01.

RUGĂCIUNEA – UN PRIVILEGIU NEPREȚUIT

Care este criteriul după care se măsoară viața de credință a unui om? Faptele pe
care le face în cursul vieții? Timpul acordat studiului Cuvântului lui Dumnezeu? Atitudinea pe
care o are față de semenii săi? Felul în care reacționează în suferință și încercări? Numărul de
responsabilități pe care le ia asupra sa în biserică și societate?
Dacă am fi în locul lui Dumnezeu, cărui criteriu din cele enunțate i-am acorda întâietate?
Desigur, toate cele enumerate își au valoarea lor incontestabilă. Nu ne putem imagina un
om spiritual care să nu facă bine semenilor săi, care să nu studieze Cuvântul Scripturii, care să nu
fie răbdător în mijlocul încercărilor și care să nu-și asume anumite responsabilități. Există însă
un criteriu esențial după care se poate măsura spiritualitatea unui om – timpul acordat rugăciunii
și calitatea ei. Dacă acest prim criteriu se regăsește în viața unui om, în mod natural și fără
sforțări deosebite, toate celelalte criterii enumerate vor fi prezente, îmbogățind viața celui în
cauză, dar și viața celor din preajma sa.
M-am simțit rușinat atunci când o femeie simplă – o anonimă în ochii lumii – mi-a
povestit despre bucuria ei de a sta de vorbă cu Mântuitorul ei, nu doar în momentele speciale
dedicate rugăciunii, ci pe tot parcursul zilei, în cele mai diferite activități. M-am gândit atunci cât
de bucuros trebuie să fie Tatăl ceresc atunci când își vede copii de pe pământ căutându-L și
spunându-I Lui toate bucuriile și necazurile vieții, oricât ar fi ele de mărunte și neînsemnate.
Care părinte nu se bucură atunci când copilul său vine la el cu inima deschisă, spunându-i
bucuriile lui mărunte, necazurile, visele, înfrângerile sau dorințele inimii sale? Dacă Biblia ni-L
descoperă pe Dumnezeu ca un Tată, aceasta se întâmplă și pentru ca noi să scăpăm de inhibițiile,
de temerile și prejudecățile noastre cu privire la El și să “ne apropiem cu deplină încredere de
scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să gasim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de
nevoie.” (Evrei 4:16)
Viața unui creștin poate fi bogată în multe aspecte: pot fi făcute multe și variate fapte
nobile, Biblia poate fi studiată cu mult interes, Evanghelia poate fi predicată cu zel și chiar cu
eficiență, slujirea în biserică poate fi consistentă, însă, dacă viața de rugăciune este săracă, toate
nu reprezintă decât niște zerouri fără valoare. Ceea ce conferă valoare vieții unui creștin este
timpul și calitatea legăturii sale cu cerul.
Cu mulți ani în urmă, într-una din bisericile protestante din SUA, au avut loc alegeri
pentru desemnarea conducătorului bisericii. S-a format o comisie care a adus în discuție mai
multe nume. Apoi au urmat discuții prelungite pe tema alegerii celui mai capabil, mai înzestrat și
mai erudit dintre candidați. În cele din urmă, comisia s-a oprit asupra unei personalități din
biserica respectivă – un doctor în teologie – recunoscut și peste granițele țării pentru lucrările
sale publicate în Enciclopedia Britanică.
Au urmat apoi discuții în plenul bisericii, înainte de luarea votului. În cadrul acestora, o
membră în vârstă a bisericii a cerut cuvântul, punând o întrebare doctorului în teologie:
“D-voastră, cât timp acordați rugăciunii într-o zi?” Doctorul a lasat capul în jos, recunoscând:
“La capitolul rugăciune sunt un nenorocit. Mă rog atât de puțin și atât de grăbit…” Apoi
rușinat, a coborât de la amvon pentru a lua loc în sală. Comitetul a trebuit să ia în discuție un alt
nume…
De ce oare ne rugăm atât de sărăcăcios, atât de grăbit și atât de subțire? Iată câteva cauze:
1. Spiritul de răzvrătire pe care-l purtăm în firea noastră pământească, chiar dacă ne
numim copii ai lui Dumnezeu. Rugăciunea presupune umilință, supunere și dependență față de
Creatorul nostru. Ea presupune recunoașterea faptului că fără El noi nu suntem nimic, iar El este
totul. Ori, lucrul acesta nu e pe placul firii noastre pământești. Samanta luciferică a răzvrătirii și a
spiritului de independență se găsește în fiecare dintre noi, împiedicându-ne să avem o legătură
mai strânsă și continuă cu Dumnezeu.
2. Necunoașterea lui Dumnezeu. Oamenii care și-L imaginează pe Dumnezeu ca fiind
un Dumnezeu ursuz, singuratic, retras și gata să ne vaneze greșelile, nu vor avea nicio plăcere să
vină în rugăciune înaintea Sa. Dacă totuși o vor face, aceasta se va întâmpla fie din teama de a nu
fi pedepsiți, fie din interesul de a obține ceva de la El, fie dintr-o tradiție oarecare care ne obligă
să împlinim un anumit ritual. Modul în care-L percepem pe Dumnezeu determină timpul și
calitatea rugăciunii noastre.
Poetul Lucian Blaga avea o concepție cu totul străină de revelația biblică cu privire la
Dumnezeu. Pentru el, Dumnezeu era Marele Anonim, care, după ce a creat lumea, S-a retras în
spatele unei perdele transcendentale, lăsând lumea să se descurce singură. Având o astfel de
concepție despre Dumnezeu, mai poate omul să se apropie cu placere de El? Mai poate fi
rugăciunea intensă, bogată și spontană? Categoric, nu!
Din fericire, Biblia nu Îl descoperă pe Dumnezeu în felul acesta. Dumnezeul revelat în
Scripturi este un Dumnezeu al comunicării, un Tată iubitor și sociabil, care tânjește după
prezența creaturilor Sale și după o comuniune intensă și profundă cu ele.
3. Mulțimea îngrijorărilor vieții. În Pilda semănătorului, Mântuitorul trage un semnal
de alarmă față de pericolul pe care îl prezintă “îngrijorările veacului acestuia și înșelăciunea
bogățiilor” (Matei 13:7,22). Pericolul consta în faptul că acestea pot înneca Cuvântul lui
Dumnezeu, făcându-l neroditor, pot înneca spiritul de slujire de care biserica și societatea au
atâta nevoie, dar ele pot înneca ceva și mai important: relația noastră cu cerul. Când te scoli
dimineața și ai o mie de probleme de rezolvat, când locul de muncă nu e sigur și depinzi de
bunăvoința unui patron cu capricii, sau când tu însuți ești patron și nu mai faci față la toată
legislația mereu în schimbare și la cerințele mereu crescânde ale pieței și concurenței, mai poți să
acorzi timp suficient de mult și de calitate rugăciunii?
Biografii lui Luther spun că atunci când acesta avea o zi încărcată cu probleme de
rezolvat, tocmai atunci își rezerva timp mai îndelungat pentru rugăciune. Luther știa că în acea
zi, pentru a face față mulțimii problemelor, avea nevoie mai mult decât oricând de ajutorul
cerului.
“Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri
vi se vor da pe deasupra.” (Matei 6:33)
Acest îndemn al Mântuitorului a fost valabil în toate timpurile și este valabil și în
zbuciumatul început al secolului XXI. Fără să predăm mulțimea tot mereu crescândă a
problemelor zilnice în mâinile Tatălui Ceresc, ele ne vor copleși. Dacă a fost vreodată un timp în
care să fie valabilă afirmația biblică că “cel neprihănit va trăi (va supravietui nn.) prin
credință”, atunci acel timp este cel de astăzi. (Habacuc 2:4; Romani 1:17)
De fapt, ce este rugăciunea? O putem asemăna cu “respirația sufletului”; o putem
numi o descărcare a sufletului ca în prezența unui prieten; o mai putem numi o audiență în
fața Creatorului nostru. Însă nu o audiență oarecare!
Dacă ar fi să facem o paralelă între o audiență obișnuită și cea pe care o reprezintă
rugăciunea, am observa multe diferențe notabile:
1. Într-o audiență oarecare, ziua și ora audienței sunt fixate de funcționarii publici, nu de
cel care solicită audiența respectivă. În cazul rugăciunii, timpul îl fixăm noi, după buna noastră
plăcere.
2. Într-o audiență oarecare, durata este limitată, uneori la câteva minute.
 Când Alfred Nobel, marele chimist suedez și inventator al dinamitei, a cerut o audiență în
fața împăratului Napoleon al III-lea, i s-a fixat ziua, ora și durata audienței: exact 5 minute. Nici
mai mult, nici mai puțin! Au urmat emoțiile așteptării și pregătirile. Ce putea spune marele
savant doar în cinci minute pentru a-l convinge pe împărat? În ziua și la ora fixată pentru
audiență, Alfred Nobel a intrat în prezența lui Napoleon al III-lea și, în momentul în care a dorit
să-și expună argumentele alese cu grijă, împăratul a luat el cuvântul, vorbind și iarăși vorbind,
până când timpul alocat audienței s-a terminat, iar Nobel a trebuit să se retragă. O audiență de
doar cinci minute, în care savantul nu a putut scoate nici măcar un singur cuvânt!
Cât de diferită este "audiența" pe care o avem în fața "Împăratului Împăraților"! Putem
veni oricând și la orice oră din zi sau noapte și putem sta de vorbă cu Tatăl ceresc oricât de mult
dorim. Iată un privilegiu de neprețuit!
3. Într-o audiență oarecare numărul ocaziilor este limitat, după care ești invitat să renunți.
În cazul rugăciunii, comuniunea noastră cu cerul este nelimitată. Dacă totuși există o limitare, ea
nu se datorează lui Dumnezeu, ci nouă.
4. Într-o audiență oarecare, cel care ne primește poate fi plictisit, nervos, grăbit sau
ocupat. În cazul audienței cerești, niciodată nu-L vom găsi pe Tatăl ceresc nici obosit, nici
plictisit, nici grăbit sau prea ocupat pentru a ne asculta cererile.
5. Într-o audiență oarecare, răspunsul la cererile pe care le formulăm poate veni cândva în
viitor, sau niciodată. În cazul rugăciunii, răspunsul este deja pregătit, chiar dacă îl vom primi mai
târziu decât ne așteptăm. Profetul Daniel nu a apucat să-și termine rugăciunea pe care o găsim în
capitolul 9 al cărții sale, că îngerul Gabriel îi aduce deja răspunsul cerului:
“Când ai început tu să te rogi, a și ieșit Cuvântul și eu vin să ți-l vestesc.” (Daniel 9:
23)
Mă întreb cum ar arăta viața noastră dacă ne-ar fi permis să venim înaintea lui Dumnezeu
doar cinci minute pe zi, la o oră fixată de cer? Cum ar fi să ni se spună că, în întreaga viață pe
care o avem de trăit, avem voie să stăm de vorbă cu Tatăl ceresc doar de câteva ori, iar în acele
puține ocazii să-L găsim plictisit și dezinteresat de fericirea noastră?
Din fericire, Dumnezeul revelat în Scripturi este cu totul altfel decât noi. Noi nu vom
putea niciodată să-L plictisim pe Dumnezeu cu problemele noastre, oricât de mărunte și
pământești ar fi acestea; noi nu vom putea niciodată să-L găsim pe Tatăl ceresc grăbit sau obosit;
niciodată nu se va simți deranjat de cererile noastre. Niciodată nu ne vom putea ruga prea mult,
încât să fie deranjat de rugăciunile noastre. Dacă este ceva care-L supără pe Tatăl ceresc în
rugăciunile noastre, atunci acel lucru este formalismul, nesinceritatea, lipsa dorinței de a asculta
de voia Sa, fariseismul și meritele pe care ni le afișăm. Atunci însă când venim în fața Sa cu o
inimă deschisă, golită de eul nostru și de prejudecățile lumii, Dumnezeu este nu doar dispus să
ne asculte ori de câte ori venim la El, dar El chiar tânjește după comuniunea cu noi. La fel cum
un părinte tânjește după legătura cu copiii săi!
Rugăciunea este cel mai înalt privilegiu care ne este oferit în această viață.
Dumnezeu Însuși tânjește după comuniunea cu ființele create de El. Noi înșine avem nevoie de
sfatul ceresc în fiecare clipă și avem nevoie de putere în lupta împotriva păcatului zi de zi. Noi
înșine avem nevoie de timpul de liniște și siguranță pe care îl putem găsi doar la picioarele
Mântuitorului.
De ce să nu profităm de acest privilegiu neprețuit? De ce să nu urcăm zilnic și tot
mai des cărările rugăciunii?

