STATORNICIA ÎN RUGĂCIUNE

(Duminica a 31-a după Rusalii – Vindecarea orbului din Ierihon)

„Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine”
(Luca 18, 38)

Sfântul Evanghelist Luca ne înfăţişează, în pericopa evanghelică citită în

duminica a XXXI-a după Rusalii (Luca 18, 35-43), un orb care cerşea la margine de
drum, pe când se apropia Iisus de Ierihon. În fapt, Mântuitorul venea dinspre
Galileea, înaintea sfintelor Sale patimi. Apropiindu-Se de Ierihon, fiind înconjurat de
Sfinţii Apostoli şi de mulţime multă, aude strigătul unui om nefericit, care Îi cere să
îi vindece orbirea trupească.
Vechiul oraș Ierihon găzduiește 2 frumoase minuni săvârșite de către
Mântuitorul Iisus Hristos: cea relatată în pericopa evanghelică citită astăzi și cea care
vorbește despre mântuirea casei lui Zaheu, mai-marele vameșilor.
Ambele minuni sunt, în fond, DESPRE VEDERE.
Orbul de astăzi ajunge să vadă cu ochii fizici, neavând, până să-L întâlnească
pe Iisus, această posibilitate naturală.
Zaheu, la început, „căuta să-L vadă pe Iisus” (Luca 19, 3), apoi după ce L-a
întâlnit, s-a văzut pe sine și pe semenii săi altfel, îndreptându-și radical
comportamentul.
Cele 2 minuni – vindecarea acestui orb și mântuirea casei lui Zaheu – ne
conduc spre adevărul duhovnicesc, exprimat de John Breck: „A vedea înseamnă a
crede” (Dorul de Dumnezeu. Meditații ortodoxe despre Biblie, Etică și Liturghie, trad. de
Cezar Login și Codruța Popovici, Cluj-Napoca, Editura Patmos, 2007, p. 200).
Zgomotul mulţimii care-L urma pe Mântuitorul a fost auzit şi de un orb, pe
numele său, Bartimeu (Marcu 10, 46), fiul lui Timeu.
Plin de credinţă, orbul a strigat în două rânduri: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi
milă de mine!” (Luca 18, 38-39). Strigătul orbului este explicat de Episcopul Kallistos
Ware: „Cel ce zice lui Dumnezeu: «Miluieşte-mă!» îşi recunoaşte propria neputinţă,
iar pe de altă parte înalţă către ceruri un strigăt de nădejde” (Rugăciunea lui Iisus în
spiritualitatea ortodoxă, trad. de Gabriela Moldoveanu, Editura Asociaţia Folcloriştilor
Vâlceni, Bucureşti, 1992, p. 26).
Pericopa aceasta evanghelică este așa de bogată pentru că prin mesajul ei este
deopotrivă așa de dumnezeiască, dar și așa de omenească pentru că este plină de
înălțimi și plină de coborâșuri; este plină de oameni mari, cum este orbul, care se roagă
stăruitor: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!...Doamne, să-mi capăt vederea

1
și plină de oameni mici, așa cum este lumea: „cei ce mergeau înainte îl certau ca să
tacă”.
Rugăciunea lui Bartimeu (pentru că strigătul acela era o rugăciune
stăruitoare) gravitează între aceste două coordonate: conştientizarea propriei neputinţe
şi încrederea în Dumnezeu. Mântuitorul, mişcat de această rugă insistentă, S-a oprit
din cale, a chemat omul la Sine şi l-a întrebat: „Ce voieşti să-ţi fac?”. El a răspuns:
„Doamne, să văd!”. Atunci Domnul i-a zis: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit”. Îndată,
orbul Bartimeu a primit vederea (Luca 18, 41-43).
Din Revelaţie şi din experienţa proprie înţelegem strânsa legătură dintre
credinţă şi rugăciune. Ele sunt interdependente. Credinţa fără rugăciune ar fi un
non-sens dacă ar exista, dar nu există. Iar rugăciunea fără credinţă nu are niciun rost.
Însă puterea credinţei creşte deodată cu intensitatea rugăciunii, iar aceasta, la rândul
ei, este motivată de credinţă. Numai acela se poate ruga care are credinţă şi nu numai cel
ce se roagă rămâne credincios.

