). Microundele sunt radiatii cu lungimea de unda cuprinsa intre I nm - 10
m. Provin de la aparate de incalzit, cuptoare de gatit, receptoare de televiziune, radar, instalatii de
telecomunicatii. Efectele patogene constau din modificari nervoase si modificari cardiovasculare: oboseala,
surmenaj, cefalee, stari depresive, tulburari de cichi menstrual, seaderea libidoului, tulburari vizuale, tahicardie,
moditicari ale tensiunii arteriale, dureri anginoase, tulburari trofice ale parului si unghiilor. Profilaxia se
realizeaza prin limitarea timpului de expunere la microunde in
mediu profesional.