02. RUGĂCIUNEA ÎN TAINĂ – TAINA RUGĂCIUNII

 Marile biserici istorice – cea apuseană și cea răsăriteană – Învață despre cele șapte taine
prin care harul lui Dumnezeu este transmis credincioșilor: botezul, mirungerea, spovedania
(pocăința), împărtășania, nunta, hirotonia și maslul.
Există însă o taină a vieții spirituale prin care harul lui Dumnezeu se revarsă asupra
credincioșilor, nu doar odată în viață (ca în cazul botezului și al căsătoriei), nici periodic (ca în
cazul spovedaniei sau împărtășaniei), ci zilnic, clipă de clipă: este "taina rugăciunii".
Folosind termenul de "tăină" în dreptul rugăciunii, nu trebuie să ne gândim la ceva
enigmatic, la ceva neînțeles și imposibil de descifrat, ci trebuie să avem în vedere un sens mai
larg al termenului: ceva care pentru moment este ascuns, dar care poate fi cunoscut de către cel
care dorește.
Care este secretul (taina) unei vieți de rugăciune plină de împlinire?
În pasajul din Matei 6:1-6,16-18, Mântuitorul amintește de trei manifestări ale vieții
noastre spirituale: milostenia, rugăciunea și postul. În toate cele trei cazuri, se repetă, ca un leit-
motiv, expresia "Tatăl tău care vede în ascuns."
Desigur, oamenii pot interpreta diferit această expresie. Unii vor trage concluzia că
Dumnezeu se ascunde de om, că evită comunicarea cu creaturile Sale, că este indiferent la
nevoile omului... Din nefericire, mulți au o astfel de concepție despre Dumnezeu. Dar cât de
adevărată este ea?
În cadrul ceremoniei de sfințire a Templului, împăratul Solomon rostește o binecuvântare.
Prima propoziție a acestei binecuvântări este șocantă la o primă citire:
“Atunci Solomon a zis: Domnul a zis că vrea să locuiască în întuneric.” (2 Cronici
6:1)
Cum să interpretăm această “ascundere” în întuneric a Dumnezeului nostru? Apostolul
Pavel recunoaște și el faptul că “acum vedem ca într- o oglindă, în chip întunecos, dar atunci
vom vedea față în față.” (1 Corinteni 13:12)
De ce este această atitudine din partea unui Dumnezeu de la care așteptăm mântuirea?
Dacă Dumnezeu “se ascunde” de om, El o face nu pentru a fi inaccesibil, inabordabil, ci
paradoxal, tocmai pentru ca să fie posibilă comunicarea dintre El și omul păcătos. În condițiile
păcatului, în care omul și-a pierdut slava și neprihanirea inițială, o comunicare directă,
nemijliocită cu Creatorul este imposibilă. A fost nevoie din partea lui Dumnezeu de o
“ascundere” a slavei Sale, a măreției Sale, pentru a se putea continua comunicarea. Ochii care au
stat prea mult în întunericul spiritual al păcatului nu pot suporta lumina slavei divine. Prea multă
lumină îi poate orbi.
De-a lungul istoriei, mulți oameni au dorit să-L vadă și să comunice direct cu Dumnezeu.
Erau inconștienți de ceea ce doreau. Dacă cerul le-ar fi împlinit dorința exact așa cum au cerut, s-
ar fi topit într-o fracțiune de secundă în prezența slavei divine.
“Arată-mi slava Ta!” – se ruga Moise lui Dumnezeu. Răspunsul plin de răbdare și
înțelegere al cerului a fost: “Fața nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă și
să trăiască.” (Exod 33:18,20).
Biblia ne relatează situații în care oameni credincioși au venit în contact direct cu îngeri
cerești. Care a fost urmarea imediată? Profetul Daniel relatează o astfel de experiență trăită în
prezența unui singur înger ceresc, o ființă creată ca și noi, dependentă de Dumnezeu ca și noi:
“El (îngerul Gabriel nn) a venit atunci lângă locul unde eram și, la apropierea lui, m-
am înspăimântat și am căzut cu fața la pământ…Pe când îmi vorbea el, am căzut cu fața la
pământ leșinat. El m-a atins și m-a așezat iarăși pe picioare în locul în care mă aflam… Eu,
Daniel, am stat leșinat și bolnav mai multe zile…” (Daniel 8:17-18,27)
 Dacă prezența unui singur înger ceresc este de nesuportat pentru natura umană păcătoasă,
ce s-ar întâmpla cu noi dacă Dumnezeu ar încerca să comunice cu noi fără să-Și ascundă slava?
“Și tu, când te rogi, intră în odăița ta, încuie ușa și roagă-te Tatălui tău care este în
ascuns. Și Tatăl tău care vede în ascuns, îți va răsplăti.” (Matei 6:6)
Dacă există un secret al rugăciunii eficiente, dacă există un secret al unei vieți de
rugăciune plină de împliniri, atunci acest secret este rugăciunea tainică. Mântuitorul ne vorbește
aici despre intimitatea care trebuie să caracterizeze legătura noastră cu Tatăl. După cum doi tineri
care se iubesc caută intimitatea și după cum doi prieteni care se apreciază reciproc caută să fie
cât mai mult timp împreună doar ei doi, la fel și Tatăl ceresc tânjește după o comuniune intimă
cu copiii Săi. O comuniune care să nu fie deranjată de nimeni și de nimic!
Citind istoria sacră de pe paginile Scripturii, observăm că, ori de câte ori oamenii s-au
întors la Dumnezeu din toată inima, făcând o reformă în viața lor de rugăciune, s-au întâmplat
lucruri mari.:
 S-a cutremurat locul în care erau adunați (Pavel și Sila în închisoarea din Filipi);
 Din stâncă au curs izvoare de apă (în timpul Exodului);
 A coborât foc din cer (Ilie pe Muntele Carmel);
 Apele s-au despărțit (trecerea Mării Roșii);
 S-au deschis cerurile (martiriul lui Ștefan);
 S-au rupt lanțuri și s-au deschis porți de închisoare (eliberarea lui Petru).
Privind istoria sacră, mă întreb: unde sunt acele minuni de care vorbește Biblia? De ce ele
nu se repetă în viața fiecărui creștin, în viața fiecărei biserici? De ce rugăciunile noastre nu sunt
atât de eficiente ca ale bărbaților credinței de altă dată?
Probabil că încă nu am descoperit “taina” (secretul) rugăciunii eficiente – rugăciunea în
taină.
“Noi trebuie să ne rugăm în cercul familiei și, mai presus de toate, nu trebuie să
neglijăm rugăciunea în taină, pentru că aceasta este viața sufletului nostru. Este imposibil
să creștem în cele spirituale dacă rugăciunea este neglijată. Rugăciunea înălțată în familie
sau numai în public nu este suficientă. În tăcerea singurătății să deschidem întreaga
noastră ființă ochiului cercetător al lui Dumnezeu, Cel care ascultă rugăciunile. Nicio
ureche curioasă nu trebuie să se încarce cu povara unor astfel de cereri, ascultându-le. În
rugăciunea în taină întreaga ființă se eliberează de influențele înconjurătoare, se eliberează
de orice frământare. În mod liniștit, dar totuși fierbinte, rugăciunea se va înălța astfel la
Dumnezeu. Plăcuta și durabilă va fi atunci influența ce pornește de la Cel ce vede în
ascuns, a cărui ureche este deschisă ca să audă rugăciunea care pornește dintr-o astfel de
inimă.”
E.G. White, " Calea către Hristos", pag. 99
Rugăciunea în taină este cel mai înalt tip de rugăciune. Aici nu cuvintele au importanța, ci
spiritul, sentimentele, pacea și armonia care se realizează între Dumnezeu și om. Ea nu este un
simplu monolog. Dimpotrivă, ea este un dialog viu în care se transmit reciproc gânduri și
sentimente.
Rugăciunea în taină nu înseamnă numai: “Ascultă, Doamne, căci robul tău vorbește!”, ci
și “Vorbește, Doamne, căci robul tău ascultă!”
Rugăciunea în taină este rugăciunea pe care Duhul Sfânt o rostește în lăuntrul ființei
noastre, mărturisind împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu (Romani 8:16).
 Rugăciunea în taină este asemănătoare comuniunii dintre doi tineri îndrăgostiți care se
privesc îndelung în ochi, privirea lor spunând mai mult decât o mulțime de cuvinte.
Timpul rugăciunii în taină
Nu există un timp delimitat, căci camera de audiență a Tatălui este deschisă permanent,
fără pauze. Ne putem ruga în taină ziua sau noaptea, dimineața, la prânz, seara, în orice clipă. Cu
toate acestea, rugăciunea de dimineață este cea mai valoroasă din punct de vedere spiritual. Ea se
aseamănă cu acordarea unei viori înainte de concert.
O zi începută fără rugăciunea tainică de dimineață se aseamănă cu o simfonie interpretată
cu instrumente neacordate. Totul va suna fals... Viața noastră poate fi zilnic, fie o muzică
plăcută, fie o sursă de zgomote. Totul depinde de acordarea ființei noastre lăuntrice după
diapazonul ceresc în primele clipe ale noii zile. Dacă îngăduim ca iureșul muncii să ne
îndepărteze de năzuința de a căuta zilnic pe Domnul, noi putem comite greșeli grave și ne
expunem unor pierderi, căci Domnul nu va fi cu noi.
Locul rugăciunii în taină
Nu există un loc anume, căci ne putem ruga în taină acasă, pe drum, în călătorie, la
serviciu, la cumpărături, oriunde…Cu toate acestea, exista un loc ideal pentru comuniunea
noastră cu cerul: “odăița ta”.
Termenul grec folosit de evanghelistul Matei, din care s-a tradus cuvântul “odăiță” este
“tameion”, care înseamnă cameră secretă, loc privat, cea mai ascunsă cameră a unei
locuințe. În Orient, această încăpere era folosită ca loc de păstrare a zestrei și a obiectelor de
valoare ale unei familii. Atunci când Mântuitorul ne îndeamnă să intrăm în odăița noastră
(“tameion”) pentru a ne ruga în taină, El ne sugerează o făgăduință: dacă intrăm acolo, ne vom
îmbogăți spiritual.
De fapt, odăița tainică a rugăciunii devine un adevarat sanctuar personal, în care o ușă se
închide – cea a grijilor, temerilor și îndoielii, iar o altă se deschide – cea a păcii, siguranței și
mântuirii.
Durata rugăciunii în taină
Nu există rețete, nu există limite, nu există șabloane… Un lucru este însă sigur: în
“tameion” nu trebuie să existe noțiunea de timp. Între noi și Dumnezeu nu trebuie să se
înterpună nimeni și nimic, nici măcar timpul. Spun acest lucru având în vedere mai ales
rugăciunea tainică de dimineață, înălțată adesea în grabă, între două înghițituri de ceai, cu ochii
pe ceas și cu mâna pe clanța ușii.
Este nepotrivit să ne cronometrăm timpul pe care-l petrecem în rugăciunea tainică. Sună a
statistică, iar statisticile sunt reci. Cineva se poate ruga în taină un minut, însă fierbinte, în timp
ce altcineva se poate ruga o oră, însă bolborosind niște formule reci care nu pot învinge gravitația
pământului. Dacă este o greșeală să măsurăm durata rugăciunii în taină, este o virtute să
măsurăm durata rugăciunilor noastre în public.
Totuși, cât timp ar trebui să stăm în "odăița" noastră? Până când vom simți pacea cerului
în inimile noastre, până când între noi și Tatăl ceresc se instalează o dulce și plăcută armonie.
Experiența profetului Daniel din capitolul 6 al cărții ne arată câtă valoare găsea el în
rugăciunea tainică. Nici chiar decretul de moarte al împăratului Darius nu l-a putut determina pe
Daniel să renunțe la legătura sa cu cerul.
Concluzii
Dumnezeul nostru este "în ascuns" pentru că El dorește să aibă cu noi cea mai intimă
comuniune, nederanjată de nimeni și de nimic.
 Dacă suntem slabi spiritual, dacă biserica nu simte valul înviorării, dacă lucrarea de
salvare de suflete merge încet, dacă suntem lumești și înclinați spre apostazie, aceasta se
datorează faptului că neglijăm rugăciunea tainică, cea care este secretul succeselor spirituale.
Cerul este deschis rugăciunilor noastre... Ce bine ar fi dacă am petrece mai mult timp pe
genunchii noștri și mai puțin timp în a planifica pentru noi înșine, crezând că putem face singuri
ceva neobișnuit!
Unii se tem că Satana le-ar spiona rugăciunile tainice și evită să se roage cu glas tare.
Sunt convins că, dacă noi facem totul pentru a fi în taină cu Tatăl nostru, El va face totul ca să
fim singuri, nespionați, nederanjați... Într-o intimitate desăvârșită!