***
Icoana cea mai răspândită în catacombe este cea a unei femei rugându-se. La
prima vedere am crede că este icoana unui sfânt anume care se roagă, însă această
icoană reprezintă sufletul omenesc devenit rugăciune. Fragmentul scripturistic care
redă vindecarea orbului Bartimeu ne prezintă o astfel de icoană a rugăciunii: un om
care a devenit rugăciune. Suferinţa lui Bartimeu îl transformă pe acesta în rugăciune,
de aceea întâlnim această caracteristică la el: stăruinţa în rugăciune.
Deşi oamenii îl opreau, el şi mai mult striga către Mântuitorul. Ca orb ce era,
nu reuşise să-L caute prin ţară pe Cel ce putea să dea vindecare ochilor săi, dar acum
Lumina venise la el (Matei 4, 16) şi nu putea să rateze această ocazie. Mântuitorul
chiar a rostit o pildă prin care ne-a demonstrat că prin stăruinţă putem să primim
rezolvare problemelor noastre (Luca 18, 2-8). Astfel, aflăm că o femeie văduvă îşi
căuta dreptatea faţă de potrivnicul său chiar în faţa judecătorului. Şi chiar dacă
judecătorul era un om „care de Dumnezeu nu se temea şi de om nu se ruşina” (Luca
18, 2), totuşi, pentru că zilnic femeia stăruia să fie iertată, acesta hotărăşte să o ierte
pentru stăruinţa ei.
Să avem statornicie în rugăciune, așa cum a avut, Monica, mama Fericitului
Augustin, care timp de 18 ani s-a rugat pentru întoarcerea acestuia din lumea
păcatului și a desfrâului în care se adâncise. Prin rugăciunea statornică l-a adus la
Hristos și, mai mult, a făcut din el un sfânt. Augustin, în tinerețea lui a dus o viață de
destrăbălare „carnală”, având un fiu din flori, așa cum chiar el notează în
„Confesiunile” sale, până l-a cunoscut pe episcopul Ambrozie al Milanului.

2
 Cu atât mai mare rezolvare vom găsi problemelor noastre când stăruinţa este
împletită cu rugăciunea, pentru că rugăciunea şi stăruinţa sunt actul prezenţei
noastre în faţa lui Dumnezeu; reprezintă conlucrarea omului cu Dumnezeu, sinergia
care se realizezază între Dumnezeu şi om, prin stăruinţă noi arătând că suntem
mereu prezenţi în Dumnezeu. De la rugăciunea orbului din Ierihon: „Iisuse, Fiul lui
David, fie-Ţi milă de mine!” (Luca 18, 38) şi a vameşului din templu: „Dumnezeule,
fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18, 13) s-a format rugăciunea lui Iisus sau
rugăciunea inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine, păcătosul!”. Aceasta se compune din două elemente: chemarea Numelui lui
Dumnezeu şi cererea milostivirii. „«Cine se roagă cu gura», spune Sfântul Simeon
Noul Teolog, dar încă nu a dobândit înţelegerea duhovnicească şi nu se poate ruga
cu inima, este asemenea orbului care striga: Fiul lui David, miluieşte-mă! Dar cel care a
dobândit înţelegerea duhovnicească şi se roagă cu mintea, ai cărui ochi sufleteşti s-
au deschis, este asemenea aceluiaşi orb după vindecarea lui de către Domnul, când i
s-a dat înapoi vederea şi el, văzând de acum pe Domnul, nu Îl mai numea Fiul lui
David, ci Îl mărturisea Fiu al lui Dumnezeu şi Îi dădea închinarea cuvenită lui
Dumnezeu” (Cuvânt despre credinţă. Dobrotoliubie, vol. 1 apud Sf. Ignatie
Briancianinov, Predici, trad. de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia,
Bucureşti, 2008, p. 312).

***
Rugăciunea este cea dintâi manifestare izvorâtă din credinţă, este primul mod
de raportare a omului la Dumnezeu şi primul pas pe care omul îl face în direcţia lui
Dumnezeu. Rugăciunea este „zidul credinţei” adevăratului creştin şi „arma sa de
apărare şi de atac”. Credinţa ne ajută să ne orientăm acţiunea, fapta concretă, voinţa
spre căutarea Celui despre Care ştim că există şi spre Care tindem (Gabriel Bunge,
Practica rugăciunii personale după Tradiţia Sfinţilor Părinţi, trad. de Ioan I. Ică jr.,
Editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 85).
Rugăciunea aceasta a orbului care stătea la marginea cetății Ierihonului:
„Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!” se aseamănă cu cea a celor 10 leproși,
amintiți în evanghelia din duminica trecută: „Iisuse, Învățătorule, ai milă de noi!”
(Luca 17, 13). Este strigătul specific, profund și dureros, înfiorat total, al celui copleșit
de suferință.
A invoca mila divină presupune atribuirea calității de „Stăpân al vieții mele”
(Sfântul Efrem Sirul) lui Dumnezeu. Rugăciunea orbului, ca și a celor 10 leproși era
o rugăciune strigată; ochii nu-l ajutau, prin urmare, nici picioarele. Rămăsese vocea.
Este mustrat să tacă „de către cei care mergeau” înaintea Domnului, dar omul
sporește, insistă, crede și mai mult. Se alătură ca și tipologie:
1. femeii canaaneence (care avea fiica chinuită de demon, dar „striga către El: Ai milă
de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica-mea este chinuită de un diavol” (Matei 15, 22);

3
2. văduvei care cerea insistent dreptate de la judecător (Luca 18, 1-8);
3. prietenului care cere trei pâini la miez de noapte (Luca 11, 5). Pâinea vieții,
Euharistia o obținem deranjând; lui Dumnezeu Îi place să-L deranjăm, să-L dorim. Un
om primește darul (iubirea lui Dumnezeu) în măsura în care-L dorește;
4. apostolii s-au rugat și ei – momentul când Sfântul Apostol Petru - având teama că
se cufundă în mare – strigă: „Doamne, scapă-mă” (Matei 14, 30);
5. tatăl fiului îndrăcit din Evanghelie s-a rugat pentru fiul său: „Doamne, miluiește pe
fiul meu, că este lunatic și pătimește rău” (Matei 17, 15);
6. fiul risipitor se roagă și el: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să
mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi!” (Luca 15, 18-19);
7. vameșul s-a rugat și el, smerit: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” (Luca 18,
13).
***
Există în Sfânta Scriptură numeroase exemple de oameni care şi-au
manifestat credinţa adevărată. Credinţă adevărată în Dumnezeu a avut fericitul
patriarh Avraam; despre credinţa lui spune Sfânta Scriptură: „Şi a crezut Avraam lui
Dumnezeu şi i s-a socotit lui credinţa întru dreptate” (Facere 15, 6; Romani 4, 18-22).
Acestei credinţe drepte şi fără de îndoială a patriarhului Avraam i-au urmat şi
faptele lui cele bune care le-a făcut după voia şi după porunca lui Dumnezeu.
Această credinţă dreaptă şi statornică l-a făcut pe Avraam să iasă din pământul său,
din rudenia sa şi din casa tatălui său şi să se ducă unde i-a poruncit Dumnezeu
(Facere 12, 5; Evrei 11, 8). Această credinţă dreaptă şi lucrătoare l-a făcut pe Avraam
să iasă din pământul său, din rudenia sa şi apoi să zidească al doilea altar lângă
stejarul Mamvri (Facere 13, 18).Această credinţă tare şi neîndoielnică l-a făcut pe
Avraam să asculte de porunca lui Dumnezeu şi să taie împrejur pe fiul său Isaac şi
pe toţi robii săi (Facere 17, 23-27). Şi, în sfârşit, această credinţă dreaptă şi statornică a
lui Avraam, l-a făcut să aducă pe Isaac, fiul său cel iubit şi născut din făgăduinţă,
jertfă lui Dumnezeu, pentru care cu jurământ a întărit Dumnezeu marea Sa
binecuvântare asupra lui şi asupra urmaşilor lui (Facere 22, 1-18; Evrei 6, 13-14).
De vreme ce există credinţă vie se săvârşesc constant minuni şi nu numai
acolo unde lucrează nemijlocit puterea Domnului, ci şi în cazurile când lucrarea se
face prin oameni simpli, Mântuitorul întârind acest fapt prin cuvintele: „Adevărat,
adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai
mari decât acestea va face” (Ioan 14, 12). Un tablou sugestiv în acest sens, apropiat
de zilele noastre, este cel am vindecării lui Motovilov, un invalid care avea mare
evlavie la Cuviosul Serafim de Sarov. Motovilov suferea de picioare, suferea de
multă vreme, neputând să meargă şi deplasându-se doar cu căruciorul. Cuviosul