03. PSALMUL 13 – PUTEREA TRANSFORMATOARE A RUGĂCIUNII

O femeie, pe care o cunoșteam ca fiind foarte credincioasă, îmi mărturisea odată că trecea
printr-o criză sufletească în care nu mai putea să se roage. Problemele sufletești o copleșiseră atât
de mult încât nu mai avea puterea să-și deschidă inima înaintea lui Dumnezeu. Cu siguranță,
orice om trece prin astfel de momente critice.
Ce e de făcut într-o astfel de situație? Așteptăm până ce timpul rezolvă criza și apoi
reluăm legătura cu Dumnezeu? Apelăm la semenii noștri, cerându-le ajutorul? Sau încercăm să
luptăm singuri cu ispita și descurajarea?
Și acestea pot fi niște opțiuni, dar cu ce rezultat?
Dacă așteptăm ca timpul să rezolve criza, inima se poate împietri fără să ne dăm seama.
Dacă așteptăm prea mult de la oameni, putem fi dezamăgiți de lipsa lor de înțelegere și mai ales
de incapacitatea lor de a ne ajuta. Dacă încercăm singuri să luptăm cu criza, adesea ne trezim
copleșiți în fața unui adversar atât de redutabil.
Psalmistul David vine cu o soluție salvatoare, pe care ne-o oferă în cele câteva fraze ale
Psalmului 13: continuarea legăturii cu Dumnezeu, indiferent de natura crizei sufletești și
căutarea sprijinului la El și nu la oameni.
Sinceritatea lui David este demnă de apreciat. El, împăratul lui Israel, cântărețul plăcut al
poporului său, cel pe care Însuși Dumnezeu îl numește “om după inima Mea” (Fapte 13:22), nu
își ascunde tulburările și frământările sufletești. El nu vrea să pară ca un superman, plutind
deasupra problemelor. Dimpotrivă, David nu își ascunde vulnerabilitățile. Înainte de a fi împărat,
David este om și, prin urmare, nimic din ceea ce este omenesc nu îi este străin. Psalmul 13 este o
dovadă în acest sens.
“Până când, Doamne, mă vei uita neîncetat?
Până când îți vei ascunde Fața de mine?
Până când voi avea sufletul plin de griji
Și inima plină de necazuri în fiecare zi?
Până când se va ridica vrăjmașul meu împotriva mea?
Privește, răspunde-mi, Doamne, Dumnezeul meu!
Dă lumină ochilor mei ca să n-adorm somnul morții,
Ca să nu zică vrăjmașul meu: 'L-am biruit!'
Și să nu se bucure potrivnicii mei când mă clatin.
Eu am încredere în bunătatea Ta,
Sunt cu inima veselă din pricina mântuirii Tale.
Cânt Domnului, căci mi-a făcut bine!”
Psalmul este o revărsare a unei inimi îndurerate și copleșite de necazuri și îndoieli
înaintea lui Dumnezeu. Cele patru întrebări care încep cu aceeași expresie – "până când?" – sunt,
în realitate, niște acuzații indirecte: Dumnezeu îi uită pe copiii Săi, El Își ascunde Fața, El nu
ușurează povara copiilor Săi și El nu-i ocrotește de vrăjmașii lor.
Ce părere avem despre astfel de întrebări? Pot ieși ele din gura unui om "după inima lui
Dumnezeu"? Dacă am auzi astfel de cuvinte din gura pastorului bisericii?
Probabil că ne-am grăbi să punem eticheta: apostazie!
Ce bine că Dumnezeu nu este ca noi! De la înălțimea măreției și înțelepciunii Sale, El știe
să coboare la nivelul micimii și ignoranței omenești. Este scris:
“Căci așa vorbește Cel Prea Înalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este
Sfânt: “Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să
înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite.” (Isaia 57:15)
Dumnezeu știe prea bine din ce suntem făcuți. El știe prea bine ce urmări a lăsat păcatul
în viețile noastre și este plin de compasiune și înțelegere față de limitele noastre. Capacitatea Sa
de a ne înțelege este uimitoare și încurajatoare în același timp.
Priviți la jelirile lui Iov! Omul acesta, încercat ca nimeni altul în acest univers, are și el
momentele lui de clătinare. Are îndoieli și uneori dă impresia că vrea să se certe cu Creatorul
său. Prea multă suferință îl făcea să fie așa. Și, ceea ce este încurajator pentru noi, este că
Dumnezeu nu-l condamnă pentru cuvintele sale mai puțin înțelepte, rostite în cea mai teribilă
criză a vieții lui. Dimpotrivă, Dumnezeu îl înțelege, știe că acele cuvinte de îndoială nu vin din
inima curată a lui Iov, ci ele sunt rostite pe fondul unor suferințe fizice și sufletești
inimaginabile. Și ca dovadă că Dumnezeu îl înțelege pe Iov, este finalul dramei: nu Iov este
mustrat pentru discursurile lui, ci prietenii săi.
Marii bărbați ai credinței ca Ieremia, Habacuc, Asaf etc. nu și-au ascuns nedumeririle cu
privire la felul călăuzirii divine, ci ei au avut sinceritatea de a-I pune întrebări deschise lui
Dumnezeu, asemenea lui David.
Îi plac lui Dumnezeu astfel de întrebări? Probabil că nu. Nici nouă, ca părinți, nu ne-ar
plăcea să auzim din gura copiilor noștri astfel de întrebări. Și totuși, decât o tăcere apăsătoare,
care ascunde norii grei ai răzvrătirii, Dumnezeu preferă să-L întrebăm, să ne "certăm" cu El.
Oricât de adâncă ar fi criza prin care trece cineva, dialogul, comunicarea reprezintă
o soluție infinit mai bună decât izolarea în turnul de fildeș al tăcerii.
Întrebările puse de David sunt întrebările unui om descurajat, care trăiește un sentiment
de nemulțumire pentru faptul că Dumnezeu nu intervine conform așteptărilor sale. David
așteaptă intervenția divină, însă pare că Dumnezeu l-a uitat, că și-a ascuns fața. Această
întârziere inexplicabilă pentru el face ca în inima sa să se nască tot felul de întrebări, iar la
urechea sa, să fie șoptite de către marele Șoptitor tot felul de ispite și îndoieli, toate având scopul
de a-l face să se îndoiască de dragostea și grija lui Dumnezeu față de el și de a-l face să-I întoarcă
definitiv spatele.
David privește în trei direcții, dar nicăieri nu vede vreo speranță de a ieși din criză:
 Privește spre Dumnezeu și constată că Acesta Își ascunde Fața de el;
 Privește spre sine și își vede sufletul răvăsit, plin de griji și frământări;
 Privește spre semenii săi și vede o mulțime de vrăjmași, chiar dintre cei ce îi erau
atât de apropiați.
Aceasta trebuie să fi fost o criză teribilă pentru David: el nu-și mai găsea punctul de
sprijin.
 Mă întreb, oare eu ce aș face în locul lui David? Aș mai găsi resurse să mă îndrept cu
credință spre Dumnezeu, sau aș abandona totul, lăsându-mă să plutesc în derivă, în voia valurilor
vieții?
Admir credința și voința acestui om al lui Dumnezeu! În noaptea cea mai întunecată a
vieții sale, când nu mai zărește nicio scăpare, nicio soluție, el se îndreaptă cu toată credința tot
spre Dumnezeul său, în ciuda tăcerii cerului. Este vorba aici despre o credință care
“nădăjduiește împotriva oricărei nădejdi” (Romani 4:18), acea credință care se prinde de brațul
divin chiar atunci când aparențele arată că El te-a părăsit.
Aceasta este credința la superlativ, acea credință pe care Mântuitorul Însuși a manifestat-
o pe cruce. Simțind că Tatăl și-a întors Fața de la El, prin întunericul fizic și spiritual ce
înconjura crucea, Iisus întinde mâna credinței spre Cel pe care nu-L mai putea vedea:
“Tată, în mâinile Tale îmi încredințez duhul.” (Luca 23:46)
Este aceeași credință pe care cei 12 ucenici au manifestat-o în timpul crizei din Galileea,
când, cei mai mulți dintre ucenicii Domnului L-au părăsit. Întrebați de Mântuitorul: “Voi nu vă
duceți?”, ei răspund: “Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice.” (Ioan
6:67-68).
Unde să se ducă David? Cine îl putea scoate din criză? Priviți-l cum se roagă cu stăruință
lui Dumnezeu, deși se lovește de aparenta tăcere a Acestuia.
“Privește, răspunde-mi, Doamne, Dumnezeul meu!” (vers. 3-4)
Aici se manifestă credința adevărată. Aici găsim un exemplu viu despre ce înseamnă să
ne agățăm de brațul divin, în ciuda oricăror aparențe nefavorabile. Rezultatul unei astfel de
credințe nu întârzie să apară, căci Dumnezeu nu poate rămâne indiferent în fața încrederii depline
în El.
“Eu am încredere în bunătatea Ta,
Sunt cu inima veselă din pricina mântuirii Tale,
Cânt Domnului căci mi-a făcut bine.” (Psalmul 13:5-6)
Ce observați? O schimbare radicală a stării sufletești a psalmistului.
Este posibil ca David să treacă atât de repede de la o stare sufletească la alta? Era David
un om labil din punct de vedere psihic? Care este secretul acestei schimbări radicale? Din omul
deprimat și plin de temeri de la început, David ajunge spre final un om deplin încrezător, plin de
pace și optimism.
Nu, David nu era un labil psihic. El era un om foarte echilibrat. Numai un om echilibrat
ar fi putut ridica regatul lui Israel la o prosperitate și putere neegalate. Secretul schimbării stării
lui sufletești constă în însăși puterea transformatoare a rugăciunii. Doar ea, rugăciunea, are
puterea să îndepărteze norii grei ai descurajării; doar ea are puterea să anihileze puterea ispitei și
să aducă în locul temerilor pacea, siguranța, seninătatea, veselia, cântul și lauda la adresa lui
Dumnezeu.
Rugăciunea nu-L schimbă pe Dumnezeu, ci pe omul care se roagă. Rugăciunea nu-L
coboară pe Dumnezeu, ci îl înalță pe omul care se roagă în atmosfera cerului. Rugăciunea nu-I
aduce aminte lui Dumnezeu de noi, ci nouă ne aduce aminte că El este soluția la toate
problemele și luptele noastre.
Concluzii
Dacă vreodată descurajarea ne dă târcoale și nu mai vedem nicio ieșire din criză, să
alergăm la rugăciune! Ea ne va risipi norii din suflete...
Dacă ispitele și frământările sufletești ne vor aduce în situația de a nu mai simți plăcere în
rugăciune, să alergăm totuși la ea, spunând asemenea ucenicilor: “Doamne, la cine să ne
ducem?”. Să nu lăsăm ca legătura noastră cu cerul să fie întreruptă, oricât ar costa aceasta.
Daniel și-a riscat viața, dar nu a putut renunța la legătura sa intimă, în rugăciune, cu Tatăl ceresc.
Dacă oamenii ne vor dezamăgi într-un fel sau altul, să alergăm la rugăciune. Cu
siguranță, Dumnezeu nu va dezamăgi pe nimeni dintre cei ce-L caută din toată inima.
Mântuitorul ne-a făcut o promisiune prețioasă:
“Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” (Ioan 6:37)
De ce atunci să nu venim la El, oricare ar fi îndoielile, luptele, ispitele, frământările și
necazurile de care oricum viața este plină?
Îmi imaginez cum Dumnezeu, în momentul în care David începe să se roage, îi
poruncește unui înger puternic:
“Du-te la acest fiu al Meu și du-i lumină și speranță. Întărește-l și încurajează-l. I-am
încercat credința și ea este mare!”
De ce n-ar fi aceasta și experiența mea și a ta?

04. “SUIE-TE AICI!” – O ALTĂ PERSPECTIVĂ ASUPRA VIEȚII

Insula Patmos – una dintre micile insule din Marea Egee – este astăzi o destinație turistică
foarte căutată. Agențiile de turism se întrec să atragă turiști spre această mică insulă cu o
semnificație atât de adâncă pentru creștinii din întreaga lume. Poate fi vizitată "peștera
Apocalipsei" – grota în care se crede că apostolul Ioan, exilat pe insulă din ordinul împăratului
Domițian, a scris cartea Apocalipsei. Poate fi vizitată, de asemenea, Mănăstirea Sfântului Ioan
Teologul, cu biblioteca sa considerată de o mare valoare.
Când am văzut ofertele turistice pe internet, m-am gândit la Patmos-ul de acum două
milenii. Nu era doar o destinație turistică. Departe de lucrurile frumoase și instructive care pot fi
văzute astăzi acolo, Patmos-ul din primul secol creștin era o adevărată închisoare naturală pentru
cetățenii certați cu legea. Dar nu numai pentru aceștia…
Bătrânul apostol Ioan, la cei peste 90 de ani ai săi, ajunge să fie exilat pe insula Patmos
“din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei lui Iisus Christos.” (Apocalipsa
1:9). Încerc să-l înțeleg pe Ioan, în răstimpul petrecut pe nedorita insulă, plină de criminali exilați
de autoritatea romană. Departe de frații săi, de biserica sa dragă pe care o slujise întreaga sa
viață, Ioan se gândea cu îngrijorare la viitorul bisericii lui Christos.
Oare va rezista Biserica la valul de persecuții pornite împotriva ei? Cum va face ea față
mulțimii lupilor răpitori care se strecurau în sânul ei pentru a-i face rău? Cât de mult ar fi dorit să
fie lângă frații săi și să-i ajute cu sfaturile și îndemnurile sale! În fața ochilor săi nu se deschidea
însă nicio perspectivă. Între el și bisericile pe care le purta pe inimă se întindeau nesfârșitele
ape... Bătrân, exilat, înconjurat numai de criminali, iar în fața ochilor văzând doar apele
nesfârșite ale Mării Egee, Ioan nu poate vedea dincolo de prezentul atât de descurajator. Nicio
perspectivă... Până într-o zi – "ziua Domnului" – zi în care Ioan are o revelație.:
“În ziua Domnului eram în Duhul și am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul
unei trâmbițe, care zicea: “Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă. Ce vezi, scrie
într-o carte și trimite-o celor șapte biserici…” (Apocalipsa 1:10-11)
Așa s-a născut Apocalipsa! Din frământările și îngrijorările unui apostol bătrân,
neputincios, persecutat și exilat, departe de cei iubiți, Dumnezeu a făcut să se nască cea mai
completă și complexă profeție, cea care a luminat și luminează încă milioane de suflete pe calea
spre cer.
 Ce a făcut ca acel loc inhospitalier și de nedorit, cum era Patmos-ul de la începutul
primului mileniu, să devină o poartă a cerului, prin care raze de lumină cerească să coboare peste
pământ?
“În ziua Domnului eram în Duhul” – mărturisește bătrânul apostol.
Ceea ce i-a schimbat radical perspectiva lui Ioan a fost rugăciunea. Nu știm în cât timp a
primit Ioan viziunile Apocalipsei, dar un lucru este cert: din clipa în care Îl vede și Îl aude pe
Mântuitorul său, pe măsură ce prin fața ochilor i se derulează scenele profetice, Ioan dobândește
o altă viziune asupra viitorului, o altă perspectivă asupra luptei dintre bine și rău.
Însă, pe măsură ce primește viziuni noi și panorama profetică se îmbogățește cu noi
detalii, apostolul Ioan mai trece printr-o experiență aparte. Cele șapte epistole către cele șapte
biserici, reprezentând cele șapte perioade ale istoriei Bisericii creștine, începând cu primul secol
și până la revenirea Mântuitorului, trebuie să-l fi pus pe gânduri pe bătrânul apostol. Viitorul
Bisericii nu era unul liniștit și lipsit de pericole. Temerea îi sporește când primește solia ultimei
epistole – cea către Laodiceea – biserica din ultima perioadă de timp și cea care urma să-L
întâmpine pe Domnul la revenirea Sa.
În solia către biserica Laodiceea, Ioan vede un tablou cât se poate de dureros: Iisus bătând
la ușa bisericii Sale indiferente. O ușă închisă pentru Mântuitorul lumii! Ce poate fi mai dureros?
Scena aceasta trebuie să-l fi durut nespus de mult pe Ioan, în inima căruia se nășteau alte și alte
întrebări și neliniști.
Dumnezeu însă nu îl lasă pe bătrânul său slujitor fără speranță și perspectivă nici de data
aceasta.
“După aceste lucruri m-am uitat și iată că o ușă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi,
pe care-l auzisem ca sunetul unei trâmbițe și care vorbea cu mine mi-a zis: “Suie-te aici și-ți
voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri.” (Apocalipsa 4:1)
Iată contrastul între atitudinea omului față de Dumnezeu și cea a lui Dumnezeu față de
om! Dacă omul nu este capabil să-I ofere Mântuitorului său decât o ușă închisă, zăvorâtă pe
dinăuntru, Dumnezeu ne pune înainte o ușă deschisă în cer, o ușă pe care ne invită să intrăm cu
toată încrederea.
Ce reprezintă această ușă deschisă în cer (nu spre cer!)?
Dacă am spiritualiza expresia "o ușă deschisă în cer", am înțelege că această ușă este
Însuși Mântuitorul, căci El a spus despre Sine:
“Eu sunt Ușa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit. Va intra și va ieși și va găsi
pășune.” (Ioan 10:9)
Gândul că în cer există o "Ușă" deschisă pentru mântuirea oamenilor este cât se poate de
încurajator. Iisus Christos este darul cerului pentru orice suflet, iar mâinile Sale întinse pe cruce
nu sunt altceva decât o invitație făcută întregii lumi de a intra pe această Ușă a mântuirii.
Epistola către Evrei face un pas mai departe și identifică ușa deschisă în cer cu
posibilitatea omului de a intra direct în Sfânta Sfintelor, în prezența lui Dumnezeu, datorită
Jertfei lui Christos.
“Astfel dar, fraților, fiindcă prin sângele lui Iisus avem o intrare sloboadă în Locul
prea sfânt, pe calea nouă și vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinlăuntru, adică
trupul Său, și fiindcă avem un Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o
inimă curată, cu credință deplină, cu mâinile stropite și curățite de un cuget rău și cu trupul
spălat cu o apă curată...” (Evrei 10:19-22)
“Prin aceasta, Duhul Sfânt arată că drumul în Locul prea sfânt nu era încă deschis
câtă vreme stă în picioare cortul dintâi.” (Evrei 9:8)
 “…Pe care o avem ca o ancoră a sufletului, o nădejde tare și neclintită, care pătrunde
dincolo de perdeaua din lăuntrul Templului, unde Iisus a intrat pentru noi ca înainte
mergător…” (Evrei 6:19-20)
Ușa interioară a Sanctuarului ceresc ("perdeaua dinlăuntru") a fost deschisă datorită
Jertfei Mântuitorului, dându-ne tuturor celor ce dorim mântuirea posibilitatea de a intra, prin
credință, direct în prezența Tatălui ceresc. Prin această ușă, apostolul Ioan aude invitația de a se
sui și a privi istoria lumii dintr-o altă perspectivă decât cea pământească - prin perspectiva
lucrării de Mare Preot a Mântuitorului în Sanctuarul ceresc.
Găsim aici, în invitația pe care Ioan o primește de a se sui prin ușa deschisă în cer, un
răspuns la o întrebare banală, pe care unii oameni și-o pun uneori:
De ce trebuie să ne rugăm? Nu se poate și fără? Dacă Dumnezeu este un Tată iubitor și
Atotștiutor, nu știe El tot ce ne frământă? Nu cunoaște El toate nevoile noastre, fără ca noi să I le
mai amintim? Nu cumva rugăciunea este ceva de prisos, o formalitate care Îl plictisește pe
Dumnezeu?
Înainte de a răspunde la întrebarea: De ce trebuie să ne rugăm? să observăm că Biblia ne
vorbește despre “o ușă deschisă în cer”. Nu e vorba de o ușă întredeschisă, nici de o ușă
deschisă doar uneori, ci de o ușă permanent deschisă spre locul cel mai sfânt și mai solemn din
univers – Sfânta Sfintelor, acolo unde se găsește chiar tronul măririi lui Dumnezeu. Acolo, Tatăl
ne așteaptă în sala Sa de audiență la orice oră din zi sau noapte, fiind dispus să ne asculte oricât
de mult dorim să fim în prezența Sa. Numărul "audiențelor" nu e limitat decât de propria noastră
alegere. Ușa este permanent deschisă către tronul lui Dumnezeu. De ce totuși trebuie să ne
rugăm? Pentru simplul motiv că rugăciunea ne oferă o altă perspectivă asupra vieții. O
perspectivă cerească! Rugăciunea nu-L coboară pe Dumnezeu la noi, ci ne ridică pe noi la
Dumnezeu. Omul plecat pe genunchii credinței intră pe ușa deschisă în cer și ajunge în fața
tronului de slavă. De acolo lucrurile se văd cu totul altfel.
Ați observat că rugăciunea ne schimbă complet perspectiva asupra unei situații, asupra
unei persoane? Ați observat că rugăciunea sedimentează lucrurile, că le aduce într-o lumină cu
totul nouă? Ce era până nu demult de neconceput și de neînțeles, în rugăciune ne apare într-o altă
lumină. Chiar față de dușmanii noștri ne schimbăm atitudinea și percepția atunci când îi amintim
în rugăciune. Când ne gândim la problemele noastre, mai mici sau mai mari, le vedem într-un fel
anume. Dar când le prezentăm înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune, le vedem într-o perspectivă
uneori cu totul opusă. Parcă niște solzi ne cad de pe ochi și aceleași lucruri pe care le vedeam
până atunci într-un anumit fel, în lumina rugăciunii le vedem într-un mod diferit.
Ai o suferință și te frămânți cum poți scăpa de ea? Prezintă problema înaintea Domnului
și vei privi suferința cu alți ochi, dintr-o altă perspectivă. Vei recunoaște în ea chiar o
binecuvântare ascunsă, pe care nu ai văzut-o până acum.
Ai probleme cu un semen care te-a jignit și pe care-l disprețuiești? Roagă-te pentru el și-l
vei privi cu alți ochi de acum înainte. Dumnezeu ți-l poate dărui ca prieten, căci este făgăduit:
“Când sunt plăcute Domnului căile cuiva, îi face prieteni chiar și pe vrăjmașii lui.”
(Proverbe 16:7)
Treci printr-o încercare al cărei sens încă nu-l vezi deslușit? Intră pe ușa deschisă în cer,
prin rugăciune, direct în prezența Tatălui și El te va ajuta să găsești sensul suferinței tale. Și nu
numai atât: vei găsi mângâiere, belșug de mângâiere revărsată de la “Dumnezeul oricărei
mângâieri” (2 Corinteni 1:3)
Îndemnul “Suie-te aici!” este urmat de o promisiune: “și-ți voi arăta”. Niciodată
Dumnezeu nu va lăsa o rugăciune sinceră a celui mai umil copil al Său fără răspuns. Chiar dacă
acest răspuns zăbovește să vină, chiar dacă acest răspuns va veni mai târziu și într-un alt fel de
cum ne așteptăm noi, el va veni cu siguranță.
“De aceea Eu vă spun: Cereți și vi se va da; căutați și veți găsi; bateți și vi se va
deschide. Fiindcă cine cere, capătă; cine caută, găsește și celui ce bate i se deschide.”
(Luca 11:9-10)
Bătrânul apostol Ioan, exilat pe mica insulă stâncoasă, era probabil privit de semeni săi ca
fiind lipsit de orice perspectivă, lipsit de orice speranță. Era bătrân (peste 90 de ani), era
condamnat la exil de către autoritatea romană, era departe de frații săi de credință, iar în jur –
doar ape. Nesfârșitele ape!
Cine dintre colegii lui de exil ar fi crezut că acestui bătrân Dumnezeu îi va încredința cea
mai impresionantă descoperire profetică a tuturor timpurilor – Apocalipsa? Și cine ar fi crezut că
el, Ioan, va fi eliberat și își va putea petrece ultimii săi ani de viață înconjurat de dragostea și
aprecierea fraților săi de credință? Iată ce poate face “ușa deschisă în cer”! Iată ce poate face
rugăciunea!