4
Serafim îl întreabă: „Bucuria mea, ceri vindecare?”, iar cel bolnav răspunde afirmativ
și mărturisește credința în adevăratul Dumnezeu: „Cred în Domnul, cred că El este
Dumnezeu și Om, cred în Pururea Fecioara Maria, Preacurata Maică a lui
Dumnezeu”. Mai mult, Sfântul îl întreabă „dacă el crede că Domnul poate să-l
vindece într-o clipă, printr-un cuvânt”, iar Motovilov răspunde fără urmă de
îndoială: „Cred!”. Este momentul în care Sfântul Cuvios îi cere să se ridice, iar
Motovilov își recapată astfel putința de a merge (Sf. Vasile al Kineșmei, Evanghelia
pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu, vol. I, trad. de Adrian
Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2012, p. 52-54). Și în acest caz, credința a
fost cea care a stat la baza tămăduirii.
Ne impresionează la orbul din Ierihon nu numai modul stăruitor, strigătul lui,
ci şi ce a strigat el. El Îl numeşte pe Domnul „Fiul lui David” (spre deosebire de
mulţimea pentru care Hristos era doar „Iisus Nazarineanul”). Acest apelativ: „Fiul lui
David” înseamnă pentru orice evreu Mesia (cf. Isaia 9, 5-6). Este uimitoare această
credinţă a unui om simplu, needucat, condamnat, prin boala sa, să trăiască în
mizerie şi promiscuitate.

***
În timpul activităţii Sale pământeşti, Mântuitorul a vindecat şi alţi orbi. Ne
amintim de vindecarea orbului din naştere, pe care o găsim relatată în Evanghelia
după Ioan, capitolul al IX-lea.
În rândurile care urmează să încercăm să facem o paralelă între orbul din
Ierihon (Sfântul Evanghelist Marcu (10, 51) ne spune că Bartimeu nu fusese orb din
naștere: „Învățătorule (n.n. vreau) să văd iarăși” şi orbul din naştere.
Orbul din naştere cerşea; n-a întrebat cine trece pe drum așa cum a procedat
orbul din Ierihon, dar ucenicii L-au întrebat: „Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau
părinţii lui, de s-a născut orb?” (Ioan 9, 2). Iar Iisus răspunde: „Nici el n-a păcătuit,
nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9, 3). Din
variantele A și B propuse de către Apostoli Mântuitorului, El le răspunde: nu este
nici A, nici B, este C, adică nici el și nici părinții lui n-au păcătuit, ci s-a născut orb ca
să se arate în el „lucrările lui Dumnezeu”. Acest episod este, de fapt, dublat în Sfintele
Evanghelii pentru că îl mai întâlnim o dată, atunci când Mântuitorul îl scoate pe
Lazăr din mormânt, iar surorile (Marta și Maria) Îi spun: „Doamne, dacă ai fi fost aici,
fratele nostru nu ar fi murit!” (Ioan 11, 21); dar Mântuitorul le răspunde: „Această
boală nu este spre moarte, ci este spre slava lui Dumnezeu” (Ioan 11, 4).
Cu alte cuvinte, Mântuitorul ne învață că există boli și suferințe care sunt
pentru slava lui Dumnezeu, pentru că omul nu este făcut pentru boală, suferință și