05. RUGĂCIUNEA – ESENȚA VIEȚII SPIRITUALE

Dacă cineva v-ar întreba care lucru îl considerați cel mai important în domeniul vieții
spirituale, ce ați răspunde? Poate vă gândiți la Jertfa lui Hristos, poate la studiul Bibliei, sau
poate la serviciile divine din biserică, sau la harul lui Dumnezeu, sau la nevoia noastră de Duh
Sfânt, etc. Dar să ne gândim mai profund:
 Jertfa Mântuitorului este esențială pentru mântuirea noastră, dar cum apelăm la
sângele ispășitor care a curs pentru păcatele noastre? PRIN RUGĂCIUNE!
 Biblia este inestimabilă în ceea ce privește cunoașterea adevărului și a planului de
mântuire, dar cum ajungem să o înțelegem mai bine? PRIN RUGĂCIUNE!
 Biserica este deosebit de importantă în planul divin pentru pregătirea noastră
pentru cer, dar cum am aflat de ea? PRIN RUGĂCIUNE! Fie noi ne-am rugat ca
Dumnezeu să ne conducă în biserica Sa cea adevărată, fie altcineva s-a rugat
pentru noi.
 Credința este și ea deosebit de importantă, însă ea poate slăbi. Tatăl copilului
demonizat pe care ucenicii n-au putut să-l vindece simțea și recunoștea că are o
credință slabă, dar el avea ceva esențial la îndemână: RUGĂCIUNEA!
“Îndată tatăl copilului a strigat cu lacrimi: “Cred, Doamne! Ajută necredinței
mele!” (Marcu 9:24)
 Duhul Sfânt – fără prezența Lui, nu există pocăință și nici sfințire a vieții. Dar
cum putem primi darul Duhului Sfânt? PRIN RUGĂCIUNE!
“Deci dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât
mai mult Tatăl vostru cel din ceruri vă dă Duhul Sfânt celor ce Î-L cer” (Luca
11:13)
Desigur, toate acestea sunt deosebit de importante pentru viața noastră spirituală, dar
rugăciunea ocupă un loc primordial. Ea este mijlocul prin care venim în legătură cu Izvorul
tuturor darurilor spirituale sau materiale, trecătoare sau veșnice.
Dacă îmi este permis, aș asemăna darul rugăciunii cu un telefon mobil pe care Tatăl
ceresc ni l-a încredințat fiecăruia. Nu trebuie să ne frământăm de numărul impulsurilor
consumate, căci abonamentul este permanent și gratuit. Iisus l-a plătit pentru noi pe cruce!
 Nu trebuie să ne îngrijorăm că nu există relee suficiente sau că nu există semnal. Viața m-
a adus în situații în care am fost nevoit să mă rog în cele mai diverse locuri, unele în care nu este
deloc plăcut să stai. Am avut însă asigurarea din partea cerului că și acele rugăciuni au fost
ascultate. Cerul ne pune la dispoziție un mijloc de comunicare mai rapid decât orice viteză
cunoscută – viteza gândului.
Rugăciunea este un mijloc de comunicare cu o acoperire nu de 5 stele, așa cum se laudă
unele companii de telefonie mobilă, ci cu o acoperire de miliarde și miliarde de stele și galaxii,
până în centrul acestui univers fascinant, acolo unde se află tronul lui Dumnezeu.
Da, rugăciunea este cel mai important lucru pe care îl avem la dispoziție în trecerea
noastră prin această lume.
De aceea:
 când simți că ți se slăbește credința și flacăra ei de abia mai palpăie în căndela
inimii tale,
 când ochii spirituali ți se întunecă și nu mai poți vedea deslușit iubirea lui
Dumnezeu,
 când izvorul iubirii de Dumnezeu și de semeni începe să sece,
 când începe să dispară foamea și setea după neprihănire,
 când nu mai ai plăcere să studiezi Cuvântul lui Dumnezeu,
 când nu mai simți deloc nevoia să te rogi, fă totuși lucrul acesta:
Pune mâna pe "telefon" și alergă la rugăciune!
Ia legătura cu Tatăl ceresc și spune-I Lui ce te frământă! El are în mână cheia rezolvării
oricărei probleme cu care te confrunți.
Roagă-te în ciuda necredinței pe care o simți în inimă, speră în ciuda tuturor aparențelor
nefavorabile și “încredințează-ți soarta în mâna Domnului, încrede-te în El și El va lucra”.
(Psalmul 37:5)
Rugăciune la vremea potrivită
“Toate își au vremea lor și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui” – spune
înțeleptul Solomon în cartea Eclesiastului (cap. 3:1). Apoi, el enumeră o listă întreagă de lucrări,
activități și trăiri sufletești ale omului despre care afirmă că există un timp prielnic pentru orice
lucru, când eficiența poate fi maximă: nașterea, moartea, săditul, ziditul și dărâmatul, plânsul și
râsul, bocitul și jucatul, căutarea și pierderea, războiul și pacea…
În final, Eclesiastul ne îndreaptă atenția spre Însuși Dumnezeu, despre care spune că
“orice lucru El îl face frumos la vremea lui…” (Eclesiastul 3:11).
Există multă încurajare în aceste cuvinte.
Poate că ai o problemă nerezolvată de mult timp. Nu fii descurajat. Dumnezeu o va
rezolva “frumos și la vremea lui.”
Poate că te rogi de mulți ani pentru o persoană iubită, ca să se întoarcă la Dumnezeu și să
se bucure de mântuire. Nu obosi în așteptarea ta! Dumnezeu va salva tot ce se poate salva, așa
cum nici nu ne imaginăm. Și o va face “frumos și la vremea lui”
Poate că răbdarea începe să te părăsească în așteptarea unor schimbări pe care le dorești
împlinite în biserica ta. Nu-ți pierde răbdarea! Biserica e a lui Christos și El va face totul
“frumos și la vremea lui.”
Dar oare în această listă lungă amintită de Solomon poate fi inclusă și rugăciunea?
Există o vreme potrivită și pentru rugăciune, sau rugăciunea este la fel de eficientă
oricând ne-am ruga? Contează momentul ales pentru comuniunea cu cerul?
 Pentru a găsi un răspuns biblic la aceste întrebări, mă voi folosi de câteva exemple:
1. Geneza 27:32-35,38: Esau și binecuvântarea pierdută
“Esau a zis tatălui său: «N-ai decât această singură binecuvântare, tată?
Binecuvintează-mă și pe mine, tată!» Și Esau a ridicat glasul și a plâns”. (vers. 38)
A fost bună rugăciunea lui Esau? A cerut el ceva rău tatălui său? Binecuvântarea în urma
dreptului de întâi născut nu era ceva rânduit de Dumnezeu?
Desigur! Rugăciunea sa a fost, din punct de vedere al conținutului, bună. Ca timp, ea era
însă tardivă. Trecuse vremea potrivită pentru ea. Esau ar fi trebuit să facă această cerere atunci
când, lihnit de foame, a fost dispus să-și vândă dreptul de întâi născut pentru o farfurie de ciorbă.
Atunci ar fi trebuit el să plângă și să se lupte în rugăciune pentru a birui ispita de a disconsidera
dreptul de întâi născut. Acum era prea târziu. Mult prea târziu...
Dacă ne gândim la ceea ce presupunea dreptul de întâi născut, care în mod natural i-ar fi
revenit lui Esau, și dacă privim peste timp la ceea ce au ajuns urmașii lui Esau (poporul edomit),
ne putem da seama ce binecuvântări imense a pierdut acest om, împreună cu urmașii săi, doar
pentru că a pierdut ocazia, pentru că a ratat vremea potrivită rugăciunii. Despre Edom, profeții
Bibliei au numai cuvinte de judecată:
“Pâraiele Edomului se vor preface în smoală și pulberea lui în pucioasă. Da, țara lui
va fi ca smoala care arde. Nu se va stinge nici zi, nici noapte, și fumul lui se va înălța în veci.
Din veac în veac va fi pustiit și nimeni nu va trece prin el în veci de veci.” (Isaia 34:9-10)
Edomiții – un popor care a ieșit din istorie pe ușa din dos... Și aceasta pentru că strămoșul
său – Esau – a pierdut vremea potrivită pentru rugăciune, pentru pocăință și pentru orice valoare
spirituală care l-ar fi putut îmbogăți pe el și pe urmașii săi.
2. Matei 27:3-4: Iuda pierde ultima ocazie de pocăință
“Atunci Iuda, vânzătorul, când a văzut că Iisus a fost osândit la moarte, s-a căit, a dus
înapoi cei treizeci de arginți, i-a dat preoților cei mai de seamă și bătrânilor și a zis: “Am
păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat”. “Ce ne pasă nouă?” i-au răspuns ei. “Treaba ta.”
A fost bună rugăciunea de mărturisire a lui Iuda? Nu era el cu inima sfâșiată de cele ce
făcuse cu Mântuitorul lumii? Desigur! Îi lipseau însă două lucruri:
1. Destinatarul cuvintelor sale de pocăință era greșit. Nu preoților și cărturarilor ar fi
trebuit el să le recunoască grozăvia faptei sale, ci el ar fi trebuit să o facă în primul rând înaintea
lui Dumnezeu.
2. Trecuse vremea potrivită pentru pocăința sa. Știți care a fost pentru Iuda ultima ocazie
de pocăință pe care i-a oferit-o cerul?
În seara aceea de joi – în noaptea în care Iisus Mântuitorul își lua rămas bun de la ucenicii
Sai în intimitatea camerei de sus – lui Iuda i s-a oferit ultima ocazie de har. Iisus a condus în așa
fel discuția încât să-l determine pe ucenicul trădător să-și recunoască păcatul teribil. Cu tact și
delicatețe, Domnul, prin Duhul Său cel Sfânt, a făcut ultimul apel la inima lui Iuda. Dacă el și-ar
fi mărturisit păcatul în acea seară, cu câteva ore înainte de răstignire, cu siguranță că ar fi fost
iertat și numele lui Iuda ar fi fost scris pe una din cele douăsprezece temelii ale Noului Ierusalim
ceresc. Dar nu a fost să fie așa. Deși a fost la un pas de pocăință și de iertare, Iuda a pierdut
ultima ocazie.
“Ucenicii nu știau nimic despre planurile lui Iuda. Numai Iisus putea să cunoască
taina lui. Și, cu toate acestea, nu l-a demascat. Iisus îl iubea din toată inima. Simțea pentru
el aceeași povară ca pentru Ierusalim, când a plâns pentru cetatea nepocăită. Inima Lui
plângea. “Cum pot să te părăsesc?” Puterea constrângătoare a acestei iubiri a fost simțită
de Iuda. Când mâinile Mântuitorului i-au spălat picioarele murdare și le-au șters cu
ștergarul, inima lui Iuda s-a cutremurat de dorința ca atunci și acolo să-și mărturisească
păcatul. Dar n-a vrut să se umilească. Și-a împietrit inima și nu s-a pocăit, iar vechile
porniri, date pentru o clipă la o parte, au ajuns din nou să-l stăpânească pe Iuda... Era
stăpânit de un demon și s-a hotărât să desăvârșească lucrarea pe care o acceptase, de a
trăda pe Domnul său.”
E. G. White,"Hristos Lumina Lumii", pag. 601
Până în momentul în care Iuda a ieșit afară din camera de sus pentru a-și desăvârși
lucrarea de trădare, el a mai avut har. Din acel moment însă, vremea potrivită pentru pocăința lui
trecuse. Pentru totdeauna…
3. Psalmul 32:3-6: David – un om pocăit la vremea potrivită
“Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi și
noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii.
Atunci ți-am mărturisit păcatul meu și nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: “Îmi voi
mărturisi Domnului fărădelegile!” Și Tu ai iertat vina păcatului meu. De aceea orice om
evlavios să se roage Ție la vreme potrivită! Și chiar de s-ar vărsa ape mari, pe el nu-l vor
atinge deloc.”
Deși a fost un om cu slăbiciuni și păcate, David este apreciat de Scriptură ca fiind un “om
după inima lui Dumnezeu” (Fapte 13:22; 1 Samuel 13:14). Printre calitățile pe care le avea
David se numărau și cele care reies din Psalmul 32 – psalmul pocăinței sale. Spre deosebire de
Iuda, care greșește destinatarul, David știe către cine să îndrepte rugăciunea sa de pocăință: “să
se roage Ție…”. Și mai este un motiv pentru care acest împărat al lui Israel a devenit un om al
lui Dumnezeu: el a știut să se roage la vremea potrivită, să se pocăiască în timp optim, când harul
era încă deschis pentru el. Această înțelepciune de a face ceea ce trebuie făcut la vremea potrivită
l-a salvat pe David de la o cădere definitivă și a făcut din el un model de urmat în ceea ce
privește legătura sa cu Dumnezeu.
Și, pentru că să nu credem că David era doar un bun sfătuitor pentru alții, el însuși se dă
drept exemplu: “De aceea către Tine îmi înalț rugăciunea, Doamne, la vremea potrivită…”
(Psalmul 69:13)
Concluzii
Există un timp optim pentru orice lucru. Dacă se pierde ocazia, fie că acel lucru nu mai
poate fi făcut, fie el va fi făcut cu lipsuri. Rugăciunea este unul dintre lucrurile pe care trebuie să
le facem la vremea potrivită, dacă dorim ca viața noastră spirituală să aibă eficiență maximă.
Trăim încă în timp de har. Nu știm când harul lui Dumnezeu se va închide pentru
totdeauna. Dacă acum nu este vremea potrivită să ne rugăm mai mult, mai fierbinte și mai
insistent, atunci când va veni acel timp?
Nu este oare acum vremea potrivită să ne rugăm pentru copiii noștri, pentru soții sau
soțiile noastre, pentru părinții noștri care încă nu au gustat din bunătatea lui Dumnezeu? Când
Mântuitorul nostru – Marele nostru Preot din Sanctuarul ceresc – va înceta lucrarea Sa de
mijlocire pentru păcătoși, rugăciunile, oricât de fierbinți și insistente vor fi, nu-și vor mai găsi
destinația. Va fi prea târziu... Mult prea târziu...
Nu este oare acum vremea potrivită să ne rugăm pentru Duhul Sfânt, ca El să ne
pregătească pentru criza finală în care va intra întreaga omenire?
Nu este oare acum vremea potrivită să ne rugăm pentru ca Evanghelia să fie dusă la orice
suflet, iar nouă să ni se descopere locul nostru în această nobilă și sfântă lucrare?
Dacă nu acum, atunci când va fi vremea potrivită?
 “Căutați pe Domnul câtă vreme se poate găsi! Chemați-L câtă vreme este aproape. Să
se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la
Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu obosește iertând”. (Isaia 55:6-7)

06. RUGĂCIUNI FIERBINȚI

“Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit” (Iacov 5:16 up.)
Indiferent de religia practicată, puterea rugăciunii este un ideal pe care orice practicant al
religiei respective dorește să-l atingă. Orice om care se roagă, într-un fel sau altul, unui
dumnezeu sau altul, are dorința ca rugăciunea sa să fie atât de puternică încât "să miște" brațul
lui Dumnezeu, astfel încât cererea sa să fie împlinită.
Dar oamenii, indiferent că sunt creștini, budiști, musulmani, hinduși, etc., au intuit faptul
că, pentru a fi plină de putere, rugăciunea trebuie să fie precedată de anumite condiții ce se cer
împlinite.
Unii au crezut că, pentru a fi ascultate rugăciunile lor, trebuie să se izoleze de lume. Așa a
luat ființă monahismul, cu toate privațiunile pe care le impune această alegere. Alții, pentru a
dobândi mai multă putere în rugăciune, s-au retras și din mănăstiri, devenind pustnici. Retrași în
peșteri, în groturile ascunse ale pământului, hrănindu-se cu ceea ce le oferă viața sălbatică a
munților și izolați de restul lumii, acești oameni doresc să experimenteze o putere mai mare a
rugăciunilor lor.
Alții recurg la puterea banului, dăruind averi întregi bisericii și sperând că gestul lor va da
putere rugăciunilor lor. În Evul Mediu, bisericile au profitat din plin de această mentalitate
greșită a unor credincioși și au adunat averi considerabile. Pentru a-i convinge pe oameni că
rugăciunile lor vor avea mai multă putere, biserica a recurs și la vânzarea unor "indulgențe",
unele având o valoare echivalentă cu aproximativ 300 de dolari. Oamenii erau învățați de preoții
lor că, în momentul în care banii lor cădeau în cutia bisericii, erau iertate păcatele lor trecute,
prezente și chiar cele viitoare (pe care intenționau să le facă), desigur, dacă plăteau pentru
acestea.
Alții recurg la fapte de caritate pentru "a se pune bine cu Dumnezeu". Alții fac pelerinaje
lungi și obositoare la locurile sfinte... Ce nu inventează omul ca să afle secretul puterii în
rugăciune? Este uimitor la câte privațiuni se poate supune un om pentru a atinge acest obiectiv!
Văzând câte chinuri, eforturi și privațiuni se supun oamenii pentru a intra în grația lui
Dumnezeu, profetul Mica pune o întrebare care ar trebui să ne dea de gândit acelora dintre noi
care căutăm puterea în altă parte decât acolo unde se află ea cu adevărat:
“Ți s-a arătat, omule, ce este bine și ce alta cere Domnul de la tine decât să faci
dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6:8)
Nu, Dumnezeu nu cere lucruri mari pentru a ne asculta rugăciunile. Puterea rugăciunii nu
se află undeva departe, inaccesibilă nouă, oamenilor de rând. Dumnezeu nu-Și găsește plăcerea
în a ne vedea chinuindu-ne să îndeplinim niște condiții greu de atins.
Versetul citat chiar la început (Iacov 5:16 up.) amintește doar de două condiții pe care le
cere Dumnezeu pentru ca rugăciunea noastră să miște brațul Său:
1. Omul care se roagă să fie neprihănit.
2. Rugăciunea să fie fierbinte.
Ce înseamnă pentru un om care se naște pe acest pământ blestemat să fie neprihănit
(prima condiție!)?
Prin definiție, cuvântul "neprihănit" înseamnă fără pată, fără păcat. David însă recunoaște
că: “Sunt născut în nelegiuire și în păcat m-a zămislit mama mea.” (Psalmul 51:5) Iar
apostolul Pavel, întărind cele spuse de psalmist, adaugă: “Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de
slava lui Dumnezeu.” (Romani 3:23)
Așadar, cum poate un om care se naște cu înclinații spre păcat să poată împlini această
primă condiție a unei rugăciuni plină de putere?
Aici este minunea harului lui Dumnezeu. Un om păcătos, cu slăbiciuni și defecte, dar care
și-a predat întreaga sa viață lui Christos, care crede în Jertfa Sa ispășitoare, care se străduiește,
din dragoste și cu recunoștință, să asculte de Legea lui Dumnezeu, este privit de cer ca și cum n-
ar fi păcătuit niciodată. Biblia ne oferă suficiente dovezi în acest sens.
Este greu de îndeplinit această condiție? Cere Dumnezeu prea mult de la noi?
Dacă El ne-ar cere toate aceste lucruri fără să ne dea și puterea de a le îndeplini, atunci
da, ar fi greu. Chiar imposibil pentru firea noastră omenească. Dar Providența divină a rânduit ca
noi să avem la dispoziție o putere imensă pentru a birui păcatul și a trăi o viață în deplină
ascultare de voința lui Dumnezeu – prezența Duhului Sfânt în viețile noastre. Nu rămâne decât
ca noi să facem alegerea cea bună: să cerem prezența Lui în viața noastră și să conlucrăm alături
de El în desăvârșirea unui caracter nobil.
Dar ce înseamnă că rugăciunea să fie fierbinte (a doua condiție!)?
O primă observație (poate banală prin formularea ei) este că rugăciunea fierbinte este
opusul rugăciunii reci, acea rugăciune rostită doar cu buzele, dar la care inima nu participă cu
căldura sentimentelor ei calde. Din acest punct de vedere, rugăciunea fierbinte este o
rugăciune a inimii mai mult decât o rugăciune a buzelor.
Cuvintele noastre nu pot exprima întotdeauna focul dorinței și al nevoii interioare. De
multe ori rugăciunea se rezumă doar la câteva cuvinte, restul fiind tăcere, sau chiar lacrimi.
Inima plânge…
Termenul "fierbinte" este preluat din viața fizică și transpus în viața spirituală. În legătură
cu "lucrurile fierbinți", viața ne învață cel puțin două lucruri banale, dacă ar fi să ne oprim doar
la aspectul fizic:
1. Lucrurile fierbinți sunt curățite, sterilizate. La temperaturi mari, germenii sunt distruși;
totul devine steril, curat.
2. Lucrurile fierbinți sunt protejate de a fi furate. Nu am auzit de niciun hoț care să fure
obiecte fierbinți. Am avut ocazia să intru într-o fabrică de scule și am văzut că se furau multe
scule produse acolo. Însă niciodată nu am auzit că cineva ar fi încercat să fure o sculă direct din
cuptorul de tratamente termice. Se furau doar sculele reci…
Aplicând aceste observații la rugăciunea fierbinte, constatăm:
1. Rugăciunea fierbinte curăță interiorul sufletului, inima și mintea celui care o rostește.
Cel care se roagă fierbinte nu-și mai poate urî semenul, nu mai scoate în evidență defectele celui
de lângă el, iar tendințele păcătoase ale eului nu rezistă la "temperaturi" mari ale rugăciunii.
Când suntem răciți, cu toții combatem febra prin toate mijloacele posibile. Febra însă este
un fenomen fiziologic, o reacție de apărare a organismului, atunci când este invadat de germeni
patogeni. Organismul își crește temperatura pentru ca microbii să fie distruși.
Nu v-ați simțit mai curați după ce v-ați rugat cu lacrimi în ochi pentru o problemă sau o
persoană?
Nu ați simțit că păcatul, cel puțin în acele clipe de intimă comuniune cu Dumnezeu, nu
mai are aceeași putere ca înainte? Rugăciunea fierbinte curăță, arde tot ce e rău și purifică
sufletul celui care o rostește.
2. Rugăciunea fierbinte nu poate fi "furată" de cel rău. Satana nu poate bloca drumul
rugăciunii fierbinți și nici nu-i poate devia drumul spre tronul lui Dumnezeu. Dacă Satana s-ar
atinge de o asemenea rugăciune, s-ar arde. Cu cât rugăciunea este mai fierbinte, cu atât ostile
întunericului sunt mai îndepărtate. Rugăciunea fierbinte a celui mai umil copil al lui Dumnezeu
face ca întregul iad să tremure.
Citind Biblia, observăm din experiența oamenilor credinței și ai rugăciunii cât de
puternică este rugăciunea fierbinte și ce este ea în stare să producă în viețile oamenilor:
 Rugăciunea fierbinte a stins incendii de proporții. În Numeri 11:2 ni se relatează
despre un foc ce-a izbucnit în tabăra lui Israel. Moise se roagă fierbinte pentru
popor și focul se stinge.
 Rugăciunea fierbinte aduce vindecare. În Geneza 20:17, Avraam este surprins
rugându-se pentru Abimelec, un împărat păgân. Ca urmare a rugăciunii lui
Avraam, Abimelec este însănătoșit împreună cu întreaga sa familie.
 Rugăciunea fierbinte aduce iertare. În Deuteronom 9:18-20, Moise se roagă
pentru poporul care își făcuse un idol egiptean – vițelul de aur. Ca urmare a
rugăciunii lui fierbinți, poporul este iertat de Dumnezeu.
 Rugăciunea fierbinte a oprit chiar soarele din drumul său. În Iosua 10:12 ni se
relatează despre lupta poporului Israel cu amoniții. Ca urmare a rugăciunii
fierbinți a lui Iosua, soarele s-a oprit aproape o zi întreagă deasupra câmpului de
bătălie. A fost cea mai lungă zi din istoria planetei noastre.
 Rugăciunea fierbinte a dus la învierea morților. În 2 Regi 4:33, ni se relatează
despre învierea fiului sunamitei ca urmare a rugăciunii fierbinți a lui Elisei.
 Rugăciunea fierbinte a prelungit viața. În 2 Regi 20:24, găsim rugăciunea lui
Ezechia, care a primit în dar de la Dumnezeu încă 15 ani de viață, ca urmare a
rugăciunii lui fierbinți.
Și lista efectelor unor rugăciuni fierbinți poate fi continuată... Practic nu există limite ale
lucrurilor ce pot fi obținute pe calea aceasta. Mântuitorul ne-a promis cu toată autoritatea Sa de
Fiu de Dumnezeu:
“Dacă rămâneți în Mine și dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereți orice veți vrea și vi
se va da.” (Ioan 15:7)
“Și orice veți cere în Numele Meu voi face, pentru că Tatăl să fie proslăvit în Fiul.
Dacă veți cere ceva în Numele Meu, voi face.” (Ioan 14:13-14)
“Adevărat, adevărat vă spun că orice veți cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da. ”
(Ioan 16:23)
Și acum încă câteva făgăduințe care ar trebui să ne încălzească inima până la punctul de
fierbere, în așa măsură încât și rugăciunile noastre să devină fierbinți:
“Tu auzi rugăciunile celor ce suferă, Doamne! Le întărești inima; Îți pleci urechea
spre ei.” (Psalmul 10:17)
“Ochii Domnului sunt peste cei fără prihană și urechile Lui iau aminte la strigătele
lor.” (Psalmul 34:15)
“Domnul este lângă toți cei ce-L cheamă, lângă toți cei ce-L cheamă din toată inima.”
(Psalmul 145:18)
07. RUGĂCIUNI (NE)ASCULTATE
În calitate de copii ai lui Dumnezeu, suntem îndreptățiți să-I cerem Tatălui nostru ceresc
o mulțime de lucruri. Însuși Mântuitorul ne-a încurajat să facem lucrul acesta:
“Cereți și vi se va da; căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide.” (Matei 7:7)
 “Vă mai spun că dacă doi dintre voi se învoiesc să ceară un lucru oarecare, le va fi dat
de Tatăl Meu care este în ceruri.” (Matei 18:19)
“Tot ce veți cere cu credință, prin rugăciune, veți primi.” (Matei 21:22)
Deși suntem încurajați să cerem în rugăciune ceea ce dorim, deși ne este promis chiar de
Mântuitorul că vom primi ceea ce cerem, realitatea demonstrează că nu toate cererile noastre
adresate lui Dumnezeu sunt împlinite. Poate greșesc: poate că cineva din cei ce citesc aceste
rânduri a primit răspuns la toate cererile făcute lui Dumnezeu. Dacă este așa, este un caz fericit.
Însă cei mai mulți dintre noi avem și experiențe negative în ceea ce privește împlinirea
rugăciunilor. Uneori, efectul acestui fapt este un cutremur devastator asupra vieții spirituale a
celui în cauză.
Am citit într-o revistă mărturia cutremurătoare a unei creștine care a trăit experiența
rugăciunii neascultate:
“Îmi face rău când aud de căței pierduți și găsiți și de chei pierdute și găsite ca răspuns
la rugăciune! Soțul meu a murit săptămâna trecută după o boală lungă și chinuitoare. M-am
rugat cu disperare lui Dumnezeu să-i salveze viața, dar El n-a făcut aceasta. Gândul că
Dumnezeu ascultă rugăciuni triviale, dar ignoră ceva atât de important cum a fost viața soțului