5
moarte, ci Dumnezeu ne-a lăsat pentru a străluci din noi slava lui Dumnezeu,
lumina Lui!
Dar prin această afirmație Mântuitorul Hristos face un lucru important pentru
noi toți: ne arată că omul nu poate gândi definitiv despre aproapele lui și nu poate înțelege
taina omului. De câte ori nu judecăm și noi oamenii? Și suntem noi „atotștiutori”;
știm de ce a pățit unul ceva și altul altceva ș.a.m.d., judecând după logica
omenească.
Prorocul Isaia ne spune: „Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre; și cât
de departe sunt cerurile de la pământ, așa de departe sunt căile Mele de căile
voastre și cugetele Mele de cugetele voastre” (55, 8-9).
a) de aceea, în pericopa evanghelică care ne vorbește despre vindecarea
slăbănogului de la Vitezda de către Mântuitorul, bolnav de 38 de ani, întâlnim
argumentul că boala este urmare a păcatului pentru că Iisus regăsindu-l la templu pe
paraliticul vindecat îl previne, îl sfătuiește: „Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu
mai greșești, ca să nu-ți fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14). În acest caz, Dumnezeu îi spune
fostului paralitic - și prin el nouă tuturor – că păcatul poate duce la boală;
b) păcatele există și pot duce la boală și suferință, dar sunt situații în care nu
putem judeca și nu putem ști de ce primim suferința și de aceea aici trebuie să ne
oprim de la judecată. Am întâlnit mulți oameni care intră în această judecată, a pedepsei
lui Dumnezeu. Au impresia că imediat cum ne vede Dumnezeu că am greșit, imediat
ne dă suferință și boală în viață și astfel, oamenii aceștia care judecă astfel pierd, în
fapt, bucuria Învierii și toată nădejdea în Dumnezeu. Sunt situații însă în care nu
știm de ce Dumnezeu ne dă o boală? De ce ne dă o suferință? Firescul atitudinii
noastre față de o asemenea situație este acela al tăcerii și al încurajării, nicidecum al
condamnării celui deja năpăstuit.
Îmi vine în minte un exemplu de om din spiritualitatea românească, a unui
părinte atât de drag nouă românilor, atât de cunoscut și de la care am învățat multe:
părintele Teofil Părăian (1929-2009). Omul acesta a fost toată viața nevăzător; s-a
născut orb și a murit orb, dar a fost un ziditor de suflete, unul care a luminat
sufletește pe foarte mulți oameni, deși nu a avut lumina trupească niciodată.
Nevăzător, dar luminat, om al rugăciunii, părintele Teofil și-a întemeiat viața pe
credință și cultură. Despre suferință, spre exemplu, părintele Teofil spunea că este
„o realitate, o problemă și o taină”. „Încă din tinerețe, mărturisea el, mă întreb la ce
servește suferința și nu am găsit răspunsul potrivit. Am constatat că pentru toată
lumea, pentru cei care suferă și pentru cei care nu suferă este, în același timp, o
realitate, o problemă și o taină. O realitate pentru că nu o putem evita, o problemă
pentru că nimeni nu a reușit să o rezolve, suferința rămânănd astfel o taină”

6
(Întâmpinări. Interviuri cu părintele Teofil Părăian realizate de Sabin Vodă, Editura
Sophia, București, 2000, p. 123).
Dar, părintele Teofil nu privea și nu primea suferințele ca pe o fatalitate, ci
pozitiv, în scop mântuitor, adaugând că: „suferința este o realitate pe care avem dreptul
să o evităm, dacă putem; o problemă pe care avem dreptul să o rezolvăm dacă ne stă în
putință, dar trebuie să ne plecăm în fața tainei și să folosim suferința care ne este dată pentru
progresul nostru spiritual” (Ibidem, p. 125).
Iisus îl vindecă pe omul acesta care nu văzuse niciodată trupeşte făcând tină
şi ungând ochii lui. Apoi îl îndeamnă să meargă la scăldătoarea Siloamului şi
spălându-se şi-a căpătat vederea neştiind însă cine era Cel care l-a vindecat.
Iisus regăsindu-l pe cel ce fusese orb din naştere l-a întrebat: „Crezi tu în Fiul
lui Dumnezeu?” (Ioan 9, 35), iar cel tămăduit răspunde, întrebând: „Dar cine este
Doamne, ca să cred în El?” (Ioan 9, 36). „L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine Acela
este” (Ioan 9, 37) îi răspunde Mântuitorul, iar vindecarea deplină a orbirii celui
tămăduit abia acum se înfăptuieşte: „Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui” (Ioan 9, 37).
Orbul din naştere nu ştia de existenţa lui Dumnezeu şi chiar dacă a auzit nu credea
în El. Era orb nu numai trupeşte ci şi sufleteşte.
De partea cealaltă, Bartimeu (orbul din Ierihon) era luminat pe dinăuntru de
credinţă, nefiind decât orb trupeşte. Şi acest fapt este evident din modul în care se
adresează Mântuitorului: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine”, recunoscându-
I atotputernicia.
***
Să conştientizăm că nu există doar orbirea fizică, ci şi cea spirituală. Orbul din
naştere a rămas orb sufleteşte şi după ce a s-a vindecat trupeşte până în clipa
întâlnirii cu Mântuitorul.
Adevărata orbire este cea sufletească. Orbirea înseamnă întuneric, întunericul
înseamnă izolare şi duce la mândrie, la „ochi cu pai” şi „ochi cu bârne” (Matei 7, 3-4;
Luca 6, 42). Să ne amintim că Mântuitorul Însuşi, de multe ori, zice: „Au ochi şi nu
văd, au urechi şi nu aud” (Marcu 8, 18) sau: „De ce nu vezi bârna din ochiul tău, şi
vezi paiul din ochiul aproapelui?” (Matei 7, 3-4).
Capitolul al XXIII-lea din Evanghelia după Matei este cel în care Mântuitorul
judecă necinstea sufletească a fariseilor şi cărturarilor. Lor li se adresează la un
moment dat Mântuitorul astfel: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici!...Vai
vouă, călăuze oarbe...Nebuni şi orbi!” (Matei 23, 15-17). Mântuitorul înfierează
orbirea spirituală pentru că fariseii şi cărturarii operau cu unităţi de măsură diferite
– judecau pentru păcate mai mici decât ale lor (ale lor fiind mândria, suficienţa de

7
sine etc). Erau oameni cu două feţe: arătau că sunt buni, cinstiţi şi drepţi pe dinafară,
iar pe dinăuntru erau plini de tot felul de păcate.
Iisus ni se adresează: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va
umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). Nu orice lumină este
aducătoare de viaţă şi nu orice om învăţat este şi un om luminat. Să luăm ca
exemplu lumina soarelui şi lumina generată de bec. Ambele luminează, dar nu au
aceleaşi efecte. Lumina soarelui provoacă asimilaţia clorofiliană; plantele sintetizează
clorofila, cea care le dă culoarea verde şi astfel plantele pot creşte. Altfel spus
plantele au culoarea verde în contact cu soarele. Serele în care se cultivă plantele au
acele geamuri pentru a putea folosi pe cât posibil, chiar şi iarna, lumina soarelui,
pentru că numai aceea este dătătoare de viaţă.
De partea cealaltă, lumina becurilor (lumina artificială) produce lumină, dar
nu produce viaţă; de aceea Mântuitorul spune: „Eu sunt Lumina lumii!”, adică
Soarele nostru duhovnicesc, Cel care alungă întunericul din sufletele oamenilor.
Se cuvine să lămurim în acest context şi deosebirea dintre Rai (Împărăţia
luminii) şi Iad (Împărăţia întunericului). Iadul mai este numit „întunericul cel mai
dinafară” (Matei 8, 12; 22, 13; 25, 30), adică întunericul desăvârşit, întunericul de
nepătruns. Cel care ajunge în iad nu moare, are şi el viaţă şi tot veşnică, dar este ca şi
când n-ar avea-o, pentru că este lipsit de comuniunea cu semenii şi cu Dumnezeu.
Cel care merge în iad nu este văzut de cei pe care-i simte împrejurul său, neputându-
i vedea. Şi în iad există o imensitate de oameni, dar nu se văd între ei 1. Nu poate fi
pedeapsă mai mare decât să ştii că ai lângă tine nişte semeni de-ai tăi cu care nu poţi
comunica în niciun fel. Aceasta este realitatea iadului: să trăieşti veşnic într-o
desăvârşită izolare a întunericului.
De celalaltă parte, în Rai, în Împărăţia luminii, în Împărăţia cerurilor (Matei
5, 3, 10), în Casa Tatălui ceresc (Ioan 14, 2) există adevărata comuniune între oameni.
Aceasta deoarece sufletele celor mântuiţi văd de-a pururea faţa lui Dumnezeu, a
îngerilor Săi şi se văd între ei asemenea îngerilor, comunicând cu Dumnezeu, cu
îngerii şi ei între ei. Trăiesc într-o permanentă scăldătoare de lumină dumnezeiască.