meu, mă lasă supărată, deprimată și confuză.
Încerc să o înțeleg pe văduva îndurerată, deoarece și eu, ca mulți alți creștini, am avut
astfel de experiențe, chiar dacă nu la fel de zguduitoare. Visul meu de adolescent era să devin un
medic creștin care să facă mult bine oamenilor. În anul doi de liceu, discutam cu colegul de
bancă despre viitoarea noastră profesie. El dorea să devină inginer. L-am convins că medicina
este mult mai bună și s-a lăsat înduplecat să ne pregătim împreună pentru medicină.
Anii au trecut, am luat bacalaureatul și am mers împreună la examen. Desigur, m-am
rugat pentru reușită. Rezultatul? Colegul meu a reușit să intre la medicină, fără să se roage, în
timp ce eu, rugându-mă, am picat la examen.
Credeți că mi-a fost ușor? Întreaga temelie a credinței mele de adolescent a fost zguduită
în acea perioadă. Și întrebarea care îmi persistă în minte era: De ce el, care nu era un credincios,
a reușit, iar eu, care mă rugasem pentru reușită, am eșuat?
De ce Dumnezeu nu ascultă întotdeauna rugăciunile copiilor Săi??
La această întrebare, de obicei se dau mai multe răspunsuri clasice, bazate pe Scripturi,
răspunsuri care pot fi grupate în două categorii:
1. Dumnezeu nu poate răspunde tuturor cererilor ce I se fac din cauza păcatelor în care ne
complacem. Și, pentru a susține această afirmație, se citează textul din Isaia 59:1-2:
“Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare
ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru;
păcatele voastre vă ascund Fața Lui și-L împiedică să vă asculte.”
Răspunsul este cât se poate de clar și e dezvoltat și în alte părți ale Bibliei.
Care sunt acele păcate care Îl împiedică pe Dumnezeu să ne asculte cererile?
 Mândria: “Să tot strige ei atunci, căci Dumnezeu nu răspunde din pricina
mândriei celor răi…” (Iov 35:12);
 Neascultarea de Legea lui Dumnezeu: “Dacă cineva își întoarce urechea ca să
n-asculte Legea, chiar și rugăciunea lui este o scârbă…” (Proverbe 28:9);
 Violența sub orice formă: “Când vă întindeți mâinile, Îmi întorc ochii de la voi
și oricât de mult v-ați ruga, n-ascult, căci mâinile vă sunt pline de sânge.” (Isaia
1:15);
  Faptele rele: “Apoi strigă către Domnul, dar El nu le răspunde, ci Își ascunde
Fața de ei în vremea aceea pentru că au facut fapte rele.” (Mica 3:4);
 Risipa și pofta rea: “Sau cereți și nu căpătați, pentru că cereți rău, cu gând să
risipiți în plăcerile voastre.” (Iacov 4:3).
Lista poate continua cu alte și alte păcate care Îl împiedică pe Dumnezeu să dea ascultare
rugăciunilor noastre (Proverbe 1:24-28; Ieremia 11:10-11; Zaharia 7:13, etc.). În toate aceste
cazuri, e vorba de situații clare în care Dumnezeu nu poate asculta și sprijini pe cineva care
păcătuiește cu voia.
Există însă și un alt grup de situații în care omul este un copil sincer al lui Dumnezeu, un
om care nu trăiește în păcate voite, cunoscute, care-L iubește pe Dumnezeu, care se roagă și care
totuși nu este ascultat întotdeauna. Pentru un astfel de om, refuzul lui Dumnezeu de a-i împlini
rugăciunea poate fi mult mai dureroasă decât pentru cel nelegiuit, care știe că e păcătos și care
nici nu se așteaptă la un răspuns din partea cerului.
Un copil rău și codaș la învățătură, cu notă scăzută la purtare, nici nu speră că tata să-i
cumpere o bicicletă la sfârșitul anului, pentru că știe că nu o merită. Dar ce va zice copilul
cuminte, care aduce acasă doar note de 9 și 10, care e premiantul clasei, și care totuși e refuzat de
tatăl său? Nu-și va pune oare în mod firesc întrebarea: De ce tata nu-mi împlinește dorința?
Și în acest caz, există niște răspunsuri clasice. Pentru exemplificare, doresc să citez din
răspunsul pe care redactorul revistei amintite mai sus l-a dat văduvei îndurerate, atât de pierderea
soțului, cât mai ales de lipsa unui răspuns la rugăciunile ei:
1. Dumnezeu nu poate interveni de regulă în viața și moartea din lumea noastră. Oamenii
se îmbolnăvesc și mor pentru că aceasta e lucrarea păcatului. Dumnezeu trebuie să îngăduie
lucrurilor să meargă pe făgașul lor natural.
2. Dumnezeu nu poate face minuni în fiecare caz în parte. Minunile, prin definiție, sunt
evenimente rare. Dumnezeu nu poate să elimine moartea până nu vine timpul pentru aceasta.
3. Domnul a răspuns NU! la rugăciunea d-voastră pentru că El a văzut ceva ce d-voastră
nu vedeți.
4. Poate că Domnul l-a luat pe soțul d-vostru fiindcă a știut că, dacă ar mai trăi, și-ar fi
pierdut mântuirea.
5. Poate că Domnul l-a luat pe soțul d-vostru ca să salveze pe altcineva.
6. Însuși Domnul Iisus a rostit o rugăciune care nu I-a fost ascultată: cea din Ghetsimani.
7. Apostolul Pavel s-a rugat și el de trei ori ca Domnul să-i scoată țepușul din carne
(boala), dar nu a fost ascultat.
8. Dumnezeu nu greșește niciodată. El vede lucrurile mai clar decât noi și va face ceea ce
este spre binele nostru.
Toate aceste argumente care încearcă să explice de ce Dumnezeu nu răspunde
întotdeauna rugăciunilor copiilor Săi pot fi încununate în următorul paragraf inspirat:
“A pretinde că rugăciunea să fie întotdeauna împlinită chiar în felul dorit de noi ar
fi o îndrăzneală necuvenită din partea noastră. Dumnezeu este prea înțelept ca să poată
greși și prea bun ca să rețină vreun bine de la cei ce umblă în neprihănire. Deci nu trebuie
să ne temem să ne încredem în El, chiar dacă nu vedem imediat un răspuns la rugăciunile
noastre.”
E. G. White, "Calea către Hristos", pag. 87-88
Sunteți de acord cu toate aceste răspunsuri clasice? Eu sunt perfect de acord, însă cred că
lipsește ceva. Toate aceste răspunsuri se adresează mai mult intelectului, rațiunii, nu și inimii.
Atunci când ceri un lucru pe care-l consideri bun, nu doar pentru tine, ci și pentru binele altora, și
o faci cu o dragoste dezinteresată și totuși nu primești niciun răspuns de la Dumnezeu, toate
aceste argumente pot să-ți ușureze nedumerirea și tulburarea sufletească. Inima însă nu e
mulțumită cu niciunul din aceste răspunsuri posibile. Rămâne un "De ce?" și o teamă ascunsă:
Oare mă mai iubește Dumnezeu? Nu cumva m-a părăsit și de aceea nu-mi răspunde?
De aceea, la toate răspunsurile clasice și la toată argumentația rațională amintită mai sus,
aș adăuga încă un răspuns, care, în aparență, le contrazice pe toate: Dumnezeu ascultă și
împlinește orice rugăciune sinceră a oricărui copil al Său care face voia Sa.
Pentru lămurirea dilemei dacă Dumnezeu împlinește sau nu toate rugăciunile, trebuie să
ținem cont de mai multe repere biblice:
1. Dumnezeu a promis că ne va da tot ce Îi cerem cu credință, în rugăciune și în Numele
Lui Iisus. Vezi Matei 21:22; 7:7; 18:19 etc. Unii vor adăuga: "dacă este după voia Lui", însă
textul nu spune acest lucru.
2. Noi nu știm cum să ne rugăm. Apostolul Pavel afirmă că, datorită slăbiciunii omenești,
avem făgăduită asistența Duhului Sfânt care mijlocește pentru noi. Vezi Romani 8:26-27.
Când Pavel spune că nu știm să ne rugăm, el nu se referă la faptul că am fi incapabili să
alcătuim niște propoziții și fraze prin care să ne exprimăm cererile, ci la cu totul altceva: noi nu
suntem capabili să-I cerem lui Dumnezeu lucrurile de care avem într-adevăr nevoie și care ne-ar
face cu adevărat fericiți atât în viața aceasta, cât și în veșnicie. Majoritatea cererilor noastre sunt
egoiste, materialiste și privesc viața trecătoare de pe pământ.
3. Dumnezeu nu se uită la aparențe, ci la inima omului (1 Samuel 16:7). De multe ori
inima noastră tânjește după o binecuvântare divină, dar buzele noastre cer altceva, uneori opusul
a ceea ce dorește cu adevărat inima. Avem în Luca 5, 1-11 relatarea "pescuirii minunate". După
o zi de predicare pe corabia lui Petru, Mântuitorul îi poruncește acestuia să arunce mrejele în
apă. Petru se opune inițial, motivând că întreaga noapte s-au chinuit să pescuiască, însă n-au
prins nimic. Totuși, Petru ascultă și când vede mreaja atât de plină de pești, încât două corăbii
abia fac față încărcăturii, el cade la picioarele Domnului și spune câteva cuvinte (o rugăciune):
“Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos!” (vers. 8)
Buzele lui Petru cereau: “Doamne, pleacă de la mine”, însă inima sa cerea altceva.
“Petru a zis: Pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos, dar s-a agățat de picioarele
lui Iisus, simțind că nu poate să fie despărțit de El”
E. G. White, "Hristos Lumina Lumii, pag. 232
A ascultat Domnul rugăciunea lui Petru? Domnul nu a ascultat rugăciunea buzelor lui
Petru, căci nu l-a părăsit, însă a ascultat acea rugăciune tainică a inimii lui, care dorea prezența
Lui Christos mai vie în viața sa. Exemplul acesta ne demonstrează că există două rugăciuni
paralele: una a buzelor și una a inimii. Cele două rugăciuni pot fi total diferite, buzele neștiind
să ceară ceea ce inima are nevoie. Dumnezeu ascultă rugăciunea cea mai importantă pentru noi –
cea a inimii, lăsându-ne impresia că El nu a luat aminte la rugăciunile noastre rostite cu buzele.
Revin la propria experiență legată de examenul la medicină. Când m-am rugat pentru
reușita la facultatea de medicină, inima mea cerea de fapt ca Domnul să-mi dea o meserie care
să-mi placă, care să-mi aducă satisfacții și prin care să-i pot ajuta pe oameni. Acum, după
trecerea timpului, îmi dau seama că buzele mele nu au știut ce să ceară. Însă Domnul a știut ce
cerea inima mea... Și această rugăciune tainică, nerostită, El a împlinit-o în viața mea. Când mă
întreabă cineva astăzi dacă Domnul mi-a ascultat rugăciunea de atunci, îi spun fără ezitare: "Da!"
Însă mi-a ascultat nu rugăciunea buzelor, ci pe cea a inimii.
 Apostolul Pavel spune că s-a rugat de trei ori (cu buzele!) pentru ca Dumnezeu să-i
îndepărteze "țepușul" din carne (boala de care suferea – vezi 2 Corinteni 12:7-10). Cu toate
acestea, rugăciunea sa nu a fost ascultată în sensul dorit de el, ci în sensul dorit de Dumnezeu.
Probabil că Pavel cerea acest lucru pentru a fi fericit și a putea sluji mai eficient Biserica.
A fost Pavel fericit chiar cu "țepusul în carne"? A putut el sluji Biserica și lucrarea lui
Dumnezeu, chiar în condițiile unei sănătăți imperfecte? Desigur! Numai un om fericit putea să
afirme:
“Căci pentru mine a trăi este Christos și a muri este un câștig. Dar dacă trebuie să mai
trăiesc în trup, face să trăiesc, și nu știu ce trebuie să aleg. Sunt strâns din două părți: aș vrea
să mă mut și să fiu împreună cu Christos, căci ar fi cu mult mai bine, dar pentru voi este mai
de trebuință să rămân în trup.” (Filipeni 1:21- 23)
Numai un suflet pe deplin fericit poate privi viața și moartea cu aceeași seninătate,
deopotrivă... Iar în privința slujirii, el însuși mărturisește că a fost folosit de Dumnezeu mai mult
decât toți ceilalți apostoli, care nu aveau problemele lui de sănătate.
Concluzii
Dumnezeu ascultă orice rugăciune sinceră a copiilor Săi. Chiar dacă buzele noastre nu
știu ce să ceară, chiar dacă ele nu știu ce este în beneficiul nostru și al semenilor, chiar dacă ele
cer greșit lucruri care ne-ar face rău, să fim convinși că Tatăl ceresc citește inimile noastre. El
vede năzuințele, dorințele, planurile, aspirațiile și întotdeauna El va da un răspuns celor mai
înalte dorințe și năzuințe ale noastre.
“Domnul să-ți fie desfătarea și El îți va da tot ce-ți dorește inima.” (Psalmul 37:4)