1
Sfântul Macarie cel Mare (Egipteanul) într-una din apoftegmele sale relatează: „Pe când umblam,
odată, prin pustiu, am găsit un craniu de mort aruncat pe jos. L-am atins cu un băț de palmier și
craniul mi-a vorbit. Eu îl întreb: «Cine ești?». Craniul mi-a răspuns: «Am fost preot al idolilor grecilor
care locuiau aici. Iar tu ești Macarie, purtătorul de duh. Ori de câte ori te milostivești și te rogi pentru
cei pedepsiți, ei simt o mica mângâiere». Bătrânul îl întrebă: «Ce mângâiere și ce pedeapsă?». Craniul
zice: «Cât de departe este cerul de pământ, cam atât foc se află sub noi. De la tălpi până la cap stăm în
mijlocul flăcărilor și nimeni nu poate vedea fața celuilalt, fiindcă fața fiecăruia este lipită de spatele
celuilalt. Dar când tu te rogi pentru noi, putem vedea fața celuilalt, dintr-o parte. Aceasta este
mângâierea». Bătrânul a zis plângând: «Vai de ziua în care s-a născut omul!»” – Patericul sau
Apoftegmele din Pustiu, Colecția Alfabetică, text integral, ed. a III-a, trad. de C. Bădiliță, Editura
Polirom, Iași, 2007, p. 226.

8
 ***
Orbul din Ierihon a fost vindecat de Mântuitorul pentru credinţa lui, pentru
rugăciunea stăruitoare îndreptată către Fiul lui Dumnezeu. Din clipa aceea, cel
tămăduit „mergea după El, slăvind pe Dumnezeu” (Luca 18, 43). Această urmare a
lui Hristos ne indică prezenţa în sufletul lui Bartimeu a luminii duhovniceşti. Nu s-a
mai întors la vechile sale obiceiuri pentru că ceva se schimbase fundamental: se
schimbase sufletul său şi întreaga sa condiţie. Aşa se întâmplă cu orice om luminat
de Domnul: Îl urmează necondiţionat şi-L slăveşte pe Hristos.
Minunea vindecării acestui orb a dat sens modului lui de a fi şi de a gândi. E
mare drama nevederii. Închideţi ochii pentru câteva minute şi încercaţi să stabiliţi contacte
cu spaţiul dimprejur şi să vă mişcaţi. Veţi realiza îndată ce înseamnă să nu vezi.
Prin urmare Mântuitorul a săvârşit o mare minune cu omul acesta,
transformând într-o clipă („Vezi!...Şi îndată s-a vindecat!” – Luca 18, 42-43) o
suferinţă de ani de zile într-o mare alinare. Astfel, tragedia acestui om a fost
prefăcută în bucurie prin putere dumnezeiască. Cu siguranţă, astfel de minuni se
întâmplă zilnic cu fiecare dintre noi. Din păcate, cei orbi spiritual nu reuşesc să le
vadă.