08. RUGĂCIUNEA ȘI SĂNĂTATEA

Am citit de curând un articol intitulat "O descoperire surprinzătoare". Se relata în acel
articol despre observația făcută de un medic în timpul unei epidemii de gripă. Medicul respectiv
a observat că bolnavii internați într-o anumită secție nu au contractat gripa, deși toate secțiile
spitalului intrau în carantină din cauza epidemiei.
Medicii s-au întrebat cum se poate explica acest lucru. Care era secretul faptului că
bolnavii internați în secția respectivă erau imuni față de temuta boală? Cercetând lucrurile din
aproape în aproape, ei au ajuns la concluzia că acești bolnavi, datorită specificului bolii lor,
primeau zilnic, pe lângă alte medicamente, și o anumită doză de vitamina D.
Concluzia medicilor: suplimentarea alimentației cu o anumită doză de vitamina D ne
fereste de gripă, o boală cu multe complicații grave.
După ce citești un astfel de articol, reacția aproape instinctivă este să te duci la cea mai
apropiată farmacie sau magazin de produse naturiste și să cumperi suplimentul respectiv. Nu este
așa? Apoi spunem repede și prietenilor despre găselnița noastră...
Este bine sau rău să procedăm în felul acesta? Cum ar trebui să se raporteze un creștin
față de toate aceste descoperiri noi în domeniul medical? Le acceptăm fără nicio ezitare sau le
respingem fără să le cercetăm?
Aproape zilnic suntem bombardați cu tot felul de noutăți medicale. Pe posturile
comerciale TV apar fel de fel de terapeuți cu metode din cele mai ciudate de vindecare și care
promit o vindecare sigură: brățări magnetice, plasturi cu plante medicinale, bioenergie,
acupunctură, urinoterapie, tratamente cu extracte din insecte, etc. Ce trebuie să facă un creștin
față de toate aceste provocări?
Un posibil răspuns la aceste întrebări îl putem găsi în experiența împăratului Asa al
regatului lui Iuda, experiență relatată în capitolele 14, 15 și 16 din a doua Carte a Cronicilor.
 Împăratul Asa a fost, conform raportului biblic, un împărat bun, în prima parte a domniei.
“Așa a făcut ce este bine și plăcut înaintea Domnului, Dumnezeului său.” (2 Cronici
14:2)
Biblia ne vorbește despre reforma religioasă pe care împăratul Asa a făcut-o în regatul lui
Iuda. Tot ea ne relatează despre prosperitatea de care s-a bucurat atât împăratul, cât și poporul în
prima parte a domniei. Apoi ni se relatează despre o experiență unică pe care Asa a avut-o cu
Dumnezeu, cu ocazia biruinței miraculoase câștigate împotriva unei armate uriașe de circa un
milion de oameni. După această experiență, Dumnezeu îl trimite pe profetul Azaria la împărat cu
o solie încurajatoare:
“Domnul este cu voi când sunteți cu El; dacă-L căutați, Îl veți găsi, iar dacă-L părăsiți,
și El vă va părăsi.” (2 Cronici 15:2)
Încurajat de aceste cuvinte, Asa se dedică cu și mai multă râvnă reformelor religioase din
regatul său. Convoacă întregul popor la Ierusalim și încheie un legământ prin care toți se obligă
să-L caute pe Dumnezeu. Râvna lui Asa pentru Dumnezeu este atât de mare încât nici măcar pe
mama sa nu o mai lasă să fie împărăteasă, datorită unui idol pe care-l făcuse Astarteei – zeița
desfrânată a fertilității.
Timp de 35 de ani, Asa domnește în liniște și sub binecuvântarea și ocrotirea lui
Dumnezeu. În al 36-lea an al domniei însă se produce o schimbare dramatică. Baesa, împăratul
lui Israel, atacă regatul lui Iuda.
Cum reacționează Asa? De data aceasta nu se mai sprijină pe Dumnezeul său, ci caută
ajutor la brațul omenesc al împăratului Siriei. Asa poruncește să fie scoase din visteria Templului
cantități mari de aur și argint pe care le trimite împăratului Siriei, cerându-i ajutorul. Acesta îl
ajută pe moment, însă Domnul îi trimite o mustrare prin profetul Hanani:
“Pentru că te-ai sprijinit pe împăratul Siriei și nu te-ai sprijinit pe Domnul, Dumnezeul
tău, de aceea a scăpat oastea împăratului Siriei din mâinile tale.” (2 Cronici 16:7)
Reacția lui Asa este violentă: se mânioară pe profet și-l trimite la închisoare. Apoi istoria
biblică consemnează că împăratul Asa a început să apese pe unii din popor, schimbându-și
politica internă. Apoi, în al 39-lea an al domniei sale, Asa se îmbolnăvește de o boală de
picioare, manifestată prin dureri foarte mari.
Este de subliniat ceea ce ne raportează Biblia în continuare:
“Chiar în timpul bolii lui, (Asa) nu a căutat pe Domnul, ci a întrebat pe doctori.” (2
Cronici 16:12, up.)
Un început frumos, promițător, cu experiențe vii cu Dumnezeu, dar cu o schimbare
surprinzătoare de atitudine care a dus la un sfârșit trist.
Ce a greșit împăratul Asa în ceea ce privește boala de care suferea? A greșit el că a
consultat niște medici? E păcat să consulți un medic atunci când ești bolnav?
Răspunsul la aceste întrebări, care ne confruntă pe fiecare dintre noi când ajungem să ne
îmbolnăvim, este legat de o problemă de prioritate: Pe cine consultăm mai întâi: pe medici sau pe
Marele Medic?
Să presupunem că m-am îmbolnăvit și aflu că într-un oraș important există o clinică ce
tratează chiar suferința mea. Aflu că acolo se află un profesor renumit, iau legătura cu el și mă
programez pentru consult. Apoi mă urc în primul tren și ajung la clinica unde, în loc să mă
îndrept spre cabinetul profesorului, vorbesc cu portarul, cu infirmiera, cu femeia de serviciu, cu
spălătoreasa, cu contabila și cu bucătăreasa spitalului. Le spun tuturor despre necazul meu și toți
îmi dau sfaturi cum să mă fac din nou sănătos. Apoi, încărcat cu o mulțime de sfaturi și idei de
tratament, mă întorc acasă liniștit și mulțumit. Și toate acestea fără măcar să-l văd la față pe
renumitul profesor specializat în boala de care sufăr.
Oare nu așa procedează oamenii de cele mai multe ori în relația lor cu Dumnezeu?
Corrie Ten Boom – o supraviețuitoare a lagărelor de concentrare naziste – spunea:
“Pentru unii rugăciunea este volanul, pentru alții – doar roata de rezervă.”
Mi-e teamă că, de multe ori, rugăciunea noastră e doar o roată de rezervă, pe care o
folosim doar atunci când avem pană, când constatăm că oamenii nu ne mai pot ajuta, indiferent
de știința și metodele lor.
“Cerul este plin de răspunsuri la rugăciuni pe care nimeni, niciodată nu le-a rostit.”
– spunea cineva.
De ce trebuie să căutăm sfat de la Dumnezeu în orice problemă de sănătate, înainte de a
consulta orice doctor și înainte de a apela la orice tratament, oricât de promițător ar fi?
Biblia ne învață că noi suntem lucrarea lui Dumnezeu. Organismul omenesc este cea mai
complexă mașinărie biologică cunoscută. Această mașinărie, ca să poată funcționa bine, are
nevoie de anumiți parametri care sunt trecuți în "cartea noastră tehnică" și pe care doar Creatorul
o cunoaște perfect. Medicina modernă a început să descifreze tainele alcătuirii și funcționării
organismului omenesc de relativ puțin timp.
Există o "carte tehnică generală", cu principii generale de sănătate, valabile pentru toți
oamenii, indiferent că sunt albi sau negri, bărbați sau femei, copii sau adulți. Dacă e rău să
mănânci ardei iuți, atunci acest lucru e valabil pentru toți oamenii. Și dacă e bine să mănânci
multe fructe, la fel, acest lucru e bun pentru toți.
Însă noi suntem unici. Medicii înșiși recunosc faptul că nu trebuie tratată boala, ci
bolnavul, adică există un tratament individualizat pentru fiecare bolnav în parte. Un tratament
care îl ajută pe un bolnav, poate fi ineficient în alte cazuri similare. De aceea există și o "carte
tehnică individuală", pe care doar Creatorul nostru o cunoaște cel mai bine.
Înțelegem acum de ce e necesară rugăciunea, chiar dacă pe strada noastră se află cea mai
renumită clinică specializată în boala de care suferim? Rugăciunea este o problemă de prioritate.
“Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui și toate aceste lucruri
vi se vor da pe deasupra.” (Matei 6:33)
Prin rugăciune, noi apelăm la Cel care ne cunoaște corpul cel mai bine cu putință, Cel
care ne poate îndruma spre tratamentul cel mai eficient, spre metoda cea mai bună, spre medicul
care ne poate ajuta cel mai mult. De câte ori am făcut trista experiență a împăratului Asa, alegând
noi, după propria voință, și medicul și tratamentul! Și de câte ori nu am fost puși în situația de a
ne recunoaște eșecul! Doar atunci am apelat la "roata de rezervă" – rugăciunea.
Revin la articolul amintit la început. Mai alergăm la farmacie imediat ce am citit un astfel
de articol? E bine să luăm un supliment de vitamina D pentru a ne proteja de gripă? Este posibil
să fie bine... Este posibil ca unuia să-i folosească, iar altuia să nu-i folosească.
Nu este infinit mai bine ca mai întâi să cerem o "consultație" la Marele nostru Medic
pentru ca El să ne îndrume spre ce clinică să ne îndreptăm, la care medic să apelăm și ce
tratament să urmăm?
Biblia ne promite că "cel neprihănit va trăi (va supraviețui) prin credință" (Habacuc
2:4; Romani 1:17). Aici se află o mare și adâncă făgăduință. Biblia nu ne spune că vom trăi (vom
supraviețui) datorită unor metode revoluționare descoperite recent, nici datorită vreunui medic
renumit. Credința este cea pe care Dumnezeu o așteaptă de la noi și pe care o răsplătește
îmbelșugat.
Așadar, să-L punem pe Dumnezeu pe primul loc, chiar în caz de boală, și nu vom regreta.
 “Dacă vei asculta de glasul Domnului Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine
înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui și dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi
cu niciuna din bolile cu care am lovit pe egipteni, căci Eu sunt Domnul care te vindecă.”
(Exod 15:26)

09. “VEGHEAȚI ÎMPREUNĂ CU MINE!”

Una din cele mai acute probleme ale unui creștin sincer este aceea de a descoperi cauza
căderilor lui. Ne rugăm la începutul unei zile, la începutul unei săptămâni și la începutul unui an
nou: "Doamne, dă-mi putere să rezist ispitei și să fiu biruitor." Dar adesea la sfârșit de zi, la
sfârșit de săptămână și la bilanțul anului care s-a scurs, trebuie să recunoaștem: "Doamne, te rog
iartă-mă, căci iarăși am fost învins."
Care poate fi cauza căderilor noastre repetate? Lipsa rugăciunii? Dar fiecare creștin se
roagă, mai mult sau mai puțin. Lipsa stăruinței în rugăciune? Dar dorim sincer biruința și ne
rugăm mult pentru ea. Lipsa de veghere? Dar facem tot ce ne stă în putință ca să fim atenți la
manevrele vrăjmașului nostru. Atunci care e cauza deselor noastre căderi?
“A luat cu El pe Petru și pe cei doi fii ai lui Zebedei și a început să se întristeze și să se
mâhnească foarte tare. Iisus le-a zis atunci: “Sufletul Meu este cuprins de o întristare de
moarte; rămâneți aici și vegheați împreună cu Mine.” (Matei 26:37-38)
“Vegheați ÎMPREUNĂ cu Mine!” Iată secretul unei vieți de biruință.
În timpul stagiului militar, am făcut o perioadă serviciul de gardă permanentă.
Comandanții ne spuneau mereu: "Fii vigilenți!" Cu alte cuvinte: "Vegheați!" Noi, santinelele,
mergeam în post, fie zi, fie noapte, fie iarnă, fie vară, încercând să ascultăm ordinul de a fi
vigilenți. Dar în timp ce noi mergeam în post, comandantul se ducea să se culce... Încercam noi
să veghem, însă de multe ori pleoapele deveneau grele ca plumbul și adormeam în picioare, cu
armele încărcate.
Mi s-a întâmplat odată un lucru tare neplăcut: într-o noapte, nu am rezistat oboselii și am
ațipit în foișor. Era târziu în noapte și, ca prin vis, am auzit zgomotul unei mașini oprindu-se
lângă postul de pază de care răspundeam. Am deschis ochii în lumina farurilor orbitoare ale
mașinii. Era ofițerul de serviciu, care făcea un control de rutină. Am fost prins, spre rușinea mea,
dormind în post. M-am așteptat la o pedeapsă severă, însă ofițerul mi-a dat încă har.
Mă întreb: dacă acel ofițer mi-ar fi dat ordinul: "Fii vigilent! Veghează împreună cu
mine! Și eu voi sta cu tine în noaptea asta", oare aș mai fi adormit? Cu siguranță că nu s-ar fi
întâmplat așa ceva. Știind că lângă mine este comandantul, somnul nu s-ar fi lipit de ochii mei,
oricât de obosit aș fi fost.
Ce diferență între ordinele comandanților militari și îndemnul dat de Iisus, Marele nostru
Comandant! Când El ne cere să veghem, El nu ne lasă singuri, căci știe din ce suntem făcuți.
Iisus ne asigură de prezența Sa, singura care poate să ne garanteze biruința.
Dacă există o cauză a căderilor noastre repetate, aceasta nu este nici lipsa
rugăciunii, nici lipsa vegherii, ci lipsa vegherii cu Iisus.
Priviți la impulsivul, dar sincerul Petru! Îl iubea pe Mântuitorul din toată inima sa și era
dispus să-și dea viața pentru El. Dar a fost nevoie doar de câteva cuvinte rostite de o simplă
slujnică, pentru ca Petru să se lepede de Domnul său. Petru s-a bazat pe propriile puteri și nu a
vegheat împreună cu Domnul său.
Priviți la ucenicii surprinși de o cumplită furtună pe Marea Galileii! Câte eforturi
zadarnice, câtă sudoare pentru a se salva singuri! A fost nevoie de încingerea cuptorului
încercărilor lor până la maximum, pentru ca să recunoască faptul că fără Iisus nu vor putea
învinge furtuna.
Priviți la Samson – un Hercule adevărat, nu o legendă! Avea în trupul său un semn al
prezenței lui Dumnezeu – părul său. Atâta timp cât semnul acesta era prezent, Samson putea face
lucruri uimitoare. Dar Samson face o greșeală, își pierde părul și, odată cu acesta, pierde și
simbolul prezenței divine în viața sa. Când se scoală să se scuture de funiile cu care îl legaseră
vrăjmașii săi, constată că puterea l-a părăsit. Fără prezența divină, Samson este un om ca toți
ceilalți și este înfrânt.
Priviți la propria dvs. viață! Nu este așa că ori de câte ori ați încercat să luptați singuri cu
păcatul, ați gustat amărăciunea înfrângerii?
Dacă este un secret al biruinței, atunci acesta este cuvântul “împreună”. Împreună
cu Iisus. Fără “împreună”, adică fără prezența Mântuitorului în viața noastră, nu avem să ne
așteptăm decât la o suită de căderi repetate.
Experiența apostolului Pavel, relatată în Romani capitolele 7 și 8, este edificatoare în
acest sens. În cap. 7, Pavel relatează lupta sa fără Christos, urmată de căderi și dezamăgiri
repetate.
“Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce
fac! Și dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care
locuiește în mine. Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de
mine..." (Romani 7:19-21)
Din fericire, Pavel află secretul biruinței depline, astfel că în capitolul 8, el tresaltă de
bucurie:
“Acum nu mai este nicio osândire pentru cei ce sunt în Christos Iisus, care nu trăiesc
după îndemnurile firii pământești, ci dupa îndemnurile Duhului.” (Romani 8:1)
Iar în Epistola către Filipeni, Pavel face acea declarație încurajatoare pentru orice suflet
care caută cu orice preț desăvârșirea caracterului:
“Pot totul în Christos care mă întărește.” (Filipeni 4:13)
Permiteți-mi o întrebare: Ați dori cerul și viața veșnică dacă Domnul Christos nu ar fi
împreună cu dvs.? Sadu Sundar Singh – un indian cretinat și devenit un mare misionar, se ruga
astfel:
“Doamne, nu vreau cerul, ci eu Te vreau pe Tine.”
Ar trebui să tânjim atât de mult după prezența lui Christos încât nici chiar cerul și viața
veșnică să nu le dorim dacă El nu ar fi acolo împreună cu noi.
Iisus tânjește după prezența noastră împreună cu El în locașurile cerești.
“Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine,
pentru că acolo unde sunt Eu să fiți și voi." (Ioan 14:3)
“Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai
dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu.” (Ioan 17:24)
Ce bine ar fi dacă am face orice lucru împreună cu Iisus! Atunci am vedea cu ochii noștri
diferența între o viață trăită împreună cu El și o viață trăită fără prezența Sa aducătoare de
lumină, de speranță și mântuire.
Alegerea ne aparține: o viață de biruință cu El sau o viață pierdută și irosită fără El.
“Iisus Christos este centrul și temelia tuturor lucrurilor. Cine nu-L cunoaște pe El,
nu cunoaște nimic despre sine și despre lume." (Blaise Pacal)